marți, 24 decembrie 2013

PASTORALA LA NASTEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS


† TEODOSIE,
prin Harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Noi, părintească binecuvântare.
Iubiți credincioși,
Marea sărbătoarea a Nașterii Domnului, pe care astăzi o prăznuim, are o deosebită importanță pentru întreaga creație. Ea ne oferă posibilitatea de a-l primi pe Hristos în inimile și în sufletele noastre, de a vieţui împreună cu Hristos, pentru Hristos, unindu-ne cu Dumnezeu și, astfel, de a ne înălţa la cer cu sufletele pentru a putea deveni fii ai lui Dumnezeu și a trăi veșnic bucuria iubirii Lui. 
Neamul omenesc este lucrul cel mai de preț al mâinilor lui Dumnezeu și, de aceea, El ne poartă de grijă, chiar și după căderea în păcat, când trimite pe Fiul Său ca să ne mântuiască din întunericul cel adânc al păcatului. Dovada iubirii dumnezeiești ne-o arată lămurit Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan atunci când zice că „așa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut, L-a dat … ca să se mântuiască, prin El lumea” (Ioan 3, 16-17). Iubirea lui Dumnezeu se reflectă și în faptul că Fiul lui Dumnezeu nu Se naște pentru Sine, ci pentru oameni, spre deosebire de noi, care ne naștem pentru noi înșine, suntem aduși la existență prin părinții noștri, pentru a ne bucura de darul vieții oferit. Și dacă noi nu existam deloc înainte de zămislirea noastră în pântecele mamei, El, Fiul lui Dumnezeu, exista mai înainte de veci. 
Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos este, în primul rând, sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic S-a făcut Om, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoși și muritori, iertarea păcatelor și viața veșnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruință și au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10). Întruparea Fiului lui Dumnezeu este darul suprem primit de umanitate de la Dumnezeu, așa cum mărturisim în Crezul ortodox: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara, și S-a făcut Om” .


Iubiți fii duhovnicești,
Păcatul a produs o ruptură între Dumnezeu şi om. A produs o stricăciune a omului, pe care acesta nu a fost în stare să o îndrepteze singur. Iată de ce Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Fiul Său în lume, pentru ca prin El să-l restaureze pe om şi odată vindecat să-l îndrume pe om spre ceea ce ar fi putut el însuşi să înfăptuiască, prin propria sa voinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, spre desăvârşire, adică asemănarea cu Dumnezeu. Restaurarea omului se face prin naşterea din nou din apă şi din duh, adică prin botez, „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
Mântuitorul Se întrupează și Se naște ca Om din femeie, din interiorul naturii umane, din pântecele Fecioarei, pentru că Dumnezeu dorește să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul voinței omului și cu participarea deplină a omului la mântuirea sa. Nașterea Mântuitorului Hristos are loc numai după ce zămislirea Lui s-a făcut cu acordul liber al Maicii Domnului: „Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) – a spus Fecioara Maria din Nazaret, la Bunavestire, îngerului Gavriil. Astfel, Nașterea Mântuitorului Hristos este deodată lumina mântuirii omului și lumina libertății omului în relația sa cu Dumnezeu.

Frați creștini,
„Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută”, taina mântuirii noastre, se descoperă astăzi în peștera din Betleem; „Fiul lui Dumnezeu, Fiu Fecioarei Se face”.
Prin adumbrirea Sfântului Duh, Hristos S-a născut din Preacurata Fecioară Maria. Taina Nașterii lui Hristos este trăită, înțeleasă și mărturisită în adevărata sa cuprindere mântuitoare prin sălășluirea Aceluiași Hristos în inima, în mintea, în ființa omului. Sufletul omului este chemat să fie curat sau curățit, smerit și lipsit de răutate, asemenea sufletului și trupului Fecioarei Maria, pentru a-L primi tainic pe Hristos. Prin viață curată, prin rugăciune și prin iubire jertfelnică, omul Îl mărturisește pe Hristos, născându-L, ca o mamă, în sufletul și în viața semenilor săi. În acest sens, viața omului este un Betleem continuu, o strădanie permanentă de primire a lui Hristos în ființa lui și de dăruire a vieții proprii, purtătoare de Hristos, pentru slujirea celor din jur. 
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Se naște cu trupul în cele mai sărăcăcioase condiții, într-o peșteră, în peștera din Betleem, și este culcat într-o iesle. Smerenia și sărăcia lui Hristos-Dumnezeu sunt începutul îmbogăţirii omului în bunătate dumnezeiască: „Orice om să se mire, cugetând la felul cum începe a sărăci acum Cel bogat cu mila, și cum în peșteră Se sălășluiește, spre a ne dezlega pe noi de cumplita înșelăciune, voind a ne îmbogăți de bunătate.” (Canonul Înainteprăznuirii, Cântarea a 4-a). Pentru a binevesti în același timp smerenia și slava lui Hristos, Biserica vede deodată în El pe robul și pe Stăpânul, pe omul pământean și pe Împăratul cerurilor.
Încă prunc fiind, a fost amenințat cu moartea de către Irod; El, Care S-a întrupat din iubirea Sa dumnezeiască pentru mântuirea noastră, a avut parte de ură. A trebuit să fugă din calea lui Irod în Egipt, aceasta ca să ne învețe că și noi trebuie să ne ferim din fața pericolelor pe care nu putem să le înlăturăm. S-a întors în Nazaret și a trăit ca un necunoscut, în ascultarea cuvenită oricărui copil, ca orice om de rând (Luca 2, 51), împlinindu-se în același timp și proorocia lui Osea care zice că “din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Matei 2, 15; Osea 11,1).

Iubiți frați și surori întru Domnul,
Prin repetarea cuvântului „astăzi” din slujba Nașterii Domnului: „Astăzi, Fecioara naşte pre Stăpânul înăuntrul peşterii, Astăzi, Betleemul primeşte pe cel ce locuieşte din veac cu Tatăl, Astăzi, îngerii, pre pruncul născut după cuviinţă Îl slăvesc”, Biserica noastră ne introduce în duhul acestei mari sărbători a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Toate sunt la timpul prezent, toate au loc astăzi, toate se petrec în prezent. Betleemul nu este departe, iar evenimentul nu este o veche poveste. 
La Nașterea lui Hristos, cerul se unește cu pământul, iar îngerii se bucură împreună cu păstorii, pentru a ne arăta nouă taina mântuirii oamenilor în Biserica lui Hristos, în care Liturghia săvârșită pe pământ de păstorii sufletești ai turmei cuvântătoare se unește cu Liturghia cerească săvârșită necontenit de către îngeri în ceruri, după cum se spune chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii. Întruparea Fiului lui Dumnezeu unește cerul cu pământul. În timp ce Fecioara îi oferă Logosului un trup, pământul îi oferă o peșteră în care El să se nască. Adăpostindu-L pe Fiul ceresc, peștera devine ea însăși cer, așa după cum Fecioara devine scaun de heruvimi. 
Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale și a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume și colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârșite în ea sunt arvuna vieții veșnice din Împărăția lui Dumnezeu. Și pentru că Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător și colindător în lume, creștinii ortodocși văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. După cum odinioară îngerii și păstorii turmelor de oi de la Betleem au vestit Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos „cu bucurie mare”, ca fiind o minunată lucrare cerească împlinită pentru mântuirea oamenilor, așa și astăzi, în Biserica Ortodoxă, copiii și tinerii, asemenea îngerilor, și preoții, asemenea păstorilor de la Betleem, vestesc în Ajunul Crăciunului Nașterea Domnului, cântând troparul praznicului și arătând icoana slavei Nașterii Domnului, din casă în casă, iar apoi se întorc la Casa Domnului, în biserică, să slăvească și să laude împreună, cu mare bucurie, taina Nașterii Domnului, iubirea milostivă și minunată a lui Hristos pentru oameni.


