joi, 30 decembrie 2010

Discernământul - trezvia (3)

.
Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)
.
Acest ''adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute'' poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.
.
Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)
.
Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.
.
Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.
.
Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşartă - aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.
.
Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.
.
Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.
.
Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.
.
Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.
.
Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.
.
Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar şi de Dumnezeu.
.
Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.
.
Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.
.
Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.
.
Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum te vei putea linişti.
.
Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.
.
Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.
.
Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)
.
Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)
.
Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.
.
Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.
.
Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.
.

luni, 27 decembrie 2010

Discernământul - trezvia (2)

.
Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua - prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: ''Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.'' Prin multe moduri şi prin toate ne luptă vrăjmaşul, de aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulţi.
.
Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii.
.
Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar păzirea minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu; şi precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând - lucrul văzut de minte şi întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.
.
Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.
.
Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă - snopii, pentru că timpul semănatului cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu facem aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercaţi în lucruri mari îşi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că fiecare lucru îşi are rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită vremea ei.)
.
Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.
.
În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul - dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)
.
Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieşte o împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desfiinţând până şi atacul (momeala). Mintea este mereu atârnată în chip pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul îngustat şi opac al faptei păcătoase săvârşite.
.
Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala. Păzeşte-te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!
.
Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: ''Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineaţă.''
.
În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima şi să afle numai ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce-i amestecată cu semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de tâlcuit. La fel doreşte călugărul să cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: ''Vai celui ce amână zi după zi şi timp după timp.'' (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a spus: ''Cu povăţuire se face războiul.'' (Pilde 24,6), şi iarăşi ''Toate cu bunăcuviinţă şi după rânduială.'' (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată şi cu bună desluşire lucruri atât de greu de pătruns, căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind întru dânsul se îngrijora spunând: ''Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbăveşte-mă!''
.
Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-o omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi cu simplitate neforţată şi întrebând întru smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca nişte animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi nevăzut.
.
Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.
.
Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre ''folosul'' nostru vreun text al Scripturii.)
.
Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l face să dorească ceva şi de la aceea care-l face să respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu desăvârşire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este conformă proniei Lui.
.
Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: ''Am voit să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-a împiedicat satana.'' (I Tes. 2,18). Alţii dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simţit că acesta este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus aminte de cuvintele: ''Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.'' (Rom. 8,28).
.
Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce bat cu smerenie.
.
Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia nerăutăţii.
.
De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.
.
Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educaţia, mediul - adică locul de vieţuire şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi corupţia sufletului este suficientă spre a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur decât cerul, dar şi de aici au căzut îngeri din pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi de nimic din exterior.
.
Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate şi numai puţinora le este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-ne de mâncare şi îmbuibându-ne - priveghem întru trezvie, iar postind şi asuprindu-ne trupul suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate şi liniştindu-ne de zarva lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii suntem străpunşi de umilinţă? Cum îndurând foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne, rămânem neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în băuturi de vin veseli cu sufletul şi uşor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în Domnul căci noi suntem nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom spune că aceste răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie şi mişcări interne ale trupului.
.
Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.
.
Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.
.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Pilda celor poftiţi la cină – Iubirea refuzată a Domnului

.
Această pildă este rostită de către Domnul Hristos ca o constatare privind degradarea spirituală a celor ce refuză comuniunea cu Dumnezeu.
.
Ideea centrală a pildei este aceea că toţi oameni sunt chemaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, care este asemănată cu o cină mare.
.
Invitaţia la cină nu are numai scopul de a hrăni trupul ostenit de muncile zilei, ci şi pe acela de oferi oaspeţilor un prilej de comuniune, prin osteneala iubitoare a gazdei.
.
Locurile multe de la masă reprezintă generozitatea Domnului care invită toţi oamenii, fără discriminare, la comuniunea cu El.
.
Unii însă refuză această invitaţie, pentru că nu mai văd bucuria comuniunii, datorită orbirii sufleteşti, care duce la însingurare şi izolare.
.
Cauzele orbirii sunt înfăţişate de Hristos prin trei persoane care refuză invitaţia şi se scuză, fiecare fiind preocupat de câte o grijă a vieţii: o ţarină, cinci perechi de boi şi o femeie.
.
Ţarina simbolizează decadenţa prin materialism şi avariţie, cele cinci perechi de boi reprezintă robirea sufletului prin cele cinci simţuri, iar femeia reprezintă dragostea familială egoistă.
.
Pilda demonstrează şi dreptatea lui Dumnezeu, prin constatarea şi, totodată, promisiunea, că nimeni din cei robiţi sufleteşte nu va fi în comuniune cu El.
.
Totodată, se scoate în evidenţă chemarea Bisericii ca toţi credincioşii să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, la Cina cea de Taină a Sfintei Liturghii.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

miercuri, 1 decembrie 2010

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (1)

