In varf de munte, Dumnezeu parca ne aude mai bine

.

Cand privesti de sus, din soseaua nationala spre Fundatica, ti se deschide in fata ochilor un peisaj fabulos: la orizont Bucegii, incremeniti sub zapezi, deasupra cerul, ireal de albastru, si-un soare total, care aprinde pe dealuri si vai miliarde de diamante. Ici-colo, cate-un palc de case ingropate-n omat, cu firul fumului iesind agale pe horn. N-am mai intalnit o asemenea iarna decat in cartile cu povesti. Nici asemenea ger! Arde, ustura, calcatura bocancilor in zapada scrasneste, iar cuvintele imi ingheata pe buze inainte de-a le rosti. Incerc cu greu sa-i dau binete unei batrane ce vine, infofolita in zece cojoace, pe drum. E duminica, si sunetul clopotului de la biserica se rostogoleste prin aer ca o ghiulea de argint. Acolo merge si ea, la biserica veche din Fundatica, departe rau. Satul se intinde pana pe coastele muntelui, si iarna batrana face vreo doua ore ca sa ajunga la slujba. Cu toate astea, n-a lipsit niciodata de la biserica, imi spune. N-a intarziat niciodata de la intalnirea cu Dumnezeu. Nu s-a nascut inca iarna care sa impiedice fundatenii sa mearga la slujbele de duminica si la intalnirea cu preotul. Il cheama Basa Vicentiu si e singurul om de pe lume care se mai grijeste de sufletul lor. Din mormanul de cojoace si de marame, batrana ma priveste cu doi ochi la fel de albastri ca cerul. "Ii de-al nostru", imi spune, "de-aici din sat. Popa-popa, nu venetic. Tineretul s-o risipit, hat in lume. Da parintele o ramas. Hai si dumneata de-l asculta. Ii cura lacrimi din gura cand vorbeste de Dumnezeu." Da, o sa merg si eu la biserica. De asta am si venit. O rog pe batrana sa-mi tina un loc in strana. Vreau sa scriu un reportaj despre parintele Basa, preotul celui mai inalt sat de munte din Romania. Sunt doua sate de fapt: comuna Fundata si catunul ei, Fundatica. Amandoua sunt in judetul Brasov si se afla la o altitudine de peste 1700 de metri. Sate vechi, neclintite, ograda-n ograda cu Dumnezeu. Dar pana la slujba mai este vreme si zapada scanteiaza orbitor.

.

Cele doua biserici din Fundatica se afla chiar alaturi, pe marginea drumului, ca doua vecine: una mai mica si mai batrana, blanda si vopsita in alb, cealalta inalta si aratoasa, impodobita cu decoratii murale si zugraveli colorate cu rosu si portocaliu. O batrana aplecata langa o cruce se cazneste sa aprinda niste lumanari. O privesc de la distanta o vreme, sa nu-i stric linistea rugaciunii. Pe urma o intreb daca stie ceva legat de istoria bisericii vechi. Cum sa nu stie, doar toti fundatenii sunt mandri ca a fost sfintita la 1843. Atata amar de timp! Biserica noua s-a ridicat doar peste 100 de ani, pentru a o pazi pe cea veche. Elena Cojocaru e maruntica, dar agera si iute la vorba, si vrea sa-mi spuna neaparat o "legenda care musai sa aiba si un sambure de adevar": "Un om, pa numele lui Moise Gavenescu, impreuna cu sotia, o plecat pasta Bucegi, la Ploiesti, doar cu straita cu mancare la el, si o gasit acolo un butoias cu aur. Din averea aia si-o deschis o pravalie si pa cand o fost bogat-bogat, o zas ca el trebe sa sa intoarca la el in sat si sa faca o beserica, ca nu degeaba are el asa noroc la banet. Si dupa ce si-o strans tati banii, o trecut iar Bucegii si s-o apucat sa construiasca beserica asta mare si frumoasa, ca gandesti ca-i o catedrala intre muntii iestia. Ca io am mai umblat prin tara, m-o dus fata mea la Bucuresti, la Cernica, am fost si la manastirea lui Manole, de la Curtea de Arges, d-apoi nicaierea nu-i asa beserica ca la noi in sat. Si mai avem noroc cu parintele, ca tare-i om de omenie, ajuta pa toata lumea, n-asteapta on leu indarat. Cand am fost la Capitala, tare m-am spariet, ca lumea pa strada zaceai ca alearga, nu ca merge, toti erau ajitati si nervosi si, mi-e cam rusine sa spui, da besericile era cam goale, nu ca la noi, aicea in Fundatica, unde vin si ai batrani, si copiii. Poate ca au dat de gustu banilor, nu stiu, sau poate ca daca stau in orasu ala mare, au si mai multe griji, da parca singuratatea noastra de aici ii mai buna, ca macar Il avem pa Dumnezau langa noi."

.