Iubiți credincioși,
Pentru noi cei ce ne aflăm pe pământul apostolic al Dobrogei, încreștinat de Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, bucuria Nașterii Domnului trebuie să fie înmulțită întrucât ocrotitorul nostru cel dintâi ne-a lăsat o moștenire duhovnicească de mare valoare, peștera Sfântului Andrei, considerată de creștini Betleemul românesc. Doresc ca acest cuvânt de dragoste să ajungă la inima tuturor iubitorilor de neam și de țară, a celor ce poartă povara unor responsabilități, slujind-o nu numai economic, cultural și social, ci și spiritual, oferind condiții de păstrare a sănătății morale, a promovării virtuților noastre strămoșești de popor creștin, iubitor de Hristos și de semeni. Mulțumind Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, vă pun la inimă aceste gânduri și, cu părintească dragoste și binecuvântare, vă adresez cuvânt de iubire, de rugăciune și tradiționala urare ca Sfintele Sărbători ale Nașterii Domnului, Anului Nou 2014 și Bobotezei să le petreceți cu pace și sfinte bucurii întru mulți și fericiți ani. Iar noi, după cuvântul Marelui Apostol Pavel, neîncetat vă pomenim, rugându-ne „ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa și cu putere să-mplinească toată bunăvrerea voastră de a face binele și toată lucrarea credinței voastre, ca numele Domnului nostru Iisus Hristos să se preamărească-ntru voi și voi întru El, după harul Dumnezeului nostru și al Domnului Iisus Hristos” (2 Tes. 1, 11-12). 
Vă dăruiesc tuturor dragostea mea părintească și vă împărtășesc harul acestei sărbători plină de bucurie duhovnicească, dorind să vă fie casele pline de lumină și sufletele aprinse de credință, având pace unii cu alții, spre desăvârșirea vieții noastre.
Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor și către Hristos rugător,

    † Teodosie, 
    Arhiepiscopul Tomisului


marți, 6 august 2013

Arhiepiscopia Aradului - Mănăstiri şi schituri


Mănăstirea FEREDĂU

Istoricul: Cu peste 200 de ani în urmă, aici, lângă fostul izvor Feredău, făcător de minuni (vindecă bolile de ochi), a existat un mic schit în care trăia un pustnic. Între timp, s-a dezvoltat, având o obşte mai mare. Unul dintre stareţii schitului, pe numele său Filimon, a fost decapitat de turci cu prilejul unor lupte în zona cetăţii Şiria. Nu se cunoaşte cum şi când a încetat existenţa schitului. În anul 1931, preotul Nicolae Bâru şi credinciosul Nicolae Baciu din Covasânt au construit un mic paraclis şi o clădire pentru chilii, trapeza şi bucătărie. A fost sfinţit de Episcopul Dr. Grigore Comşa al Aradului, de ziua Înălţării Domnului, la 9 aprilie 1932, stareţ fiind Arhimandritul Policarp Morusca, de la Mănăstirea Hodoş Bodrog. A fost sfinţit cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Din documente rezultă că la 11 aprilie 1937, după 226 de ani, a fost instalat primul stareţ, cu numele de Pahomie, al schitului reînfiinţat. Această însemnare duce la concluzia că viaţa monahală a existat aici încă de la începutul secolului al XVII-lea (1711). până în 1958, au fost câte doi-trei călugări şi Ieromonahul Iosef Mazenco. Acesta a dat averea schitului parohiei Galsa, din apropierea comunei Şiria, inclusiv paraclisul de la Galsa, care există ca metoc al schitului, având şi acesta 7 ha de vie. Din 1958 până în 1986, la Schitul de la Feredău se mai oficiau slujbe o dată pe an (de Ziua Crucii) de către preoţii din împrejurimi. În anul 1986, PS Episcop Timotei Serviciu al Aradului a avut iniţiativa reînfiinţării schitului şi, în acelaşi an, la 7 august a deschis şantierul pentru construcţii, încredinţându-i conducerea lucrărilor şi a schitului PC Ieromonah Ilarion Taucean, actualul stareţ al mănăstirii. Prin grija şi strădania domniei sale au fost refăcute biserica şi paraclisul, după care s-au construit clădirea stăreţiei, cu patru camere, o clădire etajată cu 15 chilii, o altă clădire cu trapeză mare, trapeză mică şi bucătărie şi o a treia clădire, mai mică, cu 2 chilii şi bucătărie. În anul 1990 a fost pictată biserica. Pentru întreţinerea obştii, mai jos de mănăstire, cam pe la jumătatea distanţei dintre aceasta şi comuna Şiria, Ieromonahul Ilarion a dezvoltat gospodăria-anexă, unde, la început, pe lângă clădirile gospodăreşti - grajduri, coteţe pentru porci şi păsări, magazie - a construit şi o clădire din zid pentru chilii, trapeza, bucătărie şi, într-un spaţiu mai mare, a amenajat un paraclis în care călugării care deservesc gospodăria să ţină slujbe. Clădirea este acoperită cu ţiglă.
Mănăstirea FEREDĂU
Descriere: Biserica din deal este o construcţie din zid de cărămidă, în formă de cruce, compartimentată în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Catapeteasma este din lemn de stejar sculptat. Intrarea în biserică se face pe o uşă masivă de stejar, nesculptată. Are pardoseala din duşumea de scândură, iar acoperişul din tablă zincată. Faţadele exterioare sunt simple, tencuite şi văruite în alb.
Pictura: Pictura interioară a bisericii din deal este operă a pictorilor Radu şi Alexandra Jitaru, a fost executată în tehnica frescă, în anul 1990.
Altele: În partea stângă (nord) a paraclisului s-a construit clădirea stăreţiei, din zid, acoperită cu ţiglă.  


Mănăstirea GAI - ARAD

Istoricul: Biserica mare a mănăstirii a fost ridicată în 1760-1762 de Episcopul sârb Sinisie Jivanovici, un vajnic luptător pentru apărarea ortodoxiei din părţile Aradului, Bihorului şi Halmagiului, care, în 1759, a reuşit să viziteze 275 de localităţi ale Bihorului dintre cele 332 existente. Avea relaţii de frăţie şi colaborare cu Episcopia Râmnicului. Bunăoară, pe data de 2 decembrie 1752, Episcopul Climent al Râmnicului îl înştiinţează printr-un mesaj că Oprea legătorul este însărcinat să aducă 200 de cărţi în districtul Aradului. Cu sprijinul Episcopului Grigore Socoteanu, a editat în 1761 Pravila de rugăciuni a sfânţilor sârbi.
Mănăstirea GAI - ARAD
Descriere: Biserica din zid, face corp comun cu conacul, care, după construcţie, a devenit reşedinţa de vară a Episcopiei, iar azi adăposteşte muzeul mănăstirii. Din dorinţa Episcopului Sinisie, biserica şi conacul au fost construite în stil baroc. Ele descriu împreună un plan în forma literei U. În colţul de vest se află turnul, care, în structura verticală, prezintă două registre despărţite la mijloc de o cornişe bine profilată. În axul turnului este situată uşă de intrare în biserică. Uşa are un ancadrament dreptunghiular cioplit în piatră de gresie. Biserica este compartimentată în altar, naos (cu o suprafaţă foarte mare şi flancat spre altar) şi pronaos, cu pilaştri care au un profil simplu. Pronaosul, de o formă distinctă, are în partea nordică o absidă cu o curbură largă. Catapeteasma din lemn de tei este construită în stil neoclasic. Uşile Împărăteşti, de inspiraţie rococo, sunt ornamentate cu scoici, vrejuri, flori de trandafir şi executate în traforaj. Pe iconostas sunt fixate 22 de icoane pictate, în 1767, de Ştefan Tenetchi, în manieră italienească. Turlă piramidală este acoperită cu tablă de zinc.
Mănăstirea GAI - ARAD
Pictura: A fost executată în anii 1993-1994, de pictorii Radu şi Alexandra Jitaru. 
Altele: Muzeul PS Episcop Teoctist (vrednicul de pomenire PF Patriarh) a amenajat în spaţiul din conac pentru colecţia de obiecte vechi bisericeşti cu valoare de patrimoniu aflate în Episcopia Aradului. Lucrările de amenajare s-au terminat în 1967. Opera de organizare a muzeului a fost continuată de Episcopul Visarion şi apoi de PS Episcop Timotei.  


