luni, 30 noiembrie 2009

In varf de munte, Dumnezeu parca ne aude mai bine

.
Cand privesti de sus, din soseaua nationala spre Fundatica, ti se deschide in fata ochilor un peisaj fabulos: la orizont Bucegii, incremeniti sub zapezi, deasupra cerul, ireal de albastru, si-un soare total, care aprinde pe dealuri si vai miliarde de diamante. Ici-colo, cate-un palc de case ingropate-n omat, cu firul fumului iesind agale pe horn. N-am mai intalnit o asemenea iarna decat in cartile cu povesti. Nici asemenea ger! Arde, ustura, calcatura bocancilor in zapada scrasneste, iar cuvintele imi ingheata pe buze inainte de-a le rosti. Incerc cu greu sa-i dau binete unei batrane ce vine, infofolita in zece cojoace, pe drum. E duminica, si sunetul clopotului de la biserica se rostogoleste prin aer ca o ghiulea de argint. Acolo merge si ea, la biserica veche din Fundatica, departe rau. Satul se intinde pana pe coastele muntelui, si iarna batrana face vreo doua ore ca sa ajunga la slujba. Cu toate astea, n-a lipsit niciodata de la biserica, imi spune. N-a intarziat niciodata de la intalnirea cu Dumnezeu. Nu s-a nascut inca iarna care sa impiedice fundatenii sa mearga la slujbele de duminica si la intalnirea cu preotul. Il cheama Basa Vicentiu si e singurul om de pe lume care se mai grijeste de sufletul lor. Din mormanul de cojoace si de marame, batrana ma priveste cu doi ochi la fel de albastri ca cerul. "Ii de-al nostru", imi spune, "de-aici din sat. Popa-popa, nu venetic. Tineretul s-o risipit, hat in lume. Da parintele o ramas. Hai si dumneata de-l asculta. Ii cura lacrimi din gura cand vorbeste de Dumnezeu." Da, o sa merg si eu la biserica. De asta am si venit. O rog pe batrana sa-mi tina un loc in strana. Vreau sa scriu un reportaj despre parintele Basa, preotul celui mai inalt sat de munte din Romania. Sunt doua sate de fapt: comuna Fundata si catunul ei, Fundatica. Amandoua sunt in judetul Brasov si se afla la o altitudine de peste 1700 de metri. Sate vechi, neclintite, ograda-n ograda cu Dumnezeu. Dar pana la slujba mai este vreme si zapada scanteiaza orbitor.
.
Cele doua biserici din Fundatica se afla chiar alaturi, pe marginea drumului, ca doua vecine: una mai mica si mai batrana, blanda si vopsita in alb, cealalta inalta si aratoasa, impodobita cu decoratii murale si zugraveli colorate cu rosu si portocaliu. O batrana aplecata langa o cruce se cazneste sa aprinda niste lumanari. O privesc de la distanta o vreme, sa nu-i stric linistea rugaciunii. Pe urma o intreb daca stie ceva legat de istoria bisericii vechi. Cum sa nu stie, doar toti fundatenii sunt mandri ca a fost sfintita la 1843. Atata amar de timp! Biserica noua s-a ridicat doar peste 100 de ani, pentru a o pazi pe cea veche. Elena Cojocaru e maruntica, dar agera si iute la vorba, si vrea sa-mi spuna neaparat o "legenda care musai sa aiba si un sambure de adevar": "Un om, pa numele lui Moise Gavenescu, impreuna cu sotia, o plecat pasta Bucegi, la Ploiesti, doar cu straita cu mancare la el, si o gasit acolo un butoias cu aur. Din averea aia si-o deschis o pravalie si pa cand o fost bogat-bogat, o zas ca el trebe sa sa intoarca la el in sat si sa faca o beserica, ca nu degeaba are el asa noroc la banet. Si dupa ce si-o strans tati banii, o trecut iar Bucegii si s-o apucat sa construiasca beserica asta mare si frumoasa, ca gandesti ca-i o catedrala intre muntii iestia. Ca io am mai umblat prin tara, m-o dus fata mea la Bucuresti, la Cernica, am fost si la manastirea lui Manole, de la Curtea de Arges, d-apoi nicaierea nu-i asa beserica ca la noi in sat. Si mai avem noroc cu parintele, ca tare-i om de omenie, ajuta pa toata lumea, n-asteapta on leu indarat. Cand am fost la Capitala, tare m-am spariet, ca lumea pa strada zaceai ca alearga, nu ca merge, toti erau ajitati si nervosi si, mi-e cam rusine sa spui, da besericile era cam goale, nu ca la noi, aicea in Fundatica, unde vin si ai batrani, si copiii. Poate ca au dat de gustu banilor, nu stiu, sau poate ca daca stau in orasu ala mare, au si mai multe griji, da parca singuratatea noastra de aici ii mai buna, ca macar Il avem pa Dumnezau langa noi."
.
In biserica veche din Fundatica e cald. In ciuda gerului, a venit lume multa. Oamenii stau in genunchi, cu capetele plecate, atingand cu fruntea pamantul. Parintele spune o rugaciune pe care ei o reiau murmurand. O rumoare ca un zumzet de stup umple toata biserica, pana sus, la cupola. Se cunosc, se stiu, sunt o mare familie. Ii vad din spate, le vad picioarele, imbracate in ciorapi grosi de lana si in bocanci, poalele hainelor de postav atarnand pe podea, capetele acoperite cu basmale si cu caciuli. Un sat intreg a venit, de departe, la intalnirea cu Dumnezeu. Mi-i imaginez coborand prin rapele muntelui infundate-n zapada, alunecand pe ghetarul potecilor. Biserica este rostul vietii lor. Sunt intre ei, uita de singuratate, de vrajba si de necazuri, sunt siguri ca Cineva, acolo Sus, ii aude si ii fereste de rau. Preotul Vicentiu Basa este deasupra, cu bratele intinse, cateodata certandu-i, alteori bucurandu-se pentru ei. Cum sta asa si se roaga, cu intregul sat la picioare, pare cu adevarat un "trimis" al lui Dumnezeu, un mesager divin, menit sa aprinda jarul sperantei, duminica de duminica. Am senzatia stranie ca deasupra credinciosilor, in biserica, a coborat o mana invizibila ce ii ridica, usor, catre cer. Oare cat de greu poate fi pentru un preot sa-si desavarseasca lucrarea divina intr-un sat de la munte, populat doar de oameni batrani? Ce asteapta fundatenii acestia trecuti de 60 de ani, ce putere ii face sa invinga nametii si viscolele, doar ca sa nu lipseasca de la intalnirea cu Dumnezeu?
.
"De noua ani de zile sunt preot aici. Aici m-am si nascut si aici am crescut. Unii din batranii de acum ma cunosc de cand eram mic, ei erau tineri pe-atunci, si exista intre noi o relatie mai aparte. Ca sa fiu sincer, in momentul in care iti alegi sa fii preot, nu-ti alegi orasul sau satul unde vei transmite invatatura Domnului, nu mai tii cont de nimic, pentru ca Dumnezeu e pretutindeni. Unii urmaresc banul. Stiu bine ca intr-un oras mai mare, un preot are mai multe oportunitati, dar eu fac ce fac din chemare. Cand ajung la o batrana bolnava, dupa trei ore de mers prin zapezi, ma gandesc doar la cum sa o ajut, cum sa-mi indeplinesc misiunea, nu mai tin cont de vreme, de greutati. Cateodata e greu, dar cand vin duminica dimineata la slujba si vad biserica plina, realizez ca munca pe care o fac de atatia ani nu e zadarnica. Nu mi-e usor nici mie, asa cum nu le e nici lor usor sa traiasca in satul asta izolat, dar ma pot baza oricand pe ei, asa cum ei se pot baza in orice clipa pe mine. Vin la preot sa-si spuna pasurile, necazurile, varful muntelui nu-i scuteste de greutati sufletesti, iar eu incerc sa-i ajut cum pot. Multi isi dau seama ca raman singuri, le pleaca nepotii, copiii, in graba asta a lumii moderne, se simt un pic descoperiti si abandonati, iar datoria mea, ca preot, este sa-i fac sa inteleaga ca nu sunt singuri pe lumea asta, ca Dumnezeu si Biserica, prin mine, le sunt alaturi. Eu sunt si profesor aici, la Fundata, si vad cate familii amarate sunt, cati copii saraci, pe care incerc sa-i ajut cum pot. Cand mai merg la Brasov, le mai cumpar cate-o carte, ca stiu ca n-au bani. Eu am patru copii, dar si copiii din sat sunt ai mei si trebuie sa ma port cu ei asa cum se poarta un tata adevarat. Poate ca singuratatea ii apropie mai mult de Dumnezeu, poate ca izolarea, sau poate batranetea... Nu stiu. Dar simt ca au o relatie mai speciala cu Cerul, ca inteleg mai clar Invataturile si ca parca se roaga mai mult. Cateodata sunt speriati de vremurile ce vin, de schimbari, fug la mine si-si spun pasurile, iar eu incerc, in fiecare duminica, sa le fiu de ajutor. Cu un sfat, cu o vorba buna. Cateodata reusesc, cateodata poate nu, dar macar ii vad plecand de la biserica mai optimisti si mai luminati. Mai stau uneori in altar, singur, dupa ce pleaca lumea, si ma gandesc ca, daca m-ar pune cineva sa aleg, tot aici as vrea sa fiu preot. In varf de munte, Dumnezeu parca ne aude mai bine."
.
Sursa: Maria Teposu, www.formula-as.ro

sâmbătă, 28 noiembrie 2009

DESPRE DUMNEZEU TATAL (2)

