Evagrie Ponticul (3)

.- După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele de sub pământ şi de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, care fac sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic.

- Este un drac care se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, care tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă. Trebuie deci ca monahul să observe acest gând de unde vine şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca, după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s-a ameţit de prea multe convorbiri, să fie fără veste de atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, care întinează şi mai tare strălucirea tăriei lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec, cum înfiripă în minte şi în ce chip puţin câte puţin vrea să o împingă la moarte; căci va fugi de la noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi isprăvească lucrarea, ca aflând cu de-amănuntul tot lucrul pe care l-a meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu cuvântul şi să-l alungăm. Dar fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind tulburată, nu poate urmări cu de-amănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine însuţi de cele ce ţi s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristării şi cum s-au petrecut acestea. Învaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi. Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie de-a binelea, vădeşte-l îndată ce se apropie şi dezvăluie cu cuvântul locul dintâi în care a intrat şi al doilea şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul de la tine. Căci este cu neputinţă să stea, fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.

- Foarte mult ne foloseşte spre mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o sting şi cheamă din nou sufletul la prietenie şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine această rană, anevoie de lecuit, o tămăduieşte însă doctorul sufletelor, prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de la început, învăţându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: ''Cu ură desăvârşită i-am urât, că vrăjmaşi s-au făcut mie''. Iar cu ură desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri.

- Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. ''Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui''. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: ''Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine''. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni.

- Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. ''De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta''. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: ''Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare''. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu ''pui de năpârci'', zicând: ''Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam''. Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta.

- Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ţine de viaţa monahală şi e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi căile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care aleargă pe câmpia blândeţii. Căci de nici o altă virtute nu se tem dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit "blând, mai mult decât toţi oamenii''. Iar proorocul David a arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: ''Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui''. Însuşi Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii Lui, zicând: ''Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre''. Iar dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare, având pe dracul cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte din toată puterea la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii.

- Dintre gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin care acesta se străduieşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl fac să crească toţi draci după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele mai din urmă mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă ca un sunet din ceruri pe pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora viaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte.

- Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă; şi întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înainte de virtute, să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar înnoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru.

- A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-amănutul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepătimirea părţii poftitoare şi gândurile de ruşine s-au răcit, atunci arată bărbaţi şi femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri şi forme de ruşine. Ispita aceasta însă nu e printre cele ce ţin multă vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată, privegherea şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti o alungă ca pe un nor fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri, stârnind într-însele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe care nu e nevoie să le mai răspândim şi să le mai încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De această mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor gânduri şi îi strică planurile despre ea e vorba când se zice: ''Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi''. Ea dă sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e imitată de dracul mâniei. Aceasta plăsmuieşte chipurile părinţilor, sau ale unor prieteni şi rudenii, ocărâţi de oameni nevrednici şi prin aceasta mişcă mânia pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău celor ce i s-au arătat în minte. La acestea trebuie să fie monahul cu luare aminte şi îndată să-şi smulgă mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zăbovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea rugăciunii tăciune ce se mistuie de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la mânie şi cei ce uşor se prind la harţă, care sunt departe de rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

- Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe nişte oi, păstorului bun. Şi s-a scris: ''A dat fiecărui om cuget întru inima sa'', sădind în el şi pofta şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, psaltire, chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de la această turmă, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: ''Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă?'' Pustnicul trebuie să păzească deci zi şi noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului şi a lupului. Aşadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea şi gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine; la fel gândul despre argint şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit de lăcomie; asemenea şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă pasc în minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. Şi nu numai ziua trebuie să fie monahul cu luare aminte la ele, ci şi noaptea să le păzească priveghind. Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri ruşinoase şi viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: ''Nu am adus ţie oaie răpită de fiară sălbatică; eu plăteam furtişagurile de zi şi de noapte; şi mă topeam de arşiţa zilei şi de gerul nopţii, încât s-a dus somnul de la ochii mei''. Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus pe stânca cunoştinţei şi să păştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinţilor noştri să ne cheme şi pe noi şi să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi minunilor.

Sursa: www.filocalia.ro

Discernământul - trezvia (3)

.

Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)

.
Acest ''adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute'' poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.

.
Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)

.
Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.

.
Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.

.
Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşartă - aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.

.
Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.

.
Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.

.
Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.

.
Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.

.
Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.

.
Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar şi de Dumnezeu.

.
Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.

.
Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.

.
Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.

.
Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum te vei putea linişti.

.
Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.

.
Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.

.
Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)

.
Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)

.
Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.

.
Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.

.
Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Discernământul - trezvia (2)

.

Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua - prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: ''Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.'' Prin multe moduri şi prin toate ne luptă vrăjmaşul, de aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulţi.

.
Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii.

.
Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar păzirea minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu; şi precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând - lucrul văzut de minte şi întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.

.
Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

.
Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă - snopii, pentru că timpul semănatului cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu facem aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercaţi în lucruri mari îşi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că fiecare lucru îşi are rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită vremea ei.)

.
Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.

.
În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul - dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

.
Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieşte o împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desfiinţând până şi atacul (momeala). Mintea este mereu atârnată în chip pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul îngustat şi opac al faptei păcătoase săvârşite.

.
Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala. Păzeşte-te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!

.
Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: ''Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineaţă.''

.
În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima şi să afle numai ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce-i amestecată cu semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de tâlcuit. La fel doreşte călugărul să cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: ''Vai celui ce amână zi după zi şi timp după timp.'' (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a spus: ''Cu povăţuire se face războiul.'' (Pilde 24,6), şi iarăşi ''Toate cu bunăcuviinţă şi după rânduială.'' (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată şi cu bună desluşire lucruri atât de greu de pătruns, căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind întru dânsul se îngrijora spunând: ''Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbăveşte-mă!''

.
Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-o omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi cu simplitate neforţată şi întrebând întru smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca nişte animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi nevăzut.

.
Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.

.
Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre ''folosul'' nostru vreun text al Scripturii.)

.
Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l face să dorească ceva şi de la aceea care-l face să respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu desăvârşire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este conformă proniei Lui.

.
Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: ''Am voit să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-a împiedicat satana.'' (I Tes. 2,18). Alţii dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simţit că acesta este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus aminte de cuvintele: ''Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.'' (Rom. 8,28).

.
Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce bat cu smerenie.

.

Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia nerăutăţii.
.

De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.

.
Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educaţia, mediul - adică locul de vieţuire şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi corupţia sufletului este suficientă spre a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur decât cerul, dar şi de aici au căzut îngeri din pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi de nimic din exterior.

.
Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate şi numai puţinora le este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-ne de mâncare şi îmbuibându-ne - priveghem întru trezvie, iar postind şi asuprindu-ne trupul suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate şi liniştindu-ne de zarva lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii suntem străpunşi de umilinţă? Cum îndurând foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne, rămânem neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în băuturi de vin veseli cu sufletul şi uşor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în Domnul căci noi suntem nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom spune că aceste răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie şi mişcări interne ale trupului.

.
Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.

.
Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Discernământul - trezvia (1)

.

Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
.

Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
.

Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
.

Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.
.

Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
.

Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.
.

Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
.

Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. ''Fac răul'' strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
.

Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.
.

Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.
.

''Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.
.

Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)

.

Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor trecutului.
.

Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.

.
În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)

.
Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.

.
Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. De bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.

.
Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.

.
Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate vicleniile lor.

.
Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.

.
În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.

.
După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Curaj - frică

.

Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)

.
Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.

Sursa: www.filocalia.ro

Rugăciunea

.

Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise:

''M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru!" (Psalmi 94,6)

.
Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.

.
Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.

.
Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.

.
Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

.
Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.

.
Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: ''Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?'' Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: ''Nu te teme, vino iarăşi!''

.
Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.

.
Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.

.
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.

.
Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră, în al doilea rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem Împăratului cererea noastră. Chipul de mai înainte arătat rugăciunii noastre este cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului.

.
Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al pruncilor a înduioşat pe Tatăl cel din ceruri.

.
Nu fi îndrăzneţ chiar dacă ai dobândit curăţia; mai degrabă apropie-te întru smerită cugetare şi multă îndrăznire vei avea.

.
Îndulcesc bucatele untdelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima.

.
Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii .iar dacă slăbind pentru pruncia ei cade, ridic-o iarăşi căci este proprie minţii nestatornicia, dar este propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici.

.
Nu poate fi legat Duhul, dar unde este Ziditorul duhului, toate se supun Lui.

.
Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei ce petrec în obşte şi alta cea care se iveşte în cei ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştea. Cea dintâi este amestecată poate cu închipuiri; cea de-a doua se umple întreagă de smerita cugetare.

.
Dacă deprinzi mintea să nu se depărteze niciodată îţi va fi aproape chiar şi când te vei afla la masă, iar de rătăceşte neîmpiedicată nu va putea să rămână niciodată lângă tine.

.
Credinţa înaripează rugăciunea căci fără ea nu se poate zbura la cer.

.
Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea căci cuvântătorii de Dumnezeu au socotit-o pe aceasta oglinda călugărului.

.
Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit.

.
Când te rogi cu trezvie eşti mai repede împins spre mânie căci acesta este scopul vrăjmaşilor (râvna noastră la rugăciune o întoarce vrăjmaşul spre mânie împotriva vreunor fraţi sau împrejurări care ne întrerup). Să împlinim toată virtutea, dar mai mult rugăciunea cu multă simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire când se ridică mai sus de mânie.

.
Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte chiar în rugăciune, iar încredinţarea este izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.

.
Alungă cu bâta câinele ce se apropie de tine şi de câte ori se obrăzniceşte din nou ia-o de la capăt. (Câinele este dracul care printr-un pretext oarecare fură mintea de la rugăciune; acesta trebuie alungat cerându-se ajutorul lui Dumnezeu.)

.
Să nu ţi se facă vremea rugăciunii vreme sau ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al unor lucruri duhovniceşti, iar de nu, vei fi jefuit de ceea ce e bun. (Nu te lăsa ispitit să rezolvi probleme necesare, sau chiar să cugeţi la lucruri duhovniceşti în vremea rugăciunii. Aceasta înseamnă să te laşi furat de la ceva important.)

.
Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare! ''Că cel ce cere astfel va lua şi cel ce caută va afla.''

.

Sursa: www.filocalia.ro

Credinţă

.

Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război împotriva celor ce luptă cu ardoare.

.
Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se împiedică în necredinţă - cade, căci ''Tot ce nu este din credinţă este păcat'' (Romani 14,23).

.
Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu uşurinţă.

.
Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.

.
Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.

.
Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea sfintelor puteri - îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.

.
Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig - haină, celui ostenit - odihnă, celui ce se roagă - nădejdea inimii şi celui ce plânge - mângâiere.

.
Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.

.
Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
.

Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până şi de umbra sa.

.
Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.

.
Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe drept cuvânt.

.
Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.

.
Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor al păcatului.

.
Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Retragerea (2)

.

Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii şi le nesocoteşte. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea caută să-i lungească viaţa cât mai mult vădindu-şi nebunia în această pornire spre un fel de durată socotită fără de sfârşit aici pe pământ. De aceea patima zgârceniei este legată cu o mare laşitate - abdică de la orice ca să-şi prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai valoros decât trupul şi că el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunţa la toate ale lumii, până şi la trup; iubitorul de argint depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeşte idolii. Auzind ''vinde averile tale şi le dă săracilor'', râde de poruncă socotind-o imposibilă, la fel auzind ''nu vă îngrijiţi de ziua de mâine'', nu crede, ci face împotrivă. Pentru el, banii şi bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocoteşte numai pe Dumnezeu, ci îi calcă şi pe semenii lui în picioare.)

.
Viaţa iubitorului de argint este ca o cameră pentru morţi, avându-le pe toate, gândeşte la ceea ce nu are. În general iubirea de argint întreţine în viaţă chinul unei permanente nesiguranţe din lipsa credinţei. Pe de o parte ea dă un preţ absolut vieţii pământeşti, pe de alta trăieşte o spaimă continuă. În zgârcenie şi lăcomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de plăceri iubeşte arginţii ca prin ei să se desfăteze, iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit, necredinciosul ca să-şi asigure confortul viitor şi să elimine greutăţile bătrâneţii, bolii şi a străinătăţii. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al întregii creaţii până la cele mai mici şi mai neînsemnate vietăţi. În fond, iubitorul de argint nu cunoaşte că realitatea supremă este o Persoană care ne iubeşte şi are puterea să susţină totul, ci se încrede ca în realităţi supreme şi sigure în obiectele de consum stricăcioase şi lipsite de capacitatea de a dărui mereu viaţa din iubire.

.
Cel ce-a biruit această patimă şi-a tăiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodată în chip curat.

.
Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a încredinţat grijile sale lui Dumnezeu şi prin credinţă toate i se supun lui. (El nu este stăpânit de nimic, el refuză toate arătând că este mai presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă arătând că este stăpân peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă a persoanelor şi al legăturii iubitoare dintre ele şi în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor persoanelor.)

.
Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioşi decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc pentru viitor, nici nu adună.

.
Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi întristarea din iubitorul de arginţi. Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri, dar iubitorul de agoniseală se luptă pentru un ac până la moarte.

.
Credinţa adevărată curmă grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieşte lepădarea de trup.

.
Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor căci ea pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmă despărţiri, duşmănii, certuri, ţineri de minte a răului, nemilostivire şi crime.

.
Precum cei ce dormitează sunt uşor de prădat aşa sunt şi cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în apropiere de lume.

.
Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimţitor la acestea.

.
În general Părinţii recomandă liniştirea împreună cu altul care pe de o parte îi uşurează trezvia, pe de alta îi dă putinţa cugetării neîmprăştiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomandă liniştirea în trei.

.
Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte. Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape, cel de-al doilea trândăvindu-se se amestecă în mulţime. (Nu trebuie părăsită liniştea în vremea ispitelor închipuind motive, zică-se binecuvântate ci trebuie să şezi înăuntru şi să rabzi primind cu bărbăţie pe toţi cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândăviei, care fiind mai tare ca toţi face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de luptă sau te laşi biruit îţi vei face mintea nepricepută şi laşă.)

.
Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci plânsul nu ştie de frică nici nu se sperie.

.
Nu aştepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci starea de linişte este simplă şi liberă de orice alegere.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Retragerea (1)

.

Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.

.
Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)

.
Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.

.
Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: ''Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor'' - şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.

.
Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: ''Lasă morţii'' adică pe cei din lume, ''să-şi îngroape morţii lor'', adică pe cei ce au murit trupeşte.

.
Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.

.
''Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi'' (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putut săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?

.
Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.

.
Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.

.
Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.

.
Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca şi unul ce nu cunoaşte limba printre cei de altă limbă.

.
Să nu-ţi fie milă de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor dacă voieşti să nu plângi tu însuţi pururea.

.
Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre şi mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi şi patimile noastre.

.
Nu putem naşte în noi obiceiul cel bun şi statornic decât prin osteneală şi trudă, iar cel îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o clipă. ''Prieteniile rele strică obiceiurile bune.'' (I Cor. 15,33)

Cel ce după depărtarea de lume mai are încă relaţii cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori îşi va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va rămâne curat, osândindu-i pe cei întinaţi şi va întina şi pe sine-şi dimpreună cu ei.

.
Dacă te grăbeşti spre înstrăinare şi spre singurătate nu căuta tovărăşia şi sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe neaşteptate. De aceea mulţi încercând să mântuiască împreună cu ei pe alţii nepăsători şi zăbavnici şi-au pierdut împreună cu aceştia focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă ai primit flacăra, aleargă căci nu ştii când se va stinge şi te va lăsa în întuneric.

.
Mustră amânările care adorm mereu mişcările spre cele bune.

.
Cel ce se înstrăinează şezând între cei de aceiaşi limbă ca unul de altă limbă nu se socoteşte pe sine vrednic să spună ceva altora sau să vorbească cu ei. ( ''Întru cunoştinţă'' poate însemna şi că este conştient că trebuie să rămână străin deci că nu trebuie să caute să se înţeleagă cu ceilalţi.)

.
N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slavă, de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Pocăinţa (4)

.

Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că tu însuţi vei servi drept hrană viermilor şi nu te vei mai îmbuiba. Nici când te împărtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea provocată de acea văpaie veşnică şi negreşit vei sili firea la cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a îndrumătorului care ne mustră, ne umileşte şi ne pedepseşte, să avem în minte înfricoşata sentinţă a Marelui Judecător. Prosteasca tristeţe şi amărăciune ce s-a semănat între noi, cu blândeţea şi răbdarea o vom ucide ca şi cu un paloş cu două ascuţişuri.

.
Seara, la culcare şi când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel veşnic şi nu vei mai fi stăpânit de lenevie în rânduiala ta.

.
Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toţi cei ce-i plâng pe morţi se-mbracă-n negru.

.
De nu poţi plânge, ar trebui să plângi tocmai pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi - mai mult ar trebui să verşi lacrimi pentru că prin păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele mai de jos, asemănându-te dobitoacelor.

.
Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu durere şi am văzut curgând valuri de lacrimi fără nici o remuşcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă şi cred că şi Dumnezeu la fel.

.
Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii şi în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranţă vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeşte despre Dumnezeu se aseamănă celui ce şade în scaunul judecătoresc, pe când cel ce plânge, se aseamănă celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a şi răspuns David cel care deşi plângea, era totuşi învăţător şi înţelept, celor care l-au întrebat: ''Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?'' (Psalmi 136,4) adică în pământul împătimirii.

.
Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spală murdăria păcatelor aşa cum apa spală murdăria unei haine după ce o înmoaie.

.
Pe lângă străpungerea pe care o producem noi prin sârguinţa şi gândurile noastre, mai este şi cea care se mişcă de la sine, sau cea care e mişcată de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decât cea produsă de puterile noastre.

.
Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne dă puterea să plângem făcându-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea este o întâlnire pricinuitoare de o simţire până la lacrimi.

.
Cei ce-au dobândit plânsul întru simţirea inimii şi-au urât însăşi viaţa lor ca una ce e plină de osteneală, pricinuitoare de lacrimi şi de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman.
.

Când vedem la cei ce par să plângă după Dumnezeu mânie şi mândrie, să socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci ''ce părtăşie are întunericul cu lumina?'' (II Cor. 6,15)

.
Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevărate este mângâierea. Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte toată întinăciunea văzută şi gândită.

.
Părinţii afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători care sunt lacrimile adevărate, acest lucru fiind acoperit de multe obscurităţi şi aparenţe. Că ei spun că lacrimile pot să izvorască din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din lăudare, din slavă deşartă, din dragoste, etc. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne agonisi şi lacrimile curate şi sincere ale cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se află nici înşelăciune nici mândrie, ci dimpotrivă, ele ne curăţă, ne sporesc dragostea faţă de Dumnezeu, ne spală de păcate şi ne eliberează de patimi.

.
Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curăţirea desăvârşită căci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri.

.

Cel ce călătoreşte în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi, dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângător a spus suspinând: ''Scoate din temniţă sufletul meu.'' (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina Ta negrăită.

.
Am văzut la unii plâns şi am văzut la alţii alt plâns din neputinţa plânsului. Aceştia deşi îl au, se simt ca şi cum nu-l au şi prin neştiinţa lor cea bună rămân nejefuiţi de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: ''Domnul înţelepţeşte orbii''. (Psalmi 145,8)

.
Precum văduva care şi-a pierdut bărbatul, având un fiu unul născut, îl are după Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, aşa şi sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieşirii decât neplăcerile gâtlejului, (postul) şi lacrimile. Nu vor cânta unii ca aceştia niciodată, nici nu vor sălta în cântece de veselie căci ele sunt păgubitoare plânsului. Iar de vei încerca să chemi plânsul prin ele, el se va depărta şi mai mult de la tine căci plânsul este durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulţi înainte mergător al fericitei nepătimiri, făcând materia uşor de stăpânit curăţind-o şi subţiind-o.

.
Lacrimile născute din amintirea morţii au născut frica, iar după frica ce naşte lipsa de frică, se iveşte bucuria.

.
Unui osândit care şi-a primit sentinţa la moarte nu-i mai arde să privească spectacole de teatru. Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama vreodată la desfătare, mărire, mânie ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic durere peste durere, fiind ca şi femeia în durerile naşterii.

.

Plânsul neîncetat naşte obişnuinţa (dispoziţia permanentă a sufletului) trecând apoi la simţirea inimii şi cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuţile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice, false şi trecătoare dacă nu dobândim inimă îndurerată.

.
Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor şi sunt altele care nasc în ele (în izvoarele lacrimilor) noroi şi şerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer. (Materiile care usucă în noi izvoarele sunt vinul, stăpânirea şi cinstirea fără de măsură, căci acestea două din urmă înalţă cugetul prin care a căzut şi diavolul.)

.
De multe ori însăşi pustietăţile aspre şi deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne mintea noastră la străpungere. Să te încredinţeze despre aceasta Iisus, Ilie şi Ioan, care se rugau în singurătate. (Şi locul ajută mult şi înlesneşte lucrarea virtuţii.)

.
De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare că un singur cuvânt l-a adus iarăşi.

.

Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!

.
A fost a şaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de ea să mă ajute şi pe mine, căci şi el a fost ajutat să spele prin aceasta petele acestui veac.

.

Unul din mijloacele de penitenţă, înainte, era şi petrecerea în preajma gunoaielor urât mirositoare cf. Iov.

.

Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, ştiind că plugăria schimbă soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

.
Există o deznădejde din mulţimea de păcate, din povara conştiinţei, a întristării de nesuportat şi din pricina copleşirii sufletului din pricina mulţimii rănilor, şi o scufundare a lui în adâncul deznădejdii sub greutatea acestora. Şi există o deznădejde care ni se întâmplă din mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării, cel ce-al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă, ambele fiind vătămătoare, pentru că pe unul obişnuieşte să-l tămăduiască înfrânarea şi buna nădejde, iar pe al doilea smerenia şi neosîndirea celorlalţi.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Pocăinţa (3)

.