Mănăstirea HODOŞ-BODROG

Istoricul: După tradiţia veche locală, Mănăstirea ar fi o ctitorie a credincioşilor din împrejurimi. Actuala mănăstire, tot după tradiţie, ar fi o continuare a alteia mai vechi din Cenad (pe Mureş) de pe la anul 1000. Tradiţia mai spune că un taur din turma unui păstor, dând cu cornul într-o movilă de pământ, a scos la iveală Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus şi că pe locul respectiv s-a construit mănăstirea. Pentru a confirma datele tradiţiei, se păstrează şi azi în biserica mănăstirii coarnele acelui taur.
Mănăstirea HODOŞ-BODROG
Descriere: Biserica veche este construită din piatră şi cărămidă romană în stil bizantin, în formă de cruce, cu ziduri foarte groase. Seamănă cu bisericile mănăstirilor Tismana, Cozia, Cotmeana şi cu Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Are altar, naos şi pronaos. Din 1790 până în 1976 a avut şi un pridvor închis. Acum în locul respectiv este o pardoseală de marmură, împrejmuită cu un zid de 90 cm înălţime. Naosul este delimitat de pronaos prin doi stâlpi puternici, alipiţi zidurilor laterale. Pronaosul este foarte spaţios. Catapeteasma din lemn are o sculptură frumoasă, executată de stareţul Ieronim Balinton, în 1940. Are o turlă înfundată pe pronaos. Lumina este primită în altar prin trei ferestre, în naos prin două, iar în pronaos printr-o singură fereastră pe latura nordică. Este acoperită cu tablă vopsită.
Mănăstirea HODOŞ-BODROG

Pictura: Este realizată în frescă şi datează din secolele XVI-XVII. În decursul timpului, s-au mai făcut unele restaurări, dintre care cea mai recentă a fost executată între 1938-1940, de pictorii Al. Demian şi C. Cenan.Mănăstirea HODOŞ-BODROG
Altele: Faţadele exterioare sunt tencuite pe trei laturi, latura nordică fiind netencuită. La sfârşitul secolului trecut mai era vizibilă pe peretele de nord o inscripţie: Hodoş egumen Mihail 1523.  


Schitul ROŞIA

Istoricul: Cetăţenii satului şi ai aşezărilor dimprejur au dorit şi au cerut să se înfiinţeze o mănăstire în Roşia, întrucât în valea Crişului Alb nu exista nici un aşezământ monahal. În trecutul mai îndepărtat, a existat în zonă o mănăstire, care a fost desfiinţată de Maria Tereza, prin generalul Bukow.
Descriere: Biserica a fost construită în anul 1896, din zid, în formă de cruce, lungă de 24 m şi cu lăţimea în zona absidelor de 12 m, compartimentată în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Altarul este luminat de trei ferestre, naosul de câte una pe fiecare absidă, iar pronaosul de câte trei ferestre pe fiecare parte (sud şi nord). Ferestrele sunt largi, înalte, terminate în arc, cu geamuri ornamentale. În pronaos se află şi balconul pentru cor. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Are o turlă oarbă pe pridvor, de formă pătrată, şi patru ferestre cu obloane. Plafonul semicilindric este zugrăvit în culoarea cerului cu stele. Intrarea în pridvor se face prin vest, pe uşa din lemn simplă, la fel ca intrarea din pridvor în pronaos. Există şi o a doua intrare în pronaos, prin partea sudică. Pardoseala este din ciment. Biserica este acoperită cu tablă vopsită cu maro şi are un acoperiş în două ape.
Pictura: Biserica a fost pictată în tempera de un pictor amator, fără o valoare artistică. A fost spălată de ploi şi, în prezent, nu se mai cunosc urmele picturii.
Altele: În biserică nu sunt obiecte de artă, în afară de un chivot de lemn ornamentat, din 1823.  

luni, 8 iulie 2013

Rugăciunea Cuviosului Siluan Athonitul – între deznădejde și smerenie (2)

.
Mulți oameni se roagă cu buzele și le place să se roage din cărți de rugăciune. Și este un lucru bun acesta. Domnul primește rugăciunea lor și revarsă asupra lor harul Lui. Dar dacă te rogi gândindu-te la altceva, Domnul nu va asculta o astfel de rugăciune. Cel ce se roagă din obișnuință nu încearcă schimbări în rugăciunea lui, care rămâne aceeași, dar cel ce se roagă din toată inima sa cunoaște multe încercări în rugăciune. Se luptă când cu Vrăjmașul, când cu sine însuși, când cu patimile lui, când cu oamenii, și în toate acestea trebuie să fie un învingător.
Suferințele și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage, reușind să se cufunde în Dumnezeu în rugăciunile lor.
Multor oameni le place să citească cărți bune, și e un lucru bun, dar să te rogi e un lucru mai bun decât toate. Iar cel ce citește cărți rele sau ziare este lovit de foamea sufletească. Sufletul lui flămânzește, pentru că hrana sufletului și desfătările lui, viața și bucuria lui, sunt în Dumnezeu.
Dacă vrem să ne rugăm având mintea unită cu inima și nu suntem în stare, să repetăm rugăciunea cu buzele și să fixăm mintea asupra cuvintelor rugăciunii, după cum se spune în „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Cu timpul, Domnul ne va da „rugăciunea inimii”, fără împrăștiere, și ne vom ruga cu ușurință. Există unii care, forțându-și mintea la rugăciune să coboare în inimă, au adâncit-o într-atât încât nu o mai pot rosti nici măcar cu buzele. Noi, însă, să nu uităm legea vieții duhovnicești, care spune că darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletelor smerite și ascultătoare. Celor ascultători și înfrânați în toate – în hrană, în cuvinte și mișcări, Domnul Însuși le va da rugăciunea și ea se va săvârși cu ușurință în inima lor.
Rugăciunea neîncetată e născută din iubire, dar se pierde și moare prin judecăți, vorbe deșarte și neînfrânare. Cel ce iubește pe Domnul Îl poate avea în mintea sa zi și noapte, căci nici o ocupație nu te poate împiedica să iubești pe Dumenzeu. Apostolii iubeau pe Domnul fără ca lumea să-i stânjenească, deși nu uitau de lume. Se rugau pentru ea și se dedicau propovăduirii. E adevărat că Sfântului Arsenie i s-a zis: „Fugi de oameni!”, dar chiar și în pustie Duhul lui Dumnezeu ne învață să ne rugăm pentru oameni și pentru întreaga lume.
În lumea aceasta, fiecare își are locul și lucrul lui: unul este împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învățător, și Domnul iubește pe toți oamenii, dar cel care are mai mare iubire de Dumnezeu, acela va primi plată mai multă. Domnul ne-a dat poruncă de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru (Matei 22, 37). Dar cum poți să-L iubești pe Dumenzeu fără să te rogi? Pentru aceasta mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.
Când iubim pe cineva ne place să ne gândim la el, să vorbim despre el, să fim împreună cu el. Așa și sufletul nostru iubește pe Domnul ca pe Tatăl și Ziditorul lui și stă înaintea Lui cu frică și iubire. Cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul recunoaște în El pe Tatăl lui. El este milostiv și harul Său e mai dulce decât orice altceva. Domnul ne iubește și ne dă să vorbim cu El prin rugăciune. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar sufletul ce se roagă cunoaște pe Sfântul Duh.
Unii zic că rugăciunea duce sufletul în amăgire duhovnicească. Este o gândire greșită aceasta, căci amăgirea vine dintr-o îngâmfată încredere în sine și nu din rugăciune. Toți Sfinții s-au rugat mult și îndeamnă și pe alții la rugăciune. Rugăciunea e cea mai bună lucrare pentru suflet. Rugăciunea e calea spre Dumnezeu. Prin rugăciune dobândim smerenia, răbdarea și tot lucrul bun. Cel ce vorbește împotriva rugăciunii n-a simțit în chip vădit niciodată cât de bun este Domnul. Nici un rău nu vine de la Dumnezeu. Toți Sfinții s-au rugat neîncetat și nu rămâneau nici o clipă fără rugăciune. 
Când smerenia se pierde, sufletul pierde în același timp harul și iubirea față de Dumnezeu și, atunci, rugăciunea arzătoare se stinge. Dar când sufletul domolește patimile și acesta câștigă smerenia, Domnul îi dă harul Său și atunci el se roagă pentru vrăjmașii lui, ca pentru sine însuși, și se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume.
.
Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.  