.
113. Ce sunt duhurile rele sau diavolii?
Sunt acei ingeri care, in frunte cu capetenia lor, Lucifer, din trufie, au rupt comuniunea cu Dumnezeu, devenind duhuri rele, cazand deci din starea in care au fost creati. Acestia ispitesc pe oameni si le insufla ganduri rele. Ei pot rataci mintea oamenilor, ducandu-i la calcarea poruncilor lui Dumnezeu. Diavolul sau satana poate chiar ucide oameni, dupa cuvantul Mantuitorului: "Acela ucigator de oameni a fost din inceput si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, dintru ale sale graieste, caci este mincinos si tatal minciunii" (Ioan 8, 44). Iar Sf. Petru indeamna pe credinciosi astfel: "Fiti treji, privegheati, pentru ca potrivnicul vostru, diavolul, ca un leu racnind, umbla cautand pe cine sa inghita" (I Petru 5, 8). Cand Dumnezeu ne trimite ingerul Sau pazitor, satana trimite si el ingerul sau rau, ca sa distruga viata noastra. Omul se afla intre doi, care urmaresc scopuri opuse si se straduiesc sa invinga unul impotriva celuilalt (Sf. Grigorie de Nissa, Despre viata lui Moise, Migne, P. G., XLIV, col. 337-340). Dar diavolul nu poate sili pe om la pacat, ci numai il ispiteste (Marturisirea Ortodoxa, I, 21). Diavolul nu poate sa faca rau nici omului, nici altei fapturi daca nu are invoirea de la Dumnezeu. Se cunoaste cazul lui Iov (Iov 1, 12; 2, 6) si al dracilor care se rugau de Mantuitorul zicand: "Daca ne scoti afara, trimite-ne in turma de porci. Si El le-a zis: Duceti-va. Iar ei iesind, s-au dus in turma de porci" (Matei 8, 31, 32).
.
114. De unde le vine diavolilor aceasta rautate?
Aceasta rautate le vine din iubirea de sine si din mandrie. Dumnezeu i-a facut buni, cum a facut bun tot ce exista (Fac. 1, 31), dar ei au calcat porunca ascultarii de Dumnezeu si au fost aruncati in intunericul cel mai adanc, cum zice Scriptura: "Si pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci si-au parasit lacasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice, spre judecata zilei celei mari" (luda 1, 6). Prin caderea lor radicala, ei au rupt total comuniunea harica cu Dumnezeu (Marturisirea Ortodoxa, I, 21). Apropiindu-se mult de oameni, ei au o puternica influenta asupra celor rai. La judecata obsteasca, satan impreuna cu ingerii lui vor fi trimisi in focul vesnic, gatit lor inca de la inceput (Matei 25, 41).
.
115. Ce se intelege prin cuvintele "vazutelor tuturor"?
Sf. Scriptura ne spune ca la inceput Dumnezeu a facut cerul si pamantul (Fac. 1, 1). Am vazut mai inainte ca "cerul" din aceste cuvinte inseamna lumea nevazuta a ingerilor. Pamantul inseamna lumea vazuta. Aceasta lume vazuta, adica pamantul cu toate ale lui, era la inceput nevazut si netocmit, adica fara forma (Fac. 1, 2). Creand lumea, Dumnezeu a urmat o anumita ordine a fapturilor, ca sa ingaduie acestora sa se sprijine unele pe altele, in intelesul ca cele ce urmau nu puteau sa apara fara cele dinainte. Asa, Dumnezeu a facut in ziua intai lumina, fara de care nu e cu putinta nici o lucrare si nici o crestere. In ziua a doua a facut taria, sau cerul vazut; in a treia, adunarea apelor, uscatul si toate ierburile si plantele; in ziua a patra, luminatorii cerului, soarele, luna si stelele; in ziua a cincea, pestii si pasarile; in ziua a sasea, animalele cu cate patru picioare, taratoarele, tot felul de animale si la urma pe om (Fac. 1, 3-26). In ziua a saptea Dumnezeu S-a odihnit de lucrarile Sale. Ordinea aceasta in care diferite feluri de viata si de fapturi apar intr-o inlantuire fireasca si necesara, incepand cu lumina si terminand cu omul, arata adanca intelepciune a Ziditorului. Sf. Parinti spun ca omul a fost facut in urma celorlalte lucruri pentru ca se cuvenea sa fie pregatita imparatia si apoi sa vina imparatul ei - omul (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, 1, Migne, P. G., XXX, col. 40 C). Omul nu putea sa apara decat atunci cand toate cele trebuitoare vietii lui erau create. El nu putea veni in lume inainte de aparitia vietii. Plantele si toate celelalte animale trebuiau sa apara inaintea lui.
.
116. Pornirile cele rele ale fapturilor au fost de la inceput?
Nu. Fapturile au fost curate, nevinovate si nevatamatoare atunci cand au fost zidite: "Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte" (Fac. 1, 31).
.
117. Ce ne descopera Sf. Scriptura despre facerea omului si starea lui dinainte de pacat?
Sf. Scriptura ne spune ca in ziua a sasea, dupa ce a facut toate celelalte fiinte, Dumnezeu, in Sf. Treime, a zis: "Sa facem pe om dupa chipul Nostru si dupa asemanare" (Fac. 1, 26). "Si, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Fac. 2, 7). Omul a fost facut deci printr-un act special, din mainile lui Dumnezeu, cum zice un prooroc: "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit" (Iov 10, 8). Aceasta arata cinstea deosebita data de Dumnezeu omului. Dupa ce existenta lui a fost hotarata inainte de facerea lumii si la fel si stapanirea lui asupra acesteia, Dumnezeu ii pregateste aducerea lui la existenta si alcatuirea fiintei lui (Sf. Grigorie de Nissa, Despre facerea omului, 3, Migne, P.G., XLIV, col. 136 A). Omul a fost facut din pamant, in varsta tanara, barbateasca.
.
118. Ce spune Sf. Scriptura despre femeie?
Dumnezeu a vazut ca nu este bine sa fie omul singur: "Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau... a facut barbat si femeie" (Fac. 1, 27). "Si a facut Domnul Dumnezeu coasta pe care a luat-o din Adam, femeie, si a adus-o lui Adam. Si a zis Adam: Iata acesta-i os din oasele mele si carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru ca este luata din barbatul sau" (Fac. 2, 22-23). Cea dintai femeie, Eva, a fost facuta pentru continuarea neamului omenesc, asa cum tot cartea Facerii spune: "Si i-a binecuvantat Dumnezeu pe ei zicand: Cresteti si va inmultiti si umpleti pamantul..." (Fac. 1, 28). Eva a fost facuta din coasta lui Adam, zice Sf. Efrem, ca sa nu fie banuiala ca altcineva a fost ziditorul femeii decat Dumnezeu.
.
119. De ce Eva n-a fost facuta din aceeasi tarana ca Adam?
Eva n-a fost facuta din tarana, ci din coasta lui Adam, pentru ca in barbat si in femeie este o singura fire trupeasca, un singur izvor al neamului omenesc. De aceea, de la inceput n-au fost facuti pereche, barbat si femeie, sau doi barbati, ori doua femei, ci mai intai barbatul si apoi, din el, femeia (Sf. Ambrozie, Despre Rai, 10, 48, Migne, P. L., XIV, col. 298).
.
120. Ce inseamna chipul si asemanarea lui Dumnezeu in om?
Chipul lui Dumnezeu in om este manunchiul de puteri sufletesti: ratiunea, vointa, simtirea, cu care omul se indreapta spre Dumnezeu printr-o activitate neobosita pentru desavarsire, iar asemanarea lui Dumnezeu in om este infaptuirea acestei desavarsiri prin impreuna-lucrarea harului dumnezeiesc cu silintele omului. In amanunt, chipul lui Dumnezeu inseamna:
1. Stapanirea peste fapturile pamantului, potrivit cuvantului Scripturii: "... umpleti pamantul si-l supuneti si stapaniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile care se misca pe pamant si peste tot pamantul" (Fac. 1, 28). "Micsoratu-l-ai pe dansul (pe om) cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el si l-ai pus pe dansul peste lucrul mainilor Tale" (Ps. 8, 5-6);
2. Ratiunea si voia libera in nazuinta lor spre Dumnezeu, adevar si bine.
.
121. Dupa ce Dumnezeu a facut pe om, unde l-a asezat?
Dupa ce a facut pe om, Dumnezeu l-a asezat in Rai si i-a pus hrana la indemana, facand "Sa rasara din pamant tot soiul de pomi, placuti la vedere si cu roade bune de mancat" (Fac. 2, 9). In Rai se aflau si pomul vietii si pomul cunostintei binelui si raului.
.

marți, 24 noiembrie 2009

Rugul Aprins: aspecte inedite (2)

.
Doua evenimente au concurat la influenta «Rugului Aprins» printre intelectualii din Romania, traducerea Filocaliei si exodul preotilor rusi in urma loviturii de la Stalingrad.
.
La Facultatea de Teologie din Bucuresti, Parintele Profesor Dumitru Staniloae incepuse un curs de Mistica Ortodoxa, care formeaza azi materia volumului III al teologiei de Morala Ortodoxa. Acel curs, impreuna cu Filocalia, ne-a surprins. Era tot ce ne lipsea noua la vremea aceea. Ele formau o gnoza perfecta, un sistem antropologic bazat pe jurnalele de rugaciune, adica pe experienta Sfintilor Parinti din rasarit, despre arta coborarii in noi si intalnirea intima cu Dumnezeu in punctul ontologic al fiintei noastre, care este de fapt si centrul personalitatii omului; disciplina respiratiei in rugaciune, controlul campului emotional, introducerea mintii in inima, pana la vederea luminii necreate, prin practica «Rugaciunii lui Iisus». Sfintii Parinti numeau aceasta disciplina isihasm si este veche de cand crestinismul. Duhovnicii au pastrat un secret asupra acestei arte, pe care au transmis-o cu economie, cu initieri speciale, din parinte in fiu duhovnicesc. Pentru grupul de la Antim, insa, isihasmul era metoda de vindecare a nebuniei omului modern, a carui drama este fuga de sine, fuga de o confruntare cu Dumnezeu si ameteala cu mirajul lucrurilor din afara. Dupa misticii rasariteni, iesirea din ritm este egala cu iesirea din tine insuti.
.
Comentariile Parintelui Staniloae la teologia Sfantului Grigorie Palama, schimba si perspectiva invatamantului dogmatic din Romania, care pana atunci se marginea la schema catolicizanta din Marturisirea lui Petru Movila. Prezentarea atributelor dumnezeiesti si a harului ca energie necreata, precum si indumnezeirea omului "dupa modul harului, " nu dupa substanta, ne duce inapoi la izvoarele Sfintilor Parinti si la Scriptura. Expresii ca: "Fiti dumnezei", "Ramaneti intru mine si eu intru voi”, "Eu sunt vita, voi sunteti mladitele", "Suntem partasii firii dumnezeiesti", nu sunt simple figuri de stil, pentru ca Duhul Sfant descopera niste adevaruri, nu face poezie.
.
In urma retragerii armatelor romane din Rusia, Mitropolitul Nicolae al III-lea al Rostovului, cu un grup de 30 de preoti si cateva maici, s-au refugiat in Bucuresti, cerand ocrotirea Patriarhului Nicodim, pe care il cunostea de pe cand studiasera amandoi la Academia Petru Movila din Kiev. Patriarhul repartizand pe preoti la manastirea Cernica, iar pe maici la manastirea Pasarea. Intre timp, Mitropolitul Nicolae moare si este ingropat langa bisericuta cimitirului manastiresc Sfantul Lazar. In anul 1947 moare si Patriarhul Nicodim. Intre preotii rusi era un calugar imbunatatit, Parintele Ioan Kuligin, care traise inainte de revolutie la Manastirea Valaam de pe Lacul Ladoga. Acesta a venit in Romania cu doua manuscrise rusesti, care nu fusesera tiparite pana atunci. Era tot ce putuse el salva din biblioteca, inainte ca armatele rosii sa inchida Manastirea Valaam si sa omoare pe calugari cu topoarele.
.
Primul volum este intitulat Sbornic, o compilatie din sfintii traitori ai rugaciunii inimii, alcatuit de egumenul Hariton de la Valaam, despre insemnatatea «Rugaciunii lui Iisus» si practica ei. Astazi este tradusa in limba engleza de episcopul Kallistos al Diocleii. Al doilea volum este intitulat „O convorbire intre un calugar si un preot de mir despre practica rugaciunii”. Intr-o seara, Parintele Ioan a venit la «Rugul Aprins» insotit de un caporal basarabean din armata sovietica, ucenicul lui in cele duhovnicesti si translator de limba romana. Parintele Ioan Kuligin a fost un sfant pentru noi. Avea atatea cunostinte in materie de rugaciune, psihologia pacatului si tehnica despatimirii, ca puteai sa stai nopti intregi, ascultandu-l. Manuscrisele au fost imediat traduse si multiplicate la masina de scris, sapilografiate in secret si raspandite in mii de exemplare. Noi vorbim prea mult de «samizdatul rusesc», uitand ca in Romania, in toata perioada comunista, cartile de mistica si asceza, de rugaciuni si de vietile sfintilor, circulau in secret, fiind urmarite de securitate pentru a fi distruse, iar posesorii lor amenintati cu inchisoarea.
.
Soarta preotilor rusi refugiati la Manastirea Cernica a fost tragica. La sfarsitul anului 1947 au fost arestati si deferiti tribunalelor armatei sovietice, care i-au judecat sumar pentru crima de inalta tradare si i-au condamnat la moarte. Pe Parintele Ioan si pe ucenicul sau, caporalul basarabean, i-au deportat in Siberia. Cateva carti postale au mai sosit pe adresa Prof. Alexandru Mironescu, apoi s-a asternut tacerea. Am inteles ca batranul duhovnic Ioan Kuligin a murit, iar despre caporalul basarabean nu am mai aflat nimic.
.
Intre timp a aparut decretul de desfiintare a tuturor asociatiilor religioase, culturale si de tot felul. Sedintele si conferintele grupului de la Antim au incetat. Insa focul, odata aprins, continua. Ceva s-a transformat in viata intelectualilor din Romania. Au devenit mai ortodocsi, mai constienti ca Neamul Romanesc a crescut si s-a dezvoltat in traditia manastirilor, a rugaciunii si a Sfintelor Taine si ca traditia isihasta a existat de la inceput in poporul roman. Niciodata nu s-a citit cu mai mult interes Cartea invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau Teodosie, care este un tratat de mistica si asceza. Pictorii, arheologii, bizantinologii si expertii in paleografie, au scos la iveala din trecutul tarii atata material religios, pe care chiar daca nu li s-a permis sa-l interpreteze ca atare, a ramas pentru generatiile tinere ca izvor de inspiratie. Fara acest material, nici Ana Blandiana, fiica de preot, nici Marin Sorescu si nici Ioan Alexandru nu ar fi putut scrie. Poezia majora, poezia autentica, este o rugaciune care vine din adancul spiritualitatii neamului.
.
Sandu Tudor a fost sfintit calugar si preot sub numele de Ieroschimonahul Daniil si i s-a dat in primire un schit parasit din varful Muntelui Rarau. Acolo a adunat doisprezece calugari din toate straturile sociale: bucatari de restaurante, chelneri, fosti militari, dar unii, de-a dreptul vagabonzi. Cu acestia facea Sandu Tudor rugaciunea inimii si teologie inalta.
.
Trecusera 10 ani de cand activitatea formala a «Rugului Aprins» incetase. Aproape ca uitasem si noi. Multi dintre tinerii de atunci isi inchinasera viata lui Dumnezeu, intrand in manastiri. Unul din ei este actualul Mitropolit al Transilvaniei. Dar fiecare, oriunde s-ar gasi, este un centru polarizator. Unii s-au exprimat, in perioada aceasta comunista, prin tacere, prin suferinta si prin atitudinea lor profund umana si onesta. Ma gandesc la oameni ca Alexandru Dutu si Virgil Candea care, in timp ce ocupau functii de inalta responsabilitate culturala in comunism, studiau teologie pe ascuns si publicau la reviste teologice sub pseudonim. Oameni care au facut tot ce le-a fost cu putinta ca sa salveze demnitatea culturii romanesti. Nu strigatul, nu demagogia religioasa intareste credinta. Aceea este, mai degraba o manifestare a orgoliului si a dorintei de afirmare. Biserica nu are eroi, Biserica are sfinti. Iar sfintii nu bat toba pe strada. «Rugul Aprins» nu a fost o miscare de mase, ci o convertire a persoanei, o revolutie interioara.
.
In tot acest timp, relatiile personale si comunicarile intre intelectualii romani si francezi erau rare. Numai comunistii aveau dreptul sa calatoreasca. Dar nu stim cum Profesorul Clement Olivier, de la Facultatea de Teologie Sf. Sergiu din Paris, a scris un articol despre aceasta miscare spirituala, intitulat: L'Eglise Roumaine et le Buisson Ardent. Abia atunci au inceput agentii de securitate sa se intereseze de noi. Refugiul intelectualitatii romane in Biserica, in religie si mai ales in teologia adanca a Sfintilor Parinti, a produs panica in randurile Partidului Comunist. Potrivit mentalitatii lor, toti oamenii destepti trebuie sa fie atei si numai prostii cred in Dumnezeu. In asta si consta esecul partidelor comuniste; nu este numai economic, ci si spiritual. Toata doctrina lor sta pe niste premise false.
.
Patriarhia Romana organizase mari manifestari religioase cu ocazia Canonizarii Sfintilor Romani, la care au participat sute de mii de oameni. Din cauza delegatilor straini, Securitatea nu a putut sa intervina. Se traia atunci in spiritul Conferintei de la Geneva. Lumea incepuse sa-si dea drumul; multi intrau in viata monahala, mai ales fete tinere, incat Patriarhul Iustinian a trebuit sa deschida trei seminare calugaresti: unul pentru calugari, la Manastirea Neamt si doua pentru maici: la Agapia si la Hurezu.
.
Repararea multor manastiri, declarate monumente istorice, cu scopul de a educa tineretul scolar in ideea ca religia va deveni o relicva arheologica asa cum sunt piramidele egiptene, daduse gres pentru ca acum, aceste monumente erau pline de prezente vii si devenisera focare de credinta.
.
Guvernul de la Bucuresti intrase in panica. S-a speriat de «Rugul Aprins» mai mult decat de toate centrele de rezistenta din Carpati. Pentru revolutionari exista pedeapsa cu inchisoarea si moartea. Dar ce te faci cu acel «centru» din om pe care nimeni nu-l poate controla si despre care Lunaciarski ii spunea lui Lenin intr-o scrisoare: "Daca vrei sa-l stapanesti pe om, ucide-i intimitatea!" Toate acestea au dus la marea lovitura data Bisericii Romanesti in anul 1959. Era al doilea val mare de arestari. Primul incepuse la 15 Mai 1948, impotriva ramasitei partidelor istorice si pentru distrugerea asa zisei «mentalitati burgheze», iar acum atacul era indreptat direct impotriva lui Dumnezeu. Tinta erau preotii, calugarii si intelectualii care polarizau, care exercitau imprejurul lor o influenta spirituala. In ianuarie 1959, guvernul publica in ziarul Scanteia, pe prima pagina, un decret pentru inchiderea tuturor manastirilor si schiturilor care nu erau monumente istorice, excluderea din manastiri a tuturor calugarilor mai tineri de 55 de ani si a maicilor sub 50 de ani, care sa fie in mod obligatoriu incadrati in munca pentru socialism.
.
Acum au fost arestati si asa zisii lideri ai «Rugului Aprins». Eu ma consider si acum un ucenic al acelor mari indrumatori spirituali, insa am fost si eu arestat printre ei. Dupa un an de ancheta, am fost adusi intr-o sala a Tribunalului Militar din Bucuresti: Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ieroschimonahul Daniil (Sandu Tudor), Arhimandritul Benedict Ghius, Arhimandritul Sofian Boghiu, Arhimandritul Felix Dubneac, Ieromonah Adrian Fageteanu, Prof. Univ. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban, care traieste azi in Elvetia, Dr. Vasile Voiculescu (poetul), Dr. Gh. Dabija si alti cativa de care nu-mi mai amintesc... A fost o parodie de proces cu usile incuiate, deoarece au fost rostite, ca martori, numele unor oameni din guvern, cum era Atanasie Joja, de exemplu, si despre care Securitatea nu ar fi vrut sa se vorbeasca, in acea situatie.
.
Procurorul a inceput prin a ne acuza ca am vrut sa-i ardem pe rug, facand aluzie la denumirea asociatiei «Rugul Aprins». Apoi am fost invinuiti ca ne adunam si comentam texte dusmanoase la adresa regimului, din Sfintii Vasile cel Mare, Ioan Scararul si Grigorie de Nyssa. Nu spun ca era o ignoranta a procurorului, ci mai degraba un cinism diabolic, specific comunistilor. Pedepsele au fost mari: Ieroschimonahul Daniil a fost condamnat la 25 de ani munca silnica pentru practica rugaciunii inimii si a murit in inchisoarea Aiud ca martir. Nu trebuie sa uitam ca multi si-au dat viata in acest regim de teroare, nu pentru politica, ci pentru Dumnezeu.
.
Este o mare responsabilitate sa scrii despre «Rugul Aprins», cand multi dintre membrii acestui grup sunt inca in viata. Nu am vrut insa sa fie trecuta sub tacere lucrarea Duhului Sfant in inimile unui grup de intelectuali romani, intr-un moment de criza, cand poporul nostru isi pierduse orice directiva spirituala. Cand Schitul Rarau, prin forta, a fost desfiintat si calugarii inchisi, Ieroschimonahul Daniil a impartit lucrurile din chilia sa. Cartile le-a dat iubitorilor de studii, iar mie mi-a revenit icoana Maicii Domului a Rugului Aprins, pictata de N. Stoica, la care el tinea asa de mult, precum si un manuscris al unui acatist original cu corecturi personale. Poate ca acestea m-au determinat sa scriu randurile de fata.
.
Oricum, pentru noi este important faptul ca oamenii acestia se straduiau sa gaseasca formula romaneasca a isihasmului. Studiau intens «manuscrisele paisiene» de la Neamt, «diata» Staretului Gheorghe de la Cernica, «Introducerile» pustnicului Vasile de la Poiana Marului, scotand in evidenta caracterul integralist, armonic al isihasmului romanesc. In traditia ascetica din Carpati, nu intra mortificari, centuri cu piroane, sfasierea carnii..., nici macar obligatia celibatului. Foarte multi oameni casatoriti in Romania practica rugaciunea inimii. Exercitiul e pur spiritual.
.
In aceste momente, cand tara noastra paseste pe drumul reformelor democratice, ce ar fi daca ne-am lasa de certuri, de acuzatii, de razbunari, de discursuri demagogice care, la urma urmei, nu sunt decat expresia unor neputinte si sa ne refugiem in «Templul Duhului Sfant din noi»? Numai cu Dumnezeul din noi putem infrange pe Satana. Sa intram pe linia marilor asceti ai neamului nostru, in aceste momente de criza. Numai de acolo vine mantuirea.
.
Sursa: Arhim. Roman Braga, (Lumina Lina, mai 1991)

luni, 23 noiembrie 2009

Rugul Aprins: aspecte inedite (1)

.
Romania traieste, ca neam, prin vinele ei adanci de spiritualitate milenara, care zac inabusite in popor, dar care izbucnesc din cand in cand ca vulcanii, gasindu-si expresia in anumite curente si miscari spirituale sau in personalitati reprezentative ca: pustnicul Chiriac de la Bisericani, Staretul Gheorghe, Sfantul Calinic, sau in duhovnicia romaneasca a Pr. Dumitru Staniloae, care va domina teologia ortodoxa pentru cateva secole. Aceasta trasatura mistica a neamului romanesc coboara din capnobotii daci, niste traitori singurateci, raspanditi pe crestele Carpatilor, sau din ascetii framantatului ev mediu crestin ramasi nemuritori in toponimia muntilor nostri, a vailor si a poienilor: Muntele Chirilu, Rapa lui Chiriac, Poiana lui Pahomie…, ca sa numim doar cateva din pitorestile vetre ale vechilor sihastrii moldovene.
.
Mostenirea ascetica a stramosilor pe care fiecare roman o traieste in sufletul lui chiar daca nu-si da seama, ia cateodata forme de pedagogie social-politica, asa cum a fost in ascetismul elitelor conducatoare ale generatiei de la 1922. Vorbim despre acest curent, ca despre un fapt istoric. Miscarea aceasta a facut insa o multime de greseli care au dus la disparitia ei. Dar pentru ca initiatorii ei au fost sinceri, pentru ca vorbeau in numele poporului roman ca «neam», nu ca partid politic, Dumnezeu i-a inspirat sa exprime niste realitati care veneau din adanc. Am in fata un legamant al elitelor conducatoare, care suna in felul urmator: "Jur sa ma rup de bucuriile pamantesti si sa traiesc in saracie", sau "Telul nostru este Invierea", "La judecata se vor prezenta neamurile in frunte cu conducatorii lor". Si pentru ca rugaciunea si credinta in Dumnezeu erau obligatorii, eu sunt sigur ca multe din aceste impetuoase exclamari veneau pe negandite, din inspiratie, si nu aveau nimic comun cu platformele politice si economice. De aceea nici nu au fost acceptati de politicieni, pentru ca nimeni nu i-a inteles ce vor, ce aveau ei de gand sa faca. Lumea i-a numit «nationalisti», insa pe nedrept, deoarece ei urmareau salvarea poporului roman ca neam, nu ca natiune. Natiunea este o realitate politica, determinata printr-un teritoriu, o limba si un ideal comun de indeplinit in istorie. Neamul insa transcende istoria, merge pana la Dumnezeu si la ratiunile pentru care Dumnezeu trimite un popor pe lume, in notiunea de neam se cuprinde: cultura, spiritualitatea, religia si felul in care Dumnezeu se oglindeste in viata acelui popor.
.
Dar sa trecem la un fenomen pururea viu in viata neamului romanesc si care oglindeste, cum spune Parintele Romulus Joanta, "traditia isihasta a poporului roman", si anume, la «Miscarea Rugului Aprins».
.
Acest articol este informativ. Nu as vrea insa sa ramana ca un document in arhive, ci mai degraba ca un ghid pentru tinerii intelectuali, in care ei sa poata distinge trasaturile caracteristice ale duhovniciei romanesti.
.
«Miscarea Rugului Aprins» a fost initiata de o persoana foarte controversata in istoria literaturii si a publicisticii romanesti. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatal sau, care fusese presedintele Curtii de Casatie, poetul a mostenit pe langa educatia si informatia enciclopedica specifice culturii romanesti intre cele doua razboaie, destule mijloace materiale, care i-au inlesnit o viata intreaga de studii si cercetari, calatorii si contacte cu tot ce prezinta interes in cultura mondiala. Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, in expresia profesorului Alexandru Mironescu, «o biblioteca deranjata», insa fiecare cuvant al lui era o tema de meditatie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note incurcate prin care se uita un minut fara sa spuna un cuvant. Cand credeai ca a terminat, abia atunci incepea. Era insa urmarit cu interes de vanatorii de simboluri, pentru ca Sandu Tudor avea o inclinatie innascuta catre substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfintilor Parinti si de mistica vietii calugaresti. A trait printre oamenii Bisericii pe care ii critica in ziarul lui, Credinta, mergand uneori pana la santaj. Ii placeau scandalurile bisericesti si literare. Dialogul cu el trebuia sa duca pana la violenta verbala. Polariza insa spiritele vii; oamenii de cultura il iubeau, pentru ca Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonante duhovnicesti nu putea ramane in cercul prietenilor lui.
.
Convertirea lui totala pentru cele duhovnicesti s-a intamplat insa in urma unei calatorii la Sfantul Munte. Pe vremea aceea, in Franta, o ziarista a scris cateva articole defaimatoare la adresa calugarilor din Athos, pretinzand ca ea a vizitat muntele, travestita in barbat. Intrigat si in acelasi timp curios, ca orice ziarist ahtiat dupa noutati, Sandu Tudor coboara dintr-un caiac in portul calugaresc Dafnes, imbracat sumar, in pantaloni scurti, camasa sport si cu un rucsac in spate.
.
Dumnezeu, care vaneaza suflete bataioase care au in ele ceva din elanul Sfantului Apostol Pavel, i-a scos inainte un calugar roman vagabond, din categoria «traistarilor», care umbla din manastire in manastire, lucrand pentru mancare si haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: "Daca vrei sa cunosti taina Muntelui Athos, pune-ti pantaloni lungi, lasa barba sa creasca si vino cu mine; dar sa faci ceea ce fac eu. Multi vin ca Dumneata sa vada bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaste si se intorc acasa necunoscand nimic. Calugarii nu descopera tainele vietii calugaresti, turistilor; aceia, cum vin, asa se duc". Lui Sandu Tudor i s-a parut rationala propunerea si din acel ceas a inceput sa faca ceea ce facea si Monahul Averchie. Cand intrau pe poarta unei manastiri, faceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, inauntru sarutau icoanele de la usa pana la altar. Calugarii apareau ca din pamant; se iveau pe dupa colturi, se uitau pe geamuri, staretul era avizat... Se raspandise zvonul in tot Muntele ca Averchie umbla din manastire in manastire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis usile si inimile calugarilor practicanti ai rugaciunii inimii. A venit de acolo cu scaunelul, cu metoda respiratiei si toata taina Liturghiei interioare a isihastilor, luata nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maestrii anonimi ai zilelor noastre: calugarii isihasti. Acolo a inteles Sandu Tudor ca eul nostru este infinit si ca in acel centru existential al fiintei noastre, pe care calugarii il numesc «inima», in sens de «adanc», exista Dumnezeu si ca Dumnezeu este pecetea personalitati noastre. Catre acel centru al lui Dumnezeu din om se concentreaza calugarii cand isi pleaca capul in piept, rostind in ritmul respiratiei: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". El a inteles ca rugaciunea este o stare si nu o activitate formala. Este starea fireasca a omului care simte prezenta lui Dumnezeu in el, pentru ca in Dumnezeu viem si ne miscam, iar pogorarea in noi este drumul dintre autenticitate, cunoasterea adevarata a ceea ce suntem. Orice activitate de constiinta trebuie raportata la acel centru existential din noi, altfel isi pierde autenticitatea.
.
Pentru Sandu Tudor incepea acum reconsiderarea intregii culturi umane si a procesului intelectual, care avand alte puncte de referinta decat Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu este o convertire teoretica. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicand rugaciunea, zi si noapte. Obisnuia sa spuna ca pentru a intra in ordinea Duhului, trebuie mai intai sa te «indobitocesti», dandu-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugaciune ambulanta. Povestea cu lux de amanunte, cum in Muntele Athos, incepuse sa faca metanii din interes, ca sa lase impresia unui pelerin credincios; insa cu fiecare metanie, ceva in el, se transforma. Intr-o noapte, la ora doua, cand Muntele incepe sa se roage, era la schitul Sfanta Ana. Veneau zvonuri de clopote si toaca din toate vagaunile si vaile; de la manastiri, schituri si chilii si peste toata feeria se mai adauga si o luna plina care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsa de aripa si focul Duhului Sfant il coplesise. Bataiosul Sandu Tudor a inceput sa planga. Staretul schitului vazandu-l emotionat s-a adresat lui cu o intrebare ca o lovitura de ciocan: "Frate Sandule, spune-mi, ce faceai dumneata in lume, la ora aceasta din noapte?" Prin mintea lui Sandu Tudor au inceput sa treaca fantome de care ar fi vrut sa se desprinda, ca de niste viziuni demonice: Capsa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, sedinte literare, petreceri... etc., iar staretul a incheiat: "Noi cei din Athos avem o credinta: Daca mai tine Dumnezeu lumea, este pentru ca la miezul noptii calugarii se roaga".
.
Intors in capitala, se dedica studiilor filocalice, pe care nu le citeste, ci le practica, descoperind documente despre existenta pustnicilor din Carpati, relevand in Diata Staretului Gheorghe si Legiurile sfantului Calinic, specificul isihasmului romanesc.
.
In 1944, cand am fost acceptat oficial in randul prietenilor lui, Sandu Tudor era inchinoviat ca frate in Manastirea Antim din Bucuresti, cu scopul evident de a deveni calugar. Cu banii lui a renovat chiliile si Paraclisul manastirii pictat de Nicolae Stoica. Si-a ales ca patron pe cel mai controversat dintre toti misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfantul Simeon Noul Teolog, la fel de violent si nonconformist in raporturile lui cu formalismul si legalismul Bisericii oficiale; si, intocmai ca el, si-a construit o chilie sub clopote, in care intrai pe branci. Acolo a fost primul sediu al Asociatiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai tarziu, prin bunavointa staretului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinte si practica a rugaciunii inimii, s-a mutat in biblioteca manastirii.
.
Era greu sa stai in preajma lui Sandu Tudor. Daca nu gasea nimic valoros in tine, te dispretuia; dar te si ajuta sa intri pe linia unei gandiri autentice. Parerea lui era ca omul de rugaciune, oricat de simplu ar fi, devine o personalitate pentru ca traieste in adevar. Nu cuvintele frumoase caracterizeaza pe omul de cultura, ci constiinta teoforica. Daca intr-adevar suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfant trebuie sa graiasca prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu traiesc in Dumnezeu. Hristos a zis: "Ramaneti intru Mine si Eu intru voi" (Ioan 15, 4). Cum poate vita sa aduca alte roade decat butucul?…
.
Din pricina schimbarilor fundamentale ce s-au petrecut in el, Sandu Tudor devenise punct de atractie pentru intelectualitatea bucuresteana. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Dr. G. Dabija - conferentiar la Facultatea de Medicina, Arhimandritul Andrei Scrima - azi profesor la Universitatea Iezuita din Beirut, Arhitectul Constantin Joja..., toti acestia aducandu-si familiile si tot cercul lor de prieteni.
.
Denumirea de «Rugul Aprins» a fost aleasa, nu numai pentru ca este un simbol clasic al Maicii Domnului, ci mai ales pentru ca Maica Domnului este tipul rugaciunii perfecte, pentru ca in ea, „... ca niciodata, inima Domnului cu inima omului au batut si bat laolalta” (Acatistul Rugului Aprins, Condac 8). In rugaciune, omul intra in ritmul dumnezeirii, in el bate pulsatia Duhului Sfant. Criza omului modern este aritmia. Imi amintesc de o conferinta a lui Ion Marin Sadoveanu tinuta la «Rugul Aprins» despre dansurile religioase ale primitivilor. Vorbitorul afirma ca ele exprima ritmuri existentiale ca: succesiunea anotimpurilor, ciclul vietii si al mortii. Asa se intampla si in rugaciune - omul intra in ritmul de viata al Sfintei Treimi. Si nici nu se poate altfel; atata vreme cat suntem in Biserica adica madulare ale «Trupului Tainic al Domnului», respiram si noi in Duhul Sfant, care este viata Bisericii.
.
Miscarea «Rugului Aprins» a fost un vulcan mistic in Romania, intre anii 1945-1948, o reactie a elitei intelectuale intr-un moment de criza. Tara era ocupata de trupe sovietice, non­valorile isi cereau dreptul in educatie si in cultura romaneasca. Miscarea a inceput din teama ca ne pierdem ca oameni, ca entitati spirituale, in lumea aceasta pe care Dumnezeu si-a pus pecetea Fiintei lui. Ne-am trezit deodata in prezenta comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votca si sudori comisaresti, care umpluse tara de afise, carnavaluri, adunari, presa murdara, prostitutie politica, rasturnare de valori. Ne-a apucat groaza ca tavalugul acesta ne va transforma pe toti intr-o masa anonima, informa, fara constiinta proprie si fara responsabilitate. Unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului? Si aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu, a intrat in ordinea Duhului. Insa nu a fost usor. In atmosfera tulbure a acelor ani, lumea cauta refugiu in formele de falsa spiritualitate. Se inmultisera cercurile spiritiste, profetiile si falsele vedenii. La Spitalul Coltea, Dr. Vlad conducea un cerc de psihanaliza, publicand carti despre Sfanta Treime sub forma organelor sexuale, despre sfintenie si arta, ca rezultat al complexelor freudiene. Surogatul stiintific si religios invadase teatrele si literatura cu piese nebune, cu eroi frustrati. Confuzia domnea printre studentii de la Universitatea Bucuresti; nici o filosofie predominanta, nici un lider spiritual, nici o directiva. Lichelismul politic, ateismul si imoralitatea erau note comune, incurajate de comunismul care incepuse sa se impuna. Fiind studenti pe vremea aceea, impreuna cu Parintele Nicolae Bordasiu, am incercat sa facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de inchisoare. Am redactat niste statute pentru o eventuala Asociatie a Tineretului Ortodox Studentesc (ATOS). Ne-am dus cu ele la «Rugul Aprins», si ei ne-au zis: "Aduceti pe studenti aici, pe cei mai buni. Convertirea omului nu se face prin statute, asociatie sau lecturi. Este nevoie de coborarea in noi, de explorarea universului interior, in care ne intalnim cu Dumnezeu". Mentorul acestui grup de tineri din toate facultatile care frecventau «Rugul Aprins», a fost parintele Arhimandrit Benedict Ghius, care ne-a ajutat sa transformam teologia noastra nominalista intr-o rugaciune. Sfintii Parinti nu au teoretizat. Ei erau niste oameni practici: post, metanie, spovedanie, impartasire..., nu erau vorbe... De atunci am ramas cu impresia ca Dumnezeu nu este o achizitie a intelectului uman si nici crestinismul un manual de reguli sau de principii etice, ci Dumnezeu este viata si numai atunci devin actele noastre autentice, cand putem spune dimpreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20).
.
(va urma)
.
Sursa: Arhim. Roman Braga

joi, 19 noiembrie 2009

Învăţătura la sfântul părintele nostru Nicolae

.
Eu sunt păstoriul cel bun; păstoriul cel bun sufletul lui pune pentru oi.
.
Aducându-mi aminte de râvna cea mare şi de dragostea cea multă ce are păstoriul cel bun cătră oile sale, foarte mă minunez şi laud credinţa şi dragostea inimii sale ce are spre paza lor, precum vedem că era fericitul acela şi credinciosul rob al lui Dumnezeu, Moisi, carele au fost păstoriu norodului israiltenesc. Că văzând urgiia lui Dumnezeu că era foarte mare şi groaznică asupra jidovilor, atâta cât li să cuveniia şi pierzare, iar n-au vrut pentru dragostea oilor să fugă să se mântuiască el singur, ci, mai vârtos, după cum zice la 22 de capete la Eşire, au stătut împotriva lui Dumnezeu şi cu mânie au început a-i zice: Rogu-mă, Doamne, greşit-au norodul acesta greşală mare şi ş-au făcut lor dumnezei de aur; şi acum, de vrei să laşi păcatul lor, lasă-l, iar de nu, stinge-mă şi pre mine din cartea < în > caré m-ai scris.
.
Auzit-aţ râvna şi dragostea cea mare a acelui păstor? Cu adevărat, iubiţii miei ascultători, stau de mă mir de acéle cuvinte mari şi gréle ce au grăit Moisi cu atâta mânie. Iar mai mult mă minunez de îndelunga răbdare şi de multa iubire de oameni a lui Dumnezeu, cum nu l-au dat pierzării, împreună cu jidovii cei făr de lége; că lui Dumnezeu, nu numai Moisi, ce şi toată lumea nu-i iaste nici de o trebuinţă, după cum zice David la psalm 16: Bunătăţile méle nu-ţ trebuesc.
.
Iar pentru ca să nu mă depărtez cu vorba zic cum că Dumnezeu nu s-au uitat la acéle cuvinte ale lui Moisi, ce-l îndemna spre mânie; ci mai vârtos s-au uitat la dragostea lui cea mare ce avea cătră oile sale, ca să nu paţă rău şi cum că mai bine au priimit să moară împreună cu oile lui şi pentru acéia n-au vrut Dumnezeu să facă acea stricăciune mare ca să-i piarză.
.
Mare era, cu adevărat, dragostea lui Moisi spre jidovi, iar mai mare au fost dragostea lui Hristos spre tot neamul omenesc. Căci Moisi numai pentru un norod pohtiia să moară, iar Hristos pentru toată lumea. Şi Moisi nu zice: piiarde-mă numai pre mine şi lasă pre jidovi, iar Hristos această poftă avea, nefiind vinovat să moară şi toată lumea să trăiască, precum zice şi la sfânta Evanghelie de astăzi: Sufletul mieu puiu pentru oi. Şi într-alt loc iară zice că: Să cade să se înalţe fiiul omenesc, ca tot cela ce va créde într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă vecinică. Deci de pe aceste vorbe ce-am zis vom putea cunoaşte dragostea cea adevărată şi credinţa păstoriului celui bun; ci mă rog să ascultaţi.
.
Sunt mulţi în lume de să numesc că sunt păstori şi zic cum că poartă grijă de oi; ci o zic, ticăloşii, numai cu cuvântul, iar cu fapta sunt departe, câtu e ceriul de pământ, pentru căci nu poartă grijă pentru folosul oilor lor, ci să nevoesc numai pentru folosul lor, cărora nu să cuvine să le zică neştine păstori, ci năemiţ, sau, mai vârtos să zic, furi şi tâlhari; că lasă oile lor de le mănâncă lupii şi ei sar pe aiurea, în turmele céle streine să fure şi să junghe şi să piarză. Pentru carii zice domnul Hristos, la Mathei, în 7 capete: Luaţi-vă aminte de proroci mincinoş, carii vin cătră voi, în veşmintele oilor îmbrăcaţ, iar pe din lăuntru sunt lupi răpitori, pre carii din rodul lor (zice) îi veţi cunoaşte pre ei, adecă de pe faptele lor céle necuvioase.
.
Şi iarăşi la 23 de capete, pe unii ca aceştea îi numéşte făţarnici, orbi, nebuni şi mormânte spoite pe dinnafară. Făţarnici îi numéşte pentru căci să arată cu înşălăciuni înaintea oamenilor şi să fac pre sine cum că sunt sfinţi şi drepţi. Orbi îi numéşte pentru căci nu vor să învéţe pre oameni céle ce să cuvin şi sunt drepte şi adevărate, ce-i învaţă şi-i îndeamnă pururea la lucrurile céle vătămătoare de suflet. Nebuni îi numéşte, pentru căci calcă poruncile céle mai mari ale lui Dumnezeu şi cearcă lucruri deşarte şi de nimica. Mormânte spoite pe dinnafară îi numéşte, pentru căci să fac ei mai învăţaţi, mai drepţi, mai buni şi mai vrednici decât sfinţii părinţi şi decât apostolii şi nu ţin în seamă într-o nimica céle ce au zis ei şi le-au aşăzat, spre cinstea beséricii, spre întemeiarea credinţii şi a creştinătăţii şi spre folosul cel obşte, ca nişte călcători de lége ce sunt. Opresc şi pre alţii, cu o mie de mijloace, să nu le ţie, pentru ca să-i osândească împreună cu dânşii, pentru binele cel mare ce le fac şi mila ce le dau, pentru care lucru vor să ia, ticăloşii, mai multă osândă de la Dumnezeu.
.
Păstoriul cel bun sufletul lui pune pentru oi.
.
La cartea cea dintâi cătră Timothei, la al 3 cap, zice fericitul Pavel cum că episcopul trebuie să fie fărde prihană, întreg la minte, cu bună rânduială, iubitoriu de streini, învăţătoriu bun, nesfadnic, blând, neînvrăjbitoriu, neiubitoriu de argint, casei sale bine îndreptătoriu, că de nu va şti a-ş îndrepta casa sa, cum va purta grijă de besérica lui Dumnezeu?
.
Drept acéia nu eu, ci socoteala cea dreaptă află cum că păstoriului celui bun i să cuvine să aibă trei lucruri: una, credinţă curată, a dooa, înţelepciune întreagă şi a treia, să aibă toiag în mână. Cu credinţa cea curată să caute şi să pohtească pururea binele şi folosul oilor lui, nu numai celor sănătoase şi zdravene, ce şi celor bolnave şi struncinate. Cu înţelepciunea să păstorească pre oameni, dând învăţătură fieştecăruia după vârsta şi rânduiala lui, că precum sunt boale de multe féliuri şi nu să pot vindeca tot cu un feliu de doftorii, aşa nici cu un feliu de învăţătură nu să pot odihni, nici să pot îndrepta toate firile omeneşti, ci unii cu un féliu, alţii cu alt fél; că altă învăţătură trebue bărbatului şi alta muerii; altă îndreptare trebue bătrânului şi alta tânărului; altă povăţuire trebue bogatului şi alta săracului; altă mângâiare trebue celui vésel şi alta celui trist; altă vindecare trebue celui sănătos şi alta celui bolnav; altă înfruntare trebue stăpânului şi alta slugii; altă îndemnare trebue celui îndrăzneţi şi alta celui fricos; altă îmbunare trebue celui blând şi alta celui mânios; altă vorbă trebue celui învăţat şi alta celui neînvăţat.
.
Şi în scurte cuvinte, pre fieştecarele, după vârsta sa şi după rânduiala sa, precum am şi mai zis, trebuia să-l odihnească cu învăţătura, cu toiagul ce ţine în mână adecă stăpânirea şi cu darul Duhului Sfânt să pedepsească atâta pre oi cât pre lupii cei de gând şi pre hiarăle céle sălbatece ce vin asupra oilor. Pentru căci adevărat că de ce rămân oile <> pedepsite, de atâta cad în mai multe şi nenumărate patemi. Aşijderea şi lupii, când nu văd toiag în mâna păstoriului, răpesc oile fără de nici o frică şi le mănâncă. Pentru toiagul acesta zice David la Psalm 22: Toiagul tău şi varga ta aceasta m-au mângâiat. Cu sfântul toiag au mântuit Moisi norodul cel jidovesc şi pre faraon l-au înecat.
.
Drept acéia păstoriul care va vrea să păstorească pre lége şi pre dreptate trebue pururea să ţie toiagul în mână, adecă dojana şi înfruntarea şi după vremi să pedepsească pre oi şi să gonească hiarăle, căci acesta iaste sfârşitul cel bun a păstoriei sale, ca să ţie oile şi să le păzească cu sănătatea cea duhovnicească, adecă cu învăţătura. Această sănătate iaste pururea datoriu păstoriul să o dea oilor lui; iar de va fi vreuna din oi beteagă trebue şi făr de voia ei să o lége şi să o pue jos să-i tae carnea cea putredă, să o lépede şi să-i pue căzuta doftorie, neuitându-se nimic la zvârliturile picioarelor ei cu carele poată să-i mijlocească şi vătămare, au la obraz, au la mână, au la picior. Şi aşa, cu această faptă bună şi cu această mijlocire va avea păstoriul cel bun despărţeală de năemit, pentru că năemiţii nu pasc oile pentru ca să le folosească, ci numai pentru plata ce apucă de la iale; şi când véde pre lup viind de departe adecă pre diavolul, ei lasă oile şi fug, pentru căci sunt năemiţi şi nu poartă grijă pentru oi. Ci să ferească Dumnezeu şi să mântuiască toate turmele de păstori ca aceştea, ca şi de moartea ciumei.