După cum pâinea este cea mai necesară dintre toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra morţii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată dar voieşte să-şi ciocnească palmele. Adevărata pomenire a morţii taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stăvilită cu ajutorul smereniei, totodată sunt stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulţimea mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită varsă lacrimi. Aspre celor lacomi la mâncare şi de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguinţă. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de uşurinţa cu care a izbândit; cel care este însă mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă şi mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată de păcate face şi mintea învârtoşată, adică ia omului sensibilitatea înţelegerii stării sale. Cunoaşterea de sine a omului este deci o chestie de simţire. Un om nesimţit nu se cunoaşte cu adevărat.

.
Cine bea mult nu poate plânge.

.
Mi-a povestit odată un călugăr egiptean: ''Înfigându-mi pomenirea morţii în simţirea inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă nevoie să dau puţină mângâiere lutului, dar am fost împiedicat de pomenirea morţii ca de un judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că voind să alung pentru puţin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinţă.''

.
Un altul, deseori ieşea dintru sine prin această cugetare aşa încât făcea impresia unui leşinat sau epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără suflare.

.
Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică la frică, nu se odihnesc până nu se va topi şi însăşi puterea oaselor.

.
Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el să se săvârşească, numai atât am auzit de la el: ''Iertaţi-mă! Nimeni, de va avea pomenirea morţii întru inima sa nu va putea să mai păcătuiască vreodată!''

.
Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea de ele prin moarte. Perspectiva infinităţii veşnic noi a curăţiei, a iubirii se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă de lume, alipire ce pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei, deci o infinitate aparentă. O infinitate care la un moment dat devine leşinată, lipsită de interes, când ajungi să te saturi de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic care să satisfacă setea de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă crapă la un moment dat pentru spiritul săturat şi dezgustat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din ascunzimea sa adevărata infinitate - cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în ea este ajutată nu numai de dorul ei, ci şi de frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi în monotonia acestei lumi.)

.

Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face mâine ce-ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai faţă de stăpân. Nouă oamenilor nu ne este cu putinţă a petrece cu pietate o singură zi din viaţă dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm. Şi este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra morţii (Platon în Phaidon şi Cicero în Tusculanae).

.
Suprema valorificare a timpului este condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la uşa vieţii de dincolo - a eshatologicului. ''Carpe diem'' - foloseşte intens ziua - ca fiind ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Timpul este un dar de la Dumnezeu însă şi o datorie de a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne este dată odată cu el.

.
Aceasta este a şasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea nu va mai păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a spus: ''Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui.'' (Înţ. I. Sirah)

.
Străpungerea inimii este un chin neîncetat al conştiinţei care primeşte împrospătarea râvnei.

.
Mustrarea conştiinţei este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva ''a uitat să-şi mănânce pâinea sa''. Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.

.
Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat şi îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în această mărturisire îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuinţele firii.

.
Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt două virtuţi: înfrânarea în toate şi tăcerea buzelor; celor desăvârşiţi: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunăvoie, de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc şi nemărginită milă pentru cei ce greşesc.

.
Tristeţea pentru starea degradantă este atât de mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte tristeţea pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupeşti.

.
Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi este topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratice.

.
Plânsul, predispoziţia pentru plâns dispare uşor înainte de a ţi se face o calitate a firii, de a câştiga întreaga ta fiinţă calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens după viaţa în Dumnezeu.

.
Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotriveşte acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere căci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii căci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei.)

.
Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în faţa Judecătorului ca un vinovat ca să stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie. El nu osteneşte în această cerere de la Cel ce nu se osteneşte - plictiseşte - de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simţire a sufletului cu El să dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocăieşte este starea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu străpungere şi cu durere însoţită de mărturisirea păcatelor cu suspine negrăite.)

.
Să nu faci ca cei care, îngropând morţii, odată îi bocesc şi apoi benchetuiesc în urma lor, ci să fii asemenea celor condamnaţi la spart piatră care în fiecare ceas sunt biciuiţi de către soldaţi.

.
Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează şi râde este asemenea celui ce alungă cu pâine câinele iubitor de plăceri şi care în felul acesta face impresia că-l goneşte, pe când prin fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de plăceri este temniţă şi lanţ în vremea morţii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti după care a năzuit cu durere.)

.

Nu suntem chemaţi, o prieteni, aici la nuntă, cu adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.

.

Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin.

.

Sursa: www.filocalia.ro