luni, 28 iunie 2010

Cum se fac metaniile

.
1. Metaniile şi semnificaţia lor
Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală.
Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.
.
2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea
În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa‑numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.
Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, ros­tind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie atingând cu ge­nunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.
Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.
Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mare (sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski).
Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.
.
3. Când nu se fac metanii
Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.
Metanii mari nu se fac:
- după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);
- la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;
- în biserică, de la vecernia din Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;
- de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie).
.
4. Ce nu este permis când facem metanii:
- nu se sărută pământul;
- nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;
- metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;
- la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;
- întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;
- la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;
- metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;
- metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“;
- metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);
- Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007

vineri, 25 iunie 2010

Retragerea (2)

.
Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii şi le nesocoteşte. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea caută să-i lungească viaţa cât mai mult vădindu-şi nebunia în această pornire spre un fel de durată socotită fără de sfârşit aici pe pământ. De aceea patima zgârceniei este legată cu o mare laşitate - abdică de la orice ca să-şi prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai valoros decât trupul şi că el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunţa la toate ale lumii, până şi la trup; iubitorul de argint depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeşte idolii. Auzind ''vinde averile tale şi le dă săracilor'', râde de poruncă socotind-o imposibilă, la fel auzind ''nu vă îngrijiţi de ziua de mâine'', nu crede, ci face împotrivă. Pentru el, banii şi bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocoteşte numai pe Dumnezeu, ci îi calcă şi pe semenii lui în picioare.)
.
Viaţa iubitorului de argint este ca o cameră pentru morţi, avându-le pe toate, gândeşte la ceea ce nu are. În general iubirea de argint întreţine în viaţă chinul unei permanente nesiguranţe din lipsa credinţei. Pe de o parte ea dă un preţ absolut vieţii pământeşti, pe de alta trăieşte o spaimă continuă. În zgârcenie şi lăcomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de plăceri iubeşte arginţii ca prin ei să se desfăteze, iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit, necredinciosul ca să-şi asigure confortul viitor şi să elimine greutăţile bătrâneţii, bolii şi a străinătăţii. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al întregii creaţii până la cele mai mici şi mai neînsemnate vietăţi. În fond, iubitorul de argint nu cunoaşte că realitatea supremă este o Persoană care ne iubeşte şi are puterea să susţină totul, ci se încrede ca în realităţi supreme şi sigure în obiectele de consum stricăcioase şi lipsite de capacitatea de a dărui mereu viaţa din iubire.
.
Cel ce-a biruit această patimă şi-a tăiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodată în chip curat.
.
Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a încredinţat grijile sale lui Dumnezeu şi prin credinţă toate i se supun lui. (El nu este stăpânit de nimic, el refuză toate arătând că este mai presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă arătând că este stăpân peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă a persoanelor şi al legăturii iubitoare dintre ele şi în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor persoanelor.)
.
Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioşi decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc pentru viitor, nici nu adună.
.
Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi întristarea din iubitorul de arginţi. Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri, dar iubitorul de agoniseală se luptă pentru un ac până la moarte.
.
Credinţa adevărată curmă grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieşte lepădarea de trup.
.
Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor căci ea pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmă despărţiri, duşmănii, certuri, ţineri de minte a răului, nemilostivire şi crime.
.
Precum cei ce dormitează sunt uşor de prădat aşa sunt şi cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în apropiere de lume.
.
Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimţitor la acestea.
.
În general Părinţii recomandă liniştirea împreună cu altul care pe de o parte îi uşurează trezvia, pe de alta îi dă putinţa cugetării neîmprăştiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomandă liniştirea în trei.
.
Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte. Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape, cel de-al doilea trândăvindu-se se amestecă în mulţime. (Nu trebuie părăsită liniştea în vremea ispitelor închipuind motive, zică-se binecuvântate ci trebuie să şezi înăuntru şi să rabzi primind cu bărbăţie pe toţi cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândăviei, care fiind mai tare ca toţi face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de luptă sau te laşi biruit îţi vei face mintea nepricepută şi laşă.)
.
Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci plânsul nu ştie de frică nici nu se sperie.
.
Nu aştepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci starea de linişte este simplă şi liberă de orice alegere.
.

joi, 24 iunie 2010

Retragerea (1)

.
Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.
.
Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)
.
Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.
.
Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: ''Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor'' - şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.
.
Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: ''Lasă morţii'' adică pe cei din lume, ''să-şi îngroape morţii lor'', adică pe cei ce au murit trupeşte.
.
Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.
.
''Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi'' (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putut săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?
.
Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.
.
Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.
.
Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.
.
Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca şi unul ce nu cunoaşte limba printre cei de altă limbă.
.
Să nu-ţi fie milă de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor dacă voieşti să nu plângi tu însuţi pururea.
.
Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre şi mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi şi patimile noastre.
.
Nu putem naşte în noi obiceiul cel bun şi statornic decât prin osteneală şi trudă, iar cel îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o clipă. ''Prieteniile rele strică obiceiurile bune.'' (I Cor. 15,33)
Cel ce după depărtarea de lume mai are încă relaţii cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori îşi va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va rămâne curat, osândindu-i pe cei întinaţi şi va întina şi pe sine-şi dimpreună cu ei.
.
Dacă te grăbeşti spre înstrăinare şi spre singurătate nu căuta tovărăşia şi sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe neaşteptate. De aceea mulţi încercând să mântuiască împreună cu ei pe alţii nepăsători şi zăbavnici şi-au pierdut împreună cu aceştia focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă ai primit flacăra, aleargă căci nu ştii când se va stinge şi te va lăsa în întuneric.
.
Mustră amânările care adorm mereu mişcările spre cele bune.
.
Cel ce se înstrăinează şezând între cei de aceiaşi limbă ca unul de altă limbă nu se socoteşte pe sine vrednic să spună ceva altora sau să vorbească cu ei. ( ''Întru cunoştinţă'' poate însemna şi că este conştient că trebuie să rămână străin deci că nu trebuie să caute să se înţeleagă cu ceilalţi.)
.
N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slavă, de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El.
.

marți, 15 iunie 2010

File de pateric (30)

.
A spus : nimic nu-i foloseşte atâta începătorului, ca ocara. Aşa este începătorul ocărât care rabdă, ca pomul udat zi de zi.
.
A mai spus despre cei ce încep bine şi se supun părinţilor celor sfinţi: vopseaua cea dintâi nu iese, precum se întâmplă la porfiră. Aşa cum ramurile tinere se întorc şi se îndoaie cu uşurinţă, aşa şi începătorii care se supun.
.
A mai spus: începătorul care se mută din mănăstire în mănăstire este ca dobitocul care se zmuceşte încoa şi-ncolo sub căpăstru.
.
A mai spus că, făcându-se ospăţ, pe când mâncau fraţii în biserică şi vorbeau unii cu alţii, preotul Pelusiului i-a mustrat, zicându-le: tăceţi, fraţilor. Ştiu un frate care mâncă cu voi şi bea ca voi din pahare, dar rugăciunea lui urcă spre ca focul.
.
Se spunea despre , că a luat odată o vargă şi a mers în arie, zicându-i treierătorului:
– Dă-mi grâu.
– Şi tu ai secerat, avvo?
– Ba nu.
– Cum vrei să iei, dacă n-ai secerat?
– Deci, dacă nu seceră cineva, nu primeşte răsplată?
– Nu.
Şi a plecat. Fraţii, văzând ce făcuse, i-au pus metanie, rugându-l să le spună cu ce rost făcuse aşa. El le răspunse: ca pildă am făcut-o, că cineva dacă nu lucrează, nici nu primeşte răsplată de la .
.
Tot a chemat pe unul dintre fraţi şi i-a spălat picioarele, şi a pus o mână de linte în oală, şi după ce s-a înfierbântat, i-a şi adus-o. Fratele îi spuse:
– Nu s-a fiert, părinte.
– Nu-ţi ajunge că măcar ai văzut focul?
Şi asta e mare mângâiere.
.
A mai spus: dacă vrea să miluiască sufletul, dar el nu semeţeşte şi nu primeşte, ci îşi face voia sa, îl lasă să pătimească cele ce nu vrea, ca aşa să-l caute pe El.
.
A spus iar: dacă vrea cineva să răsplătească răul cu rău, şi cu un semn din cap poate să vateme conştiinţa fratelui.
.
Tot a fost întrebat:
– Ce este iubirea de arginţi?
– A nu te încrede în că are grijă de tine, a te deznădăjdui de făgăduinţele lui , a iubi peste măsură să te întinzi cu avuţiile.
.
A fost întrebat iar:
– Ce este ponegrirea?
– A nu cunoaşte slava lui , şi a-ţi pizmui aproapele.
.
A mai fost întrebat:
– Ce este mânia?
– Vrajbă, minciună şi neştiinţă.
.
A spus : de trei lucruri mă tem: când va ieşi sufletul meu din trup, când mă voi înfăţişa dinaintea lui , şi când se va da sentinţa în privinţa mea.
.
Îi spuneau avvei Ilie în despre :
– Bun avvă este.
– E bun pentru oamenii din vremea lui.
– Dar faţă de cei vechi?
– V-am spus că pentru oamenii din vremea lui e bun; faţă de cei dinainte, am văzut pe cineva la , care putea să oprească soarele pe cer, precum Navi.
Auzind acestea, s-au minunat şi l-au slăvit pe .
.
A spus , al diaconiei: ce izbândeşte păcatul acolo unde este căinţă? La ce foloseşte dragostea, acolo unde este mândrie?
.
A spus : am văzut pe cineva luând o tigvă (tâlv, vas făcut din coaja unui dovleac anume) cu vin la subţioară. Şi ca să-i ruşinez pe draci că era nălucire, i-am spus fratelui: „fii bun şi ridică-mi asta“. Şi ridicându-şi rasa, s-a dovedit că nu avea nimic. Am spus asta, pentru ca, şi dacă aţi vedea cu ochii ceva, sau aţi auzi, să nu primiţi. Cu atât mai mult păziţi-vă gândurile, cugetele şi părerile, ştiind că ei vi le-au strecurat, ca să spurce sufletul, să se gândească la cele nefolositoare, şi ca să tragă cugetul de la îndeletnicirea sa, gândul la păcate şi la .
.
A mai spus: oamenii sunt cu mintea ori la păcate, ori la , ori la oameni.
.
A mai spus: dacă nu cântă cugetul cu trupul împreună, zadarnică este truda. Dacă iubeşte cineva jalea, în urmă i se face spre bucurie şi odihnă.
.
A spus iar că a rămas într-un templu, şi au venit dracii spunându-i:
– Pleacă din locul nostru.
– Voi nu aveţi loc.
Şi au început să-i risipească lujerii de curmal, iar bătrânul el tot aduna. Apoi l-a luat de mână, trăgându-l afară. Dar în poartă s-a prins bătrânul cu cealaltă mână de uşă, strigând: Iisuse, ajută-mă. Şi fugi de îndată. Bătrânul începu să plângă. Domnul îi zise:
– De ce plângi?
– Că îndrăznesc să apuce omul şi să facă aşa.
– Tu te-ai lenevit; căci când m-ai chemat, ai văzut cum m-am arătat ţie.
Spun asta, că e nevoie de osteneală multă, şi fără osteneală, nu poate cineva să-l aibă pe cu sine, că pentru noi s-a răstignit.
.
Un frate s-a dus la sihastrul din chinovia peşterii avvei Sava şi i-a zis:
– Avvo, spune-mi un cuvânt.
– În zilele părinţilor noştri erau iubite aceste trei virtuţi: neaverea, blândeţea şi înfrânarea; acuma stăpânesc între monahi lăcomia de averi şi de mâncare, ca şi obrăznicia. Păzeşte-le pe care vrei.
.

miercuri, 9 iunie 2010

Slujba Litiei şi litia

.
Slujba Litiei se săvârşeşte unită cu Vecernia cea Mare şi are două părţi. Prima parte este o rugăciune stăruitoare care a şi dat numele întregii slujbe. Cuvântul „litie“ vine de la grecescul liti, care înseamnă rugăciune de implorare, plină de umilinţă. Această primă parte se săvârşeşte în pronaosul bisericii. Ieşirea preotului împreună cu credincioşii din naos în pronaos simbolizează alungarea protopărinţilor Adam şi Eva din rai şi este urmată de rugăciunea de pocăinţă pentru redeschiderea cerului şi a milostivirii dumnezeieşti la care chemăm mijlocirea tuturor Sfinţilor. De aceea aici se pomeneşte un mare număr de sfinţi, începând cu Maica Domnului şi continunând cu Sfinţii Îngeri, Sfântul Ioan Botezătorul, Apostolii, Ierar­hii, Mucenicii, Cuvioşii şi Sfinţii pomeniţi în ziua respectivă.
.
În a doua parte, preotul şi credincioşii se întorc în naosul bisericii, unde sunt aşezate în chipul crucii, pe o masă, patru feluri de daruri: pâine (cinci pâini), grâu, vin şi untdelemn. Pâinile care se binecuvântează simbolizează cele cinci pâini pe care Mântuitorul le‑a binecuvântat, înmulţindu‑le în chip minunat şi săturând cu ele în pustie cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii (Luca 9, 12‑17). Grâul, vinul şi untdelemnul ce se aduc la Litie şi se binecuvintează împreună cu pâinile reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele de căpetenie ale pământului (ce alcătuiesc hrana noastră principală), având ca model jertfa adusă de către Abel şi de către evrei în Templul Legii Vechi. Când aducem aceste ofrande, cerem ca Dumnezeu să le binecuvânteze şi să le înmulţească în toţi anii „în satul acesta, ţara acesta şi în toată lumea“, iar „pe credincioşii care vor gusta din ele să‑i sfinţească“.
.
Preotul împarte apoi cele cinci pâini în bucăţele mici, pe care le stropeşte cu vinul binecuvântat. Aceste bucăţele poartă numele de „litie“ şi sunt dăruite celor din biserică la sfârşitul slujbei de către preot, care spune: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul“. Litia se împarte spre întărirea credincioşilor în timpul privegherii. Se presupune că cei ce participă la priveghere se împărtăşesc la Sfânta Liturghie şi deci asta ar fi ultima gustare până dimineaţa. De aceea s‑a păstrat rânduiala ca după litie nimeni să nu mai bea şi să nu mai mănânce nimic în acea seară. Cu excepţia faptului că litia nu se ia obligatoriu „pe nemâncate“, precum anafura, cei opriţi a lua sfânta anafură nu pot lua nici litie.
.
Litia rămasă de seara nu se mănâncă cu mâncare a doua zi, ci se ia ca şi anafura. Uleiul, vinul şi grâul nu se binecuvântează a doua oară la o altă slujbă.
.
Cei ce iau litia cu credinţă sunt izbăviţi de friguri şi de multe alte rele.
.
Uleiul binecuvântat la slujba Litiei se foloseşte la miruirea celor prezenţi la slujbă, iar grâul se păstrează şi se amestecă de preot cu grâul ce se seamănă în ţarină, la rugăciunea de binecuvântare a semănatului pentru sporirea recoltei.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (53) Decembrie 2007