luni, 29 noiembrie 2010

File de pateric (34)

.
Era un frate care locuia în chinovie şi stăpânea nevoinţa foarte. Auzind fraţii din despre el, au venit să-l vadă, şi s-au dus la locul unde lucra el. După ce le-a dat bineţe, s-a întors şi a început să lucreze iar. Văzând fraţii, i-au zis: Ioane, cine te-a primit în monahie? Cine te-a făcut călugăr şi nu te-a învăţat să iei cojoacele fraţilor, şi să le zici „rugaţi-vă“ sau „aşezaţi-vă“? El le zise: păcătosul n-are vreme de aşa ceva.
.
Se zicea despre preotul Schitului, că dacă avea cineva un frate bolnav, sau nepăsător, sau repede la mânie, şi vroia să-l izgonească, spunea „adă-mi-l aici“. Şi îl lua şi prin îndelunga lui răbdare îl mântuia.
.
L-a întrebat un frate:
– De ce se tem dracii aşa mult de tine?
– De când m-am călugărit, mă străduiesc să nu-mi las mânia să-mi urce până la gâtlej.
.
A mai spus: sunt patruzeci de ani de când simt păcatul cel cu mintea, dar niciodată nu mă învoiesc, nici poftei, nici mâniei.
.
A mai spus: când eram tânăr şi şedeam în chilia mea, nu aveam un răstimp anume pentru – noaptea şi ziua îmi erau .
.
A zis avva despre că împletea un snop de lujeri de curmal noaptea. Fraţii l-au rugat zicând:
– Odihneşte-te puţin, că ai îmbătrânit.
– Dacă-l vor arde pe Isidor şi-i vor risipi cenuşa în vânt, asta tot nu-mi va agonisi nici un merit, fiindcă Fiul lui a venit aici pentru noi.
.
Tot avva zicea despre că-i spuneau gândurile: mare om eşti. Iar el le răspundea: nu cumva sunt ca avva ? Sau am ajuns cumva ca şi ceilalţi părinţi bine-plăcuţi lui ?
Când răspundea astfel împotrivă, se liniştea. Şi când vrăjmaşii îl descurajau, că după toate acestea va fi aruncat la chinuri, le zicea: Şi să merg la chinuri, pe voi vă voi găsi şi mai jos.
.
A zis : am mers odată la piaţă să vând câteva lucruşoare, şi când am văzut că se apropie mânia de mine, am lăsat lucrurile, fugind.
.
Tot a spus: priceperea sfinţilor e să cunoască voia lui . Căci omul le biruie pe toate cu supunerea la adevăr, fiind chipul şi asemănarea lui . Din toate duhurile, cel mai înfricoşat este a-ţi urma inima, adică gândul tău, şi nu legea lui . Şi (la început simte o anume uşurare, dar) apoi i se preschimbă în jale, căci nu a recunoscut taina, şi nici n-a găsit drumul sfinţilor ca să meargă pe el. Acum este vremea să lucrăm pentru Domnul, că mântuirea este în vreme de jale, cum e scris „cu smerenia voastră câştigaţi-vă sufletele“(Luca 21, 19).
.
Zicea , pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.
.
A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.
.
A mai zis: mulţi oameni doresc virtuţile, dar se codesc să meargă pe calea care duce la ele; alţii sunt de părere că nu există virtute. Trebuie ca pe unii să-i îndupleci să-şi lase îndoiala, iar pe ceilalţi să-i înveţi că virtutea este într-adevăr virtute.
.
A mai zis: răutatea i-a îndepărtat pe oameni de şi i-a dezbinat pe oameni între ei. Trebuie să fugim de ea cât mai tare şi să urmărim virtutea, cea care ne aduce alături de şi ne uneşte pe unii cu alţii.
.
A mai spus: Fiindcă mare este înălţimea smereniei, şi mare căderea înfumurării, vă sfătuiesc să o iubiţi pe una, şi să nu cădeţi în cealaltă.
.
Cumplita şi atot-îndrăzneaţa iubire de avere nu cunoaşte saţ, mânând sufletul înrobit până la cele mai mari rele. Deci să o gonim încă de la început, că atunci când precumpăneşte, e de nestăpânit.
.
Au venit odată să-l facă pe preot. Când a auzit, a fugit în – s-a dus într-o ţarină şi s-a ascuns printre ierburi. Părinţii îl urmăreau, şi ajungând în ţarină s-au oprit să se odihnească puţin acolo, că se înnoptase; au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a dus, oprindu-se lângă bătrân. Dimineaţa au căutat măgarul, găsindu-l şi pe , şi s-au minunat. Cum voiau să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: nu mai fug. E voia Domnului, şi oriunde aş fugi, tot la ea ajung.
.
A zis : când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:
– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?
– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.
De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.
.
şi avva locuiau împreună. A venit odată avva , găsindu-l pe plângând. Şi i-a spus:
– De ce plângi?
– De ce să nu plângem? Unde să ne ducem? Că au murit părinţii noştri. Munca mâinilor nu ne ajunge pentru plata luntrilor, ca să mergem la bătrâni, deci de acum am rămas orfani. De asta plâng eu.
.
Zicea : l-am văzut pe un frate secerând la holdă, şi a vrut să mânce un spic de grâu. Şi i-a spus stăpânului holdei, „pot să mânc un spic de grâu?“ Iar acela s-a minunat auzindu-l, şi i-a spus: a ta este holda, părinte, şi mă întrebi pe mine? Atâta era de conştiincios (êkribazeto, era atent la amănunte) fratele.
.
A mai zis fraţilor: nu aduceţi aici copii – patru mănăstiri din s-au pustiit din pricina copiilor.
.
Despre se zicea că mânca cenuşa cădelniţei de la liturghie, cu pâine.
.
A zis : părinţii noştri şi avva Pamvó purtau haine vechi, răscârpite, şi de fuior de curmal pe deasupra; voi purtaţi acum haine scumpe. Duceţi-vă de aici, că aţi pustiit locurile de aici. Când să meargă la seceriş, le zicea: nu vă dau porunci, că nu le păziţi.
.
Povestea unul dintre părinţi că a mers odată unul dintre fraţi purtând un culion mic la biserica Chiliilor, la , iar bătrânul l-a gonit zicând aşa: cele de aici sunt ale călugărilor, tu fiind mirean, nu poţi să rămâi aici.
.
A spus avva : niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, şi m-am sârguit şi eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.

S-a îmbolnăvit de o boală grea , una care l-a ţinut mult. Fratele îi făcea niţică fiertură, şi i-a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste. Fratele îl ruga:
– Ia puţin, avvo, din pricina bolii.
– Zău, frate, aş dori să petrec treizeci de ani în boala asta.
.
Se zicea că trăgea să moară , şi s-au adunat bătrânii la el, şi i-au spus:
– Ce-o să ne facem după tine, părinte?
– Vedeţi cum am umblat în faţa ochilor voştri: dacă vreţi şi voi să urmaţi şi să păziţi poruncile lui , vă trimite harul Lui şi păzeşte locul acesta. Dacă nu le veţi păzi, nici să nu rămâneţi în locul acesta. Şi noi când trăgeau să moară părinţii noştri, ne îndureram, dar păzind poruncile lui şi sfaturile lor, n-am căzut, ca şi cum ar fi fost ei cu noi. Aşa faceţi şi voi, şi vă veţi mântui.
.
A spus : zicea avva Pamvó, că se cade ca monahul să poarte aşa fel de haină, de să o arunce în afara chiliei trei zile, şi să n-o ia nimeni.
.

luni, 22 noiembrie 2010

Discernământul - trezvia (1)

.
Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
.
Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
.
Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
.
Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.
.
Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
.
Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.
.
Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
.
Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. ''Fac răul'' strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
.
Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.
.
Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.
.
''Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.
.
Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)
.
Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor trecutului.
.
Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.
.
În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)
.
Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.
.
Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. De bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.
.
Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.
.
Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate vicleniile lor.
.
Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.
.
În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.
.
După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.
.

Evanghelia Bogatului căruia i-a rodit ţarina – Bogăţia nu mântuieşte sufletul

.
Această pildă este rostită de către Domnul Hristos pentru a scoate în evidenţă învăţătura creştină despre sufletul nostru, care este spiritual şi nemuritor.
.
Pilda înfăţişează un om bogat în raport cu cele două planuri ale existenţei noastre: unul material, legat de lumea aceasta, altul spiritual, legat de viaţa veşnică.
.
Primul plan arată consecinţele periculoase ale împătimirii bogatului de lucrurile materiale: deşi Dumnezeu îl iubeşte şi îi face ţarina roditoare, pentru a ajuta şi pe cei săraci, el nu înţelege aceasta şi plănuieşte ca surplusul de roade să îl păstreze în mod egoist numai pentru el, despre care credea în mod greşit că îi vor asigura fericirea în viaţa veşnică, prin plăcerile aduse de mâncare şi băutură.
.
Al doilea plan ne arată adevărul despre sufletul nostru: sufletul, deşi dă viaţă trupului, nu este material şi nu are nevoie de cele materiale pentru a se veseli.
.
Pilda ne învaţă şi că moartea vine atunci când Sf. Treime hotărăşte, iar pentru cei care nu s-au pregătit, momentul vine în chip surprinzător şi neplăcut.
.
Chiar şi după moarte, sufletul este nemuritor, mai mult, fiind dator să răspundă pentru faptele făcute în viaţa trupească.
.
De aceea, concluzia Mântuitorului este foarte clară: trebuie să ne îmbogăţim sufletul nu plăcerile cauzate de lucruri materiale, ci cu comorile cereşti ale faptelor celor bune, făcute spre slava lui Dumnezeu.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Pilda samarineanului milostiv – Prin fire, toţi oamenii sunt fraţi între ei.

.
Textul conţine o pildă rostită de către Domnul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea ispititoare „Cine este aproapele meu?” a unui învăţător religios al poporului.
.
Răspunsul-pildă al Domului ne arată că iubirea faţă de aproapele însemnă practicarea milostivirii, ca act de întrajutorare, faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de discriminare, ca sinteză a tuturor învăţăturilor religioase despre mântuire.
.
Fundamentul acestei milostiviri este faptul că în fiecare om se regăseşte „chipul lui Dumnezeu”, adică un suflet întreit în puteri: raţiune, simţire şi voinţă, primit de la Dumnezeu, aşa cum am primit şi noi.
.
Prin urmare toţi oamenii suntem fraţi între noi, pentru că purtăm aceiaşi fire umană, zidită de Tatăl cel ceresc, pe care îl şi numim în mod real: "Tatăl Nostru".
.
Pilda este puternic sugestivă prin faptul că pune în evidenţă caracterul divin al iubirii: aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, înzestrându-ne cu tot ce ne trebuie pentru a fi persoane unice şi irepetabile, şi noi avem astfel datoria de a ne iubi şi ajuta între noi, ca fraţi întru umanitate.
.
În pildă se scot în evidenţă şi două stări sufleteşti în raport cu iubirea aproapelui: indiferenţa semeaţă a celor ce se cred învăţaţi (asemeni celui care a pus întrebarea) şi iubirea dovedită prin faptă a celor ce cunosc pe Dumnezeu (samarineanul milostiv).
.
Concluzia pildei este că iubirea de Dumnezeu trebuie să se demonstreze în iubirea lucrătoare faţă de aproapele, aşa cum va spune Hristos: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”, ceea ce înseamnă că binele nu trebuie numai gândit ci şi făcut.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

marți, 2 noiembrie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (3)

.
Preotul, dacă va purta grijă de înfricoşata slujire a Sfintei Liturghii, va lua mare plată de la Dumnezeu, iar dacă nu va lucra cu luare aminte, să ştie că greşeşte de moarte şi va moşteni osânda cea veşnică.
.
14. Într-o biserică cu mai multe altare, la fiecare altar se poate sluji o Sfântă Liturghie în aceeaşi zi, însă la ore diferite şi nu de acelaşi preot slujitor.
.
15. Dacă se întâmplă preotului să se împreuneze cu soţia sa în noaptea dinaintea săvârşirii Sfintei Liturghii, nu mai îi este îngăduit să slujească în acea zi.
.
16. Dacă un preotul care slujeşte în sobor nu se împărtăşeşte, este dator să explice credincioşilor de ce nu s-a împărtăşit, pentru a nu-i sminti. Pentru a evita sminteala, preotul care nu se împărtăşeşte, mai bine să nu slujească.
.
17. La împărtăşirea credincioşilor şi mai ales a copiilor mici se întâmplă uneori să cadă din Dumnezeiasca Împărtăşanie pe haine. În această situaţie preotul trebuie să strângă cu grijă părticica căzută, iar haina, sau măcar bucata pe care a căzut, să o ardă şi apoi să o îngroape la piciorul Sfintei Mese.
.
18. Preotul este dator a învăţa pe cei ce se împărtăşesc ce să facă dacă vor voma (vărsa) în ziua împărtăşirii. Dacă după ce s-au împărtăşit au vărsat înainte de a mânca, vărsătura să fie îngropată la piciorul Sfintei Mese, iar dacă li s-a întâmplat după ce au mâncat, s-o îngroape la un loc curat. Cel ce a vomitat după împărtăşire se opreşte 40 de zile de la împărtăşanie, rostind psalmul 50 şi făcând 50 de metanii în fiecare zi, ori din ce pricină i s-ar fi întâmplat aceasta. Chiar dacă ar gândi că nu din cauza lui i s-a întâmplat aceasta, să înţeleagă că pricina sunt alte păcate ale sale pe care pesemne le-a uitat.
.
19. Când Sfântul Agneţ este pregătit pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite se afundă în Dumnezeiescul Sânge la Liturghia din Duminica premergătoare. Atunci preotul trebuie să aibă grijă să nu se atingă cu degetele de Sfântul Sânge din Potir; iar dacă s-a întâmplat aceasta să nu îndrăznească să se spele la spălător ci cu buretele să se şteargă până nu va rămâne nici o urmă.
.
20. Sfântul Agneţ, scos pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite, se aşează într-un chivot special (sau pe Sfântul Disc) pregătit pentru aceasta, iar preotul este dator să poarte de grijă să nu fie mâncat de vreo vietate, să nu mucegăiască şi să nu curgă din Dumnezeiescul Sânge.
.
21. Dacă mucegăieşte Sfântul Agneţ în răstimpul de la pregătirea lui până în ziua slujirii, aceasta se întâmplă din neluarea aminte a preotului şi el trebuie obligatoriu consumat.
.
22. Dacă preotul la slujirea Liturghiei Darurilor Mai Înainte Sfinţite constată că Sfântul Agneţ s-a uscat prea tare, trebuie să zăbovească puţin până când acesta se va fi înmuiat suficient ca să poată fi fărâmat şi aşa să împărtăşească pe credincioşi.
.
23. Dacă va cădea din vinul ce s-a pus peste Dumnezeiescul Agneţ, să se strângă cu luare aminte cu un prosop curat, iar după arderea prosopului să se îngroape la piciorul sfintei mese. Cu toate că vinul nu se transformă în Sfântul Sânge, există riscul ca împreună cu vinul să cadă şi părticele din Sfântul Agneţ.
.
24. Venind la împărtăşire mulţi credincioşi, preotul să nu îndrăznească nicidecum să mai adauge vin în Potir după sfinţirea Darurilor.
.
25. Greşeşte de moarte preotul care îndrăzneşte să împărtăşească credincioşii folosind pentru fiecare în parte altă linguriţă, manifestându-şi astfel propria necredinţă.
.
Pentru toate acestea preotul este dator să se spovedească la duhovnic sau la episcopul său fără să amâne sau să se lenevească şi nicidecum să îndrăznească să mai slujească fără canon şi dezlegare.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 4 (81) aprilie 2010