miercuri, 27 martie 2013

Culorile liturgice

.

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.
Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.


Culorile veşmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise sau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.
În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.
În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.
În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu, stacojiu şi ruginiu.
Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.
Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:
  1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
  2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
  3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
  4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
  5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (de asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele).
  6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
  7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.
În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi unele particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.

Albul este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.
În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului. În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie. În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.

Verdele este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.

Auriul (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roşu închis ori stacojiu este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.
Roşu deschis este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru  este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliul (ruginiu) este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena). În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică. În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori. În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).
După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.


Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.
În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb. În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.
În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ. Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.
Practica purtării veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia). După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus. Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni. Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri).
Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor şi studenţilor teologi, fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi). În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.

Sursa:  http://ro.orthodoxwiki.org 


luni, 11 martie 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (4)



Mănăstirea RÂMET

Istoricul: Aşezământul este printre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Transilvania, după unii autori chiar de la începutul secolului XIII, are prima dată certă anul 1376, menţionat pe al doilea strat de pictură interioară, aceasta însemnând că biserica a fost zidită cu mult mai înainte. Toponimul Râmet ar deriva de la Eremit = pustnic, concluzia fiind că a fost întemeiată de călugării retraşi în sihăstrie la adăpostul stâncilor de aici.
Mănăstirea RÂMET
DescriereBiserica veche este construită din piatră, în formă de navă dreptunghiulară, cu o boltă cilindrică. În partea de apus are o tindă deasupra căreia este un turn masiv. Aşa cum am arătat şi mai înainte, în cursul vremii, biserica a suferit mai multe refaceri radicale, ultima restaurare fiind făcută în anii 1987-1989, cărora li se datorează întregul parament al faţadei.
Pictura: Pictura bisericii vechi, păstrează fragmentar mai multe straturi de pictură de valori diferite. Cea mai veche pictură datează din anul 1300. Al doilea strat de pictură, de o mare valoare, atât documentară cât şi artistică, poate fi datat cu precizie datorită inscripţiei de pe coloana din dreapta a bisericii, unde putem citi atât anul 1376 cât şi numele meşterului Mihu de la Crişul Alb şi cel al Arhiepiscopului Ghelasie, egumen al mănăstirii şi primul Arhiepiscop român ortodox din Transilvania. Pictura lui Mihu se detaşează prin măiestria desenului, simţul culorilor, varietatea fizionomiilor, precizia şi frumuseţea grafiei. Un alt strat de pictură de factură post-brâncovenească, care datează din 1749, are de asemenea o certă valoare artistică. Pictura mai nouă, realizată în anul 1809, este lipsită de valoare artistică.

Mănăstirea RÂMET
Altele: În anul 1969 a fost creat un muzeu în vechea clădire, vis-a-vis de biserică, în care sunt expuse o colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, carte veche, exponate de valoare arheologică, etnografică şi bisericească. 

Mănăstirea RÎMETEA

Istoricul: În aceste locuri n-a fost niciodată viaţă monahală. Pentru că se simţea nevoia unui aşezământ monahal în zonă, fapt dorit de credincioşi, părintele Ioan Comanici a iniţiat înfiinţarea unei mănăstiri cu obşte pentru maici. În luna martie 1998, Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul de Alba-Iulia, a dat binecuvântarea înfiinţării şi în 26 septembrie 1998 s-a sfinţit paraclisul de vară şi s-a pus piatra de temelie pentru biserica mare din zid.
Descriere: Biserica mare este din zid de cărămidă, în formă de cruce. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Are un pridvor deschis în stil brâncoveneasc. La 10 octombrie 1998 biserica se afla în construcţie. A fost turnată şi fundaţia pentru corpul de chilii. După doi ani biserica şi corpul de chilii au fost terminate. Tot în zona Rîmetea a fost înfiinţată şi Mănăstirea Rîmetea II, cu obşte de călugări.
Pictura: Biserica veche are mai multe straturi de pictură: primul strat datează din anul 1300, iar al doilea din 1310; aceste straturi au fost identificate, după pigmenţii din pictură, de către pictorul C. Boambeş, între anii 1987-1988. Al treilea strat se află pe arcada dintre naos şi pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea datează din anul 1450, al cincilea – din anul 1600, al şaselea – din 1741 şi al şaptelea – din anul 1809.
Altele: Mânăstirea are un muzeu în care se află o colecţie de carte veche, icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte etnografice din zonă şi obiecte de cult.  
.

Mănăstirea SFÂNTA TREIME - MAGINA

Istoricul: După istoricul Nicolae Iorga biserica datează din anul 1611, dar lucrările arheologice conduse de arhitectul Gh. Petrov din Cluj demonstrează că este construită din 1550. A funcţionat ca biserică de mir pentru creştinii ortodocşi până în 1700, când a fost ocupată cu forţa de uniaţi. Blajul trimitea aici pentru pocăinţă pe călugării certaţi cu disciplina. În 1781 s-a deschis aici o şcoală pentru cântăreţi bisericeşti care a funcţionat până în 1948. Din anul 1948 a funcţionat ca biserică de mir ortodoxă. În anul 1988 biserica a fost reparată prin grija lui Emilian Birdas, ajuns episcop la Episcopia Caransebeşului. A fost sfinţită în 1992 de Episcopul Andrei Andreicuţ. În 1977 preotul Ioan Fufezan a avut iniţiativa înfiinţării aici a unei mănăstiri şi în urma intervenţiilor făcute, s-a aprobat înfiinţarea mănăstirii cu obşte de călugări.
Descriere: Biserica este o clădire mică, în formă de navă, având la început numai altar şi naos, în total 8 m lungime şi 4 m înălţime. După 1800 s-a adăugat pronaosul având azi 12 m lungime. Zidurile, din bolovani de piatră de râu cu mortar de var, au o grosime de 80 cm. Pe pronaos se înalţă o turlă oarbă pătrată având şi funcţie de clopotniţă. Biserica este luminată de mici ferestre cu dimensiuni de 70/15 cm. Este acoperită cu şindrilă.
Pictura: Biserica a fost pictată în interior în perioada 2000 - 2001, de către pictorii Angela şi Constantin Bârleanu din Turda.
Altele: Incinta a fost iniţial înconjurată cu un zid de piatră de râu înalt de 4 m. Avea o poartă cu arcadă care a fost restaurată. La nord de biserică s-a construit din cărămidă în 1991 un mic aghiasmatar folosit şi ca altar de vară. Corpul de chilii de 45 m lungime, construit din cărămidă şi acoperit cu ţiglă, se află la 50 m nord de biserică.
.
 Sursa: www.manastiriortodoxe.ro 


marți, 5 martie 2013

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (3)



.
Mănăstirea MARTIRII NEAMULUI - MUNCEL
.
Istoricul: Aşezarea monahală a luat fiinţă la umbra unor aşezări pustniceşti care au dispărut cu timpul, datorită vitregiei vremurilor. Muntele Macu a adăpostit mulţi pustnici, dovadă că şi astăzi se păstrează ca amintire numele de Izvorul Călugărului. Din acest izvor al muntelui urmează să fie adusă prin canal, apa până în mănăstire.
Mănăstirea MARTIRII NEAMULUI - MUNCEL
Descriere: Biserica este mică, din lemn, acoperită cu tablă. Are o turlă pe naos şi două turnuleţe în faţă. Atât turla mare cât şi turnuleţele sunt acoperite cu tablă În exterior este îmbrăcată în sită.

Pictura: Este tencuită în interior, dar în 1994 nu era pictată.
Altele: Planul de construcţie al mănăstirii este tip cetate, amplasată pe platou, cu biserica în mijlocul construcţiilor aşezate în pătrat. Pentru început, în 1994, erau ridicate două construcţii mici: una pentru bacalaureat, trapeză şi câteva chilii, a două pentru stăreţie şi chilii.  

.

Mănăstirea NEGREAIA – PĂTRÂNGENI
.
Istoricul: Mai jos de mănăstire, în actualul sat Valea Mică, în secolele XVII-XVIII a existat o mănăstire cu obşte de călugări, distrusă în 1761 de armata austriacă, condusă de generalul Bukov. Au rămas numai nişte ruine, aşa că n-a mai continuat viaţa monahală în aceste locuri, până în zilele noastre. După 1989, credincioşii din satul Pătrângeni au insistat pentru reînfiinţarea mănăstirii, având ca bază materială terenul şi biserica din pădurea Negraia, unde în trecutul mai îndepărtat era cimitirul credincioşilor greco-catolici. Arhiepiscopul Andrei al Albei Iulia a dat curs solicitării credincioşilor şi a aprobat reînfiinţarea mănăstirii în anul 1993, cu destinaţie pentru maici. În anul 1994 a sfinţit locul unde se va construi corpul de chilii. După anul 1995 au început lucrările pentru ridicarea corpului de chilii şi renovarea bisericii. Lucrările au fost începute prin grija maicilor Arsenia Pană şi Antuza Şerban, venite aici de la Mănăstirea Agapia din Vale. La sfârşitul anului 1997 a venit aici şi Arhimandritul Serafim Maciuca, care a fost mulţi ani stareţ al mănăstirii Vărzăreşti, judeţul Vrancea. Având un bun spirit organizatoric, ajutat de anii de experienţă, a terminat în 1998 corpul de chilii, la care a adăugat şi un mic paraclis, unde se slujeşte în perioada rect şi când numărul creditorilor la slujbe este mai mic. Atât ridicarea corpului de chilii, cât şi renovarea bisericii, s-a făcut cu contribuţia materială şi financiară a creştinilor ortodocşi din zonă şi a combinatului siderurgic din Zlatna.
Descriere: Biserica este o construcţie înaltă, din zid de cărămidă, în plan dreptunghiular, lungă de 24 m şi lată de 7,5 m, cu spaţiul repartizat în altar, naos, pronaos şi pridvor. Altarul spaţios este luminat de două ferestre aşezate la răsărit. Catapeteasma este din zid. Naosul primeşte lumină de la două ferestre aşezate la sud şi alte două pe zidul din nord, iar pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. Ferestrele sunt mari cu ramele metalice. În pronaos este un balcon sprijinit pe doi stâlpi din lemn, iar deasupra lui, se află o turlă oarbă, de formă pătrată, prevazută cu trei ferestre. Are acoperiş de tablă în formă de clopot. Pridvorul este închis, cu intrarea prin vest. Este prevăzut pe fiecare parte cu câte o cameră, cu intrările prin pronaos. Pardoseala în biserică este din lespezi de piatră. Acoperişul bisericii este în două ape, cu tablă aşezată în solzi. Biserica, renovată după anul 1995, nu este pictată până în anul 2000. Faţadele exterioare sunt simple, zugrăvite în calciu, culoare gri. De jur-împrejur sunt trotuare late din ciment.
Pictura: Pe data de 1 iulie 2002 se începe pictura în altarul Paraclisului, fiind finalizată în ajunul hramului Sf. Proroc Ilie Tesviteanul.La sfârşitul lunii iulie încep lucrările la noua clădire. În perioada octombrie- decembrie se continuă pictura în naosul şi pronaosul Paraclisului.
Altele: La 40 m nord-vest de biserică se află corpul de chilii, construcţie parter şi etaj, lungă de 16 m şi lată de 6,5 m. Parterul este din zid (cărămidă BCA), etajul din lemn. Atât la parter cât şi la etaj are culoare închisă. La demisol clădirea are şi un beci. Trapeza, bucătăria, camera de oaspeţi, stăreţia şi grupul sanitar se află la parter, iar chiliile la etaj.  

.

Mănăstirea OASA
.
Istoricul: În 1943 scriitorul Ioan Pop a ridicat o biserică din lemn. Aici avea adesea întâlniri cu marele povestitor Mihail Sadoveanu. Pe locul acestei biserici, prin purtarea de grijă a Episcopului Emilian Birdas al Alba Iuliei (primul Ierarh al refăcutei eparhii, după 275 de ani) paroh fiind preot Faur, iar protopop, Viorel Porcaru, s-a ridicat o nouă biserică în anii 1982-1983. La sfârşitul decadei optzeci, preotul Petru Sora din Şugag i-a făcut unele îmbunătăţiri, iar în 1990 a fost sfinţită şi destinată ca mănăstire de maici. Sarcina conducerii mănăstirii nou înfiinţată a fost dată monahiei Iustiniana Macarie. Luptându-se cu greutăţi materiale şi în special financiare, maica stareţă ajutată de obşte, cu concursul Trustului de Construcţii Hidrotehnica şi sprijinul bunilor credincioşi, a construit mai multe clădiri în jurul bisericii. Clădirile sunt din zid, acoperite cu tablă. Clădirea pentru chilii este construită în stil brâncovenesc şi etajată. A doua clădire este pentru stăreţie, iar a treia pentru trapeză, bucătărie şi cămări pentru alimente. În faţa bisericii s-a construit clopotniţa.
Mănăstirea OASA
Descriere: Biserica este din lemn, pe fundaţie de piatră, în formă de cruce. Are o singură turlă. Este acoperită cu şindrilă.
Pictura: A fost pictată în tehnica frescă între anii 1985-1986 de către pictorul Liviu Dumbrava din Gura Humorului.  
.
Sursa: www.manastiriortodoxe.ro