vineri, 7 iunie 2013

Rugăciunea Cuviosului Siluan Athonitul – între deznădejde și smerenie (1)

.
Cel ce iubește pe Domnul își aduce aminte pururea de El și aducerea aminte de Dumnezeu naște rugăciunea. Dar dacă nu ne aducem aminte, înseamnă că nu ne rugăm. Fără rugăciune, sufletul nu va rămâne în dragostea lui Dumnezeu, căci prin rugăciune harul Duhului Sfânt. Rugăciunea ne păzește de păcat, fiindcă atunci când ne rugăm mintea e absorbită de Dumnezeu, și cu smerenie stăm înaintea Domnului.
Începătorul în ale rugăciunii are nevoie de o călăuză duhovnicească, căci până la venirea harului Duhului Sfânt, sufletul duce o mare luptă cu vrăjmașii și nu-și poate da seama dacă vrăjmașul este cel ce-i aduce „dulceața” în timpul rugăciunii. Numai cel ce a gustat el însuși harul Sfântului Duh poate deosebi aceasta. Și cel ce a gustat odată Sfântul Duh recunoaște apoi gustul harului. Cel ce vrea să ducă o viață în rugăciune, fără să aibă o călăuză, și își închipuie, în mândria lui, că poate să o învețe singur din cărți, fără a se adresa unui duhovnic, a căzut deja pe jumătate în amăgire. Dar pe cel smerit Domnul îl va ajuta. Și chiar dacă nu găsește un povățuitor experimentat, dacă merge la duhovnicul lui, oricare ar fi acesta, Dumnezeu îl va povățui pentru smerenia lui.
Trebuie să credem că Duhul Sfânt locuiește în duhovnic și el ne va spune ce trebuie să facem. Dar dacă spunem: „Duhovnicul nu duce o viață aspră, cum poate viețui în el Duhul Sfânt?”, atunci, pentru un astfel de gând vom avea multe de pătimit și Domnul ne va smeri.
Dumnezeu dă rugăciunea celui ce se roagă. Dar rugăciunea pe care o săvârșim numai din obișnuință, fără zdrobire de inimă pentru păcatele noastre, nu este plăcută Domnului. Sufletul nostru trebuie să tânjescă după Domnul și să-L caute fierbinte, iar duhul nostru să se avânte spre Tatăl nostru ceresc. Domnul ne înrudește cu El prin Duhul Sfânt. Domul este dulce inimii noastre – e bucuria, veselia și stânca nădejdii noastre. Să ne smerim din dragoste de Domnul și pentru Împărăția Cerurilor. Să ne smerim și Domnul ne va va face cunoscută puterea „rugăciunii lui Iisus”. Să ne smerim și Duhul lui Dumnezeu Însuși va povățui sufletul nostru.
Să cerem sfat celor experimentați, dacă-i găsim, și să întrebăm cu smerenie pe Domnul, iar pentru smerenia noastră Domnul ne va da înțelegere.
Când rugăciunea noastră este primită de Domnul, Duhul lui Dumnezeu Însuși dă mărturie de aceasta în sufletul nostru. El este blând și liniștit. Să învățăm smerenia lui Hristos și Domnul ne va da să gustăm dulceața rugăciunii. Dacă vrem o rugăciune curată, să fim smeriți, înfrânați să ne mărturisim păcatele cu sinceritate, și rugăciunea ne va iubi. Să fim ascultători, să ne supunem din inimă mai-marilor noștri, să fim mulțumiți de toate, și atunci mintea noastră se va curăți de gândurile deșarte. Să ne aducem aminte că Domnul ne vede și să ne teme să rănim cumva pe aproapele nostru, să nu judecăm, să nu disprețuim, să nu pedepsim nici măcar cu privirea și atunci Duhul Sfânt ne va iubi și ne va ajuta întru toate.
Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. Așa cum o mamă își iubește și ocrotește copilul ei, așa ne ocrotește, ne iartă, ne vindecă, ne povățuiește și ne bucură pe noi Duhul Sfânt. El se face cunoscut în rugăciunea săvârșită cu smerenie.
Cel ce iubește pe vrăjmașii lui va cunoaște curând pe Domnul prin Duhul Sfânt. Cel ce nu-i iubește pe vrăjmași se chinuie pe sine însuși, face și pe alții să sufere și nu cunoaște pe Domnul.
Sufletul care iubește pe Domnul nu poate să nu se roage, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.
Pentru rugăciune ne sunt date bisericile, iar în biserici slujbele se săvârșesc după cărțile de slujbă. Nu poți să duci biserica cu tine și să ai întotdeauna cu tine cărți de slujbă, dar rugăciunea inimii e cu putință în tot locul și în toată vremea. În Biserică se săvârșesc dumnezeieștile slujbe și în ele locuiește Duhul Sfânt. Dar cea mai bună biserică a lui Dumnezeu este sufletul. Pentru cel ce se roagă în sufletul lui, lumea întreagă devine o biserică, însă lucrul acesta nu este dat tuturor.
.
Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994. 

duminică, 5 mai 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (6)


Mănăstirea SFÂNTUL PROOROC ILIE - ALBAC

Istoricul: În zonă n-a existat aşezământ monahal. Iniţiativa înfiinţării mănăstirii a avut-o, în 1990, fratele Irineu Toader, de la Schitul Crasna din judeţul Prahova şi fratele său, preotul Vasile. Aceasta a fost şi dorinţa credincioşilor din zonă. Solicitării credincioşilor şi iniţiativei fraţilor Toader, Arhiepiscopia Alba Iuliei i-a dat curs şi a aprobat înfiinţarea mănăstirii cu obşte de maici. Terenul a fost donat de domnul Gheorghe Pleşa, fostul primar al comunei Albac. Din cauza formalităţilor, locul s-a sfinţit abia în 1992. Lucrările de construcţie au durat din 1996 până în anul 2000, timp în care au fost ridicate biserica şi corpul de chilii.

Descriere: Biserica este construită din grinzi de lemn, pe fundaţie din bolovani de piatră, în formă de cruce. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Există şi un pridvor deschis. Altarul este luminat de trei ferestre, câte una la nord, nord-est şi sud-est. Iconostasul, din lemn de tei frumos sculptat, este opera meşterului Augustin Mascasan şi a fiului său, Sorin, din Nima - Dej. Naosul primeşte lumină de la o fereastră aşezată pe zidul din sud şi alta pe cel nordic. Pe naos se înalţă o turlă deschisă, de formă octogonală, luminată de patru ferestre, în fiecare punct cardinal câte una. Acoperişul turlei este în formă de clopot. Pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. În pronaos se află şi un balcon, susţinut de grinzi din beton, care se sprijină pe ziduri. Intrarea în pronaos se face prin vest, pe o uşă din stejar în două canaturi. Pridvorul are în partea vestică un parapet de beton, înalt de 105 m, pe care vara stau ghivece cu frumoase flori. Intrarea în pridvor se face atât prin nord, cât şi prin sud. Pardoseala în biserică este din duşumea de scândură, iar în pridvor este ciment mozaicat. Biserica şi turla sunt acoperite cu tablă zincată. Faţadele exterioare sunt placate cu bârne de lemn în două modele.
Mănăstirea SFÂNTUL PROOROC ILIE - ALBAC
Pictura: Împodobită în 2002 cu pictura în tehnica frescă de zugravul-iconar Adrian Pancu din Târgovişte.
Altele: La 15 m nord de biserică este corpul de chilii, parter şi etaj, cu cerdac la etaj, susţinut de stâlpi din lemn. Clădirea are două laturi formând litera L. Acoperişul cu ţiglă este foarte înalt, făcând posibilă construirea unei mansarde pentru chilii. În sudul bisericii, la 20 m distanţă, este construit aghiasmatarul din lemn, închis cu geamuri şi acoperit cu şindrilă.
                Mănăstirea SFÂNTUL PROOROC ILIE - ALBACMănăstirea SFÂNTUL PROOROC ILIE - ALBAC


Schitul CALENE

Istoricul: Schitul s-a înfiinţat în 1991, din iniţiativa doamnei Ana Albu, care şi-a donat gospodăria şi terenul în acest scop. Episcopul Andrei a dat binecuvântarea înfiinţării schitului şi a numit la conducerea lui pe monahia Melania Cărpinişeanu, care împreună cu mama ei, ajutată de credincioşii din Calene şi din alte părţi, a reuşit în scurt timp să construiască o biserică şi o mică clădire pentru stăreţie, trapeza, bucătărie şi chilii.
Descriere: Biserica este o construcţie de zid cu cărămidă BCA, pe fundaţie de piatră şi beton, în formă de cruce. Naosul şi pronaosul formează un spaţiu comun, fără o delimitare distinctă. Acoperişul este din tablă zincată. Are trei turle îmbrăcate şi acoperite cu tablă zincată.
Altele: Clopotniţa se construieşte la intrarea în incintă.


Schitul IZVORUL POSAGA

Istoricul: Biserica a fost construită în 1933 de preotul paroh al satului, Alexandru Rujdea. Viaţa monahală a început în 1948 şi a durat până în 1960, când, ca urmare a Decretului nr. 410/1959, Schitul a fost desfiinţat. Biserica a fost folosită în continuare ca magazie, atât ea, cât şi alte clădiri părăginindu-se.
Descriere: Biserica este o construcţie din lemn, pe fundaţie de piatră. Are formă de construcţie dreptunghiulară. Naosul cu pronaosul nu sunt separate, suprafeţele formând un spaţiu comun. Pridvorul deschis este sprijinit pe stâlpi din lemn, foarte frumos sculptaţi. Catapeteasma din lemn, de asemenea are o sculptură foarte frumoasă. Uşile de la intrare sunt masive, din lemn de stejar cu o sculptură ornamentală. Biserica are două turle, una mare pe naos şi alta mai mică pe pridvor. Este tencuită în interior şi căptuşită cu şipcă în exterior. Acoperişul este cu ţiglă.
Pictura: Pictura, foarte plăcută ochilor, este operă a doi cumetri, Gheorghe şi Dumitru, şi a fost executată în anii 1988-1989. În aceeaşi ani a fost lucrată şi sculptura de către meşterul Ioan Achitei din Moldova.
Altele: Clopotniţa, construită din lemn şi acoperită cu şindrilă, este susţinută de stâlpi puternici din lemn şi ei frumos sculptaţi. În incinta schitului este un frumos altar de vară construit din lemn, acoperit cu ţiglă şi susţinut de şase stâlpi din lemn sculptat. Clădirea pentru chilii, trapeza, bucătărie, stăreţie este din lemn, pereţii fiind tencuiţi în interior şi căptuşiţi cu şipcă în exterior. Este acoperită cu ţiglă şi la fel de cochetă ca şi biserica. Împrejmuirea din faţă, paralelă cu drumul, este din zid masiv de piatră la bază iar deasupra acestui soclu este uluca din lemn.

Schitul TET

Istoricul: Monahul Ghenadie, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, călugărit la Ierusalim, a avut o vedenie prin care i s-a cerut să înfiinţeze în acest loc o mănăstire. Împreună cu credincioşii din zonă, care l-au ajutat, a construit o mică biserică din lemn, acoperită cu şindrilă. Construcţia a fost începută în 1945 şi s-a continuat cu construcţia chiliilor, terminându-se în 1957. N-a durat mult viaţa monahală aici, pentru că a fost pus în aplicare Decretul nr. 410/1959, călugărul fiind bătut şi trimis la închisoare. A revenit în aceste locuri după 1990, dar, fiind bolnav, a decedat. A fost înmormântat în incinta mănăstirii.
Altele: Slujbele se ţin dimineaţa la ora 6, după amiază la ora 17 şi 1, noaptea de la orele 24-3.
Schitul TET




duminică, 7 aprilie 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (5)

.
Mănăstirea SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Mănăstire de călugări, cu hramul: Sfântul Ioan Botezătorul.
Istoricul: În luna iulie 1941, apele vijelioase ale Argeşului au măturat casele din satul Căpăţâneni şi din alte localităţi ale zonei. Mareşalul Ion Antonescu, dorind să ajute sinistraţii, oferindu-le adăpost, a construit cătunul pe care localnicii l-au numit Antoneşti.
Pictura: Biserica a fost ridicată la roşu nefiind tencuită şi pictată.


Mănăstirea SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Mănăstire de maici, cu hramul: Sfântul Ioan Botezătorul.
Istoricul: Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a fost ctitorită în anul 1924 de Dr. Ioan Stroia, Episcopul general al armatei, care a trăit între 1865 şi 1937. Aşa cum am arătat mai sus, Schitul a fost mutat în punctul Valea Popii, unde a fost strămutată şi biserica după 1994, în 24 iunie anul 2000 a fost sfinţită de Arhiepiscopul Andrei, în al zecelea an de păstorire a domniei sale, stareţ fiind Protosinghelul Ioan Cojan. Biserica a fost ridicată pentru prima oară în anul 1768 prin mila credincioşilor din satul Agmar, comuna Blandiana şi a fost adusă în incinta veche a schitului în anul 1989, ca apoi după 1994, să înceapă strămutarea ei în actualul loc.
Descriere: Biserica este o construcţie în formă de navă, din grinzi de lemn, pe tălpi din lemn aşezate pe o mică fundaţie de piatră. Spaţiul este repartizat în altar, naos, pronaos. În partea de sud a bisericii, pe toată lungimea ei, este un pridvor deschis (prispa) susţinut de 12 stâlpi din lemn. Pridvorul are un grilaj înalt de 80 cm. Intrarea în biserică se face prin sud, pe o uşă masivă din stejar. Lumina pătrunde în altar prin două ferestre mici aşezate la est şi alta la nord, naosul este luminat de trei ferestre la sud şi alte două la nord. Ferestrele sunt duble, din lemn, cu dimensiunile de 70/40 cm. Naosul este delimitat de pronaos prin pereţi din lemn. Pronaosul nu este luminat. Pe pronaos se înalţă o turlă cu baza pătrată şi cu foişorul piramidal. Pardoseala este de duşumea din scândură. Acoperişul, foarte înalt, este din şindrilă.
Pictura: Pictura în tempera, aplicată pe placajul care îmbracă interiorul bisericii, este opera meşterului iconar Vasile Lefter, prin dania tuturor cucernicilor şi evlavioşilor creştini. În partea inferioară a pereţilor sunt pictaţi sfinţii, iar pe plafon scene biblice.
Altele: La sud-vest de biserică s-a ridicat o clădire din cărămidă pentru chilii, trapeza, bucătărie şi camere pentru credincioşi. Este acoperită cu ţiglă. În apropierea acestei clădiri, în sud-est, a fost construită prima clădire pentru chilii, cu verandă la etaj, acoperită cu tablă. Clădirile anexe, acoperite cu tablă, sunt ridicate la sud de clădirile chiliilor. Aici sunt magaziile, atelierele şi garajele schitului.


Mănăstirea SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL - STRUNGARI

Istoricul: Mănăstirea a fost înfiinţată în 1990, dar viaţa duhovnicească a fost trăită aici într-o chilie de la marginea pădurii, cu mult timp înainte. Ca începător este cunoscut monahul Simeon, care a vieţuit în chilie în singurătate şi rugăciune din jurul anului 1900 până în 1943, când s-a mutat la Domnul. A fost urmat de monahul Varsanufie Ştirban din partea de nord a Moldovei, care a păstrat candela rugăciunii aprinsă 26 ani. În această perioadă a avut ca ucenic pe fratele Ioan David, pastor născut în 1920 în cătunul Plai, care trăia într-un bordei, mai sus de chilia sihastrului Varsanufie, dar seara cobora pentru a petrece împreună noaptea în priveghere şi rugăciune. Spre sfârşitul vieţii, prin duhovnicul Arhimandrit Dometie cu care ţinea legătura în apostolat, monahul Varsanufie devine preot slujitor la Mănăstirea Râmeti. L-a însoţit şi fratele Ioan, care a păstorit oile mănăstirii. Murind părintele Varsanufie, fratele Ioan se întoarce la chilia din marginea pădurii Strungari, unde s-a nevoit cu post aspru şi rugăciune până la 7 ianuarie 1995 (soborul Sfântului Ioan Botezatorul), când a plecat la Domnul să-şi ia plata ostenelii. A fost înmormântat aproape de chilii, lângă părintele Simeon, începătorul nevoinţei din binecuvântata chilie. Mulţi dintre cei suferinzi sau chinuiţi de duhuri necurate îşi găsesc liniştea şi uşurarea la mormintele pustnicului Ioan şi monahului Simeon. Avem exemplul preotesei de lângă Timişoara chinuită de mai mulţi ani de un duh rău. Într-o noapte a văzut în vis un ostaş cu numele Ioan, care se lupta cu o dihanie fioroasă, iar soţul preot a visat două morminte cu inscripţiile: Monah Simeon şi fratele Ioan veniţi la Mănăstirea din Strungari pentru rugăciune. După slujbă au fost îndemnaţi să urce sus la morminte, să aprindă câte o lumânare şi să ceara ajutor la Dumnezeu prin rugăciunile aleşilor lui şi s-au minunat când preoteasa a văzut numele ostaşului din vis, iar preotul mormintele visate de el. Deodată bolnava a simţit o eliberare de răul ce o muncea şi mulţumind lui Dumnezeu s-a întors acasă sănătoasă.
Descriere: Paraclisul este o construcţie din cărămidă, pe fundaţie de piatră, în formă dreptunghiulară. Are spaţiul repartizat în altar, naos şi pridvor închis. Altarul, spaţios, este luminat de două ferestre aşezate pe dreapta şi stânga peretelui din răsărit, de o fereastră la sud şi alta pe zidul din nord. Catapeteasma este din lemn de tei sculptat. Naosul, destul de spaţios, primeşte lumină de la două ferestre aşezate la sud şi alte două pe zidul din nord. Pe naos, în apropierea altarului este o turlă circulară, luminată de patru ferestre, câte una în fiecare punct cardinal. Ferestrele din altar şi naos sunt dreptunghiulare, înalte, cu lăţimea de 45 cm. Au geamuri duble şi la exterior grilaj metalic. În apropierea pridvorului se află balconul pentru cor, susţinut de un stâlp pătrat, din zid, pe mijloc şi alţi doi stâlpi pe zidurile laterale şi balconul este luminat de o fereastră mare, înaltă şi lată. Intrarea din pridvor în naos, se face pe o uşă din lemn în două canaturi. În pridvor se intră tot pe o uşă din lemn de stejar, în două canaturi, aşezată pe zidul din naos. Pe pridvor este o turlă pătrată, cu acoperişul piramidal, ca şi a turlei de pe naos. Pardoseala este din duşumea de lemn în altar şi naos, ciment îmbinat cu plăci din marmură în pridvor. Biserica, inclusiv cele două turle, are acoperiş din tablă zincată. Faţadele exterioare sunt tencuite în calciu de culoare alb-verzui. În partea superioară sunt prevăzute mici firide care urmează să fie pictate. Deasupra uşii de intrare în pridvor s-a pictat, în medalion, Acoperământul Maicii Domnului, încadrat într-o parte de Sfântul Ioan Botezătorul şi în alta de Sfântul Ioan Hozevitul. Pe stânga şi dreapta, alte două medalioane reprezintă pe Maica Domnului.
Pictura: Pictura bisericii terminată în 1999 este realizată în tehnica frescă de pictorii Zănescu şi Zahiu din Moldova. Îmbinarea culorilor roz, alb şi verde face ca pictura să fie deschisă, luminată, în pridvor s-a pictat, Vameşul şi Fariseul, Acoperământul Maicii Domnului, Sfântul Ioan Hozevitul. Pe plafonul plat este pictat Iisus Hristos, iar la intrarea în naos Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pe peretele vestic al naosului este pictat Arhiepiscopul de Alba-Iulia, Andrei Andreicuţ. Pe zidurile din sud şi nord ale naosului s-au pictat sfinţi în partea inferioară, iar în partea superioară, scene biblice care se continuă şi pe boltă.

Altele: La sud-vest de paraclis este prima construcţie a chiliilor din lemn pe fundaţie de piatră, acoperită cu tablă, orientată de la vest la est. În nord-vest de paraclis este o construcţie parter, din zid, în formă pătrată în care se află trapeza, bucătăria, cămările. La vest de această clădire a început în anul 2000 construcţia din zid a bisericii mănăstirii. Alte două clădiri construite din cărămidă BCA, parter şi mansardă se află la 20 m nord de paraclis, în marginea incintei, orientate de la est la vest, între ele ridicându-se clopotniţa cu gang şi poarta de intrare în mănăstire. Toate clădirile sunt acoperite cu tablă zincată. La nord-est de paraclis s-a construit din lemn, în formă circulară, altarul de vară, iarna utilizat ca aghiasmatar.  

miercuri, 27 martie 2013

Culorile liturgice

.

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.
Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.


Culorile veşmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise sau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.
În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.
În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.
În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu, stacojiu şi ruginiu.
Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.
Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:
  1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
  2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
  3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
  4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
  5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (de asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele).
  6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
  7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.
În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi unele particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.

Albul este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.
În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului. În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie. În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.

Verdele este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.

Auriul (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roşu închis ori stacojiu este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.
Roşu deschis este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru  este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliul (ruginiu) este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena). În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică. În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori. În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).
După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.


Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.
În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb. În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.
În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ. Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.
Practica purtării veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia). După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus. Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni. Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri).
Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor şi studenţilor teologi, fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi). În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.

Sursa:  http://ro.orthodoxwiki.org 


luni, 11 martie 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (4)



Mănăstirea RÂMET

Istoricul: Aşezământul este printre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Transilvania, după unii autori chiar de la începutul secolului XIII, are prima dată certă anul 1376, menţionat pe al doilea strat de pictură interioară, aceasta însemnând că biserica a fost zidită cu mult mai înainte. Toponimul Râmet ar deriva de la Eremit = pustnic, concluzia fiind că a fost întemeiată de călugării retraşi în sihăstrie la adăpostul stâncilor de aici.
Mănăstirea RÂMET
DescriereBiserica veche este construită din piatră, în formă de navă dreptunghiulară, cu o boltă cilindrică. În partea de apus are o tindă deasupra căreia este un turn masiv. Aşa cum am arătat şi mai înainte, în cursul vremii, biserica a suferit mai multe refaceri radicale, ultima restaurare fiind făcută în anii 1987-1989, cărora li se datorează întregul parament al faţadei.
Pictura: Pictura bisericii vechi, păstrează fragmentar mai multe straturi de pictură de valori diferite. Cea mai veche pictură datează din anul 1300. Al doilea strat de pictură, de o mare valoare, atât documentară cât şi artistică, poate fi datat cu precizie datorită inscripţiei de pe coloana din dreapta a bisericii, unde putem citi atât anul 1376 cât şi numele meşterului Mihu de la Crişul Alb şi cel al Arhiepiscopului Ghelasie, egumen al mănăstirii şi primul Arhiepiscop român ortodox din Transilvania. Pictura lui Mihu se detaşează prin măiestria desenului, simţul culorilor, varietatea fizionomiilor, precizia şi frumuseţea grafiei. Un alt strat de pictură de factură post-brâncovenească, care datează din 1749, are de asemenea o certă valoare artistică. Pictura mai nouă, realizată în anul 1809, este lipsită de valoare artistică.

Mănăstirea RÂMET
Altele: În anul 1969 a fost creat un muzeu în vechea clădire, vis-a-vis de biserică, în care sunt expuse o colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, carte veche, exponate de valoare arheologică, etnografică şi bisericească. 

Mănăstirea RÎMETEA

Istoricul: În aceste locuri n-a fost niciodată viaţă monahală. Pentru că se simţea nevoia unui aşezământ monahal în zonă, fapt dorit de credincioşi, părintele Ioan Comanici a iniţiat înfiinţarea unei mănăstiri cu obşte pentru maici. În luna martie 1998, Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul de Alba-Iulia, a dat binecuvântarea înfiinţării şi în 26 septembrie 1998 s-a sfinţit paraclisul de vară şi s-a pus piatra de temelie pentru biserica mare din zid.
Descriere: Biserica mare este din zid de cărămidă, în formă de cruce. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Are un pridvor deschis în stil brâncoveneasc. La 10 octombrie 1998 biserica se afla în construcţie. A fost turnată şi fundaţia pentru corpul de chilii. După doi ani biserica şi corpul de chilii au fost terminate. Tot în zona Rîmetea a fost înfiinţată şi Mănăstirea Rîmetea II, cu obşte de călugări.
Pictura: Biserica veche are mai multe straturi de pictură: primul strat datează din anul 1300, iar al doilea din 1310; aceste straturi au fost identificate, după pigmenţii din pictură, de către pictorul C. Boambeş, între anii 1987-1988. Al treilea strat se află pe arcada dintre naos şi pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea datează din anul 1450, al cincilea – din anul 1600, al şaselea – din 1741 şi al şaptelea – din anul 1809.
Altele: Mânăstirea are un muzeu în care se află o colecţie de carte veche, icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte etnografice din zonă şi obiecte de cult.  
.

Mănăstirea SFÂNTA TREIME - MAGINA

Istoricul: După istoricul Nicolae Iorga biserica datează din anul 1611, dar lucrările arheologice conduse de arhitectul Gh. Petrov din Cluj demonstrează că este construită din 1550. A funcţionat ca biserică de mir pentru creştinii ortodocşi până în 1700, când a fost ocupată cu forţa de uniaţi. Blajul trimitea aici pentru pocăinţă pe călugării certaţi cu disciplina. În 1781 s-a deschis aici o şcoală pentru cântăreţi bisericeşti care a funcţionat până în 1948. Din anul 1948 a funcţionat ca biserică de mir ortodoxă. În anul 1988 biserica a fost reparată prin grija lui Emilian Birdas, ajuns episcop la Episcopia Caransebeşului. A fost sfinţită în 1992 de Episcopul Andrei Andreicuţ. În 1977 preotul Ioan Fufezan a avut iniţiativa înfiinţării aici a unei mănăstiri şi în urma intervenţiilor făcute, s-a aprobat înfiinţarea mănăstirii cu obşte de călugări.
Descriere: Biserica este o clădire mică, în formă de navă, având la început numai altar şi naos, în total 8 m lungime şi 4 m înălţime. După 1800 s-a adăugat pronaosul având azi 12 m lungime. Zidurile, din bolovani de piatră de râu cu mortar de var, au o grosime de 80 cm. Pe pronaos se înalţă o turlă oarbă pătrată având şi funcţie de clopotniţă. Biserica este luminată de mici ferestre cu dimensiuni de 70/15 cm. Este acoperită cu şindrilă.
Pictura: Biserica a fost pictată în interior în perioada 2000 - 2001, de către pictorii Angela şi Constantin Bârleanu din Turda.
Altele: Incinta a fost iniţial înconjurată cu un zid de piatră de râu înalt de 4 m. Avea o poartă cu arcadă care a fost restaurată. La nord de biserică s-a construit din cărămidă în 1991 un mic aghiasmatar folosit şi ca altar de vară. Corpul de chilii de 45 m lungime, construit din cărămidă şi acoperit cu ţiglă, se află la 50 m nord de biserică.
.
 Sursa: www.manastiriortodoxe.ro 


marți, 5 martie 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (3)



.
Mănăstirea MARTIRII NEAMULUI - MUNCEL
.
Istoricul: Aşezarea monahală a luat fiinţă la umbra unor aşezări pustniceşti care au dispărut cu timpul, datorită vitregiei vremurilor. Muntele Macu a adăpostit mulţi pustnici, dovadă că şi astăzi se păstrează ca amintire numele de Izvorul Călugărului. Din acest izvor al muntelui urmează să fie adusă prin canal, apa până în mănăstire.
Mănăstirea MARTIRII NEAMULUI - MUNCEL
Descriere: Biserica este mică, din lemn, acoperită cu tablă. Are o turlă pe naos şi două turnuleţe în faţă. Atât turla mare cât şi turnuleţele sunt acoperite cu tablă În exterior este îmbrăcată în sită.

Pictura: Este tencuită în interior, dar în 1994 nu era pictată.
Altele: Planul de construcţie al mănăstirii este tip cetate, amplasată pe platou, cu biserica în mijlocul construcţiilor aşezate în pătrat. Pentru început, în 1994, erau ridicate două construcţii mici: una pentru bacalaureat, trapeză şi câteva chilii, a două pentru stăreţie şi chilii.  

.

Mănăstirea NEGREAIA – PĂTRÂNGENI
.
Istoricul: Mai jos de mănăstire, în actualul sat Valea Mică, în secolele XVII-XVIII a existat o mănăstire cu obşte de călugări, distrusă în 1761 de armata austriacă, condusă de generalul Bukov. Au rămas numai nişte ruine, aşa că n-a mai continuat viaţa monahală în aceste locuri, până în zilele noastre. După 1989, credincioşii din satul Pătrângeni au insistat pentru reînfiinţarea mănăstirii, având ca bază materială terenul şi biserica din pădurea Negraia, unde în trecutul mai îndepărtat era cimitirul credincioşilor greco-catolici. Arhiepiscopul Andrei al Albei Iulia a dat curs solicitării credincioşilor şi a aprobat reînfiinţarea mănăstirii în anul 1993, cu destinaţie pentru maici. În anul 1994 a sfinţit locul unde se va construi corpul de chilii. După anul 1995 au început lucrările pentru ridicarea corpului de chilii şi renovarea bisericii. Lucrările au fost începute prin grija maicilor Arsenia Pană şi Antuza Şerban, venite aici de la Mănăstirea Agapia din Vale. La sfârşitul anului 1997 a venit aici şi Arhimandritul Serafim Maciuca, care a fost mulţi ani stareţ al mănăstirii Vărzăreşti, judeţul Vrancea. Având un bun spirit organizatoric, ajutat de anii de experienţă, a terminat în 1998 corpul de chilii, la care a adăugat şi un mic paraclis, unde se slujeşte în perioada rect şi când numărul creditorilor la slujbe este mai mic. Atât ridicarea corpului de chilii, cât şi renovarea bisericii, s-a făcut cu contribuţia materială şi financiară a creştinilor ortodocşi din zonă şi a combinatului siderurgic din Zlatna.
Descriere: Biserica este o construcţie înaltă, din zid de cărămidă, în plan dreptunghiular, lungă de 24 m şi lată de 7,5 m, cu spaţiul repartizat în altar, naos, pronaos şi pridvor. Altarul spaţios este luminat de două ferestre aşezate la răsărit. Catapeteasma este din zid. Naosul primeşte lumină de la două ferestre aşezate la sud şi alte două pe zidul din nord, iar pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. Ferestrele sunt mari cu ramele metalice. În pronaos este un balcon sprijinit pe doi stâlpi din lemn, iar deasupra lui, se află o turlă oarbă, de formă pătrată, prevazută cu trei ferestre. Are acoperiş de tablă în formă de clopot. Pridvorul este închis, cu intrarea prin vest. Este prevăzut pe fiecare parte cu câte o cameră, cu intrările prin pronaos. Pardoseala în biserică este din lespezi de piatră. Acoperişul bisericii este în două ape, cu tablă aşezată în solzi. Biserica, renovată după anul 1995, nu este pictată până în anul 2000. Faţadele exterioare sunt simple, zugrăvite în calciu, culoare gri. De jur-împrejur sunt trotuare late din ciment.
Pictura: Pe data de 1 iulie 2002 se începe pictura în altarul Paraclisului, fiind finalizată în ajunul hramului Sf. Proroc Ilie Tesviteanul.La sfârşitul lunii iulie încep lucrările la noua clădire. În perioada octombrie- decembrie se continuă pictura în naosul şi pronaosul Paraclisului.
Altele: La 40 m nord-vest de biserică se află corpul de chilii, construcţie parter şi etaj, lungă de 16 m şi lată de 6,5 m. Parterul este din zid (cărămidă BCA), etajul din lemn. Atât la parter cât şi la etaj are culoare închisă. La demisol clădirea are şi un beci. Trapeza, bucătăria, camera de oaspeţi, stăreţia şi grupul sanitar se află la parter, iar chiliile la etaj.  

.