.
Mănăstirea ACOPERAMÂNTUL MAICII DOMNULUI – TĂUNI


.
Istoricul: În zonă n-a fost în trecut viaţă monahală cunoscută prin scris sau prin tradiţie. La iniţiativa Episcopiei de Alba-Iulia s-a înfiinţat mănăstirea, sfinţindu-se locul în 1994, când s-a turnat şi fundaţia bisericii. Lucrările de construcţie a bisericii mănăstirii s-au realizat prin osârdia Ieromonahului Iosif, care a fost numit aici încă din 1992. Mănăstirea s-a populat cu maici în aprilie 1996. Preocuparea principală a părintelui Iosif şi a maicii stareţe este acum ridicarea unei construcţii din zid pentru stăreţie, chilie, trapeză, bucătărie. Aceasta se construieşte la sud-vest de biserică, în imediata ei apropiere, astfel încât uşa de intrare, din mijloc, a pridvorului să facă legătură cu chiliile.
.
Descriere: Biserica este o construcţie masivă, din zid de cărămidă, pe fundaţie de piatră. În exterior are formă dreptunghiulară, dar în interior, prin adâncirea absidelor se formează o cruce. Din punct de vedere arhitectural are stilul moldovenesc asemănător bisericii Luca Arbore (Suceava - monument istoric) şi al mănăstirii Humor, cu elemente de stil brâncovenesc, precum ancadramentele de piatră ale ferestrelor, uşilor şi coloanelor ce susţin pridvorul deschis. Are şi ceva original în plus, nişele construite în pridvorul deschis la dreapta şi stânga intrării din mijloc. În aceste nişe se vor aprinde lumânările pentru vii şi morţi. Biserica este compartimentată în altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor deschis. Altarul este luminat de o fereastră la est şi câte una în partea sudică şi nordică. Catapeteasma este din stejar. Naosul este delimitat de gropniţă prin stâlpi laterali cuprinşi în zid. Aceştia susţin arcada, care la rândul ei susţine bolta. Gropniţa şi pronaosul sunt luminate de câte o fereastră, aşezată în partea sudică şi nordică. Toate ferestrele sunt din lemn de stejar, au formă dreptunghiulară şi sunt înalte. Intrarea din pridvor în pronaos se face prin partea de vest, pe o uşă de stejar în două canaturi, sculptată în interior şi exterior. Pridvorul deschis este susţinut de patru coloane în faţă, cu capitelii ornamentate sculptural şi două coloane în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Intrarea de afară în pridvor se face prin trei locuri, fiecare intrare având scări de piatră din câte cinci trepte. Pardoseala în biserică este din plăci de piatră, finisată asemănător marmurei. Sfânta masă şi masa proscomidiei sunt făcute din aceeaşi piatră.
.
Pictura: Pictura interioară ca şi cea exterioară va fi lucrată în frescă.
.
Altele: Clopotniţa va fi ridicată din zid, cu gang de intrare pictat, la distanţă de 15 m sud-est de biserică.


Mănăstirea AFTEIA (CIOARA)

.
Istoricul: Viaţa monahală a început aici pe la jumătatea secolului al XVI-lea, Mănăstirea numindu-se atunci Sihăstria din Plăişor, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Era, ca şi astăzi, aşezată pe dealul Plăişorul Cioarei, de unde şi numele. Mai târziu era cunoscută ca Mănăstirea de la Cioara sau Afteia şi era metoc al mănăstirii Cozia. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, conducerea mănăstirii a avut-o cuviosul Sofronie Mărturisitorul, care provenea dintr-o familie de preoţi prin tradiţie, tatăl său a fost parohul satului de la 1680-1720, după care a urmat, între 1720 şi 1750, fiul său, Sofronie (călugărit). În timpul cât a fost stareţ, Mănăstirea a devenit principalul centru de luptă pentru apărarea credinţei strămoşeşti împotriva unirii bisericii cu Roma. După ce a luptat cu înverşunare, conducând mişcarea românilor împotriva Uniaţilor în anii 1759-1761, Sfântul Sofronie s-a retras la Mănăstirea Robaia şi apoi s-a stabilit la Mănăstirea Curtea de Argeş.
.
Descriere: Biserica s-a construit între 1934 şi 1950, din lemn de stejar, pe fundaţie de piatră, prinsă în mortar de var. Stilul arhitectural este în formă de navă. Iniţial s-a acoperit cu şindrilă, iar din 1965 s-a acoperit cu tablă zincată. Are două turle, acoperite tot cu tablă. Ctitorul noului aşezământ este preotul paroh Constantin Oancea. Sfinţirea bisericii s-a făcut la 21 mai 1952 de Episcopul Nistor, stareţul mănăstirii Sfânta Treime din Alba-Iulia (din 1976 catedrală şi sediul Episcopiei nou reînfiinţată). Viaţa monahală a fost reluată în 1975. În 1978 întreg corpul clădit al bisericii a fost placat cu sită de brad de către iscusiţi meşteri din Moisei-Maramureş, tencuielile interioare, burduşite din cauza ploii, au fost refăcute şi pregătite pentru pictură.
.
Pictura: Pictura în frescă a fost realizată de pictorul Nicolae Gavrilean din Suceava şi ucenicii săi L. Dumitrava şi R. Gherghean, în anul 1981.
.
Altele: În incinta mănăstirii este o clădire foarte frumoasă pentru stăreţie, trapeza, bucătărie şi chilii.

.
Mănăstirea CERGĂUL MIC
.
.
Istoricul: Biserica datează din secolul al XVII-lea şi a avut regim de mănăstire de cult luteran până în 1945. Aici au venit bogomilii şi în 1945 au trecut voluntar la ortodoxie. Din 1945 până în anul 1990 a fost folosită ca biserică de mir. În 1990 la propunerea Episcopului de Alba-Iulia, Andrei, a devenit mănăstire cu obşte de călugări.
.
Descriere: Biserica este o construcţie masivă din piatră, în formă de navă, compartimentată în altar, naos şi pronaos. Turla este pe pronaos şi este folosită drept clopotniţa pentru cele două clopote ale bisericii.
.
Pictura: În curs de realizare.
.
Sursa: www.manastiriortodoxe.ro