In biserica veche din Fundatica e cald. In ciuda gerului, a venit lume multa. Oamenii stau in genunchi, cu capetele plecate, atingand cu fruntea pamantul. Parintele spune o rugaciune pe care ei o reiau murmurand. O rumoare ca un zumzet de stup umple toata biserica, pana sus, la cupola. Se cunosc, se stiu, sunt o mare familie. Ii vad din spate, le vad picioarele, imbracate in ciorapi grosi de lana si in bocanci, poalele hainelor de postav atarnand pe podea, capetele acoperite cu basmale si cu caciuli. Un sat intreg a venit, de departe, la intalnirea cu Dumnezeu. Mi-i imaginez coborand prin rapele muntelui infundate-n zapada, alunecand pe ghetarul potecilor. Biserica este rostul vietii lor. Sunt intre ei, uita de singuratate, de vrajba si de necazuri, sunt siguri ca Cineva, acolo Sus, ii aude si ii fereste de rau. Preotul Vicentiu Basa este deasupra, cu bratele intinse, cateodata certandu-i, alteori bucurandu-se pentru ei. Cum sta asa si se roaga, cu intregul sat la picioare, pare cu adevarat un "trimis" al lui Dumnezeu, un mesager divin, menit sa aprinda jarul sperantei, duminica de duminica. Am senzatia stranie ca deasupra credinciosilor, in biserica, a coborat o mana invizibila ce ii ridica, usor, catre cer. Oare cat de greu poate fi pentru un preot sa-si desavarseasca lucrarea divina intr-un sat de la munte, populat doar de oameni batrani? Ce asteapta fundatenii acestia trecuti de 60 de ani, ce putere ii face sa invinga nametii si viscolele, doar ca sa nu lipseasca de la intalnirea cu Dumnezeu?
.
"De noua ani de zile sunt preot aici. Aici m-am si nascut si aici am crescut. Unii din batranii de acum ma cunosc de cand eram mic, ei erau tineri pe-atunci, si exista intre noi o relatie mai aparte. Ca sa fiu sincer, in momentul in care iti alegi sa fii preot, nu-ti alegi orasul sau satul unde vei transmite invatatura Domnului, nu mai tii cont de nimic, pentru ca Dumnezeu e pretutindeni. Unii urmaresc banul. Stiu bine ca intr-un oras mai mare, un preot are mai multe oportunitati, dar eu fac ce fac din chemare. Cand ajung la o batrana bolnava, dupa trei ore de mers prin zapezi, ma gandesc doar la cum sa o ajut, cum sa-mi indeplinesc misiunea, nu mai tin cont de vreme, de greutati. Cateodata e greu, dar cand vin duminica dimineata la slujba si vad biserica plina, realizez ca munca pe care o fac de atatia ani nu e zadarnica. Nu mi-e usor nici mie, asa cum nu le e nici lor usor sa traiasca in satul asta izolat, dar ma pot baza oricand pe ei, asa cum ei se pot baza in orice clipa pe mine. Vin la preot sa-si spuna pasurile, necazurile, varful muntelui nu-i scuteste de greutati sufletesti, iar eu incerc sa-i ajut cum pot. Multi isi dau seama ca raman singuri, le pleaca nepotii, copiii, in graba asta a lumii moderne, se simt un pic descoperiti si abandonati, iar datoria mea, ca preot, este sa-i fac sa inteleaga ca nu sunt singuri pe lumea asta, ca Dumnezeu si Biserica, prin mine, le sunt alaturi. Eu sunt si profesor aici, la Fundata, si vad cate familii amarate sunt, cati copii saraci, pe care incerc sa-i ajut cum pot. Cand mai merg la Brasov, le mai cumpar cate-o carte, ca stiu ca n-au bani. Eu am patru copii, dar si copiii din sat sunt ai mei si trebuie sa ma port cu ei asa cum se poarta un tata adevarat. Poate ca singuratatea ii apropie mai mult de Dumnezeu, poate ca izolarea, sau poate batranetea... Nu stiu. Dar simt ca au o relatie mai speciala cu Cerul, ca inteleg mai clar Invataturile si ca parca se roaga mai mult. Cateodata sunt speriati de vremurile ce vin, de schimbari, fug la mine si-si spun pasurile, iar eu incerc, in fiecare duminica, sa le fiu de ajutor. Cu un sfat, cu o vorba buna. Cateodata reusesc, cateodata poate nu, dar macar ii vad plecand de la biserica mai optimisti si mai luminati. Mai stau uneori in altar, singur, dupa ce pleaca lumea, si ma gandesc ca, daca m-ar pune cineva sa aleg, tot aici as vrea sa fiu preot. In varf de munte, Dumnezeu parca ne aude mai bine."
.

Sursa: Maria Teposu, www.formula-as.ro

Preot la tara ...(2)

.

Amintire a arborelui lumii, colt de cetate infipt in cer sau lacrima dumnezeiasca inflorita pe piatra... Poate ca toate la un loc, suprapuse intr-o stranie armonie, ca de dincolo de viata aceasta. Asa iti apare, la margine de drum, in Ostrovul Hategului, una dintre minunile lumii romanesti: biserica inchinata Pogorarii Sfantului Duh. Simpla dar zvelta, aspirand indraznet catre cer, prin batranul turn al clopotnitei. Inconjurata de cand se stie, ca de o garda regala, de 209 lespezi romane, tinand la poalele sale, un snop de cruci. In intreaga-i infatisare, biserica de la Ostrov exprima smerenia, darzenia, rabdarea, calmul si bunatatea ortodoxa. O lucrare a credintei noastre ca aceasta putea sa se fi ispravit demult, caci in zidurile sale batrane s-au adunat peste 700 de ani de existenta. Daca traieste, e doar datorita iubirii, dupa cum ne spune parintele Ovidiu Bora, cel caruia biserica aceasta ii datoreaza ultimii 30 de ani de viata.

Al 12-lea preot in familia sa (care se trage din Valea Jiului), parintele Bora a venit la Ostrov in anul 1978, pe 15 ianuarie. Data i s-a intiparit in minte ca prima dragoste. "Preotii din familia mea au fost greco-catolici, ca astea au fost vremurile, dar eu sunt ortodox si urmasii mei asa vor fi. Din neam in neam, familia mea a slujit Biserica si neamul romanesc. Si sper s-o faca si dupa ce eu nu voi mai fi."

.

Bisericile Hategului sunt neasemuite prin frumusetea si vechimea lor. Prin ce minune au ramas in picioare atatea lacasuri de secol XIII - XV?

Din iubire de Dumnezeu, dar si din dragoste pentru stramosi, ca si pentru toate creatiile lor, oamenii de aici au ingrijit si au trecut din veac in veac bisericile aceastea. Credinta crestina este iubire, iar iubirea face minuni cu adevarat. In ce-i priveste pe ostroveni, fiindca sunt ai mei si-i cunosc, ei sunt foarte legati sufleteste de biserica: este simbolul unitatii lor si al scopului lor in viata, locul unde isi traiesc bucuriile si tristetile, unde isi dorm somnul de veci mosii lor. De altfel, in toata zona, comunitatile romanesti s-au mandrit cu bisericile lor. Enoriasii din Ostrov au insa un motiv in plus de a fi mai aproape de acest sfant lacas, caci aici a slujit primul protopop cunoscut in istoria romanilor, Petru de Ostrov, in anul 1360. El prezida un scaun al juzilor, nobilii locali care ii judecau pe cei care comiteau fapte imorale si antisociale.

.

In general, cand se face o biserica noua, cea veche este parasita, abandonata, nu se mai ingrijeste nimeni de ea. Ostrovenii n-au fost tentati niciodata sa cladeasca o biserica noua, mai spatioasa si mai luxoasa decat cea mostenita de la inaintasi?

Sa stiti ca ispite pentru parasirea bisericii vechi au avut toti, dar numai credinta i-a oprit. De pilda, aici, la Ostrov, cat am avut alaturi santierul Hidroconstructia, care ridica barajul, aveam beton sa facem trei biserici, nu una. Si am discutat asta cu oamenii si i-am convins ca nu e bine. Le-am zis ca daca facem alta biserica, nu ne vom mai ingriji de mandretea asta veche de 700 de ani. O s-o abandonam, cum s-a intamplat prin alte parti, si ea va muri pe picioare, daca ii luam focul rugaciunii si o lipsim de dragostea noastra. "O vom gasi daramata peste ani si vom regreta" - le-am zis. Si au inteles. Biserica de la Colt era atunci un exemplu elocvent, ca tineau tiganii caprele in ea.

.

In pofida iubirii pentru biserica, de care au dat dovada mereu hateganii, sfintii din mai multe lacasuri de rugaciune au fost mutilati, au ochii scosi si chipurile zdrobite. Cine s-a razbunat atat de groaznic pe sfinti?

Oameni nevrednici, care se ocupau cu practici pagane, de vraji... Dar cei mai batrani credinciosi sunt convinsi ca picturile din bisericile noastre au fost stricate si batjocorite de musulmani si de calvini. Nimeni nu stie insa exact ce si cand s-a intamplat. Acesti sfinti schingiuiti, asa au fost pomeniti pe zidurile bisericilor ortodoxe, din mosi-stramosi. Si la noi, la Ostrov, exista o icoana superba cu ochii scosi: icoana Fecioarei cu Pruncul, pictata la 1457 de Stefan Zugravul, cel care a pictat si bisericile de la Densus si Colt. Ne-am gandit la un moment dat sa o restauram, dar acum cred ca e mai bine s-o lasam asa. De altfel, n-am restaurat nimic din pictura bisericii Ostrov, caci ar costa enorm, miliarde de lei - bani pe care nu-i avem. Ar fi bine ca macar sa conservam pictura, dar si asa costa mai mult decat ne putem permite. Si-apoi, trebuie sa gasesti si mesterii potriviti, sa nu patesti ca la Colt, unde au refacut pictura pe deasupra si n-a ramas nimic din ce-a fost.

.

Zona Hategului pare infloritoare. Nu exista oameni mai instariti care sa contribuie la cheltuielile necesare bisericii?

Nu, aici, la Ostrov, sunt multi pensionari de pe urma lucrului de la Cap, au venituri foarte mici. Totusi, ce-am facut pana acum la biserica - sapaturile arheologice si consolidarea zidurilor - am facut din banutul taranului si cu munca lui. Au suportat si toate cheltuielile profesorului Adrian Rusu, de la Cluj, care a supravegheat lucrarile. Apoi am pus geamuri noi, dar cu astea am avut mare necaz...

.

De ce?

Biserica este asezata pe lespede de piatra si e foarte frig iarna in ea. Nu avem voie sa-i facem instalatie de incalzire, pentru ca e monument istoric. Asa ca oamenii au zis macar sa punem niste geamuri mai bune, ca sa pastreze caldura de la un godin. Cei mai multi din cei care frecventeaza slujbele sunt batrani si bolnavi si mi-au zis: "Parinte, noi nu mai putem asa. Trebuie sa punem termopane". Le-am explicat ca biserica e monument istoric, ca termopanele nu sunt adecvate si ca nu avem voie sa stricam ansamblul monumental. Zic: "Cum au stat batranii vostri, veti putea sta si voi; cum ati rezistat pana acum, o sa rezistati si mai departe". Eu i-am prins pe acei batrani, dupa `77, care veneau imbracati toti in uriase cojoace de oaie, cioareci, bocanci sau opinci, si stateau la slujba in picioare, nemiscati, cateva ceasuri. Insa azi oamenii s-au mai modernizat si vor sa faca asa cum au vazut ei pe colo, pe dincolo. Pe scurt, credinciosii s-au revoltat si m-au silit sa accept. "E biserica noastra si vrem sa facem asa cum om sti, sa ne fie bine", au zis. Si au cumparat si montat pe cheltuiala lor termopane, cu tamplarie Pvc, din aceea alba. Sigur ca nu era normal sa puna termopane. Dar nu m-am putut opune. Apoi au venit niste inspectori de la Directia Judeteana de Cultura, de la Deva, si ne-au cerut sa dam jos geamurile. Oamenii au refuzat. Pana la urma, am gasit o cale de mijloc: au ramas geamurile termopan, dar am pus tamplarie din lemn. Alta munca, alti bani... Cu toate acestea, oamenii trebuie respectati si intelesi, pentru ca sunt buni credinciosi si pentru ca ei au pastrat aceasta biserica-monument. Puteau s-o strice de mult.

.

Inteleg ca aveti o parohie saraca. Ce inseamna sa fii preot de tara intr-o zona ca aceasta?

Oamenii de aici sunt foarte buni crestini, dar sunt putini, doar 313 suflete. Totusi, cu banii lor am consolidat zidurile bisericii, in anii 1996 - 2000, si am facut inca atatea. Insa sunt oameni saraci si nu pot sustine alte lucrari necesare, cum ar fi restaurarea picturii. Am facut interventii nenumarate la Ministerul Culturii si Cultelor, pentru a fi finantate diverse lucrari, dar degeaba. Toti ministrii Culturii si Cultelor, Margineanu, Caramitru, au fost aici si ne-au promis marea cu sarea, dar n-au miscat un deget. De aceea, cu fortele noastre firave, ne-am concentrat pe reparatiile urgente, cum a fost cea de la turla bisericii - care dateaza din secolul Xv. Turla se departase cu o jumatate de metru de biserica si risca sa se prabuseasca. Cat despre preotul de tara, pot spune doar atat: are statut de cersetor. Suntem la mana enoriasilor. Daca ei nu-si platesc taxa de cult, noi nu ne putem lua salariile, care oricum sunt de mizerie. Statul roman nu ne plateste nici macar un sfert dintr-un salariu normal. De exemplu, eu primesc cinci milioane de lei. Suntem siliti sa muncim cu bratele, la camp, pentru a ne intretine familiile. Noi traim din munca fizica, nu din slujirea la altar. Cosim, prasim... Iar pamantul nu e bun aici, e amestecat cu piatra, recoltele sunt modeste. Avem o situatie grea, la fel ca in comunism. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu o sa razbatem. Toate parohiile din Hateg sunt mici si sarace. Unul dintre fiii mei este licentiat in teologie, dar nu vrea sa se preoteasca, prefera sa se ocupe de relatiile cu clientii intr-un supermarket la Arad, tocmai pentru ca vede cum ma chinui eu. Preotul merita sa aiba un statut onorabil, macar ca un invatator.

.

Inainte de reforma lui Cuza, Biserica avea mari averi si era autonoma din punct de vedere financiar fata de stat. Credeti ca ar fi mai bine daca, dupa ce i s-ar restitui tot ceea ce i-a confiscat statul comunist, Biserica si-ar recapata intreaga autonomie, n-ar mai primi bani pentru salariile clericilor si s-ar gospodari doar pe baza posesiunilor sale?

Sa ne intelegem, pentru preotii de la orase, si mai cu seama din marile orase, nu e o problema salariul, pentru ca el este completat onorabil de catre parohie. La oras sunt enoriasi mai multi, mai cu dare de mana. Preotii de la tara insa se confrunta cu mari lipsuri. Si nu cred ca acestea ar putea fi rezolvate de Biserica. Noi ne-am bucura sa avem mai degraba un salariu de invatator si sa nu cerem in fiecare an bani oamenilor. Suntem ca niste cersetori. De Anul Nou, cand ar trebui sa-i multumim lui Dumnezeu pentru ca ne-a mai dat un an, noi mergem in biserica cu bugetul pe anul urmator si le spunem oamenilor: iata, cu atat trebuie sa contribuiti. Pentru ca nu avem alte mijloace de a achita cheltuielile bisericii. N-avem fonduri la parohie. N-avem padure, pamantul bisericii este putin, aproape patru hectare, si l-am lasat la noua familii de moldoveni care s-au stabilit aici cand era santierul, iar astazi nu mai au nici o sursa de venit. Ne-am gandit sa-i ajutam cumva si, in plus, sa fie lucrat pamantul, pentru ca eu nu pot sa lucrez decat ce am in gradina.

.

Auzindu-va cum va plangeti, unii s-ar putea intreba daca nu cumva preotului i-ar sta mai bine sacrificiul - de vreme ce ii slujeste Domnului - decat bunastarea...

De acord. Eu pot sa hotarasc pentru mine sa ma sacrific, din iubire de Dumnezeu, dar n-am voie sa-mi sacrific familia, sa-mi privez sotia de nevoile ei firesti, sa-mi privez copiii de a urma o facultate. Mai degraba as intelege sa ma calugaresc sau sa raman preot celib si atunci, da, pot sa jertfesc, ca nu sufera nimeni altcineva.

.

In aceste conditii, preotul mai este acel stalp al comunitatii de odinioara?

Din punct de vedere moral, mai are trecere, credinciosii il asculta, ii cer sfatul. Dar din punct de vedere material, preotul este umilit, este sub conditia care i se cuvine si sub nivelul enoriasilor sai. De aici poate ca se simte si o autoritate mai redusa. In plus, preotului ii scade importanta in comunitate, odata cu credinta oamenilor. Strabatem un timp de foarte mult formalism.

.

Cum se manifesta formalismul?

Oamenii devin tot mai egoisti, individualisti. Secularizarea a lovit pana in sufletul oamenilor. Si cu cat e o zona mai elevata, mai ridicata intelectual si financiar, cu atat oamenii primesc mai repede racilele modernitatii, devin numai pentru ei, de fapt, pierd credinta. La noi, inca se manifesta un soi de solidaritate a omului sarac, care are nadejdea numai la Dumnezeu, dar e pe cale sa se dizolve aceasta stare. A inceput imediat dupa 1989, cand oamenii au reusit sa-si recapete din proprietatile confiscate de comunisti. Astazi, tineretul decade tot mai mult, nu mai vine la bi-serica decat in marile posturi, nu-si tine canoanele, nu mai respecta vechile obiceiuri...

.

Daca azi traim un timp al formalismului tot mai accentuat, cum credeti ca va fi peste 10 - 15 ani? Exista sperante pentru o renastere a credintei?

Mi-e foarte teama ca nu. Tinerii de azi renunta la orice ca sa traiasca mai bine. Doresc sa ii ajunga pe altii la avere; cu orice pret vor sa aiba mai mult. S-atunci, nu-i mai intereseaza altceva. Isi parasesc familiile, satul, pleaca in marile orase sau peste granita, sa castige mai bine, sa-si cumpere mai multe, si nu se mai intorc. Putini sunt cei care se simt legati de pamantul pe care s-au nascut si de traditiile noastre, atat de mult, incat sa revina si sa traiasca aici, asa cum au facut-o strabunii lor. Dezastrul nostru sufletesc asta e: il cautam pe Dumnezeu numai atunci cand nu mai avem unde merge, cand doctorii nu ne mai pot ajuta, cand oamenii nu ne mai pot sprijini, cand nu mai avem nici o cale de iesire si cand suntem in pragul disperarii. Si nu gandesc asa numai tinerii, ci si multi dintre varstnici. Tinerii insa sunt mai lipsiti de grija pragului catre viata vesnica. Pe ei ii preocupa deocamdata mai mult viata de aici, de pe pamant.

.

Daca vin la biserica atunci cand sufera, oamenii o fac din disperare sau din credinta?

Sunt convins ca e vorba de credinta, ca oamenii, chiar daca au amanat sa I se roage cum se cade lui Dumnezeu, invata ceva din ce li se intampla. Caci, dupa ce necazul a trecut, ei raman in biserica si sunt mai silitori ca pana atunci. Nu cunosc cazuri in care oamenii sa se desparta de biserica, sau sa devina negativisti, dupa ce Dumnezeu i-a incercat cu boala sau alte necazuri. S-au apropiat de Dumnezeu mai mult: "Doamne, poate n-am facut cat trebuia. Poate copiii nu i-am invatat cum trebuie"... Cand ne descoperim singuri si neputinciosi in afara lui Dumnezeu, abia atunci ne aruncam in bratele Sale.

.

Sursa: Claudiu Tarziu, www.formula-as.ro

PREOT LA TARA ... (1)

.

Cu ani in urma, cativa ziaristi britanici de la "The Times" au vizitat satul Matau si au scris despre el, incepandu-si reportajul cu o fraza de epopee: "Am fost la Matau si am vazut Raiul". Din toate, cel mai mult i-au impresionat biserica si Sfanta Liturghie. Au ascultat slujba intreaga de la "Amin" la "Amin". Priveau fascinati la cumintenia taranilor din strana si se minunau de ofrandele asezate in fata altarului. Cum spune parintele Tudor Boambes, "nu aveau nici macar notiunea colivei, despre care credeau ca e un fel de prajitura locala" si nu intelegeau rostul milosteniei facute in numele celor raposati, pomana data la poarta cimitirului, cu lumanare si colaci impletiti. Simteau insa forta spirituala a Liturghiei si descopereau parca pentru prima oara ca saracia nu e atat de saraca daca te apropie de cele sfinte, daca face auzit glasul lui Dumnezeu.Abia in biserica de la Matau, ziaristii de la "The Times" s-au lamurit. Venisera sa scrie despre inapoierea unui sat romanesc si acum vedeau cu ochii lor cat de stralucitoare poate fi traditia ortodoxiei. Traversasera Europa pentru a regasi intr-o vagauna a Carpatilor ceea ce ei pierdusera de multa vreme - trairea mistica si rugaciunea.

.

Retras in pridvorul infrigurat si stingher al bisericii, parintele Tudor Boambes isi cantareste atent vorbele inainte de a raspunde la intrebari. Nu se compara cu duhovnicii vestiti, nici cu sihastrii vizionari si talcuitori de Filocalie, despre care se scriu puzderie de carti si articole. Parintele e un om simplu si modest. Un preot de tara. Nu trebuie nici o clipa sa-l judeci sau sa-l privesti de sus. E unul din truditorii cei adevarati ai bisericii, in fata carora ar trebui sa ne oprim si sa ne plecam cu adanc respect.

.
Nici nu ne dam seama ce statura de uriasi au in sfiala si buna lor cuviinta. Daca Rebreanu aducea candva elogiul plugarului roman, acelasi lucru ar merita sa-l facem acum, cu toti preotii de tara. Randuiala, bunul simt, omenia si dragostea de aproapele se mai sprijina inca pe umerii lor obositi si batrani. Fara ei, temelia credintei s-ar clatina. Fara ei, satul romanesc s-ar stinge intr-o clipa, ramanand o adunatura oarecare de case, de livezi si acareturi; un simplu nume, trecut cu litere mici si meschine, pe harta unei Romanii anonime si fara contur. Biserica din Matau e suita pe varful unui deal, despre care se spune ca ar fi cel mai mare din tara: 1100 de metri. Un deal cat un munte de pe care se vede, ca dintr-un cerdac taranesc, intreaga Tara Muscelului. De jur imprejur, casele taranilor deseneaza cercuri largi, concentrice, cautand in zadar refugiul unei vaioage aparate de vantul care nu inceteaza nici o clipa sa bata, anuntand celor ce stiu a citi semnele timpului - fie seceta (Baltaretul), fie o iarna cumplit de lunga (Crivatul). Matau e un sat inchis si singuratic. Sat de ciobani care iubesc inaltimile si libertatea muntelui. Om de-al locului, parintele Tudor Boambes isi cunoaste enoriasii bine si nu se mira ca nimeni nu vrea sa-si vanda pamantul si sa se mute in vale, la Campulung. Din curtea bisericii, parintele priveste frumusetea valurita a depresiunii Muscelului si piscurile indepartate ale Bucegilor: "Noi, matauanii, avem destinul scris in frunte. Viata noastra e o truda fara sfarsit - ca sa mergem la munca, trebuie sa coboram; ca sa aducem ce am muncit, trebuie sa urcam". Parintele e un om dintr-o bucata, sincer si surazator. Nu-i place sa vorbeasca despre sine, despre greutatile de zi cu zi, dar mainile il dau de gol. Maini batucite si grele. Maini de taran obisnuit cu vitele si munca campului.

Cu ani in urma, cand a venit ca preot in sat, parintele s-a ingrozit. Povarnita din pricina pamantului lutos, biserica statea sa cada. Peretii incepusera sa se crape, iar de sub dusumea, crescusera dealuri si vai de pamant, incat, pe moment, parintele se intreba, usor in gluma, daca nu cumva ajunsese pe locurile Mantuitorului, cu Golgota in stanga si Muntele Maslinilor in dreapta. Trei ani a muncit fara intrerupere pe santier, carand singur, cu roaba, tone de nisip si pietre. El, cu bratele lui, a inlocuit si a ridicat din ruina usile din altar, pridvorul si turla clopotnitei. El a intarit fundatia. Nu se lauda si nici nu se plange de nimic. Nu l-a obligat nimeni sa fie preot de tara si, peste toate, cand a venit in Matau, stia ce-l asteapta - si lipsurile materiale, si singuratatea. "Asa sunt matauanii - oameni minunati si sufletisti, oameni care isi iubesc preotul, dar cu o conditie: sa nu le ceri bani sau sa-i constrangi cu ceva. Te sprijina si-ti sar in ajutor, doar daca te vad iesind primul la munca. La Matau, nu poti fi preot decat intr-un singur fel: cu sapa intr-o mana si crucea in alta. Daca in popor se zice sa faci ce spune popa, nu ce face el, celor tineri nu le doresc decat un singur lucru - sa nu respecte zicala si sa faca ceea ce fac eu."

.

Parintele tace, ca vizitat de o stare, de un gand indepartat. La 50 de ani, cu parul alb la tample si fruntea adancita de griji, priveste in urma si se mira usor. Ii vine sa spuna, asemenea pustnicului din Pateric, ca 50 de ani au trecut de parca ai fi intrat pe o usa si ai fi iesit pe alta. Cand le aduna pe toate, isi da seama ca a facut multe si mai nimic, smerindu-se ca orice om modest si cumsecade. Se vede ca a fost un copil sarac, crescut de bunici - tarani simpli si curati, cu frica de Dumnezeu. A invatat multe de la ei: rugaciunea si randuiala bisericii, de la buna, dragostea de carte, de la bunul - un om "talcuit" si intelept, care ii repeta mereu: "Ai grija fiule si nu risipi niciodata ce-ti da Dumnezeu... Pastrarea e a doua avere". Daca il intrebi cum e sa fii preot in Matau, parintele pare usor incurcat. Sincer vorbind, nici el nu stie ce sa spuna. Ca preot de tara ai de infruntat doua situatii la fel de grele. Una e sa fii venetic, "provenit" din alta parte, si oamenii sa te cerceteze neincrezatori, pe sub sprancene, pana se obisnuiesc cu tine. Alta e sa revii in locul de bastina asa cum a facut el, continuand traditia satului, traditia preotiei, preluate din tata-n fiu, ca o mostenire lasata nescrisa. Matau e o parohie intinsa, cu gospodarii risipite pe dealuri si oameni batrani, care abia mai pot iesi in fata cerdacului. Parintele e mereu pe drumuri, cu patrafirul si alte odoare bisericesti intr-o gentuta anume pregatita. Respectand obiceiul locului, urca si coboara muntele Mataului la inceputul fiecarei luni, pentru sfestania casei si a animalelor din batatura; spovedeste si face sfantul Maslu pentru cei bolnavi; discuta si intareste cu o vorba pe cei tintuiti la pat. Ii sunt dragi batranii. Cum singur marturiseste, simte ca batranii satului sunt chiar bunicii lui. Ii vede ca pe niste sfinti. Refugiati in singuratatea lor, au ceva din palpairea molcoma si impacata a candelei aprinse la icoana. Nu se abat niciodata de la post si rugaciune, iar unii dintre ei cunosc Pravila si Sfanta Liturghie pe de rost. Isi pun cruce de lemn la poarta, pe ogor si la fantana, de parca ar vrea sa increstineze intreaga suflare a Mataului, iar de sfintele Pasti isi pregatesc macar o haina noua, din lana tigaie - haina curata si frumoasa ca sufletul lor. Parintele se bucura, dar se si tulbura putin de ravna ce o arata pentru cele sfinte. Ii vede pe unii cum vin la biserica in boate si carje, cale de 5 kilometri, din capatul cel mai indepartat al satului; ii vede cu cata evlavie saruta usa de la intrare si se descalta inainte de a intra in sfantul locas, indemnandu-l parca pe parintele sa se ridice la inaltimea credintei lor, sa nu tulbure traditia sau sa greseasca in vreun fel, aducand obiceiuri si cantari noi in biserica.Nu e usor sa fii paroh in satul tau natal. Nu e deloc placut ca oamenii sa te cunoasca si, privindu-te piezis, sa se intrebe cum copilul sarac de altadata a ajuns acum sa-i pastoreasca pe cei avuti, cu oi multe si dare de mana. "Ca simplu satean as putea sa am simpatii si antipatii, sa ma apropii sufleteste de unii si sa-i tin la distanta pe altii. Ca preot mi se ia acest drept", zice parintele."Degeaba ii vorbesc matauanului meu cu autoritate si asprime. Ca sa ajung la inima lui, trebuie sa am rabdare si faguri de miere pe buze. Altcumva, l-am pierdut. Se inchide in cojoaca sa de cioban singuratic. Devine tacut si morocanos. Pare ca te asculta si incuviinteaza din cap tot ce spui, dar gandul lui e in parte, pe coclauri - la vite, la camp, la familie." Om de munte si de transhumanta, matauanul e o fiinta aparte. E mandru si independent. Stie ca e neam de mosneni liberi si nesupusi nimanui. Nu accepta politica si refuza porunca, de oriunde ar veni - de la primar sau de la primul ministru. Nu sta de "carcaleala", dar nici nu-ti sare in ajutor, daca nu te vede vrednic de ajutorul lui. Cand ii ceri ceva, se face ca nu aude si te intreaba de ce, din tot satul, l-ai gasit tocmai pe el. Cand il refuzi, se simte jignit. Ii place sa reuseasca in toate. Drumul lui are o singura directie - in sus, spre munte, spre varf, spre mai bine. Tacut si usor indaratnic, nu te lasa sa te apropii prea mult de el; nu vrea sa-i stii nici casa, nici gandurile. Aparent inchis cu sapte lacate, sufletul matauanului are totusi o cheie - vorba buna si pilda lui Cristos. Parintele stie mai bine ca oricine: matauanul nu e ce pare. Daca ai rabdare si nu-l scoti din vrerea sa, descoperi in spatele asprimii lui de cioban multa nostalgie tacuta, multa poezie si sensibilitate, pe care o mai coase si astazi in straie populare, o canta uneori in doine lungi si taraganate sau o scrijeleste intristat pe crucea de mormant a parintilor: "Jale mi-e de voi, maicuta/ Cum visez chiar eu, desteapta,/ Cum pe-o margine de groapa,/ Bietul ticait asteapta".

.

Ajuns in Matau, te intrebi ce i-a facut pe englezii de la "The Times" sa spuna ca in Muscel au vazut Raiul. Din dealul bisericii, cuprinzi cu privirea o buna parte din sat. Ca liniile batucite din palma unui taran obosit de munca, ulitele se apropie si se despart in palcuri de case, tocmite mocaneste din barne groase de stejar, cu pivnita pietruita si etaj deasupra, cu prispa (sala) si anexa de trepti sculptati in lemn, ce duc in camera mica si antreu (cerdac), pentru a se opri in inima casei, in camera cea buna, anume pregatita pentru sarbatori: incaperea nuntii si a mortii, a inceputului si sfarsitului, in care numai preotul si gospodina au voie sa intre, plini de sfiala si cuvenita masura, doar de 3-4 ori pe an. In toate, e un ritual si o noima legata de religie, din care n-ai pricepe mare lucru, fara insotirea rabdatoare a parintelui, care arata, explica, dezvaluie secrete si ascunzisuri, aproape uitate de cei tineri: casele cu acoperisul bine inchegat, cu o singura cuca, care intruchipeaza inadins forma unui paraclis ciobanesc; "camera buna", in care nu ai voie sa faci niciodata focul, dar trebuie sa asezi obligatoriu, pe peretele dinspre rasarit, icoana numelui si a Sfantului protector (Ion, Gheorghe, Dumitru), dimpreuna cu busuiocul sfintit si mladitele aduse de la biserica, chiar de Florii.Ascultandu-l pe parintele, micile taine ale satului se lumineaza pe rand. Din toate, cea mai uimitoare e povestea bisericii, ridicata de un satean, din galbenii gasiti in scorbura unei salcii batrane - locul in care se banuieste ca haiducul Radu Anghel (cel pomenit in celebrul cantec "Radu mamii, Radule") si-a ingropat comoara. Pentru sateni, biserica nu e numai un dar neasteptat al lui Dumnezeu; e chiar centrul lumii, e inceputul si sfarsitul, botezul si moartea. Sub scarile ce duc in clopotnita, se afla locul dinainte pregatit, in care oamenii vin si arunca apa de la botez, ca nu cumva apa curatirii de pacate sa ajunga la voia animalelor slobozite in curte. In stanga pridvorului, sta zugravita icoana Sfantului Stelian, la care copiii foarte bolnavi din sat sunt adusi de o batrana ce "ii trece prin san" si apoi le preschimba numele in Stelian, cu speranta ca "protectorul pruncilor" va alunga durerea si moartea. Credinta matauanilor e ca muntele neclintit si drept, pe care sta sprijinit satul. Niciodata nu se vor rusina de el. Niciodata nu-l vor parasi. Credinta e pentru ei ca icoana pusa la poarta. La Matau, crucile sunt insemne mistice - litere dintr-o limba arhaica, ciobaneasca, stiuta doar de cei initiati. Fara ele, oamenii ar fi coborat de mult la oras. Fara ele, satul s-ar fi sleit incetul cu incetul, ramanand o simpla turma de case, adunate in jurul unei biserici stinghere si infrigurate. O biserica fara viata. Parintele stie acest lucru si se cutremura. Ca preot de tara, vazand toate cate se intampla in lume, vazand tinerii care parasesc fara incetare satul, il incearca o mare si cumplita neliniste - gandul ca intr-o buna zi se va trezi singur la altar, slujind taina Liturghiei, usilor imparatesti si sfintilor zugraviti pe cupola. Doar el si amintirea a ceea ce a fost candva un sat numit Matau.

.

Sursa: Sorin Preda, www.formula-as.ro