Mănăstirea OASA
.
Istoricul: În 1943 scriitorul Ioan Pop a ridicat o biserică din lemn. Aici avea adesea întâlniri cu marele povestitor Mihail Sadoveanu. Pe locul acestei biserici, prin purtarea de grijă a Episcopului Emilian Birdas al Alba Iuliei (primul Ierarh al refăcutei eparhii, după 275 de ani) paroh fiind preot Faur, iar protopop, Viorel Porcaru, s-a ridicat o nouă biserică în anii 1982-1983. La sfârşitul decadei optzeci, preotul Petru Sora din Şugag i-a făcut unele îmbunătăţiri, iar în 1990 a fost sfinţită şi destinată ca mănăstire de maici. Sarcina conducerii mănăstirii nou înfiinţată a fost dată monahiei Iustiniana Macarie. Luptându-se cu greutăţi materiale şi în special financiare, maica stareţă ajutată de obşte, cu concursul Trustului de Construcţii Hidrotehnica şi sprijinul bunilor credincioşi, a construit mai multe clădiri în jurul bisericii. Clădirile sunt din zid, acoperite cu tablă. Clădirea pentru chilii este construită în stil brâncovenesc şi etajată. A doua clădire este pentru stăreţie, iar a treia pentru trapeză, bucătărie şi cămări pentru alimente. În faţa bisericii s-a construit clopotniţa.
Mănăstirea OASA
Descriere: Biserica este din lemn, pe fundaţie de piatră, în formă de cruce. Are o singură turlă. Este acoperită cu şindrilă.
Pictura: A fost pictată în tehnica frescă între anii 1985-1986 de către pictorul Liviu Dumbrava din Gura Humorului.  
.
Sursa: www.manastiriortodoxe.ro


vineri, 15 februarie 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (2)

.

Mănăstirea DE SUB PIATRĂ – SĂLCIUA
.
Istoricul: În aceste locuri viaţă monahală a existat de cinci secole şi jumătate. Biserica a fost construită prin 1450. A funcţionat ca mănăstire cu obşte de călugări până în anul 1760, când a început prigoana habsburgică şi biserica a fost arsă.
Mănăstirea DE SUB PIATRĂ – SĂLCIUA
Pictura: Pictura interioară, executată pe pânză şi lipită pe pereţi, se păstrează în întregime în altar şi pe iconostas. Pictura din naos şi pronaos s-a deteriorat în timp, de aceea a fost necesar ca în 1948 pereţii să fie văruiţi în aceste compartimente. În sfântul altar, pe peretele din stânga, există, scrisă cu litere chirilice, inscripţia: Acest sfânt altar l-au plătit Ioan Rac şi cu Sotra Gavril din Ponor pentru zugrăvit ca să fie pomenire. Pe iconostas, tot în litere chirilice, este următoarea inscripţie: 1844 - Acest Fruntariu l-au plătit Baic Florea şi cu soţia sa Lupa pentru zugrăvit.
Altele: Ca patrimoniu cu valoare se păstrează icoane vechi din lemn, care datează din jurul anului 1800 şi icoane pe sticlă care datează din anul 1750.
.



Mănăstirea DUMBRAVA
.
Istoricul: În zonă n-a fost mănăstire, dar în timpul prigoanei bisericii ortodoxe de către austro-ungari, ocupanţii Transilvaniei, aceştia au dat foc unui preot din apropiere care s-a opus să treacă la catolicism. şi tot în împrejurimi, pe Dealul Costiţa, a poposit domnitorul Mihai Viteazul cu trupele sale în drum spre Miraslău. Pe acest deal se află o cruce de piatră ridicată în vremea aceea. În memoria acestor evenimente, cinstite cu evlavie, Preotul Teodor Crişan a avut iniţiativa şi a întreprins demersuri pentru a se înfiinţa o mănăstire cu obşte de maici. Aceasta a fost şi dorinţa credincioşilor din zonă. Locul a fost sfinţit la 26 octombrie 1996, iar în luna mai 1997 au pornit lucrările pentru construirea mănăstirii, începându-se mai întâi cu biserica. Lucrându-se cu sârguinţă, la 26 octombrie a aceluiaşi an, s-a sfinţit biserica, făcându-se prima slujbă în ea, iar la începutul lunii noiembrie 1997 au venit aici primele maici din alte mănăstiri şi din lume, continuându-se popularea ei. Cu timpul s-a terminat şi corpul de chilii cu clopotniţa bisericii, aşa că în toamna anului 1999 viaţa în mănăstire decurgea normal ca în vechile mănăstiri.
Mănăstirea DUMBRAVA
Descriere: Biserica este o construcţie din zid în formă de cruce, înaltă, lungă de 26 m, având 9 m lăţime în zona absidelor naosului, 6 m lăţime în pronaos. Spaţiul este compartimentat în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Biserica are şi un pridvor deschis. Altarul este luminat de o fereastră la sud şi alta la nord. Catapeteasma este din lemn de tei, sculptat de meşterul Gheorghe din Cluj-Napoca. Naosul primeşte lumină de la o fereastră la sud şi alta la nord. Are absidele pronunţate (largi şi profunde). Deasupra se înalţă o turlă deschisă, de formă circulară în interior şi octogonală la exterior, cu acoperişul piramidal. Pronaosul este luminat de asemenea de câte o fereastră la sud şi nord. Pridvorul închis este luminat de două ferestre suprapuse, cât înălţimea zidurilor, aşezate la sud, nord şi vest. În stânga pridvorului este o cămăruţă care închide casa scărilor, iar la dreapta (sud) o altă cămăruţă. Deasupra pridvorului aşezate dreapta-stânga (sud-nord) sunt două turle oarbe octogonale. Intrarea în pridvor se face prin vest, pe o uşă masivă de stejar. Pardoseala în biserică este din beton, peste care se va aşterne duşumea de scândură sau marmură. Este acoperită cu tablă. Pridvorul deschis este susţinut de doi stâlpi în faţă (aşezaţi sud-nord) şi alţi doi stâlpi în spate, toţi cei patru stâlpi fiind sculptaţi la bază. Pardoseala din pridvorul deschis este din beton şi plăci de marmură. Din cauza fundaţiei înalte şi diferenţei de nivel, se urcă din curte în pridvor, pe o scară de beton din şase trepte. Faţadele exterioare au de jur-împrejur, sub cornişe, firide.
Pictura: Pictura bisericii este realizată de soţii Crişan în anul 2000 în stil bizantin.
Altele: Corpul de chilii este din zid, clădire lungă în forma literei L, răsturnat cu o latură la sud şi alta la est de biserică, mult mai lungă. Construcţia este doar parter, cu verande, acoperită cu tablă zincată. Zugrăveala la biserică şi corpul de chilii este de culoare gri-închis.  


.

Mănăstirea LUPŞA
.
Istoricul: Biserica mănăstirii, construită din lemn de stejar pe la 1429, este considerată cea mai veche biserică de lemn din Transilvania. Are formă de navă şi la început a avut numai altar şi naos, iar în anul 1810 i s-a adăugat pronaosul şi turla clopotniţă. După 1993 biserica a fost renovată fiind tencuită în interior şi pictată. Alături de biserică s-a construit o clădire de zid BCA pentru stăreţie, chilii, trapeză, bucătărie. În dreapta acestei clădiri este o şcoală pentru clasele I-IV. Înainte de a fi desfiinţată Mănăstirea era şi un centru cultural în zonă, aici funcţionând o şcoală şi un atelier de pictură pe sticlă. Credincioşii şi turiştii dornici de cultură e bine sa-şi facă timp şi să meargă în centrul comunei Lupşa (la 3 km) unde pot vizita muzeul etnografic, înfiinţat şi organizat de învăţătorul Pamfil Albu. Mai pot vedea şi biserica satului, construită în 1421 de acelaşi ctitor al bisericii mănăstirii. Este pictată în frescă în 1750.
Mănăstirea LUPŞA
Descriere: Biserica mănăstirii cu hramul Sfântul Mare Ierarh Nicolae, construită din lemn de stejar, este considerată cea mai veche biserică de lemn din Transilvania. Are formă de navă şi la început a avut numai altar si naos, iar în anul 1810 i s-a adăugat pronaosul şi turla clopotniţă.
Mănăstirea LUPŞA
Pictura: După 1993 biserica a fost renovată fiind tencuită în interior şi pictată.  
.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro