Pilda celor poftiţi la cină – Iubirea refuzată a Domnului

.

Această pildă este rostită de către Domnul Hristos ca o constatare privind degradarea spirituală a celor ce refuză comuniunea cu Dumnezeu.

.

Ideea centrală a pildei este aceea că toţi oameni sunt chemaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, care este asemănată cu o cină mare.

.

Invitaţia la cină nu are numai scopul de a hrăni trupul ostenit de muncile zilei, ci şi pe acela de oferi oaspeţilor un prilej de comuniune, prin osteneala iubitoare a gazdei.

.

Locurile multe de la masă reprezintă generozitatea Domnului care invită toţi oamenii, fără discriminare, la comuniunea cu El.

.

Unii însă refuză această invitaţie, pentru că nu mai văd bucuria comuniunii, datorită orbirii sufleteşti, care duce la însingurare şi izolare.

.

Cauzele orbirii sunt înfăţişate de Hristos prin trei persoane care refuză invitaţia şi se scuză, fiecare fiind preocupat de câte o grijă a vieţii: o ţarină, cinci perechi de boi şi o femeie.

.

Ţarina simbolizează decadenţa prin materialism şi avariţie, cele cinci perechi de boi reprezintă robirea sufletului prin cele cinci simţuri, iar femeia reprezintă dragostea familială egoistă.

.

Pilda demonstrează şi dreptatea lui Dumnezeu, prin constatarea şi, totodată, promisiunea, că nimeni din cei robiţi sufleteşte nu va fi în comuniune cu El.

.

Totodată, se scoate în evidenţă chemarea Bisericii ca toţi credincioşii să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, la Cina cea de Taină a Sfintei Liturghii.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Evanghelia Bogatului căruia i-a rodit ţarina – Bogăţia nu mântuieşte sufletul

.

Această pildă este rostită de către Domnul Hristos pentru a scoate în evidenţă învăţătura creştină despre sufletul nostru, care este spiritual şi nemuritor.

.

Pilda înfăţişează un om bogat în raport cu cele două planuri ale existenţei noastre: unul material, legat de lumea aceasta, altul spiritual, legat de viaţa veşnică.

.

Primul plan arată consecinţele periculoase ale împătimirii bogatului de lucrurile materiale: deşi Dumnezeu îl iubeşte şi îi face ţarina roditoare, pentru a ajuta şi pe cei săraci, el nu înţelege aceasta şi plănuieşte ca surplusul de roade să îl păstreze în mod egoist numai pentru el, despre care credea în mod greşit că îi vor asigura fericirea în viaţa veşnică, prin plăcerile aduse de mâncare şi băutură.

.

Al doilea plan ne arată adevărul despre sufletul nostru: sufletul, deşi dă viaţă trupului, nu este material şi nu are nevoie de cele materiale pentru a se veseli.

.

Pilda ne învaţă şi că moartea vine atunci când Sf. Treime hotărăşte, iar pentru cei care nu s-au pregătit, momentul vine în chip surprinzător şi neplăcut.

.

Chiar şi după moarte, sufletul este nemuritor, mai mult, fiind dator să răspundă pentru faptele făcute în viaţa trupească.

.

De aceea, concluzia Mântuitorului este foarte clară: trebuie să ne îmbogăţim sufletul nu plăcerile cauzate de lucruri materiale, ci cu comorile cereşti ale faptelor celor bune, făcute spre slava lui Dumnezeu.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Pilda samarineanului milostiv – Prin fire, toţi oamenii sunt fraţi între ei.

.

Textul conţine o pildă rostită de către Domnul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea ispititoare „Cine este aproapele meu?” a unui învăţător religios al poporului.

.

Răspunsul-pildă al Domului ne arată că iubirea faţă de aproapele însemnă practicarea milostivirii, ca act de întrajutorare, faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de discriminare, ca sinteză a tuturor învăţăturilor religioase despre mântuire.

.

Fundamentul acestei milostiviri este faptul că în fiecare om se regăseşte „chipul lui Dumnezeu”, adică un suflet întreit în puteri: raţiune, simţire şi voinţă, primit de la Dumnezeu, aşa cum am primit şi noi.

.

Prin urmare toţi oamenii suntem fraţi între noi, pentru că purtăm aceiaşi fire umană, zidită de Tatăl cel ceresc, pe care îl şi numim în mod real: "Tatăl Nostru".

.

Pilda este puternic sugestivă prin faptul că pune în evidenţă caracterul divin al iubirii: aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, înzestrându-ne cu tot ce ne trebuie pentru a fi persoane unice şi irepetabile, şi noi avem astfel datoria de a ne iubi şi ajuta între noi, ca fraţi întru umanitate.

.

În pildă se scot în evidenţă şi două stări sufleteşti în raport cu iubirea aproapelui: indiferenţa semeaţă a celor ce se cred învăţaţi (asemeni celui care a pus întrebarea) şi iubirea dovedită prin faptă a celor ce cunosc pe Dumnezeu (samarineanul milostiv).

.

Concluzia pildei este că iubirea de Dumnezeu trebuie să se demonstreze în iubirea lucrătoare faţă de aproapele, aşa cum va spune Hristos: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”, ceea ce înseamnă că binele nu trebuie numai gândit ci şi făcut.

.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Învierea fiului văduvei din Nain – Milostivirea Învierii

.

Textul evanghelic relatează o minune înfăptuită de către Mântuitorul Hristos în cetatea Nain, situată la câţiva kilometri spre sud de cetatea Nazaret. Aici, Domnul Hristos, însoţit de ucenici şi de mulţime de oameni întâlneşte un cortegiu funerar alcătuit în jurul unui tânăr decedat, singurul fiu al mamei sale, văduvă. Situaţia femeii care era probabil îndurerată la extrem de moartea unicului ei fiu va determina milostivirea Domnului care va învia pe respectivul tânăr. Milostivirea nu se referă însă la situaţia economico-socială a femeii, ci la nevoia de luminare a umanităţii cu privire la nemurirea sufletului şi la posibilitatea Învierii.

.

Cuvântul central al textului este imperativul pe care Hristos îl rosteşte către cel decedat: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.

.

Prin aceasta Hristos ne învaţă că omul este nemuritor, sufletul său fiind de fapt veşnic trăitor la faţa lui Dumnezeu care dispune de viaţa noastră în calitatea Sa de Domn şi Stăpân al Vieţii. Mai mult, sufletul este cel ce influenţează direct starea trupului, astfel că atunci când se desface legătura dintre suflet şi trup moare numai trupul.

.

Totodată, Domnul Hristos este Învierea, deoarece El este izvorul Vieţii şi a Învierii, astfel că această minune este de fapt un gest profetic al Învierii tuturor morţilor, aşa cum mărturisim în Crez. Evanghelia ne mai învaţă şi nevoia de a fi milostivi cu cei aflaţi în suferinţa produsă de moartea cuiva apropiat.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Tânărul cel bogat – când propria avere te împiedică să devii sfânt

.

Textul evanghelic relatează un dialog real petrecut între Hristos şi un tânăr nenumit, semn că oricine poate fi în locul său, pe tema câştigării vieţii veşnice.

.

Dialogul ne arată că tânărul era preocupat în mod evident de dobândirea sfinţeniei, pentru că mărturiseşte păzirea poruncilor Vechiului Testament încă din copilărie.

.

Hristos însă îi arată că fiecare putem avea câte o slăbiciune sau o lipsă sufletească („nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”) cu care trebuie să luptăm pentru a dobândi viaţa veşnică. În cazul tânărului („ce-mi lipseşte?”), slăbiciunea era lipirea inimii sale de propria avere.

.

Pentru a-l vindeca, Hristos îi propune drept tratament duhovnicesc practicarea milosteniei însoţită de o viaţă jertfelnică în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui („Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”).

.

O vorbă populară spune că „cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi”, iar în cazul tânărului se adevereşte deplin, deoarece acesta nu-şi poate dezlipi inima de avere şi „a plecat întristat”, semn al neputinţei de a-şi purta propria luptă.

.

Concluzia Domnului este dură şi menită să trezească conştiinţa în privinţa primejdiei iubirii de avere „că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”; aceasta însă nu pentru că nu ar dori Dumnezeu mântuirea bogatului, ci pentru că bogatul iubeşte mai mult averea decât sfinţenia.

.

Nimic însă nu e imposibil înaintea lui Dumnezeu pentru că „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”, adică mântuirea poate fi cu putinţă, chiar şi atunci când pare imposibil de realizat.

.

Sursa: www.radiodobrogea.ro

Pilda datornicului nemilostiv – Iertarea totală şi necondiţionată, din inimă

.

Această pildă este rostită de către Hristos ca mărturie a faptului că, indiferent cine şi cât ne-ar greşi, noi trebuie să fim iertători, deoarece şi noi, la rândul nostru, greşim faţă de lumea întreagă şi faţă de Dumnezeu.

.

Pilda ne prezintă cazul a doi oameni care aveau aceiaşi condiţie socială, slugi la un stăpân: primul datora stăpânului zece mii de talanţi, iar cel de-al doilea datora primului o sută de dinari.

.

Datoria primei slugi echivala cu 436.200,00 kg de argint şi era aşa de mare încât pentru a fi achitată, omul era în pericolul de a-i fi vândută familia întreagă.Văzând acest pericol, prima slugă s-a ruga în genunchi faţă de stăpân să fie iertată, şi a primit iertarea de datorie.

.

Datoria celei de-a doua slugi faţă de cel iertat de stăpân echivala cu 455 grame de argint, deci era de aproximativ 1 MILION de ori mai mică, prin aceasta arătându-se cât de neînsemnată era această datorie.

.

Cu toate acestea, cel ce fusese iertat de stăpân, se arată crud şi nemilos, neîndurător şi neiertător faţă de datornicul său şi vrea să-l bage la închisoare pentru neînsemnata datorie.

.

Auzind aceasta, stăpânul a rechemat pe datornicul iertat şi l-a pedepsit, chinuindu-l până se va achita datorie, adică aproape niciodată.

.

Concluzia pildei este rostită de Însuşi Hristos care spune că „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.

.

Aşadar, iertarea trebuie să fie autentică, din inimă, şi nu doar formal, cu gura, cum din păcate, adeseori se întâmplă în societatea noastră.

.

De aceea această pildă este de extremă actualitate, pentru că noi înşine, adeseori, prigonim pe cei din jur pentru greşeli neînsemnate, în vreme ce, la rândul nostru, dorim să fim iertaţi de fapte foarte grave.

.

Sursa: www.radiodobrogea.ro

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 Ecumenic – Dreapta credinţă în Hristos, Arhiereul Veşnic

.

Duminica a 7-a după Paşti este dedicată Sfinţilor Părinţi care au participat la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, unde a participat şi episcopul de atunci al Tomisului, pe nume Marcu, ceea ce atestă organizarea bisericească timpurie a Bisericii pe meleagurile noastre.

.

Sinodul a avut ca scop stabilirea adevărului de credinţă cu privire la persoana lui Iisus Hristos, adevăr stabilit în prima parte a Crezului Ortodox, aşa cum îl cunoaştem astăzi.

.

Textul evanghelic descrie o parte din Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului către Tatăl, şi are menirea de a demonstra ortodoxia credinţei în Iisus Hristos.

.

Rugăciunea este unică, deoarece este făcută de către Hristos în dubla Sa calitate, de Fiu al lui Dumenzeu şi de Om, ceea ce înseamnă că El se roagă către Tatăl atât ca Jertfa ce se va aduce pe Cruce pentru mântuirea lumii, dar şi ca Preotul cel Mare, Arhiereul cel Veşnic, care va aduce Jertfa către Tatăl.

.

Astfel, textul evidenţiază unirea celor două firi în persoana Mântuitorului, care este Dumnezeul cel adevărat şi face lumii cunoscut pe Tatăl.

.

De aceea, Hristos se roagă mai întâi pentru Sine, deoarece se apropie de finalizarea lucrării mesianice, adică îndumnezeirea firii umane, prin lucrarea Sfintei Treimi.

.

Apoi, El se roagă pentru Apostoli, ca cei care vor continua lucrarea Sa în Biserică, prin Sfintele Taine, de propovăduire şi mântuire a lumii.

.

Totodată, Hristos se roagă şi pentru Biserică, adică pentru mântuirea celor credincioşi.

.

În concluzie, Iisus Hristos este singura Cale spre Viaţa cea veşnică, aşa cum Însuşi spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”

.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, www.radiodobrogea.ro

Duminica Orbului – vederea lui Dumnezeu prin credinţă

.

Evanghelia din duminica a 6-a după Paşti continuă seria de evenimente care mărturisesc pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi.

.

Textul este amplu, cuprinzând aproape tot capitolul 9 din Evanghelia după Ioan, şi relatează minunea vindecării de către Iisus a unui orb din naştere, într-o zi de sabat.

.

Minunea este săvârşită printr-un gest care demonstrează că Dumnezeu este Creatorul şi Mântuitorul omului: Hristos „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului”, după care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă chiar „trimis”. Vindecarea va produce însă polemici în societate.

.

Pe de o parte sunt iudeii care, pe un ton ameninţător, simţind că îşi pierd credibilitatea în ochii poporului, spun despre Hristos că este un păcătos, contrar tuturor evidenţelor.

.

Pe de altă parte sunt părinţii orbului care, din laşitate, nu îşi asumă nici o responsabilitate a mărturisirii adevărului, deşi este vorba de propriul copil.

.

Între aceştia se află orbul vindecat, care fiind credincios şi curajos, se va opune mai întâi afirmaţiilor iudelor, recunoscând sfinţenia lui Iisus, iar mai apoi, văzându-l, va mărturisi Dumnezeirea Sa, aducându-I închinarea cuvenită.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi în cotidianul Replica; www.radiodobrogea.ro

Duminica Slăbănogului – Păcatul îmbolnăveşte, Dumnezeu vindecă

.

A patra Duminică după Paşti este închinată minunii vindecării bolnavului de la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, denumire care se tâlcuieşte „casa milosteniei".

.

Textul evanghelic se desfăşoară pe trei direcţii: prezentarea contextului minunii de la scăldătoare, dialogul bolnavului cu Iisus şi discuţia bolnavului cu iudeii.

.

La scăldătoare erau mulţi bolnavi, iar un înger venea din când în când şi tulbura apa, aşa încât primul care intra în scăldătoare se făcea sănătos, indiferent de boala sa.

.

Bolnavul nostru suferea de 38 de ani şi nu se vindecase încă, nefiind ajutat de cineva pentru a fi primul la tulburarea apei.

.

Totuşi, voinţa şi dorinţa lui de vindecare nu slăbiseră, lucru pe care îl mărturiseşte lui Hristos care, fiind Dumnezeu, îl va vindeca şi îi va atrage atenţia că boala este, de fapt, consecinţa păcatului.

.

În discuţia ulterioară a celui vindecat cu iudeii, aceştia demonstrează că sunt bolnavi de orbire spirituală, prin ritualism, deoarece nu acceptă minunea vindecării, pretextând că vindecările sunt interzise în zi de Sabat.

.

În replică, cel vindecat mărturiseşte pe Hristos ca Vindecătorul cel Mare al sufletelor şi trupurilor noastre.

.

De remarcat că parte din acest text evanghelic se citeşte şi la slujba de sfinţire mică a apei.

.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi în cotidianul Replica; www.radiodobrogea.ro

Duminica Mironisiţelor – curajul şi râvna credinţei sunt răsplătite

.

A treia Duminică după Paşti este închinată femeilor mironosiţe, care merg în dimineaţa Duminicii Învierii la mormântul Domnului.

.

Denumirea de „mironosiţe” vine de la faptul că ele duceau miruri pentru a finaliza ritualul de îngropare al lui Iisus, care fusese înmormântat în grabă.

.

Evangheliile numesc câteva dintre mironosiţe, care au în fruntea lor chiar pe Sfânta Fecioară Maria, numită „mama lui Iacov”: Maria Magdalena, Salomeea, Suzana, Ioana, soţia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa, precum şi Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania.

.

Curajul de a merge la mormânt sub o imensă presiune psihologică (frica faţă de iudei, demonstrată de ucenici), dar şi râvna lor pentru cele sfinte, vor fi răsplătite de două ori de către Dumnezeu, prin îngerul aflat la mormânt.

.

Prima răsplată este că mironosiţele sunt primele care află vestea Învierii; mai mult, Maria Magdalena îl şi vede pe Hristos cel Înviat, cu care stă de vorbă.

.

A doua răsplată este misiunea pe care o primesc de la înger, de a fi primele vestitoare ale Învierii către ucenici, ceea ce sugerează că şi femeia creştină este chemată să vestească Învierea Domnului.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi în cotidianul Replica; www.radiodobrogea.ro

Duminica Sf. Maria Egipteanca – Pocăinţa, calea spre mântuire

.

În Duminica a 5-a a Postului Mare, biserica cinsteşte pe Sf. Maria Egipteanca, model desăvârşit de pocăinţă, căci, după 17 ani de prostituţie, s-a convertit şi a mers în pustnicie, timp de 40 de ani, unde a dobândit sfinţenia.

.

În biserică se citesc două texte din Evanghelie, care arată necesitatea pocăinţei, înţeleasă ca transformare profundă a întregului sistem de valori după care omul se ghidează în viaţa lui, pentru a dobândi Raiul.

.

Primul text prezintă a treia vestire a Patimilor Domnului şi o cerere a doi ucenici către Iisus de a fi de-a dreapta şi de-a stânga Lui în Împărăţia Cerurilor. Dumnezeu însă descrie Raiul ca loc unde ierarhizările nu se fac pe criterii lumeşti de favoritism, ci funcţie de propriile fapte.

.

Al doilea text evanghelic, citit în cinstea Sf. Maria Magdalena, relatează episodul spălării cu lacrimi şi ungerii cu mir a picioarelor Mântuitorului de către o femeie păcătoasă, un alt exemplu remarcabil de pocăinţă. Iubirea şi pocăinţa femeii vor fi răsplătite de către Hristos cu iertarea păcatelor, darul suprem prin care omul poate dobândi mântuirea.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica; www.radiodobrogea.ro

Vindecarea slăbănogului – dragostea vindecătoare şi iubirea iertătoare

.

În ce-a de-a doua Dumincă din Postul Mare, Biserica pomeneşte pe Sf. Grigorie Palama, autorul învăţăturii conform căreia omul nu poate cunoaşte fiinţa lui Dumnezeu, dar îl poate cunoaşte prin lucrările Lui în creaţie, numite şi energii necreate.

.

Textul evanghelic relatează vindecarea unui bolnav căzut la pat, în cetatea Capernaum, oraş preferat al Mântuitorului.

.

Auzind că se află într-o casă, nişte oameni vor să aducă pe bolnav în faţa Domnului. Însă, deoarece în jurul lui Hristos se adunau mulţimi de oameni, accesul în casă era blocat.

.

Socotind că sănătatea omului este mai presus de valorile materiale, însoţitorii bolnavului strică acoperişul casei şi îl coboară pe acesta în faţa lui Iisus.

.

Văzând credinţa şi dragostea lor pentru cel suferind, Hristos dezleagă mai întâi păcatele bolnavului, pentru a ne învăţa, după cum spune şi Sf. Ap. Pavel, că păcatul este pricina bolilor şi a morţii.

.

Apoi, pentru a arăta că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, stăpânul trupurilor şi al sufletelor, vindecă pe cel bolnav de neputinţa lui, împlinind astfel profeţiile Vechiului Testament, care spun că: “Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat”.

.

Astfel, se arată că pentru a ne vindeca de bolile sufleteşti şi trupeşti avem nevoie de pocăinţă şi de dragoste, căci adevărata vindecare a noastră constă în cunoaşterea şi practicarea iubirii divine.

.

De asemeni, multe din bolile societăţii se pot vindeca prin respectarea poruncii dragostei faţă de aproapele, aşa cum au făcut însoţitorii celui bolnav.

.

Mai mult, Mântuitorul atrage atenţia că nu trebuie ca inima noastră să fie ocupată cu gânduri rele, care se împotrivesc dragostei şi iertării.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica; http://www.radiodobrogea.ro/

Înfricoşătoarea judecată – Momentul decisiv al existenţei noastre

.

Evanghelia poartă acest nume deoarece Hristos descrie momentul unic şi decisiv al existenţei noastre eterne – judecata definitivă a lui Dumnezeu asupra noastră.

.

Autorul Judecăţii este Fiul lui Dumnezeu, Hristos, singurul care are autoritatea necesară, în calitatea Sa de Om şi Dumnezeu, ce s-a jertfit pentru răscumpărarea şi îndreptarea noastră din păcat.

.

Caracterul înfricoşător al judecăţii vine, mai întâi, din faptul că nimeni nu poate spune cu exactitate că va primi sentinţa cea bună, iar apoi, sentinţa este eternă şi va fi întru totul dreaptă, pentru că este făcută de Dumnezeu-Omul, cel care ne cunoaşte foarte bine şi ne-a şi învăţat calea mântuirii.

.

Sentinţa are ca unic criteriu demonstrarea iubirii de aproapele prin fapte reale: milostenia trupească şi sufletească, adică a hrăni pe cel flămând, a da de băut celui însetat, a fi ospitalier, a cerceta şi ajuta pe cei în suferinţe şi necazuri.

.

Toate aceste fapte nu sunt decât lucruri fireşti pe care conştiinţa le afirmă ca fiindu-ne şi nouă necesare, în aceleaşi condiţii date, deoarece toţi suntem fraţi, în fiecare om regăsindu-se Hristos cel Jertfit.

.

Mântuitorul aseamănă pe cei vrednici de a primi binecuvântarea lui Dumnezeu-Tatăl cu oile care închipuie smerenia, dragostea şi ascultarea, caracteristici ale sfinţeniei, iar pe cei nevrednici cu caprele, animale ce sugerează neastâmpărul, egoismul şi dezordinea, caracteristici ale păcatului.

.

Chiar şi locul unde suntem aşezaţi de Judecător are o înţelegere aparte: dreapta reprezintă partea celor ce sunt împreună cu Hristos, şi El stând de-a dreapta Tatălui, iar stânga reprezintă latura celor înstrăinaţi de Dumnezeu.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica; www.radiodobrogea.ro

Fiul risipitor – şansa îndreptării

.

Evanghelia prezintă o pildă rostită de către Hristos ca demonstraţie a puterii şi folosului pocăinţei.

.

Pilda prezintă un tată care are doi fii, familie ce caracterizează, tatăl personalizând pe Dumnezeu, iar fii reprezentând omenirea întreagă.

.

Cel mai tânăr, fiind neascultător, cere tatălui independenţa totală, semn al libertinajului care îl va duce la depravare şi lipsuri.

.

Pocăinţa, umilinţa, conştientizarea păcatelor şi dorinţa de îndreptare îl vor salva însă, iar tatăl îl va primi cu iertare, bucurie şi iubire, oferindu-i ceea ce avea mai bun (viţelul cel gras).

.

Astfel, învăţăm că indiferent de păcatele şi răutăţile săvârşite, în urma pocăinţei, Dumnezeu ne oferă toată iubirea Sa şi tot ce are El mai bun, pe Însuşi Fiul Său, Iisus Hristos. Aceasta însă nu trebuie să ne permită înfăptuirea cu bună ştiinţă a relelor.

.

Fiul mai mare nu înţelege puterea iubirii şi a iertării, de aceea se arată mânios, invidios, lacom, iubitor de plăceri şi de slavă deşartă, neiertător şi îşi osândeşte fratele.

.

De aici învăţăm că în viaţa duhovnicească trebuie să evităm formalismul, festivismul, neiertarea, sau dorinţa de răzbunare.

.

Concluzia tatălui este că pocăinţa este un proces de curăţire a păcatelor, dar şi un nou prilej de a face început bun în viaţă pentru fiecare.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica.