vineri, 30 aprilie 2010

Pocăinţa (3)

.

După cum pâinea este cea mai necesară dintre toate alimentele, tot astfel meditaţia asupra morţii între toate celelalte îndeletniciri. Cel ce voieşte să ţină pururea în sine pomenirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu dar s-a predat pe sine grijilor şi împrăştierilor lumeşti, este asemenea celui ce înoată dar voieşte să-şi ciocnească palmele. Adevărata pomenire a morţii taie pofta de mâncare, iar când neînfrînarea la mâncare a fost stăvilită cu ajutorul smereniei, totodată sunt stăvilite şi patimile. Insensibilitatea inimii întunecă mintea, iar mulţimea mâncărurilor seacă izvorul lacrimilor. Setea şi privegherea necăjesc inima, iar inima necăjită varsă lacrimi. Aspre celor lacomi la mâncare şi de necrezut celor trândavi le vor fi aceste cuvinte, dar bărbatul făptuitor le va cerca cu sârguinţă. Cel care le-a cunoscut prin cercare va râde de uşurinţa cu care a izbândit; cel care este însă mereu în căutare fără a trece la fapte odată, încă şi mai mâhnit va fi. Inima care nu este îndurerată de păcate face şi mintea învârtoşată, adică ia omului sensibilitatea înţelegerii stării sale. Cunoaşterea de sine a omului este deci o chestie de simţire. Un om nesimţit nu se cunoaşte cu adevărat.
.
Cine bea mult nu poate plânge.
.
Mi-a povestit odată un călugăr egiptean: ''Înfigându-mi pomenirea morţii în simţirea inimii, am voit odată, determinat de o imperioasă nevoie să dau puţină mângâiere lutului, dar am fost împiedicat de pomenirea morţii ca de un judecător. Iar ceea ce era mai minunat, e că voind să alung pentru puţin timp acea pomenire, nu mi-a fost cu putinţă.''
.
Un altul, deseori ieşea dintru sine prin această cugetare aşa încât făcea impresia unui leşinat sau epileptic, ba câteodată îl găseau aproape fără suflare.
.
Cei ce cugetă la moarte, adăugând neîncetat frică la frică, nu se odihnesc până nu se va topi şi însăşi puterea oaselor.
.
Rugându-l mult pentru un cuvânt pe cuviosul Isihie Horevitul când era el să se săvârşească, numai atât am auzit de la el: ''Iertaţi-mă! Nimeni, de va avea pomenirea morţii întru inima sa nu va putea să mai păcătuiască vreodată!''
.
Cel ce a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte, dar cel ce este încă legat de ele, nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa. (Cei care au descoperit lipsa de atracţie şi falsa plinătate a tuturor celor din lume, a descoperit infinitatea ce-i aşteaptă după despărţirea de ele prin moarte. Perspectiva infinităţii veşnic noi a curăţiei, a iubirii se deschide pentru cineva după ce s-a plictisit, a obosit de monotonia pe care o poate oferi alipirea exclusivă de lume, alipire ce pare să aibă şi ea o infinitate, dar o infinitate în monotonia repetiţiei, deci o infinitate aparentă. O infinitate care la un moment dat devine leşinată, lipsită de interes, când ajungi să te saturi de a tot acapara acelaşi fel de lucruri care nu oferă nimic nou, nimic care să satisfacă setea de infinitatea adevărată. Infinitatea mincinoasă crapă la un moment dat pentru spiritul săturat şi dezgustat de ea şi prin această crăpătură ţâşneşte din ascunzimea sa adevărata infinitate - cea a ordinii Duhului. Aspiraţia de înaintare în ea este ajutată nu numai de dorul ei, ci şi de frica continuă de a rămâne înlănţuit prin patimi în monotonia acestei lumi.)
.
Nu te amăgi nepriceputule cu gândul că vei face mâine ce-ai făcut azi, căci nu-ţi va fi ţie de ajuns o zi pentru a achita complet datoria ce o ai faţă de stăpân. Nouă oamenilor nu ne este cu putinţă a petrece cu pietate o singură zi din viaţă dacă nu vom cugeta că aceasta este ultima pe care o mai apucăm. Şi este un lucru minunat de constatat cum unii dintre elini au cugetat la fel atunci când au definit filozofia ca fiind cugetarea asupra morţii (Platon în Phaidon şi Cicero în Tusculanae).
.
