miercuri, 17 octombrie 2012

File de pateric (38)

.

Povestea avva Casian: ne-am dus eu şi sfântul Gherman în Egipt, la un bătrân. Şi găzduindu-ne el, l-am întrebat:
– De ce când vă vin oaspeţi fraţi străini, nu păziţi canonul postului nostru, aşa cum l-am primit în Palestina?
– Postul este cu mine pururea, dar pe voi nu pot să vă păstrez pururea la mine. Iar postul este lucru şi folositor, şi neapărat, dar ţine de alegerea noastră. Împlinirea iubirii însă o cere neapărat legea lui Dumnezeu. Căci primindu-l pe Hristos în voi, trebuie să vă îngrijesc cu toată sârguinţa. După ce vă petrec pe voi, pot să încep iar canonul postului. Căci fiii mirelui nu pot posti, în vremea în care mirele este cu ei; când se va lua mirele de la ei, atunci au voie de postesc.
.
Tot el a spus: era un bătrân şi era slujit de o fecioară sfântă. Şi oamenii ziceau: nu sunt neprihăniţi. Iar bătrânul a auzit. Când trăgea să moară, le spuse părinţilor: când voi muri, sădiţi toiagul meu pe mormânt; şi dacă înmugureşte şi dă rod, să ştiţi că sunt neprihănit faţă de ea; iar dacă nu înmugureşte, să ştiţi că am greşit cu ea.
Şi toiagul a înverzit şi a treia zi a înmugurit şi a dat rod. Şi toţi îl slăveau pe Dumnezeu.
.
A mai zis: am mers la alt bătrân. El ne-a pus să mâncăm, şi după ce ne săturasem, tot ne mai îndemna să mai luăm. Cum îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: eu de şase ori am pus masa fraţilor care veneau, şi i-am îndemnat să mânce, mâncând şi eu cu ei, şi încă îmi e foame. Tu mâncând o dată eşti atât de sătul, că nu mai poţi mânca?
.
Povestea tot el: a venit avva Ioan, stareţul unei mănăstiri mari, la avva Paisie, care trăia de patruzeci de ani în străfundul pustiei. Şi ca unul care avea pentru el multă dragoste şi familiaritatea care vine din ea, l-a întrebat: ce ai izbutit în atâta amar de vreme sihăstrit aşa şi netulburat de nimenea? Iar el a spus: de când m-am călugărit, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând. Spuse şi avva Ioan: nici pe mine mâniindu-mă.
.
Povestea avva Casian despre un anume avva Ioan, chinoviarh, că ducea o viaţă sfântă. Şi spunea: când se apropia de sfârşit şi pleca cu veselie şi bucuros spre Dumnezeu, fraţii l-au înconjurat cerându-i să le lase moştenire un cuvânt scurt şi mântuitor, prin care să poată înainta pe calea desăvârşirii în Christos. Iar el spuse gemând: Niciodată n-am făcut voia mea, nici n-am învăţat pe altul ceva ce n-am făcut eu înainte.
.
Mai povestea despre un alt bătrân care locuia în pustie, că l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea dar, ca niciodată să nu aţipească atunci când începe vreo discuţie duhovnicească, şi dacă începe cineva să spună vorbe deşarte sau ponegriri, să adoarmă îndată, ca urechile lui să nu guste din asemenea otravă. Tot el spunea că diavolul este sârguincios la vorbe deşarte, şi se luptă cu toată învăţătura duhovnicească, folosind această pildă: vorbind eu pentru folosul unor fraţi, au căzut într-un somn aşa greu, încât nici pleoapele nu şi le puteau clinti. Eu am dorit să le arăt lucrarea diavolului, am furişat şi un cuvânt deşert; atunci ei s-au veselit, trezindu-se. Eu am gemut şi le-am spus: până acum am vorbit despre lucruri cereşti, şi ochii voştri erau plecaţi spre somn; când am strecurat un cuvânt deşert, v-aţi trezit toţi cu sârg. De aceea, fraţilor, vă rog, daţi-vă seama de lucrarea diavolului celui rău şi luaţi aminte la voi, păzindu-vă de aţipire, când faceţi sau ascultaţi ceva duhovnicesc.
.
A mai spus: un senator roman, care se lepădase (de lume) şi-şi împărţise averile săracilor, păstrase câte ceva pentru odihna sa, nevrând să îndure smerenia care vine din lepădarea desăvârşită, şi sfânta supunere a canonului vieţii de obşte. Lui i-a spus cel dintre sfinţi Vasile acest cuvânt: nici rangul de senator nu-l mai ai, nici călugăr nu te-ai făcut.
.
A mai spus: era odată un monah care locuia într-o peşteră în pustie. Şi i-au spus nişte rubedenii de-ale lui după trup:
– Tatăl tău este foarte supărat de boală şi trage să moară, vino să-l moşteneşti.
– Eu am murit faţă de lume înainte de el; mort pe viu nu moşteneşte.
.
Un frate i-a spus avvei Cronie:
– Spune-mi un cuvânt.
– Când a mers Elisei prooroc la sunamiteancă, a văzut că nu avea nici o treabă cu nimeni. Atunci ea a zămislit şi a născut prin venirea lui Elisei (IV Împăraţi 4, 10).
– Care este tâlcul?
– Când sufletul veghează şi se adună din risipirea atenţiei, şi se leapădă de voile sale, atunci pune stăpânire pe el Duhul lui Dumnezeu. Şi atunci poate să nască, deşi este sterp.
.
Un frate l-a întrebat pe avva Cronie:
– Ce să fac cu uitarea care-mi înrobeşte cugetul şi mă face nesimţitor, până mă trage la păcat?
– Când au luat neamurile străine chivotul din pricina nelegiuirilor fiilor lui Israil, l-au tras până l-au dus în casa lui Dagon, dumnezeul lor, care atunci a căzut cu faţa în jos.
– Adică?
– Când ajunge să fie înrobit cugetul omului prin mijloacele lui însuşi, atunci e tras, până e dus în păcatul nevăzut.
.
L-a întrebat un frate pe avva Cronie:
– În ce chip ajunge omul la smerenie?
– Prin frica lui Dumnezeu.
– Şi prin ce faptă ajunge la frica lui Dumnezeu?
– După mine, să se înfrâneze de la tot lucrul, să se dedea trudei trupeşti, şi, după puteri, să se gândească la ieşirea sa din trup şi la judecata lui Dumnezeu.
.
A zis avva Cronie:
– Dacă nu mâna Moise oile sub muntele Sinai, nu ar fi văzut focul din rug (Exod 3, 2).
L-a întrebat un frate:
– Ce înseamnă rug?
– Rugul înseamnă fapta trupească. Este scris că împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse în ogor.
– Atunci omul n-ajunge la nici o cinste, fără trudă?
– Oricum, e scris: „cu ochii aţintiţi la începătorul şi împlinirea credinţei, la Iisus, care în locul bucuriei care era pusă dinaintea Lui, a răbdat crucea“ (Evrei 12, 2). Şi David zice şi el, „de voi da somn ochilor mei, şi pleoapelor mele adormire“ (Psalmi 131, v. 4) şi aşa mai departe.
.
Spunea avva Cronie: ne-a povestit avva Iosif Pelusiotul aşa: pe când locuiam în Sinai, era acolo un frate nu doar bun şi nevoitor, ci şi frumos cu trupul. Şi venea la biserică la slujbă cu un antereu vechi şi petecit. Atunci văzându-l că vine într-una aşa la slujbă, i-am zis:
– Frate, nu vezi fraţii, cum sunt îngeri la slujbă, în biserică; cum vii tu totdeauna aşa încoace?
– Iartă-mă, avvo, că nu am altele.
Atunci l-am luat la mine în chilie şi i-am dat un leviton şi ce-i mai trebuia, şi de atunci era îmbrăcat ca ceilalţi fraţi, şi arăta ca un înger. Au avut odată părinţii nevoie să trimită zece fraţi la împărat pentru o trebuinţă; şi l-au ales şi pe el printre cei trimişi. Cum a auzit el, a făcut metanie părinţilor, zicându-le:
– Iertaţi-mă, pentru Dumnezeu, că sunt robul unuia mare din cei de-acolo; şi dacă mă recunoaşte, îmi ia chipul călugăresc şi mă duce iarăşi ca să-i robesc.
După ce i-a înduplecat pe părinţi şi s-a dus, am aflat mai târziu de la cineva care-l ştia îndeaproape, că atunci când era în lume, fusese praefectus praetorii („şef al poliţiei“) la Roma; şi ca să nu-l recunoască şi să fie stânjenit de oameni, a găsit acel pretext. Atât de mult se sârguiau părinţii ca să fugă de slava şi de tihna lumii acesteia.
.
Sursa: www.pateric.ro 

miercuri, 3 octombrie 2012

Rugăciune

.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie.
.
Amin.
.
Sursa: Părintele Arsenie BOCA.