.
Păstoriul cel bun sufletul lui pune pentru oi.
.
Când au vrut domnul nostru Hristos să se înalţe la ceriu, s-au făgăduit ucenicilor lui că nu-i va lăsa săraci, ci le va trimite alt mângătoriu, pre Duhul Sfânt, carele îi va învăţa pre ei toate şi-i va povăţui întru tot adevărul, care făgăduială au rămas, necurmat, la toţi arhiereii ce au păstorit, după vremi, turmele sale până în zioa de astăzi şi va fi până va sta lumea; şi acea făgăduială să înţelége şi la tot norodul creştinesc. Că precum zice Sinesie, că nu vor lipsi împăratului niciodată ostaş, aşa nu vor lipsi nici păstorii din besérica lui Hristos pentru ca să mângăe pre norodul cel ales al lui Dumnezeu, cu céle bune şi de folos, dintru cari păstori au fost unul şi fericitul şi minunatul Nicolae, episcopul Mirelor Lichiei, făcătoriul de minuni, a căruia prăznuim, astăzi, cinstita pomenire, carele s-au arătat adevărat următoriu dascalului şi învăţătoriului său, lui Hristos; şi au înmulţit talantul ce i s-au încredinţat, nu îndoit, ci întreit, că s-au nevoit de au săvârşit trei bunătăţi mari: una spre cinstea şi lauda stăpânului său Hristos, a dooa spre întemeiarea credinţii cei de obşte a toatei politiei creştineşti şi a treia spre folosul turmei sale ce i s-au încredinţat.
.
Deci bunătatea ce-au arătat spre cinstea şi lauda stăpânului Hristos iaste credinţa cea adevărată, dragostea cea curată, rugăciunile céle neîncetate, posturile, vărsările de lacrămi, smereniia de margine, bdeniile, vorbele céle curate cătră Dumnezeu şi ostenélele céle de multe féliuri, carele acéstia toate fiind împreunate la un loc, arată o dragoste peste măsură cătră Dumnezeu. Şi pentru aceia l-au iubit şi Dumnezeu pe dânsul şi l-au făcut vestit şi lăudat în toată lumea.
.
Iar bunătatea ce-au arătat de obşte iaste acéia ce-au făcut înaintea credinciosului şi marelui împărat Constandin şi înaintea a tot săborului ce să adunase în Nichea, de-au înfruntat pre începătoriul de eresuri, pre Arie, şi ca pre un mincinos şi hulitoriu împotriva dreptăţii l-au lovit şi cu palma preste obraz şi i-au pecetluit spurcata şi clevetnica lui gură cu amuţeala şi i-au mărturisit de faţă pre Fiiul şi Cuvântul Tatălui a fi de o fiinţă şi întocma cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
.
Iar bunătatea ce-au arătat spre folosul turmei sale şi în viaţă şi după moarte iaste dragostea cea peste măsură, învăţăturile céle cuvioase, milosteniile céle îndestulate, tămăduirile céle de multe féliuri, blândéţele cătră toţi, mântuirile de morţi, din închisori, din mări şi alte multe şi nenumărate faceri de bine, carele nefiind ticăloasa mea limbă vrédnică a le povesti, după cum să cade, le las asupra celor mai aleşi şi mai desăvârşit întru ştiinţa învăţăturii, ca să le adeveréze ei mai pre larg.
.
Iar eu plecându-mi capul cu cucerie, mă rog împăratului celui din nălţime şi a toate ţiitoriului Dumnezeu ca, cu rugăciunile céle fierbinţi ale acestui preacuvios păstor, să dăruiască prealuminatului domnului nostru viaţă pacinică şi norocită cu întreagă sănătate şi biruinţă asupra vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţ. Şi pentru această puţinică osteneală şi cheltuială trecătoare ce au făcut întru lauda lui Dumnezeu şi întru cinstea sfântului, de au împodobit această sfântă casă, după viaţa a mulţi ani fericiţ să-i facă odihnă la împărăţiia ceriului şi să-i dăruiască bunătăţile céle vécinice şi de-a pururea stătătoare.
.
Şi dumneavoastră, celor ce sunteţi de faţă şi celor ce lipsesc, tuturor, să vă dea sănătate, viaţă curată, spăsenie sufletească, sporiu şi ajutor întru toate céle bune şi de folos. Aşijderea şi tuturor creştinilor, ca dinpreună să mărim şi să lăudăm, pururea numele lui cel sfânt şi preasfânt. Amin.
.
Sursa: Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanu - "Didahii"

miercuri, 18 noiembrie 2009

Hirotonia întru diacon

.
Hirotonia în general este Taina prin care cei anume pregătiţi primesc prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a sfinţi prin Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire după cuvântul Mântuitorului: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28, 29) şi „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi" (loan 20, 22-23).
.
Prin Taina Hirotoniei se rânduiesc în Biserică în rândul clericilor trei trepte sau stări ale preoţiei în următoarea ordine ierarhică: diaconia, preoţia şi arhieria.
.Cuvântul diacon semnifică în limba greacă ajutor. Diaconul apare prima dată în Faptele Apostolilor capitolul 6. Diaconii aveau obligaţia de a sluji la mesele de obşte, înlocuind pe Sfinţii Apostoli. Ulterior, rolul lor a rămas în biserică de ajutători ai preoţilor şi ai episcopilor la săvârşirea Sfintelor Slujbe.
.
Pentru a fî hirotonit diacon, candidatul este mai întâi hirotesit citeţ şi apoi ipodiacon. Hirotesia este binecuvântarea prin care se acordă îngăduinţa de a săvârşi anumite servicii religoase (citirea la strană şi a Apostolului pentru citeţ, ieşirea cu lumânarea la Vohod şi aducerea vasului cu apă şi a ştergarului pentru spălarea mâinilor de către arhiereu în cazul ipodiaconului etc).
.
Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sfintei Liturghii, după Axion. Nu poate fi hirotonit decât un singur diacon la o Sfântă Liturghie şi, pentru că momentul hirotoniei întru preot este posterior, niciodată diaconul proaspăt hirotonit nu poate fi hirotonit preot în cursul aceleaşi Sfinte Liturghii.
.
Alte condiţii ale hirotoniei întru diacon:
- să fie botezat ortodox;
- soţia sa să fie ortodoxă;
- să fi fost fecior la săvârşirea cununiei;
- să se fi căsătorit cu o fecioară;
- să aibă dezlegare de la duhovnic;
- să nu aibă alte impedimente canonice (divorţat, recăsătorit, vinovat de ucidere sau tâlhărie, stăpânit de patima beţiei şi a jocurilor de noroc etc);
- să fie îndeobşte cunoscut ca un om evlavios şi bun creştin.
.
Monahii se hirotonesc întru ierodiaconi şi pentru hirotonia lor este necesară recomandarea duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc al mănăstirii respective.
.
Rangurile administrative ale diaconiei sunt protodiacon şi arhidiacon.
.
Veşmintele diaconilor sunt compuse din: stihar, orar şi mânecuţe pe care diaconul le îmbracă doar cu binecuvântarea preotului sau a episcopului. Stiharul este o tunică cu mâneci largi şi care atinge pământul. Ea aminteşte purtătorului de harul Sfanţului Duh care îl acoperă ca o haină a bucuriei şi a mântuirii. A doua piesă este orarul, adică o fâşie îngustă de material ce se înfăşoară în jurul corpului, peste umărul drept. Fără de orar diaconul nu poate sluji niciodată. A treia piesă sunt mânecuţele, care îi aduc aminte slujitorului că nu slujeşte prin propria putere, ci cu ajutorul lui Dumnezeu.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (65) decembrie 2008

marți, 17 noiembrie 2009

File de pateric (21)

.
Spunea unul dintre bătrâni că venind la o chinovie, după învăţătura de cuviinţă, i-a zis egumenului:
– Ai aici vreun frate care să aibă ascultare?
– Toţi sunt slugile tale şi se străduiesc să se mântuiască, stăpâne.
– Ai vreunul care să aibă cu adevărat ascultare?
El i-a adus un frate care l-a slujit la masă pe , iar după masă i-a turnat de s-a spălat pe mâini. Şi i-a zis :
– Vino să-ţi dau şi eu să te speli.
Iar el a primit ca acela să-i toarne apă. Apoi i-a spus:
– Când voi intra în sfântariu, vino să te fac diacon.
Şi făcând aşa, l-a făcut preot şi l-a luat cu sine la episcopie pentru ascultarea lui.
.
Spunea , ucenicul avvei Visarion: cum mergeam noi pe malul mării, mi s-a făcut sete şi i-am spus avvei Visarion: avvo, mi-e sete. Iar el făcând o îmi spuse: bea din mare. Şi s-a îndulcit apa şi am băut. Eu am umplut şi vas, ca să nu-mi fie sete şi mai încolo. Bătrânul văzând îmi zise:
– Ce faci?
– Iartă-mă, ca nu cumva să-mi fie sete mai încolo.
Iar bătrânul zise:
aici şi pretutindeni .
.
Altădată având el nevoie, a făcut o şi a trecut pedestru şi aşa a mers mai departe. Eu minunându-mă şi cerând iertare l-am întrebat:
– Ce-ai simţit la picioare mergând pe apă?
– Până la călcâie simţeam apa, restul era tare.
.
Altă dată iar mergând noi la un bătrân, s-a pogorât soarele spre amurg. Şi s-a rugat bătrânul zicând: mă rog ţie Doamne, opreşte soarele, până ajung la robul tău. Şi aşa a fost.
.
Altă dată am venit la chilia lui şi l-am găsit în picioare la , şi cu mâinile întinse spre cer; şi a făcut aşa paisprezece zile, iar după aceea m-a strigat şi mi-a zis: hai cu mine. Şi am mers în pustie. Fiindcă îmi era sete i-am spus: avvo, mi-e sete. El luându-mi cojocul s-a dus ca de-o aruncătură de piatră; făcând o mi l-a adus plin de apă. Mergând mai departe am ajuns la o peşteră, unde am intrat, găsind un frate aşezat şi făcând funie, care nici nu s-a întors spre noi, nici nu ne-a dat bineţe, nici n-a vrut să intre cu noi în vorbă. Bătrânul mi-a spus: hai de aici. Acuma nu este încredinţat bătrânul că e bine să intre în vorbă cu noi. Am călătorit spre Lykó, până am ajuns la avva , căruia i-am dat bineţe făcând . Apoi s-au aşezat să vorbească despre o vedenie pe care o avusese. Şi a spus , că a ieşit poruncă(apophasis, posibil şi „descoperire“, dezvăluire. Sensul este probabil „i s-a dezvăluit că se va da o poruncă…“. Suntem spre anul 380, când începe marea prigoană a lui contra păgânilor.) să se dărâme templele păgâne. Şi aşa a fost, au fost dărâmate. La întoarcere, am mers iar pe la peştera unde-l văzusem pe frate. Şi mi-a spus bătrânul: să mergem la el, nu cumva l-a încredinţat că poate vorbi cu noi. Când am intrat, l-am găsit săvârşit. Bătrânul mi-a zis: haide frate să-i îngropăm trupul; de asta ne-a trimis aici. Şi învelindu-l ca să-l îngropăm, am descoperit că fusese femeie la făptură. Bătrânul s-a minunat şi a zis: iată cum şi femeile îl biruie pe Satana, iar noi în oraşe ne purtăm de ruşine. Apoi slăvindu-l pe , apărătorul celor care-l iubesc pe El, am plecat de acolo.
.
A venit odată un îndrăcit la şi chiar se făcea pentru el în biserică şi nu ieşea demonul, fiind îndărătnic. Clericii au zis: ce să-i facem demonului acestuia? Nimeni nu-l poate izgoni decât ; dar dacă-l chemăm, nici la biserică nu mai vine. Facem aşa: cum vine din zori înaintea tuturora la biserică, îl punem pe suferind să doarmă în locul lui. Şi când vine, să stăm în şi să-i spunem, „trezeşte-l pe frate, avvo“. Aşa au făcut, şi venind bătrânul dis-de-dimineaţă, erau ei în picioare la şi i-au spus: trezeşte-l pe frate. Bătrânul i-a spus: ridică-te şi ieşi afară. Şi îndată a ieşit din el demonul, şi s-a vindecat din ceasul acela.
.
A spus : am petrecut între spini patruzeci de zile şi nopţi în picioare, fără să dorm.
.
Un frate care greşise a fost îndepărtat din biserică de către preot. ridicându-se a ieşit împreună cu el, zicând: şi eu sunt păcătos.
.
Tot spunea: patruzeci de ani nu m-am întins, ci dormeam pe scaun sau în picioare.
.
Tot el a spus: când eşti în pace şi nu te lupţi, atunci smereşte-te mai mult, ca nu cumva, venind bucurie dinafară, să ne înfumurăm şi să fim iar daţi luptei. Căci adesea pentru slăbiciunea şi neputinţa noastră nu îngăduie să fim înfruntaţi, ca să nu pierim.
.
Un frate care locuia cu alţii l-a întrebat pe : ce să fac? Iar el i-a spus: taci, şi nu te compara cu ceilalţi.
.
A spus când trăgea să moară: călugărul se cade să fie ca heruvimii şi serafimii, numai ochi.
.
Povesteau ucenicii avvei Visarion că viaţa lui fusese aşa, ca a unei păsări din văzduh, unui peşte în apă sau unei jivine de pe uscat, netulburată şi fără de griji. Nici grija locuinţei n-a avut-o, nici dorinţa de a stăpâni vreun loc, nici pofta de lucruri gustoase, nici zidirea de case sau strânsul cărţilor. Ci se arăta liber cu totul de patimile trupului, hrănindu-se cu nădejdea celor viitoare, întărit în cetatea credinţei, îndura toate ca un om prins în război, ba ici, ba colo, mereu gol în ger, ars de văpaia soarelui, mereu pe afară. Pribegea prin prăpăstiile pustiei şi îi plăcea să se lase purtat adesea în necuprinsul pulberilor nelocuite, ca prin largul mării. Dacă se întâmpla să vină la locuri îmblânzite, unde duceau monahi viaţă de obşte, plângea aşezat dinaintea porţilor, şi se jeluia ca un naufragiat zvârlit pe maluri. Atunci, dacă ieşea vreunul din fraţi şi-l găsea şezând ca un cerşetor dintre săracii mireni, îi zicea cu milă apropiindu-se: de ce plângi, omule? dacă-ţi lipseşte ceva din cele trebuincioase, ia după puteri, doar intră înăuntru să împarţi masa noastră, doar te vei mângâia. Iar el răspundea că nu poate rămâne sub acoperiş, „până nu-mi găsesc averea casei mele“, spunând că pierduse multe averi de tot felul.
– Că am căzut în mâinile piraţilor şi mi s-a frânt şi corabia, am căzut din rangul meu, ajungând neînsemnat din însemnat cum fusesem.
Acela înduioşat de aceste cuvinte, intra şi lua un codru de pâine, îi dădea zicând: ia asta, părinte; celelalte , cum spui, ţi le va înapoia, ţara şi neamul şi averea de care ai spus. Atunci el scrâşnea cu gemete şi mai mari, strigând: nu ştiu să spun dacă aş putea găsi cele pierdute; dar mă bucur cu atâta mai mult, primejduindu-mă mereu spre moarte, neavând odihnă din pricina necazurilor mele nemăsurate. Căci trebuie să rătăcesc neostoit pentru ca să-mi sfârşesc alergarea.
.

luni, 16 noiembrie 2009

Cântăreţul bisericesc

.
Cântăreţul bisericesc, cunoscut şi sub nu­mele de dascăl, ţârcovnic, psalt, cantor sau citeţ, aducând jertfa roadă buzelor, asigură răs­punsurile stranii, cântând sau citind acele pasa­je din slujbele bisericeşti rânduite după tipic.
.
După cuvântul Apostolului, orice creştin este dator să-L laude pe Domnul şi să-I cânte în inima lui psalmi şi cântări duhovniceşti, în toată vremea mulţumind (Efeseni 5, 19). Pentru a evita însă neorânduiala, citeţul sau psaltul se hirotesesc de către episcop, căci nu oricui îi este îngăduit să citească sau să cânte în biserică. (Canonul 15 Laodiceea)
.
Cântăreţ bisericesc poate fi aşadar numai bărbatul care s-a desăvârşit în timp în meş­teşugul viersuirii imnelor, psalmilor şi lau­delor pe cele opt glasuri bisericeşti şi care îşi închină cugetele sale Făcătorului, râvnind a-L lăuda pe Dumnezeu. Femeile însă nu au voie să cânte în biserică (afară numai maici­le în mănăstirile lor) (I Corinteni 14, 34).
.
Cântăreţii stau în naosul bisericii, de obi­cei în absida dreaptă sau în ambele abside, mai nou în cafas - un „balcon" construit în partea dinspre apus a bisericii - împrejurul unei străni pe care se află cărţile şi partituri­le după care cântă sau citesc.
.
Obligaţiile cântăreţului:
• să se străduiască să cânte frumos şi cu evlavie, căci cântă înaintea lui Dum­nezeu însuşi, a sfinţilor îngeri şi a tu­turor sfinţilor Lui;
• să nu cânte fals, prea tare sau prea în­cet, pe nas sau strident, prea în grabă sau prea pe larg;
• să nu cânte cântări sau melodii care nu au fost statornicite de Sfinţii Părinţi pentru slujbe;
• să nu folosească în biserică instrumen­te muzicale sau electronice (vezi cano­nul 75 Sinodul VI etc.)
• să citească cu atenţie şi clar, fără greşeli, nescurtând sau adăugând de la sine nimic din textele de slujbă;
• să cunoască şi să respecte tipicul bise­ricesc;
• să asculte de slujitorii Sfântului Altar;
• să ducă o viaţă curată, exemplu moral pentru ceilalţi credincioşi;
• să fie liniştit şi împăcat cu toţi;
• să nu vorbească sau să se certe la stra­nă;
• să pregătească din vreme cărţile pen­tru slujbă.
.
Sfântul Prooroc şi împărat David este primul om care a alcătuit imne cântate lui Dumnezeu, numite „psalmi" după instru­mentul care îl acompania la cântarea lor: psaltirea (un fel de liră). De aici derivă în Biserică denumirea de „muzică psaltică" şi „psalt" pentru cel care cântă Domnului. Aşa cum ne relatează Sfân­tul Apostol şi Evanghelist Matei, apostolii au cântat psalmi chiar la Cina cea de Taină (Matei 26, 30). În primele veacuri creştine toţi credincioşii cântau în biserică psalmii şi cântările.
.
După încetarea prigoanei, în epoca bizantină, rolul psalţilor a crescut foarte mult, apărând chiar o ierarhizare a lor (proto-psalt etc).
.
Cei mai renumiţi imnografi sau alcătu­itori de cântări şi imne bisericeşti au fost: Sfântul Efrem Şirul, supranumit „alăuta Duhului Sfânt" de la care ne-au rămas aproape o mie de laude şi imne, Sfinţii Melozi Ro­man şi Cosma, Sfântul Ioan Cucuzel şi, nu în ultimul rând, Sfântul Ioan Damaschin, de la care avem cele opt glasuri după care se cântă toate cântările din biserică.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 7 (72) iulie 2009

vineri, 13 noiembrie 2009

DESPRE DUMNEZEU TATAL (1)

.
105. De ce in articolul 1 din Simbolul Credintei, numim pe Dumnezeu: Tatal, Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor?
Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac. 1,1). Psalmistul il lauda pentru puterea atottiitoare: "Ca in mana Lui sunt marginile pamantului si inaltimile muntilor ale Lui sunt. Ca a Lui este marea si El a facut-o si uscatul miinile Lui l-au zidit" (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre partasia Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol Pavel, zicand: "Ca in El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute" (Col. 1, 16). Despre partasia Duhului marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: "Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei" (Fac. 1, 2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.
.
106. Ce se intelege prin cuvintele "nevazutelor"?
Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica ingerii, cum ne explica Sf. Apostol Pavel care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni, adauga: "Fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile: toate prin El si pentru El s-au facut" (Col. 1, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.
.
107. Care a fost facuta mai intai: lumea vazuta sau lumea nevazuta?
Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai. Domnul insusi spune lui Iov: "Cand s-au facut stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei" (Iov 38, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai, zice Pastorul lui Herma (Pastorul lui Herma, 5, 5, 3, Migne, P. G., 11, col. 957, 961). Prin cuvantul "cerul", din primul verset al cartii Facerii: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul", se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.
.
108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?
Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre invierea mortilor, 7, Migne, P. G., L, col. 429). El i-a facut din bunatatea Sa.
.
109. Ce sunt ingerii?
Ingerii sunt duhuri, adica fiinte spirituale fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura: "Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc" (Ps. 103, 4) si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugaciunea Domneasca, Cuv. IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I, trad. de Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, in "P.S.B.", Bucuresti 1982, p. 434).
.
110. Ce insusiri au ingerii?
Ingerii sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol Pavel ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de "genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt" (Filip. 2, 10), el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, ingerii sunt fiinte spirituale personale, netrupesti si nemateriale. Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta decat a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. "Cine a inceput sa existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenta marginita" (Fer. Teodoret, Comentar la Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei 18, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici cu infatisare omeneasca (Fac. 18, 2). Fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marginiti, ei nu sunt impiedicati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 869). Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., loc. cit.). Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfantul Duh, 16, 38, Migne, P. G., XXXII, col. 137). Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Ingerii n-au fost creati copii, care apoi, desavarsindu-se prin exercitiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfant. Ei au avut de la inceput, de la facere, in insusi actul facerii lor, sfintenia pusa in fiinta lor (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col. 333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Caciula, Bucuresti, in "Izvoarele Ortodoxiei", 1939, p. 150-151). Ei doresc si cauta binele. Dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire (Idem, Contra lui Eunomiu, 3, 2, Migne, P. G., XXIX, col. 660). Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine (Sf. Grigorie cel Mare, 0milii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L., LXXVI, col. 849). Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea lor, si, daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu (Marturisirea Ortodoxa (a lui Petru Movila), I, 20).
.
111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?
Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor. ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 23, 6, Migne, P.G., XXXIII, col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P.G., XXXVI, col. 72, B; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 4, 5, Migne, P.G., LIII, col. 44). Dionisie Pseudo-Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu Acesta, si e formata din Serafimii cei cu cate sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din Tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din Domnii, Puteri si Stapiniri. A treia triada e formata din incepatorii, Arhangheli si ingeri (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 872).
.
112. Ce chemare au ingerii?
Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau, sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu numai ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si ei, ingerii, sa primeasca binefaceri de la Dumnezeu (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72). Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. Ioan Gura de Aur (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola catre Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII, col. 3). Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ei se afla, prin iuteala firii lor, indata acolo unde le porunceste vointa lui Dumnezeu. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: "Cautati sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mai mici; ca zic voua: ca ingerii lor in ceruri pururea vad tata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18, 10). Fiecare om isi are ingerul sau pazitor care este al dreptatii. Dar duhul cel rau, care este al nedreptatii, nu-i da pace si cauta tot timpul sa-l ispiteasca. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne, P. G., XIII, col. 1829). Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).
.

joi, 12 noiembrie 2009

Spovedania

.
Taina Spovedaniei, Mărturisirea sau Pocăinţa, cum mai este cunoscută, ne izbăveşte, clerici şi simpli credincioşi, din robia păcatelor săvârşite după Botez. Pentru că după Botez nici un om nu poate trăi fără să cadă în păcat, ni s-a dat acest mare dar al iertării păcatelor, prin mărturisirea lor cu părere de rău la preotul duhovnic, prin încetarea săvârşirii lor şi prin îndeplinirea canonului primit.
.
Aşa cum se spune şi în rugăciunea (molitfa) dinaintea Sfintei Spovedanii, pocăinţa care conduce la iertarea păcatelor o regăsim încă înainte de întruparea Mântuitorului, la regele David care prin proorocul Natan a dobândit iertare, pocăindu-se pentru păcatul desfrânării şi uciderii, cât şi la regele Mânase, care de asemenea a fost iertat prin rugăciunea cu pocăinţă pentru mulţimea fărădelegilor săvârşite.
.
Mântuitorul instituie Taina Spovedaniei când spune: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 21-23) şi „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18).
.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1, 8-9)
.
Sfânta Spovedanie se face, de regulă, în biserică, lângă icoana Mântuitorului.
.
După învăţătura Bisericii, spovedania se face cel puţin o dată în fiecare din cele patru posturi, iar pentru cei râvnitori, de câte ori căderea în păcat îi îndepărtează de harul lui Dumnezeu, ori când le slăbeşte râvna sau când trec prin ispite mari.
.
Preotul deţine această putere în virtutea hirotoniei, însă dreptul de a o pune în lucrare îl dobândeşte în urma unei rugăciuni speciale săvârşite de episcop, numită hirotesie.
.
Spovedania trebuie să fie: completă, sinceră, de bună voie, secretă, cu umilinţă şi zdrobirea inimii şi cu hotărârea de a nu mai repeta păcatele mărturisite. Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „La duhovnic nu se vine pentru a-i face o impresie bună; cea mai mare bucurie pentru el este când spui toate ale tale, pentru că el simte că se împlineşte".
.
Greşeli frecvente la spovedanie:
• Evitarea mărturisirii păcatelor grele (desfrânare, avort, furt, căderea în erezie, lepădarea de Dumnezeu în public, mândrie etc) şi insistarea pe cele mărunte (minciuni ocazionale, furturi neînsemnate, glumele nevinovate);
• Evitarea mărturisirii stărilor sufleteşti (deznădejde, lenevire, apatie etc.);
• Mărturisirea mecanică, după îndreptarul de spovedanie, care conduce la lipsa pocăinţei;
• Spovedania nu se face cu detalii smintitoare pentru preot când este vorba de păcatul desfrânării, ci se spune numai felul desfrânării;
• La spovedanie nu se spun niciodată numele altor persoane implicate în săvârşirea păcatului;
• Spovedania nu se face în grup sau în minte;
• Simpla citire a rugăciunii de iertare a păcatelor de către preot sau arhiereu nu echivalează cu Sfânta Spovedanie;
• Canonul şi îndrumările date de duhovnic nu se împărtăşesc altor persoane.
.
Păcatele spovedite sunt iertate şi nu se spovedesc a doua oară. Se mărturisesc păcatele săvârşite doar de la ultima spovedanie, sau cele care, din uitare, nu au fost mărturisite.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (60) Iulie 2008

miercuri, 11 noiembrie 2009

Conduită şi formule de adresare

.
În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.
.
Întâlnirea cu preotul
.
Creştinul nu trebuie să se adreseze preo­tului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să tră­iţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”. El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: „Binecuvântaţi, Părinte!”, sau „Blagosloviţi!”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însem­nând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.
.
Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu tre­buie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului.
.
Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.
.
După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.
.
Formule de adresare
.
Către preot:
Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:
1) în cazul preotului de mir:
- „părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;
- „cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;
- „preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;
- „preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.
2) în cazul monahilor hirotoniţi:
- „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;
- „preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.
.
În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.
.
Către episcop:
Pentru episcopi formula de adresare este:
- „Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;
- „Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhi­epis­copilor şi mitropoliţilor;
- „Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.
.
În cazul întâistătătorilor altor Biserici Orto­doxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariar­hului Ecumenic al Constantinopolului etc.
.
Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă. Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.
.
Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preo­tului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008