Pocăinţa (3)

.

După cum pâinea este cea mai necesară dintre toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra morţii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată dar voieşte să-şi ciocnească palmele. Adevărata pomenire a morţii taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stăvilită cu ajutorul smereniei, totodată sunt stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulţimea mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită varsă lacrimi. Aspre celor lacomi la mâncare şi de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguinţă. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de uşurinţa cu care a izbândit; cel care este însă mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă şi mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată de păcate face şi mintea învârtoşată, adică ia omului sensibilitatea înţelegerii stării sale. Cunoaşterea de sine a omului este deci o chestie de simţire. Un om nesimţit nu se cunoaşte cu adevărat.

.
Cine bea mult nu poate plânge.

.
Mi-a povestit odată un călugăr egiptean: ''Înfigându-mi pomenirea morţii în simţirea inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă nevoie să dau puţină mângâiere lutului, dar am fost împiedicat de pomenirea morţii ca de un judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că voind să alung pentru puţin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinţă.''

.
Un altul, deseori ieşea dintru sine prin această cugetare aşa încât făcea impresia unui leşinat sau epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără suflare.

.
Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică la frică, nu se odihnesc până nu se va topi şi însăşi puterea oaselor.

.
Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el să se săvârşească, numai atât am auzit de la el: ''Iertaţi-mă! Nimeni, de va avea pomenirea morţii întru inima sa nu va putea să mai păcătuiască vreodată!''

.
Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea de ele prin moarte. Perspectiva infinităţii veşnic noi a curăţiei, a iubirii se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă de lume, alipire ce pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei, deci o infinitate aparentă. O infinitate care la un moment dat devine leşinată, lipsită de interes, când ajungi să te saturi de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic care să satisfacă setea de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă crapă la un moment dat pentru spiritul săturat şi dezgustat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din ascunzimea sa adevărata infinitate - cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în ea este ajutată nu numai de dorul ei, ci şi de frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi în monotonia acestei lumi.)

.

Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face mâine ce-ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai faţă de stăpân. Nouă oamenilor nu ne este cu putinţă a petrece cu pietate o singură zi din viaţă dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm. Şi este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra morţii (Platon în Phaidon şi Cicero în Tusculanae).

.
Suprema valorificare a timpului este condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la uşa vieţii de dincolo - a eshatologicului. ''Carpe diem'' - foloseşte intens ziua - ca fiind ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Timpul este un dar de la Dumnezeu însă şi o datorie de a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne este dată odată cu el.

.
Aceasta este a şasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea nu va mai păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a spus: ''Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui.'' (Înţ. I. Sirah)

.
Străpungerea inimii este un chin neîncetat al conştiinţei care primeşte împrospătarea râvnei.

.
Mustrarea conştiinţei este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva ''a uitat să-şi mănânce pâinea sa''. Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.

.
Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat şi îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în această mărturisire îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuinţele firii.

.
Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt două virtuţi: înfrânarea în toate şi tăcerea buzelor; celor desăvârşiţi: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunăvoie, de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc şi nemărginită milă pentru cei ce greşesc.

.
Tristeţea pentru starea degradantă este atât de mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte tristeţea pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupeşti.

.
Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi este topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratice.

.
Plânsul, predispoziţia pentru plâns dispare uşor înainte de a ţi se face o calitate a firii, de a câştiga întreaga ta fiinţă calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens după viaţa în Dumnezeu.

.
Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotriveşte acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere căci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii căci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei.)

.
Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în faţa Judecătorului ca un vinovat ca să stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie. El nu osteneşte în această cerere de la Cel ce nu se osteneşte - plictiseşte - de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simţire a sufletului cu El să dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocăieşte este starea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu străpungere şi cu durere însoţită de mărturisirea păcatelor cu suspine negrăite.)

.
Să nu faci ca cei care, îngropând morţii, odată îi bocesc şi apoi benchetuiesc în urma lor, ci să fii asemenea celor condamnaţi la spart piatră care în fiecare ceas sunt biciuiţi de către soldaţi.

.
Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează şi râde este asemenea celui ce alungă cu pâine câinele iubitor de plăceri şi care în felul acesta face impresia că-l goneşte, pe când prin fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de plăceri este temniţă şi lanţ în vremea morţii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti după care a năzuit cu durere.)

.

Nu suntem chemaţi, o prieteni, aici la nuntă, cu adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.

.

Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin.

.

Sursa: www.filocalia.ro