Suprema valorificare a timpului este condiţionată de înţelegerea fiecărei zile ca stând la uşa vieţii de dincolo - a eshatologicului. ''Carpe diem'' - foloseşte intens ziua - ca fiind ultima ce ne poate asigura viaţa eternă. Timpul este un dar de la Dumnezeu însă şi o datorie de a-l umple cu fapte dăruite domnului cu sârguinţa de a ne desăvârşi. Nu trebuie să pierdem nici o clipă căci chiar de l-am folosi întreg, nu ne ajunge să împlinim toată datoria ce ne este dată odată cu el.
.
Aceasta este a şasea treaptă: cel ce s-a suit pe ea nu va mai păcătui niciodată, dacă e adevărat ce s-a spus: ''Adu-ţi aminte de cele de pe urmă ale tale şi în veac nu vei păcătui.'' (Înţ. I. Sirah)
.
Străpungerea inimii este un chin neîncetat al conştiinţei care primeşte împrospătarea râvnei.
.
Mustrarea conştiinţei este uitarea firii, devreme ce printr-însa cineva ''a uitat să-şi mănânce pâinea sa''. Pocăinţa este lipsirea neîntristată de toată mângâierea trupească.
.
Plânsul sau străpungerea inimii este o mărturisire a păcatelor făcută de minte lui Dumnezeu, un dialog nevăzut neîncetat şi îndurerat în care sufletul îşi recunoaşte necontenit păcatele în faţa lui Dumnezeu. Sufletul este atât de concentrat în această mărturisire îndurerată, că uită să mănânce, biruind trebuinţele firii.
.
Celor care voiesc a spori în fericita plângere le sunt două virtuţi: înfrânarea în toate şi tăcerea buzelor; celor desăvârşiţi: smerita cugetare, setea de necinstiri, foamea de bunăvoie, de necazuri, neosîndirea celor ce păcătuiesc şi nemărginită milă pentru cei ce greşesc.
.
Tristeţea pentru starea degradantă este atât de mare, că cel ce o trăieşte nu mai simte tristeţea pentru lipsa mângâierilor sau plăcerilor trupeşti.
.
Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi este topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbărie şi de glume uşuratice.
.
Plânsul, predispoziţia pentru plâns dispare uşor înainte de a ţi se face o calitate a firii, de a câştiga întreaga ta fiinţă calitatea plânsului, care nu este decât dorul intens după viaţa în Dumnezeu.
.
Dacă nimic nu-i sunt mai potrivit smereniei decât lacrimile, nimic nu i se împotriveşte acesteia ca râsul. (Smerita cugetare este rugăciunea necontenită cu lacrimi şi cu durere căci aceasta chemând pe Dumnezeu pururea în ajutor, nu lasă pe om să se încreadă nebuneşte în puterea şi înţelepciunea sa, nici să se înalţe faţă de alţii căci acestea sunt boli cumplite ale patimii mândriei.)
.
Stăruie plin de cutremur în cererea rugăciunii în faţa Judecătorului ca un vinovat ca să stingi cu înfăţişarea din afară şi cu starea dinăuntru mânia Dreptului Judecător. Căci nu poate să treacă cu vederea sufletul care stă plin de durere în faţa Lui şi dăruieşte osteneli celui neostenit.(Sufletul ce se pocăieşte, cere neîncetat iertare Judecătorului, cum cere văduva din Evanghelie. El nu osteneşte în această cerere de la Cel ce nu se osteneşte - plictiseşte - de a-l auzi. Lui Dumnezeu îi face plăcere ca acest dialog de intensă simţire a sufletului cu El să dureze neîncetat. Starea sufletului ce se pocăieşte este starea de rugăciune, luarea aminte cu evlavie, cu străpungere şi cu durere însoţită de mărturisirea păcatelor cu suspine negrăite.)
.
Să nu faci ca cei care, îngropând morţii, odată îi bocesc şi apoi benchetuiesc în urma lor, ci să fii asemenea celor condamnaţi la spart piatră care în fiecare ceas sunt biciuiţi de către soldaţi.
.
Cel care uneori plânge iar alteori se desfătează şi râde este asemenea celui ce alungă cu pâine câinele iubitor de plăceri şi care în felul acesta face impresia că-l goneşte, pe când prin fapta sa îl îndeamnă a stărui înainte. (Inima iubitoare de plăceri este temniţă şi lanţ în vremea morţii, iar cea iubitoare de durere s-a dezlegat de cele ale lumii, căci acestea nu-i mai fac plăcere, s-a deschis orizontul ceresc al celor duhovniceşti după care a năzuit cu durere.)
.
Nu suntem chemaţi, o prieteni, aici la nuntă, cu adevărat nu; ci Acela care ne-a chemat aici, ne-a chemat pentru a ne plânge păcatele noastre.
.
Să-ţi fie întinderea în pat chip al zăcerii tale în mormânt şi vei dormi mai puţin.
.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Duminica Slăbănogului – Păcatul îmbolnăveşte, Dumnezeu vindecă

.
A patra Duminică după Paşti este închinată minunii vindecării bolnavului de la scăldătoarea Vitezda din Ierusalim, denumire care se tâlcuieşte „casa milosteniei".
.
Textul evanghelic se desfăşoară pe trei direcţii: prezentarea contextului minunii de la scăldătoare, dialogul bolnavului cu Iisus şi discuţia bolnavului cu iudeii.
.
La scăldătoare erau mulţi bolnavi, iar un înger venea din când în când şi tulbura apa, aşa încât primul care intra în scăldătoare se făcea sănătos, indiferent de boala sa.
.
Bolnavul nostru suferea de 38 de ani şi nu se vindecase încă, nefiind ajutat de cineva pentru a fi primul la tulburarea apei.
.
Totuşi, voinţa şi dorinţa lui de vindecare nu slăbiseră, lucru pe care îl mărturiseşte lui Hristos care, fiind Dumnezeu, îl va vindeca şi îi va atrage atenţia că boala este, de fapt, consecinţa păcatului.
.
În discuţia ulterioară a celui vindecat cu iudeii, aceştia demonstrează că sunt bolnavi de orbire spirituală, prin ritualism, deoarece nu acceptă minunea vindecării, pretextând că vindecările sunt interzise în zi de Sabat.
.
În replică, cel vindecat mărturiseşte pe Hristos ca Vindecătorul cel Mare al sufletelor şi trupurilor noastre.
.
De remarcat că parte din acest text evanghelic se citeşte şi la slujba de sfinţire mică a apei.
.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi în cotidianul Replica; www.radiodobrogea.ro

Pocăinţa (2)

.
Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun ''cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit'', lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer liber cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii şi nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte morţi neputînd să rabde întristarea din inima lor. Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea tămăduitoare.)
.
Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii, apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii, zăcând jos însinguraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei din fundul inimii, scrâşnind din dinţi şi suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alţii dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: ''Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: ''Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi'' nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni şi după iertarea de mai înainte''! Se putea vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor, iar apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: ''Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!'' Unii strigau: ''Miluieşte-mă, miluieşte-mă!'' iar alţii mai jalnic: ''Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se poate!'' Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând puţină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alţii împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuţimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci plânsul alungase din ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: ''Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deşartă pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei pentru a intra la Domnul dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului.'' Pentru aceea îndemnându-se unii pe alţii ziceau: ''Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.'' E ceea ce şi făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceştia că vor purcede către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca nişte dobitoace, în apa râului sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns, căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip binecredincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaţilor, că nevoinţele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alţii, pe când altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi va lua din acestea bold şi săgeată de foc şi, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-şi slăbiciunea şi dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga şi el în urma celui dintâi, dar nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: ''De la cel ce nu are osârdie, şi aceea care i se pare că o are i se va lua.'' (Matei 25,29)
.
Când omul îşi aduce aminte de păcatele sale şi se pedepseşte pe sine, atunci şi Dumnezeu are grijă de el ca să-l odihnească, pentru că Dumnezeu se bucură că şi-a dat sieşi certare pentru abaterea de la calea Lui. Căci acesta este semnul nepătimirii. Şi pe cât de mult îşi sileşte sufletul său, pe atâta se înmulţeşte cinstirea lui din partea lui Dumnezeu.
.
Cel ce se pocăieşte cu adevărat, toată ziua în care plânge o socoteşte ca pierdută chiar dacă a săvârşit alte lucruri bune în ea.
.
Cel ce se plânge pe sine însuşi, nu se îngrijeşte de plânsul, de căderea sau de ocărârea altuia.
.
Câinele muşcat de o fiară, se mânie şi mai mult pe ea înfuriindu-se neasemănat mai mult pe aceasta din durerea rănii. Să luăm aminte de nu cumva nu din curăţie, ci din înrăutăţire, a încetat conştiinţa să ne muşte. Semnul iertării căderii stă în a te socoti pururea dator. Conştiinţa curată e pricinuită de ostenelile nevoinţei, ca postul, privegherea, îndelunga răbdare.
.
Semnul iertării nu stă într-o linişte nepăsătoare, ci într-o grijă că eşti mereu dator să faci ceva pentru a merita iertarea. Păcatul săvârşit devine astfel un bold de continuă înaintare în cele bune. El poate fi astfel o forţă de continuă sensibilizare spirituală.
.
Nu e nimic deopotrivă cu îndurarea lui Dumnezeu, sau mai mare ca ea, de aceea cel ce deznădăjduieşte s-a înjunghiat pe sine. (Cel ce deznădăjduieşte în mila lui Dumnezeu, s-a omorât pe sine sufleteşte, căci nu mai face nimic pentru a se ridica din răutatea păcatului pentru a înainta în bine.)
.
Semnul pocăinţei pline de grijă stă în a ne socoti pe noi vrednici de toate necazurile văzute ce ni se întâmplă, ba încă de şi mai multe.
.
Regulă şi chip, pildă şi icoană de pocăinţă să-ţi fie ţie mai înainte pomeniţii sfinţi osândiţi de bunăvoie şi nu vei mai avea nevoie nicidecum de vreo carte în viaţa ta.
.
Aducerea aminte de moarte este o moarte de fiecare zi şi un plâns de fiecare ceas.
.
Tremurarea de moarte este semnul păcatelor nepocăite. (Teama de moarte este firească omului şi îşi are originea în neascultare).
.

vineri, 23 aprilie 2010

Pocăinţa (1)

.
Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venind şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: ''Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.'' Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind aceasta nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu si a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârsit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: ''Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.'')
.
Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţă pentru păcatele săvârşite.
.
Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom ''muri'' sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom ''muri de foame'' dar vom fi conştienţi de ''moartea'' aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)
.
Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge caldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.
.
Este propriu îngerilor de a nu cadea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de caâe ori s-ar întâmpla aceasta.
.
Conştiinţa este oglinda lăuntrică în care te vezi aşa cum eşti. Alţi oameni iţi pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc aşa de bine cum ne cunoaştem noi înşine privindu-ne conştiinţa noastră. Sau ne amăgesc laudându-ne din cine ştie ce interese. Conştiinţa este o oglindă de negrăită fineţe, limpezime şi sinceritate. Niciodată nu ajunge viaţa noastră să nu mai arate nici o pată în oglinda conştiinţei noastre de aceea ea cheamă neîncetat pe sfinţi la pocăinţă.
.
Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de bunăvoie a necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea puternică a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.
.
Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului, pocăinţa este deci o mişcare totală, existenţială de curăţire a întregii fiinţe omeneşti în toate gândurile şi faptele ei.
.
Cel ce se osândeşte sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu căci trezeşte mila Lui văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că revine la iubirea faţă de El.
.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Duminica Mironisiţelor – curajul şi râvna credinţei sunt răsplătite

.
A treia Duminică după Paşti este închinată femeilor mironosiţe, care merg în dimineaţa Duminicii Învierii la mormântul Domnului.
.
Denumirea de „mironosiţe” vine de la faptul că ele duceau miruri pentru a finaliza ritualul de îngropare al lui Iisus, care fusese înmormântat în grabă.
.
Evangheliile numesc câteva dintre mironosiţe, care au în fruntea lor chiar pe Sfânta Fecioară Maria, numită „mama lui Iacov”: Maria Magdalena, Salomeea, Suzana, Ioana, soţia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa, precum şi Marta şi Maria, surorile lui Lazăr din Betania.
.
Curajul de a merge la mormânt sub o imensă presiune psihologică (frica faţă de iudei, demonstrată de ucenici), dar şi râvna lor pentru cele sfinte, vor fi răsplătite de două ori de către Dumnezeu, prin îngerul aflat la mormânt.
.
Prima răsplată este că mironosiţele sunt primele care află vestea Învierii; mai mult, Maria Magdalena îl şi vede pe Hristos cel Înviat, cu care stă de vorbă.
.
A doua răsplată este misiunea pe care o primesc de la înger, de a fi primele vestitoare ale Învierii către ucenici, ceea ce sugerează că şi femeia creştină este chemată să vestească Învierea Domnului.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi în cotidianul Replica; www.radiodobrogea.ro

luni, 12 aprilie 2010

File de pateric (28)

.
A spus : aibi în tine că este de încredere şi puternic, şi ,crezând în el, te vei împărtăşi de cele ale lui. Dacă te descurajezi, nici nu crezi în el. Şi fiindcă toţi credem că el este puternic, credem şi că toate îi sunt cu putinţă.
.
Tot el, fiind prădat, a dat o mână de ajutor hoţilor. După ce ei au încărcat cele dinăuntru, cum îi lăsaseră toiagul, când l-a văzut , s-a mâhnit. Fiindcă ei nu vroiau să-l primească, de teamă să nu li se întâmple ceva, întâlnind pe unii care mergeau pe aceeaşi cale, i-a rugat pe ei să le dea toiagul hoţilor.
.
A spus : cele trupeşti sunt materie. Cel care iubeşte lumea iubeşte poticnirile. Dacă s-ar întâmpla să pierzi ceva, trebuie să primeşti asta cu bucurie şi mulţumind, ca pe o scăpare de griji.
.
Un frate l-a întrebat pe despre viaţă. Bătrânul i-a spus: mâncă iarbă, poartă fân şi dormi în paie, (adică dispreţuieşte-le pe toate) dar dobândeşte inimă de fier.
.
L-a întrebat un frate:
– Cum vine frica de în suflet?
– Dacă are omul smerenie şi neagonisire, şi dacă nu-şi judecă aproapele, vine şi frica de întru sufletul lui.
.
Tot el spunea: frica şi smerirea şi puţinătatea hranei şi jalea să fie mereu cu tine.
.
Când era începător a mers la un bătrân şi i-a spus:
– Avvo, spune-mi un cuvânt cu care să mă mântui.
– Dacă vrei să te mântuieşti, când vii la cineva, nu vorbi neîntrebat.
El, atins de remuşcare, se căi zicând: am citit multe cărţi, dar învăţătura asta n-am cunoscut-o. Şi plecă mult mai lămurit.
.
Spuneau despre că a petrecut douăzeci de ani la Chilii şi nu şi-a ridicat vreodată ochii în sus să vadă acoperemântul bisericii.
.
Spuneau despre acelaşi , că mânca pâine cu sare. Când urmau să vină Pastile, spuse: fraţii mâncă pâine cu sare; eu trebuie să fac puţină osteneală din pricina Paştilor. Devreme ce în celelalte zile mânc aşezat, acum fiindcă vin Paştile, o să mă ostenesc, mâncând în picioare.
.
A spus avva : şezi în chilie şi adună-ţi gândurile. Gândeşte-te la ziua morţii: priveşte putrezirea trupului; închipuie-ţi necazul şi truda; gândeşte-te la deşertăciunea lumei; cum vei putea să-ţi vezi mereu de liniştire fără să slăbeşti. Gândeşte-te şi cum e în Iad; gândeşte-te cum stau sufletele acolo, în ce tăcere cumplită, în ce gemete amare, şi în ce groază şi zbucium şi aşteptare, gândeşte-te la chinul neîncetat, la lăcrimarea sufletului cea fără de sfârşit! Dar cugetă şi la ziua învierii, şi la şederea dinaintea lui ; închipuie-ţi judecata lui cea înfricoşată. Gândeşte-te şi la cele păstrate păcătoşilor, ruşinea dinaintea lui , a îngerilor şi arhanghelilor şi a tuturor oamenilor, adică chinurile, focul veşnic, viermele cel neadormit, tartarul, bezna, scrâşnirea dinţilor, spaima şi caznele. Cugetă şi bunurile păstrate pentru cei drepţi, apropierea (parrhesia, familiaritatea) de Tatăl şi de Hristosul lui, de îngeri şi arhangheli, şi de tot norodul sfinţilor, împărăţia cerurilor şi darurile ei. Aminteşte-ţi de amândouă acestea. Plângi şi jeleşte judecata păcătoşilor, temându-te ca să nu ajungi şi tu acolo; bucură-te şi te veseleşte pentru cele păstrate drepţilor. Sârguieşte-te să le dobândeşti pe acestea, de celelalte să fii departe. Vezi să nu uiţi, în chilie sau afară, pomenirea acestora, ca măcar prin ea să scapi de gândurile spurcate şi vătămătoare.
.
A mai spus: înlătură legăturile cu cei mulţi, ca nu cumva mintea să ţi se risipească şi să-ţi tulbure liniştirea.
.
A mai spus: mare lucru e să te rogi fără ca să-ţi zboare gândurile, dar e şi mai mare lucru să cânţi fără ca să-ţi zboare gândurile.
.
A mai zis: aminteşte-ţi mereu de ieşirea ta şi nu uita de judecata veşnică, şi nu va fi greşeală(plêmmeleia - distonanţă, neglijenţă, greşeală) în sufletul tău.
.
A mai zis: înlătură ispitele, şi nu se va mai mântui nimeni.
.
A mai spus că a zis unul din părinţi: hrănirea uscată şi neschimbată, împreună cu dragostea(agape, iubirea de semeni), îndreaptă curând monahul spre limanul împăcării (apathia, lipsa de patimi).
.
S-a făcut odată sobor la Chilii despre ceva, şi a vorbit avva . Preotul îi spuse: ştim, avvo, că dacă erai în ţara ta, puteai fi şi episcop şi cap multora; dar acum şezi aici ca un străin. El umilindu-se, nu s-a tulburat, ci dând din cap îi spuse: într-adevăr, părinte. Totuşi am vorbit o singură dată, şi a doua oară nu mai adaug.
.

vineri, 2 aprilie 2010

Pastorală la Învierea Domnului

.
† TEODOSIE,
DIN MILA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL TOMISULUI,
.
Iubitului nostru cler, cinului monahal
şi dreptcredincioşilor creştini,
har şi pace de la Hristos cel înviat,
slăvit împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt,
iar de la noi, părintească binecuvântare.
.
„Paştele cele mari şi sfinte,
astăzi nouă ne-au răsărit,
că Hristos a Înviat din mormânt.”
.
Hristos a înviat!
.
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
.
Astăzi toată lumea creştină întâmpină cu bucurie sărbătoarea sărbătorilor.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel omorât de cei fărădelege şi pus în mormânt, Se ridică biruitor cu puterea Sa dumnezeiască. El devine viaţa noastră şi pune temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa încununând toate minunile făcute de El pe pământ.
A trecut osteneala postului, dar a început marea grijă pentru suflet. Am slăbit trupul ca să întărim sufletul. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă râvna faptelor bune. A trecut postul cel trupesc, dar nu a trecut şi cel duhovnicesc care este mai bun şi pentru aceasta nu trebuie să se sfârşească nicidecum.
După jertfa şi nevoinţa aspră primim răsplata cea mare a învierii.
Cu trup fiind înveşmântaţi, ne asemănăm, prin înviere, celor fără de trup.
Căci astăzi satana s-a prăbuşit, iar Hristos Domnul s-a preaslăvit prin puterea proprie a învierii Sale. Duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat. Că Hristos Cel înviat dăruieşte tuturor celor ce merg către El şi în urma Lui viaţa veşnică şi nemurirea. El hrăneşte pe cei credincioşi, cu Trupul şi Sângele Său cel înviat, turnând astfel în ei şuvoiul vieţii. Înveşmântat cu bucuria biruinţei, Cel înviat ne conduce spre viaţa plină de bucurie, spre Raiul cel nou, plin de slavă.
.
Iubiţi fraţi întru Hristos,
.
Prin înviere, lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească pe care o umple de dumnezeirea Lui şi o eliberează de slăbiciuni şi de moarte, răni ale păcatului strămoşesc.
Dar în jertfa Crucii, Hristos ne cuprinde şi pe noi „toţi” ca Om central, ca un „Nou Adam” ca să ne deschidă calea către Tatăl prin înviere.
Sfântul Atanasie cel Mare ne lămureşte că: „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut trup, ca omorât fiind cu trupul să facă vii pe toţi prin puterea Lui”. El pune din nou în lumină valoarea omului înaintea Tatălui Ceresc. Dumnezeu Însuşi îşi arată măreţia Sa prin ridicarea omului din prăpastia păcatului şi din robia morţii. Hristos, care se jertfeşte pe Cruce, dobândeşte toată bogăţia darurilor dumnezeieşti spre a le revărsa neîncetat asupra oamenilor, căci El a primit, ca om, ceea ce avea din veci ca Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că, prin pătimirea Sa, Hristos a desfiinţat stricăciunea firii omeneşti şi a adus, prin moarte, viaţa nestricăcioasă.
Puterea pe care Hristos o exercită asupra oamenilor nu este numai o manifestare a slavei Sale dumnezeieşti, ci şi o putere a iubirii care cunoaşte momentul maxim în jertfa Crucii.
Trupul înviat al lui Hristos stă într-o legătură directă cu trupul nostru, al tuturor oamenilor. El este ca un ferment ce dospeşte aluatul firii omeneşti din toate timpurile şi din toate locurile. Hristos înviat iradiază, înnoieşte, înduhovniceşte şi înalţă pe orice om care se apropie de El prin credinţă, rugăciune şi viaţă curată.
.
Iubiţi fraţi creştini,
.
Cu Hristos Cel înviat şi veşnic, ne îndreptăm toţi oamenii spre înviere şi spre viaţa de veci. Mai bine zis, timpul întreg a devenit un ajun al Duminicii veşnice, al petrecerii în lumina cea neînserată a învierii.
Învierea lui Hristos aduce zorii vieţii celei veşnice (I Cor. XV, 21-22), îndreptându-ne spre o nouă existenţă, care însemnează începutul desăvârşirii noastre prin trecerea „din moarte la viaţă” şi „de pe pământ la cer”.
Hristos, care iese din mormânt biruitor asupra morţii şi a diavolului, ne prilejuieşte, celor care mărturisim şi trăim această sărbătoare, un urcuş continuu, mergând din bucurie spre alte bucurii.
Bucuria Învierii nu este una obişnuită sau trecătoare, ci eternă şi deplină prin excelenţă. De aceea, nimeni nu trebuie să fie trist în noaptea Învierii. Nimeni nu trebuie să plângă. Toate motivele de întristare sunt acum slabe faţă de biruirea morţii. Să nu ne întristăm că suntem încă muritori, căci fiind răscumpăraţi de Hristos, trecem „din moarte la viaţă”. Moartea celor ce cred şi trăiesc în Hristos nu mai este înfricoşătoare, ci uşă spre veşnicia vieţii. De aceea, cântă Biserica în noaptea Învierii: „Cu bucurie unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului”.
.
În Hristos Cel înviat rămâne înscrisă jertfa prin care se biruiesc nu doar slăbiciunile trupeşti ale oamenilor, fiind biruită moartea, ci şi timpul este biruit de veşnicie. Aşadar, El rămâne Paştele permanent sau punte continuă prin care noi, în orice timp, putem dobândi viaţa de veci. Toată existenţa noastră unită cu Hristos este un Paşte continuu. Cu rănile Lui noi toţi ne-am vindecat şi, cu învierea Sa, Hristos ne-a înălţat pe toţi la cea mai aleasă demnitate, îndumnezeirea noastră.
.
Dreptmăritori creştini,
.
Învierea lui Hristos a scos din iad pe strămoşi, împreună cu tot neamul celor drepţi. De aceea, şi astăzi se veselesc cei plecaţi din viaţa aceasta în Împărăţia lui Hristos din ceruri. Părinţii şi fraţii noştri, văzând lumina Învierii şi pregustându-şi propria înviere, se îndestulează copleşitor de slava dumnezeiască.
Aşadar, dacă ei, plecaţi din această viaţă vremelnică, se bucură de Învierea lui Hristos, cu cât mai mult se cuvine ca noi, pământenii, să prăznuim cu mare bucurie. Veseliţi-vă dar toţi, bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci, puternici şi neputincioşi, cei ce munciţi şi cei ce nu găsiţi nimic de lucru, locuitori în oraşe, în sate şi în pustie, călători sau întemniţaţi.
.
Noi, cei ce trăim pe pământul apostolic al Dobrogei să ne sârguim cu dragoste fierbinte şi cu credinţă tare, aducându-ne aminte că întâiul chemat, Sfântul Apostol Andrei, L-a adus pe Hristos Cel înviat pe această glie străbună în vremea de început a bisericii creştine.
Să ne deschidem urechile, să ne curăţim simţirile şi să dăm la o parte negura veacurilor, încât cu mintea şi cu inima să auzim ecoul propovăduirii părintelui nostru duhovnicesc, spunându-ne: „Am aflat pe Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care, din cer pogorând pe pământ, trăind şi pătimind pentru noi ca Om, a fost răstignit şi îngropat, dar a înviat din morţi. Pentru că L-am văzut plin de lumină şi de slavă dumnezeiască şi m-a trimis la voi să vă vestesc bucuria şi dragostea Tatălui ceresc, eu vi-L dăruiesc drept hrană şi arvună a vieţii celei veşnice”.
Cu părintească dragoste Vă îmbrăţişez pe toţi, dorind ca Hristos Cel Înviat, cu harul, cu iertarea şi cu iubirea Sa, să vă cuprindă şi să vă lumineze sufletele şi viaţa, împărtăşindu-vă cel mai sfânt şi bogat îndemn ce adevereşte existenţa noastră în lumina lui Dumnezeu: HRISTOS A ÎNVIAT!
.
Al vostru Arhipăstor,
de tot binele doritor
şi către Hristos Cel înviat rugător,
.
† TEODOSIE,
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
.
.