Pocăinţa (2)

.

Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun ''cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit'', lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer liber cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii şi nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte morţi neputînd să rabde întristarea din inima lor. Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea tămăduitoare.)

.
Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii, apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii, zăcând jos însinguraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei din fundul inimii, scrâşnind din dinţi şi suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alţii dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: ''Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: ''Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi'' nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni şi după iertarea de mai înainte''! Se putea vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor, iar apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: ''Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!'' Unii strigau: ''Miluieşte-mă, miluieşte-mă!'' iar alţii mai jalnic: ''Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se poate!'' Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând puţină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alţii împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuţimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci plânsul alungase din ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: ''Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deşartă pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei pentru a intra la Domnul dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului.'' Pentru aceea îndemnându-se unii pe alţii ziceau: ''Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.'' E ceea ce şi făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceştia că vor purcede către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca nişte dobitoace, în apa râului sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns, căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip binecredincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaţilor, că nevoinţele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alţii, pe când altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi va lua din acestea bold şi săgeată de foc şi, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-şi slăbiciunea şi dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga şi el în urma celui dintâi, dar nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: ''De la cel ce nu are osârdie, şi aceea care i se pare că o are i se va lua.'' (Matei 25,29)

.

Când omul îşi aduce aminte de păcatele sale şi se pedepseşte pe sine, atunci şi Dumnezeu are grijă de el ca să-l odihnească, pentru că Dumnezeu se bucură că şi-a dat sieşi certare pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este semnul nepătimirii. Şi pe cât de mult îşi sileşte sufletul său, pe atâta se înmulţeşte cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.

.

Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care plânge o socoteşte ca pierdută chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea.

.
Cel ce se plânge pe sine însuşi, nu se îngrijeşte de plânsul, de căderea sau de ocărârea altuia.

.
Câinele muşcat de o fiară, se mânie şi mai mult pe ea înfuriindu-se neasemănat mai mult pe aceasta din durerea rănii. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a încetat conştiinţa să ne muşte. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator. Conştiinţa curată e pricinuită de ostenelile nevoinţei, ca postul, privegherea, îndelunga răbdare.

.
Semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci într-o grijă că eşti mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune. El poate fi astfel o forţă de continuă sensibilizare spirituală.

.
Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce deznădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, s-a omorât pe sine sufleteşte, căci nu mai face nimic pentru a se ridica din răutatea păcatului pentru a înainta în bine.)

.
Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute ce ni se întâmplă, ba încă de şi mai multe.

.
Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai înainte pomeniţii sfinţi osândiţi de bunăvoie şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta.

.
Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi şi un plâns de fiecare ceas.

.
Tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. (Teama de moarte este firească omului şi îşi are originea în neascultare).

.

Sursa: www.filocalia.ro