joi, 30 decembrie 2010

Discernământul - trezvia (3)

.
Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)
.
Acest ''adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute'' poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.
.
Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)
.
Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.
.
Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.
.
Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşartă - aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.
.
Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.
.
Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.
.
Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.
.
Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.
.
Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.
.
Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar şi de Dumnezeu.
.
Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.
.
Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.
.
Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.
.
Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum te vei putea linişti.
.
Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.
.
Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.
.
Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)
.
Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)
.
Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.
.
Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.
.
Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.
.

luni, 27 decembrie 2010

Discernământul - trezvia (2)

.
Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua - prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: ''Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.'' Prin multe moduri şi prin toate ne luptă vrăjmaşul, de aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulţi.
.
Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii.
.
Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar păzirea minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu; şi precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând - lucrul văzut de minte şi întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.
.
Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.
.
Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă - snopii, pentru că timpul semănatului cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu facem aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercaţi în lucruri mari îşi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că fiecare lucru îşi are rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită vremea ei.)
.
Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.
.
În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul - dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)
.
Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieşte o împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desfiinţând până şi atacul (momeala). Mintea este mereu atârnată în chip pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul îngustat şi opac al faptei păcătoase săvârşite.
.
Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala. Păzeşte-te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!
.
Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: ''Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineaţă.''
.
În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima şi să afle numai ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce-i amestecată cu semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de tâlcuit. La fel doreşte călugărul să cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: ''Vai celui ce amână zi după zi şi timp după timp.'' (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a spus: ''Cu povăţuire se face războiul.'' (Pilde 24,6), şi iarăşi ''Toate cu bunăcuviinţă şi după rânduială.'' (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată şi cu bună desluşire lucruri atât de greu de pătruns, căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind întru dânsul se îngrijora spunând: ''Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbăveşte-mă!''
.
Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-o omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi cu simplitate neforţată şi întrebând întru smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca nişte animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi nevăzut.
.
Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.
.
Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre ''folosul'' nostru vreun text al Scripturii.)
.
Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l face să dorească ceva şi de la aceea care-l face să respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu desăvârşire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este conformă proniei Lui.
.
Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: ''Am voit să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-a împiedicat satana.'' (I Tes. 2,18). Alţii dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simţit că acesta este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus aminte de cuvintele: ''Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.'' (Rom. 8,28).
.
Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce bat cu smerenie.
.
Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia nerăutăţii.
.
De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.
.
Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educaţia, mediul - adică locul de vieţuire şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi corupţia sufletului este suficientă spre a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur decât cerul, dar şi de aici au căzut îngeri din pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi de nimic din exterior.
.
Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate şi numai puţinora le este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-ne de mâncare şi îmbuibându-ne - priveghem întru trezvie, iar postind şi asuprindu-ne trupul suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate şi liniştindu-ne de zarva lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii suntem străpunşi de umilinţă? Cum îndurând foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne, rămânem neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în băuturi de vin veseli cu sufletul şi uşor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în Domnul căci noi suntem nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom spune că aceste răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie şi mişcări interne ale trupului.
.
Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.
.
Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.
.

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Pilda celor poftiţi la cină – Iubirea refuzată a Domnului

.
Această pildă este rostită de către Domnul Hristos ca o constatare privind degradarea spirituală a celor ce refuză comuniunea cu Dumnezeu.
.
Ideea centrală a pildei este aceea că toţi oameni sunt chemaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, care este asemănată cu o cină mare.
.
Invitaţia la cină nu are numai scopul de a hrăni trupul ostenit de muncile zilei, ci şi pe acela de oferi oaspeţilor un prilej de comuniune, prin osteneala iubitoare a gazdei.
.
Locurile multe de la masă reprezintă generozitatea Domnului care invită toţi oamenii, fără discriminare, la comuniunea cu El.
.
Unii însă refuză această invitaţie, pentru că nu mai văd bucuria comuniunii, datorită orbirii sufleteşti, care duce la însingurare şi izolare.
.
Cauzele orbirii sunt înfăţişate de Hristos prin trei persoane care refuză invitaţia şi se scuză, fiecare fiind preocupat de câte o grijă a vieţii: o ţarină, cinci perechi de boi şi o femeie.
.
Ţarina simbolizează decadenţa prin materialism şi avariţie, cele cinci perechi de boi reprezintă robirea sufletului prin cele cinci simţuri, iar femeia reprezintă dragostea familială egoistă.
.
Pilda demonstrează şi dreptatea lui Dumnezeu, prin constatarea şi, totodată, promisiunea, că nimeni din cei robiţi sufleteşte nu va fi în comuniune cu El.
.
Totodată, se scoate în evidenţă chemarea Bisericii ca toţi credincioşii să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, la Cina cea de Taină a Sfintei Liturghii.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

miercuri, 1 decembrie 2010

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (1)

.
Mănăstirea ACOPERAMÂNTUL MAICII DOMNULUI – TĂUNI


.
Istoricul: În zonă n-a fost în trecut viaţă monahală cunoscută prin scris sau prin tradiţie. La iniţiativa Episcopiei de Alba-Iulia s-a înfiinţat mănăstirea, sfinţindu-se locul în 1994, când s-a turnat şi fundaţia bisericii. Lucrările de construcţie a bisericii mănăstirii s-au realizat prin osârdia Ieromonahului Iosif, care a fost numit aici încă din 1992. Mănăstirea s-a populat cu maici în aprilie 1996. Preocuparea principală a părintelui Iosif şi a maicii stareţe este acum ridicarea unei construcţii din zid pentru stăreţie, chilie, trapeză, bucătărie. Aceasta se construieşte la sud-vest de biserică, în imediata ei apropiere, astfel încât uşa de intrare, din mijloc, a pridvorului să facă legătură cu chiliile.
.
Descriere: Biserica este o construcţie masivă, din zid de cărămidă, pe fundaţie de piatră. În exterior are formă dreptunghiulară, dar în interior, prin adâncirea absidelor se formează o cruce. Din punct de vedere arhitectural are stilul moldovenesc asemănător bisericii Luca Arbore (Suceava - monument istoric) şi al mănăstirii Humor, cu elemente de stil brâncovenesc, precum ancadramentele de piatră ale ferestrelor, uşilor şi coloanelor ce susţin pridvorul deschis. Are şi ceva original în plus, nişele construite în pridvorul deschis la dreapta şi stânga intrării din mijloc. În aceste nişe se vor aprinde lumânările pentru vii şi morţi. Biserica este compartimentată în altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor deschis. Altarul este luminat de o fereastră la est şi câte una în partea sudică şi nordică. Catapeteasma este din stejar. Naosul este delimitat de gropniţă prin stâlpi laterali cuprinşi în zid. Aceştia susţin arcada, care la rândul ei susţine bolta. Gropniţa şi pronaosul sunt luminate de câte o fereastră, aşezată în partea sudică şi nordică. Toate ferestrele sunt din lemn de stejar, au formă dreptunghiulară şi sunt înalte. Intrarea din pridvor în pronaos se face prin partea de vest, pe o uşă de stejar în două canaturi, sculptată în interior şi exterior. Pridvorul deschis este susţinut de patru coloane în faţă, cu capitelii ornamentate sculptural şi două coloane în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Intrarea de afară în pridvor se face prin trei locuri, fiecare intrare având scări de piatră din câte cinci trepte. Pardoseala în biserică este din plăci de piatră, finisată asemănător marmurei. Sfânta masă şi masa proscomidiei sunt făcute din aceeaşi piatră.
.
Pictura: Pictura interioară ca şi cea exterioară va fi lucrată în frescă.
.
Altele: Clopotniţa va fi ridicată din zid, cu gang de intrare pictat, la distanţă de 15 m sud-est de biserică.


Mănăstirea AFTEIA (CIOARA)

.
Istoricul: Viaţa monahală a început aici pe la jumătatea secolului al XVI-lea, Mănăstirea numindu-se atunci Sihăstria din Plăişor, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Era, ca şi astăzi, aşezată pe dealul Plăişorul Cioarei, de unde şi numele. Mai târziu era cunoscută ca Mănăstirea de la Cioara sau Afteia şi era metoc al mănăstirii Cozia. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, conducerea mănăstirii a avut-o cuviosul Sofronie Mărturisitorul, care provenea dintr-o familie de preoţi prin tradiţie, tatăl său a fost parohul satului de la 1680-1720, după care a urmat, între 1720 şi 1750, fiul său, Sofronie (călugărit). În timpul cât a fost stareţ, Mănăstirea a devenit principalul centru de luptă pentru apărarea credinţei strămoşeşti împotriva unirii bisericii cu Roma. După ce a luptat cu înverşunare, conducând mişcarea românilor împotriva Uniaţilor în anii 1759-1761, Sfântul Sofronie s-a retras la Mănăstirea Robaia şi apoi s-a stabilit la Mănăstirea Curtea de Argeş.
.
Descriere: Biserica s-a construit între 1934 şi 1950, din lemn de stejar, pe fundaţie de piatră, prinsă în mortar de var. Stilul arhitectural este în formă de navă. Iniţial s-a acoperit cu şindrilă, iar din 1965 s-a acoperit cu tablă zincată. Are două turle, acoperite tot cu tablă. Ctitorul noului aşezământ este preotul paroh Constantin Oancea. Sfinţirea bisericii s-a făcut la 21 mai 1952 de Episcopul Nistor, stareţul mănăstirii Sfânta Treime din Alba-Iulia (din 1976 catedrală şi sediul Episcopiei nou reînfiinţată). Viaţa monahală a fost reluată în 1975. În 1978 întreg corpul clădit al bisericii a fost placat cu sită de brad de către iscusiţi meşteri din Moisei-Maramureş, tencuielile interioare, burduşite din cauza ploii, au fost refăcute şi pregătite pentru pictură.
.
Pictura: Pictura în frescă a fost realizată de pictorul Nicolae Gavrilean din Suceava şi ucenicii săi L. Dumitrava şi R. Gherghean, în anul 1981.
.
Altele: În incinta mănăstirii este o clădire foarte frumoasă pentru stăreţie, trapeza, bucătărie şi chilii.

.
Mănăstirea CERGĂUL MIC
.
.
Istoricul: Biserica datează din secolul al XVII-lea şi a avut regim de mănăstire de cult luteran până în 1945. Aici au venit bogomilii şi în 1945 au trecut voluntar la ortodoxie. Din 1945 până în anul 1990 a fost folosită ca biserică de mir. În 1990 la propunerea Episcopului de Alba-Iulia, Andrei, a devenit mănăstire cu obşte de călugări.
.
Descriere: Biserica este o construcţie masivă din piatră, în formă de navă, compartimentată în altar, naos şi pronaos. Turla este pe pronaos şi este folosită drept clopotniţa pentru cele două clopote ale bisericii.
.
Pictura: În curs de realizare.
.
Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

luni, 29 noiembrie 2010

File de pateric (34)

.
Era un frate care locuia în chinovie şi stăpânea nevoinţa foarte. Auzind fraţii din despre el, au venit să-l vadă, şi s-au dus la locul unde lucra el. După ce le-a dat bineţe, s-a întors şi a început să lucreze iar. Văzând fraţii, i-au zis: Ioane, cine te-a primit în monahie? Cine te-a făcut călugăr şi nu te-a învăţat să iei cojoacele fraţilor, şi să le zici „rugaţi-vă“ sau „aşezaţi-vă“? El le zise: păcătosul n-are vreme de aşa ceva.
.
Se zicea despre preotul Schitului, că dacă avea cineva un frate bolnav, sau nepăsător, sau repede la mânie, şi vroia să-l izgonească, spunea „adă-mi-l aici“. Şi îl lua şi prin îndelunga lui răbdare îl mântuia.
.
L-a întrebat un frate:
– De ce se tem dracii aşa mult de tine?
– De când m-am călugărit, mă străduiesc să nu-mi las mânia să-mi urce până la gâtlej.
.
A mai spus: sunt patruzeci de ani de când simt păcatul cel cu mintea, dar niciodată nu mă învoiesc, nici poftei, nici mâniei.
.
A mai spus: când eram tânăr şi şedeam în chilia mea, nu aveam un răstimp anume pentru – noaptea şi ziua îmi erau .
.
A zis avva despre că împletea un snop de lujeri de curmal noaptea. Fraţii l-au rugat zicând:
– Odihneşte-te puţin, că ai îmbătrânit.
– Dacă-l vor arde pe Isidor şi-i vor risipi cenuşa în vânt, asta tot nu-mi va agonisi nici un merit, fiindcă Fiul lui a venit aici pentru noi.
.
Tot avva zicea despre că-i spuneau gândurile: mare om eşti. Iar el le răspundea: nu cumva sunt ca avva ? Sau am ajuns cumva ca şi ceilalţi părinţi bine-plăcuţi lui ?
Când răspundea astfel împotrivă, se liniştea. Şi când vrăjmaşii îl descurajau, că după toate acestea va fi aruncat la chinuri, le zicea: Şi să merg la chinuri, pe voi vă voi găsi şi mai jos.
.
A zis : am mers odată la piaţă să vând câteva lucruşoare, şi când am văzut că se apropie mânia de mine, am lăsat lucrurile, fugind.
.
Tot a spus: priceperea sfinţilor e să cunoască voia lui . Căci omul le biruie pe toate cu supunerea la adevăr, fiind chipul şi asemănarea lui . Din toate duhurile, cel mai înfricoşat este a-ţi urma inima, adică gândul tău, şi nu legea lui . Şi (la început simte o anume uşurare, dar) apoi i se preschimbă în jale, căci nu a recunoscut taina, şi nici n-a găsit drumul sfinţilor ca să meargă pe el. Acum este vremea să lucrăm pentru Domnul, că mântuirea este în vreme de jale, cum e scris „cu smerenia voastră câştigaţi-vă sufletele“(Luca 21, 19).
.
Zicea , pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.
.
A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.
.
A mai zis: mulţi oameni doresc virtuţile, dar se codesc să meargă pe calea care duce la ele; alţii sunt de părere că nu există virtute. Trebuie ca pe unii să-i îndupleci să-şi lase îndoiala, iar pe ceilalţi să-i înveţi că virtutea este într-adevăr virtute.
.
A mai zis: răutatea i-a îndepărtat pe oameni de şi i-a dezbinat pe oameni între ei. Trebuie să fugim de ea cât mai tare şi să urmărim virtutea, cea care ne aduce alături de şi ne uneşte pe unii cu alţii.
.
A mai spus: Fiindcă mare este înălţimea smereniei, şi mare căderea înfumurării, vă sfătuiesc să o iubiţi pe una, şi să nu cădeţi în cealaltă.
.
Cumplita şi atot-îndrăzneaţa iubire de avere nu cunoaşte saţ, mânând sufletul înrobit până la cele mai mari rele. Deci să o gonim încă de la început, că atunci când precumpăneşte, e de nestăpânit.
.
Au venit odată să-l facă pe preot. Când a auzit, a fugit în – s-a dus într-o ţarină şi s-a ascuns printre ierburi. Părinţii îl urmăreau, şi ajungând în ţarină s-au oprit să se odihnească puţin acolo, că se înnoptase; au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a dus, oprindu-se lângă bătrân. Dimineaţa au căutat măgarul, găsindu-l şi pe , şi s-au minunat. Cum voiau să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: nu mai fug. E voia Domnului, şi oriunde aş fugi, tot la ea ajung.
.
A zis : când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:
– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?
– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.
De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.
.
şi avva locuiau împreună. A venit odată avva , găsindu-l pe plângând. Şi i-a spus:
– De ce plângi?
– De ce să nu plângem? Unde să ne ducem? Că au murit părinţii noştri. Munca mâinilor nu ne ajunge pentru plata luntrilor, ca să mergem la bătrâni, deci de acum am rămas orfani. De asta plâng eu.
.
Zicea : l-am văzut pe un frate secerând la holdă, şi a vrut să mânce un spic de grâu. Şi i-a spus stăpânului holdei, „pot să mânc un spic de grâu?“ Iar acela s-a minunat auzindu-l, şi i-a spus: a ta este holda, părinte, şi mă întrebi pe mine? Atâta era de conştiincios (êkribazeto, era atent la amănunte) fratele.
.
A mai zis fraţilor: nu aduceţi aici copii – patru mănăstiri din s-au pustiit din pricina copiilor.
.
Despre se zicea că mânca cenuşa cădelniţei de la liturghie, cu pâine.
.
A zis : părinţii noştri şi avva Pamvó purtau haine vechi, răscârpite, şi de fuior de curmal pe deasupra; voi purtaţi acum haine scumpe. Duceţi-vă de aici, că aţi pustiit locurile de aici. Când să meargă la seceriş, le zicea: nu vă dau porunci, că nu le păziţi.
.
Povestea unul dintre părinţi că a mers odată unul dintre fraţi purtând un culion mic la biserica Chiliilor, la , iar bătrânul l-a gonit zicând aşa: cele de aici sunt ale călugărilor, tu fiind mirean, nu poţi să rămâi aici.
.
A spus avva : niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, şi m-am sârguit şi eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.

S-a îmbolnăvit de o boală grea , una care l-a ţinut mult. Fratele îi făcea niţică fiertură, şi i-a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste. Fratele îl ruga:
– Ia puţin, avvo, din pricina bolii.
– Zău, frate, aş dori să petrec treizeci de ani în boala asta.
.
Se zicea că trăgea să moară , şi s-au adunat bătrânii la el, şi i-au spus:
– Ce-o să ne facem după tine, părinte?
– Vedeţi cum am umblat în faţa ochilor voştri: dacă vreţi şi voi să urmaţi şi să păziţi poruncile lui , vă trimite harul Lui şi păzeşte locul acesta. Dacă nu le veţi păzi, nici să nu rămâneţi în locul acesta. Şi noi când trăgeau să moară părinţii noştri, ne îndureram, dar păzind poruncile lui şi sfaturile lor, n-am căzut, ca şi cum ar fi fost ei cu noi. Aşa faceţi şi voi, şi vă veţi mântui.
.
A spus : zicea avva Pamvó, că se cade ca monahul să poarte aşa fel de haină, de să o arunce în afara chiliei trei zile, şi să n-o ia nimeni.
.

luni, 22 noiembrie 2010

Discernământul - trezvia (1)

.
Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
.
Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
.
Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
.
Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.
.
Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
.
Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.
.
Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
.
Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. ''Fac răul'' strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
.
Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.
.
Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.
.
''Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.
.
Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)
.
Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor trecutului.
.
Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.
.
În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)
.
Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.
.
Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. De bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.
.
Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.
.
Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate vicleniile lor.
.
Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.
.
În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.
.
După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.
.

Evanghelia Bogatului căruia i-a rodit ţarina – Bogăţia nu mântuieşte sufletul

.
Această pildă este rostită de către Domnul Hristos pentru a scoate în evidenţă învăţătura creştină despre sufletul nostru, care este spiritual şi nemuritor.
.
Pilda înfăţişează un om bogat în raport cu cele două planuri ale existenţei noastre: unul material, legat de lumea aceasta, altul spiritual, legat de viaţa veşnică.
.
Primul plan arată consecinţele periculoase ale împătimirii bogatului de lucrurile materiale: deşi Dumnezeu îl iubeşte şi îi face ţarina roditoare, pentru a ajuta şi pe cei săraci, el nu înţelege aceasta şi plănuieşte ca surplusul de roade să îl păstreze în mod egoist numai pentru el, despre care credea în mod greşit că îi vor asigura fericirea în viaţa veşnică, prin plăcerile aduse de mâncare şi băutură.
.
Al doilea plan ne arată adevărul despre sufletul nostru: sufletul, deşi dă viaţă trupului, nu este material şi nu are nevoie de cele materiale pentru a se veseli.
.
Pilda ne învaţă şi că moartea vine atunci când Sf. Treime hotărăşte, iar pentru cei care nu s-au pregătit, momentul vine în chip surprinzător şi neplăcut.
.
Chiar şi după moarte, sufletul este nemuritor, mai mult, fiind dator să răspundă pentru faptele făcute în viaţa trupească.
.
De aceea, concluzia Mântuitorului este foarte clară: trebuie să ne îmbogăţim sufletul nu plăcerile cauzate de lucruri materiale, ci cu comorile cereşti ale faptelor celor bune, făcute spre slava lui Dumnezeu.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Pilda samarineanului milostiv – Prin fire, toţi oamenii sunt fraţi între ei.

.
Textul conţine o pildă rostită de către Domnul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea ispititoare „Cine este aproapele meu?” a unui învăţător religios al poporului.
.
Răspunsul-pildă al Domului ne arată că iubirea faţă de aproapele însemnă practicarea milostivirii, ca act de întrajutorare, faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de discriminare, ca sinteză a tuturor învăţăturilor religioase despre mântuire.
.
Fundamentul acestei milostiviri este faptul că în fiecare om se regăseşte „chipul lui Dumnezeu”, adică un suflet întreit în puteri: raţiune, simţire şi voinţă, primit de la Dumnezeu, aşa cum am primit şi noi.
.
Prin urmare toţi oamenii suntem fraţi între noi, pentru că purtăm aceiaşi fire umană, zidită de Tatăl cel ceresc, pe care îl şi numim în mod real: "Tatăl Nostru".
.
Pilda este puternic sugestivă prin faptul că pune în evidenţă caracterul divin al iubirii: aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, înzestrându-ne cu tot ce ne trebuie pentru a fi persoane unice şi irepetabile, şi noi avem astfel datoria de a ne iubi şi ajuta între noi, ca fraţi întru umanitate.
.
În pildă se scot în evidenţă şi două stări sufleteşti în raport cu iubirea aproapelui: indiferenţa semeaţă a celor ce se cred învăţaţi (asemeni celui care a pus întrebarea) şi iubirea dovedită prin faptă a celor ce cunosc pe Dumnezeu (samarineanul milostiv).
.
Concluzia pildei este că iubirea de Dumnezeu trebuie să se demonstreze în iubirea lucrătoare faţă de aproapele, aşa cum va spune Hristos: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”, ceea ce înseamnă că binele nu trebuie numai gândit ci şi făcut.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

marți, 2 noiembrie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (3)

.
Preotul, dacă va purta grijă de înfricoşata slujire a Sfintei Liturghii, va lua mare plată de la Dumnezeu, iar dacă nu va lucra cu luare aminte, să ştie că greşeşte de moarte şi va moşteni osânda cea veşnică.
.
14. Într-o biserică cu mai multe altare, la fiecare altar se poate sluji o Sfântă Liturghie în aceeaşi zi, însă la ore diferite şi nu de acelaşi preot slujitor.
.
15. Dacă se întâmplă preotului să se împreuneze cu soţia sa în noaptea dinaintea săvârşirii Sfintei Liturghii, nu mai îi este îngăduit să slujească în acea zi.
.
16. Dacă un preotul care slujeşte în sobor nu se împărtăşeşte, este dator să explice credincioşilor de ce nu s-a împărtăşit, pentru a nu-i sminti. Pentru a evita sminteala, preotul care nu se împărtăşeşte, mai bine să nu slujească.
.
17. La împărtăşirea credincioşilor şi mai ales a copiilor mici se întâmplă uneori să cadă din Dumnezeiasca Împărtăşanie pe haine. În această situaţie preotul trebuie să strângă cu grijă părticica căzută, iar haina, sau măcar bucata pe care a căzut, să o ardă şi apoi să o îngroape la piciorul Sfintei Mese.
.
18. Preotul este dator a învăţa pe cei ce se împărtăşesc ce să facă dacă vor voma (vărsa) în ziua împărtăşirii. Dacă după ce s-au împărtăşit au vărsat înainte de a mânca, vărsătura să fie îngropată la piciorul Sfintei Mese, iar dacă li s-a întâmplat după ce au mâncat, s-o îngroape la un loc curat. Cel ce a vomitat după împărtăşire se opreşte 40 de zile de la împărtăşanie, rostind psalmul 50 şi făcând 50 de metanii în fiecare zi, ori din ce pricină i s-ar fi întâmplat aceasta. Chiar dacă ar gândi că nu din cauza lui i s-a întâmplat aceasta, să înţeleagă că pricina sunt alte păcate ale sale pe care pesemne le-a uitat.
.
19. Când Sfântul Agneţ este pregătit pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite se afundă în Dumnezeiescul Sânge la Liturghia din Duminica premergătoare. Atunci preotul trebuie să aibă grijă să nu se atingă cu degetele de Sfântul Sânge din Potir; iar dacă s-a întâmplat aceasta să nu îndrăznească să se spele la spălător ci cu buretele să se şteargă până nu va rămâne nici o urmă.
.
20. Sfântul Agneţ, scos pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite, se aşează într-un chivot special (sau pe Sfântul Disc) pregătit pentru aceasta, iar preotul este dator să poarte de grijă să nu fie mâncat de vreo vietate, să nu mucegăiască şi să nu curgă din Dumnezeiescul Sânge.
.
21. Dacă mucegăieşte Sfântul Agneţ în răstimpul de la pregătirea lui până în ziua slujirii, aceasta se întâmplă din neluarea aminte a preotului şi el trebuie obligatoriu consumat.
.
22. Dacă preotul la slujirea Liturghiei Darurilor Mai Înainte Sfinţite constată că Sfântul Agneţ s-a uscat prea tare, trebuie să zăbovească puţin până când acesta se va fi înmuiat suficient ca să poată fi fărâmat şi aşa să împărtăşească pe credincioşi.
.
23. Dacă va cădea din vinul ce s-a pus peste Dumnezeiescul Agneţ, să se strângă cu luare aminte cu un prosop curat, iar după arderea prosopului să se îngroape la piciorul sfintei mese. Cu toate că vinul nu se transformă în Sfântul Sânge, există riscul ca împreună cu vinul să cadă şi părticele din Sfântul Agneţ.
.
24. Venind la împărtăşire mulţi credincioşi, preotul să nu îndrăznească nicidecum să mai adauge vin în Potir după sfinţirea Darurilor.
.
25. Greşeşte de moarte preotul care îndrăzneşte să împărtăşească credincioşii folosind pentru fiecare în parte altă linguriţă, manifestându-şi astfel propria necredinţă.
.
Pentru toate acestea preotul este dator să se spovedească la duhovnic sau la episcopul său fără să amâne sau să se lenevească şi nicidecum să îndrăznească să mai slujească fără canon şi dezlegare.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 4 (81) aprilie 2010

joi, 28 octombrie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (2)

.
Preotul trebuie să slujească cu mare grijă şi cutremur pentru a nu i se întâmpla din cele de mai jos, iar dacă i se va întâmpla ceva, să plângă şi să se tânguiască pentru neîndemânarea lui şi neapărat să se spovedească la episcopul locului de la care va lua canon pentru greşeală. Canonul să se silească să-l facă cu toată inima spre curăţirea, mântuirea şi îndreptarea greşelii lui. Iar fără de spovedanie şi canon să nu îndrăznească nicidecum a mai sluji pentru a nu se pedepsi ca nebăgător de seamă şi batjocoritor de cele sfinte.
.
7. Dacă din neatenţia preotului va cădea o picătură din Dumnezeiescul Sânge pe pardoseala bisericii, se socoteşte păcat de moarte. Deîndată preotul va trebui să se plece şi să şteargă cu limba, iar apoi să radă scândura sau piatra şi tot ce va curăţa să ardă şi apoi să îngroape la piciorul Sfintei Mese. Dacă pardoseala este din gresie sau marmură lucioasă şi nu se poate răzui, să pună spirt pe suprafaţa respectivă şi, aprinzându-l să îl lase să ardă tot.
.
8. Dacă va cădea din Dumnezeiescul Sânge pe acoperământul Sfintei Mese, pe Antimis, pe procoveţe sau pe sfintele veşminte, preotul întâi să le sugă bine cu gura şi după aceea să le şteargă bine cu buretele. Iar după ce se va sfârşi slujba, să le spele de mai multe ori cu apă deasupra vasului pentru anafură şi de va fi cu putinţă să bea apa sau să o toarne în locul de la piciorul Sfintei Mese.
.
9. Dacă, după sfinţire se va vărsa Dumnezeiescul Sânge din potir, preotul să se împărtăşească cu cât de puţin a rămas şi cu acela să săvârşească slujba, iar dacă nu va mai rămâne nimic, să toarne vin şi puţină apă spunând în taină cele ce se cuvine de la Proscomidie şi apoi de la sfinţire cele ale Dumnezeiescului Sânge să se împărtăşească. Pentru strângerea Dumnezeiescului Sânge vărsat se va face întocmai cum s-a arătat mai sus.
.
10. Dacă vor năvăli cei de alt neam, eretici, păgâni, ucigaşi sau vrăjmaşi în vremea când slujeşte preotul şi nu va putea să săvârşească slujba, să potrivească (să consume) Sfintele ca să nu rămână şi să fie batjocorite de duşmani şi apoi, dacă va putea, să fugă. Dacă însă nu va putea să fugă şi va fi omorât, va primi cununa muceniciei.
.
11. Dacă va lua foc biserica, dacă va fi cutremur sau furtună sau din altă întâmplare va cădea biserica, preotul să ia antimisul şi Sfintele şi, ieşind din biserică, într-un loc de cinste pe acelaşi antimis să continue Sfânta Liturghie până la sfârşit.
.
12. Dacă după sfinţirea pâinii şi a vinului se va întâmpla prin minune ca pâinea să se arăte carne aievea sau în chip de prunc sau vinul aievea în chip de sânge, preotul să nu se împărtăşească cu ele ci să aştepte o vreme până când vor reveni la chipul pâinii şi vinului şi abia atunci cu acestea să se împărtăşească pentru că adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos sunt. Dacă însă nu se va întâmpla asta, să ia alt agneţ sau alt vin, după caz, să zică cele ale Proscomidiei şi ale sfinţirii şi aşa să se împărtăşească, iar Sfintele în chip de carne şi sânge să le îngroape la piciorul Sfintei Mese.
.
13. Preotul este dator ca în fiecare sâmbătă şi duminică şi sărbătoare mare a sluji Sfânta Liturghie pentru a nu lipsi pe credincioşi de a primi acest mare dar, iar dacă nu va sluji să ştie că este păcat de moarte. În aceeaşi zi, la aceeaşi Sfântă Masă, se poate săvârşi numai o singură Sfântă Liturghie.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 3 (80) martie 2010

miercuri, 27 octombrie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (1)

.
1. Preotul este dator ca la slujirea Sfintei Liturghii să aducă Darurile din pâine şi vin de cea mai bună calitate. Altfel să nu îndrăznească a sluji, după cuvântul: „Cu frică mântuirea voastră lucraţi”. Să ia aminte la această slujire înfricoşătoare şi să se nevoiască să lucreze lucrul cel bun ca să nu pătimească cumplit după cuvântul proorocului: „Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului fără de grijă”. Preotul este dator ca la săvârşirea Proscomidiei să verifice ca pâinea adusă să fie din grâu, nestricată, nemucegăită sau mâncată de şoareci şi să nu fie azimă (nedospită) sau nesărată.
.
Dacă va descoperi una din acestea înainte de sfinţirea ei sau în timp ce când zice cele ale sfinţirii, să o înlocuiască cu altă prescură proaspătă şi de grâu curat şi să zică în taină cele ale Proscomodiei peste Agneţ, iar dacă nu va avea altă prescură să nu îndrăznească nicidecum să mai slujească.
.
Dacă va observa însă aceasta după prefacere, să ia altă prescură şi să zică cele ale Proscomidiei asupra ei, şi, după obicei, să săvârşească iarăşi sfinţirea, iar primul Agneţ să îl consume după potrivirea Sfintelor.
.
2. Dacă, în timpul Sfintei Liturghii, înainte de sfinţirea Trupului şi Sângelui Domnului preotul se va îmbolnăvi grav încât nu va mai putea să continue sau va fi pe moarte, să înceteze slujirea.
.
Dacă este de faţă alt preot coslujitor, el trebuie să continue Sfânta Liturghie, iar dacă cel bolnav nu va muri, să se împărtăşească şi el.
.
Dacă însă nu va fi alt preot care să continue slujba, a doua zi alt preot, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi potrivirea Sfintelor, să consume şi darurile rămase la proscomidiar însă nu ca pe Trupul şi Sângele lui Hristos, ci ca pe o pâine şi un vin binecuvântat; iar dacă apucaseră a fi sfinţite, ele să fie consumate de un alt preot după săvârşirea Sfintei Liturghii împreună cu cele sfinţite în ziua respectivă.
.
3. Dacă începută fiind slujba, un catehumen nebotezat sau orice alt creştin va fi pe moarte, iar preotul va fi la săvârşirea proscomidiei sau la Liturghie până la Vohodul cel Mare, şi va fi chemat, să meargă să săvârşească botezul şi împărtăşirea spre nădejdea mântuirii muribundului. În acest timp în biserică se va citi din Apostol, Psaltire sau din canoane până la întoarcerea preotului pentru continuarea Sfintei Liturghii.
.
Dacă însă situaţia va fi după Vohodul Mare, preotului nu îi mai este îngăduit să iasă din biserică nicidecum, lăsând pe bolnav în purtarea de grijă a lui Dumnezeu până la terminarea Sfintei Liturghii.
.
4. Dacă Sfânta Împătăşanie ce se păstrează uscată pentru împărtăşirea bolnavilor se mucegăieşte sau se strică în vreun fel oarecare, preotul este dator să o amestece cu vin dulce şi să o consume, iar de nu va fi cu putinţă să o consume, să o îngroape la piciorul Sfintei Mese, în locul special amenajat.
.
5. Dacă va îngheţa iarna Dumnezeiescul Sânge în potir, preotul va încălzi procoveţele pe la foc să învelească cu ele sfântul potir până se va dezgheţa sau apă fierbinte turnând împrejurul Sfântului Potir cu mare luare aminte să nu cadă în el din acea apă făcând aceasta până ce se va dezgheţa.
.
6. Dacă va îngheţa Sfântul Agneţ pe disc încât preotul să nu-l poată frânge, să pună un vas cu cărbuni aprinşi (un mic reşou) pe sfânta masă, iar Dumnezeiescul Agneţ, aşezând din nou steluţa şi acoperindu-l cu procovăţul, să-l ţină deasupra până ce se va dezgheţa.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 2 (79) februarie 2010

vineri, 15 octombrie 2010

Curaj - frică

.
Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.
Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.
Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)
.
Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.
Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.
Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.
Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.
De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)
.

sâmbătă, 9 octombrie 2010

Învierea fiului văduvei din Nain – Milostivirea Învierii

.
Textul evanghelic relatează o minune înfăptuită de către Mântuitorul Hristos în cetatea Nain, situată la câţiva kilometri spre sud de cetatea Nazaret. Aici, Domnul Hristos, însoţit de ucenici şi de mulţime de oameni întâlneşte un cortegiu funerar alcătuit în jurul unui tânăr decedat, singurul fiu al mamei sale, văduvă. Situaţia femeii care era probabil îndurerată la extrem de moartea unicului ei fiu va determina milostivirea Domnului care va învia pe respectivul tânăr. Milostivirea nu se referă însă la situaţia economico-socială a femeii, ci la nevoia de luminare a umanităţii cu privire la nemurirea sufletului şi la posibilitatea Învierii.
.
Cuvântul central al textului este imperativul pe care Hristos îl rosteşte către cel decedat: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.
.
Prin aceasta Hristos ne învaţă că omul este nemuritor, sufletul său fiind de fapt veşnic trăitor la faţa lui Dumnezeu care dispune de viaţa noastră în calitatea Sa de Domn şi Stăpân al Vieţii. Mai mult, sufletul este cel ce influenţează direct starea trupului, astfel că atunci când se desface legătura dintre suflet şi trup moare numai trupul.
.
Totodată, Domnul Hristos este Învierea, deoarece El este izvorul Vieţii şi a Învierii, astfel că această minune este de fapt un gest profetic al Învierii tuturor morţilor, aşa cum mărturisim în Crez. Evanghelia ne mai învaţă şi nevoia de a fi milostivi cu cei aflaţi în suferinţa produsă de moartea cuiva apropiat.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

miercuri, 22 septembrie 2010

File de pateric (33)

.
Povesteau unii despre avva Colobós (kolobos, schilod, bondoc sau prea scurt) că pustnicindu-se la un bătrân teban la , s-a sălăşluit în pustietate. Şi luând avva lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a spus: udă-l zilnic cu un ulcior de apă, până va face roade. Apa era departe de ei, încât pleca seara şi venea dimineaţa. După trei ani a prins viaţă şi a dat roade. Bătrânul a luat roadele lui, ducându-le la biserică, şi le spuse fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!
.
Se spunea despre avva Colobós, că i-a zis odată fratelui lui mai mare: vroiam să fiu fără grijă, aşa cum sunt senini îngerii, nelucrând, ci slujindu-i neîncetat lui .
Şi şi-a dat jos cămaşa ieşind în pustie, iar după o săptămână s-a întors la fratele lui. Când a bătut la uşă, l-a auzit zicând, până să deschidă:
– Cine eşti?
– Sunt , fratele tău.
s-a făcut înger şi nu mai e cu oamenii.
– Eu sunt – l-a rugat el.
Şi nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se amărască până dimineaţa. Apoi i-a deschis, zicându-i:
– Eşti om, trebuie să lucrezi iar ca să mânci.
– Iartă-mă, s-a căit el.
.
A spus avva Colobós: dacă vrea un împărat să ia o cetate duşmană, întâi stăpâneşte apa şi hrana, şi astfel duşmanii pierind de foame i se supun. Astfel şi patimile cărnii, dacă trăieşte omul în post şi flămânzire, vrăjmaşii se vlăguiesc împotriva sufletului său.
.
A spus avva Colobós: cel care înfulecă pe săturate şi vorbeşte cu un copil a şi curvit în gând cu el.
.
A mai spus: mergând pe drumul spre cu ceva funie împletită, cămilarul vorbind mă aţâţa la mânie, şi lăsând marfa am fugit.
.
Altă dată la seceriş a auzit un frate vorbind mânios cu altul, şi zicând: ah, şi tu! Şi lăsând secerişul, a fugit avva.
.
S-au nimerit unii bătrâni la , mâncând împreună, şi avva cu ei. Şi s-a ridicat un preot mare ca să toarne apă mesenilor, dar n-a vrut nici unul să primească de la el, decât Colobós. Ei s-au minunat şi i-au spus:
– Cum tu, fiind cel mai mărunt, ai cutezat să fii slujit de preot?
– Eu când mă ridic să torn apă, mă bucur să ia toţi, ca să am răsplată; şi nu de asta am luat, ca să ia el răsplată, ci ca să nu se mâhnească pentru că nu primeşte nimeni de la el.
.
Când şedea odată dinaintea bisericii, l-au înconjurat fraţii şi-l întrebau despre gândurile lor. Şi iată că unul dintre bătrâni, ros de invidie, îi spuse:
– Ulciorul tău, Ioane, e plin de otravă.
– Aşa e, avvo. Ai spus aşa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?
.
Spuneau părinţii că, mâncând fraţii împreună la o pomană (agape, ospăţ dat din milostenie, nu neapărat pentru pomenirea cuiva), a râs un frate la masă. Văzându-l a plâns avva , zicând: ce o fi în inima fratelui, de a râs când trebuia mai curând să plângă, devreme ce mâncă de pomană?
.
Au venit unii fraţi să-l încerce, căci nu-şi lăsa gândul să rătăcească, nici nu vorbea lucruri lumeşti. Şi i-au spus:
– Mulţumim lui , că a plouat mult anul acesta, şi s-au adăpat curmalii de au dat lăstari, iar fraţii îşi găsesc de lucru.
– Aşa şi cu : când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc (se regenerează) şi dau mlădiţe în frica lui .
.
Ziceau despre el că a făcut odată funie pentru două coşuri, şi a împletit-o pe toată într-unul singur, şi nu şi-a dat seama, până nu a ajuns la perete, căci cugetul lui se îndeletnicea cu contemplarea.
.
A zis avva : eu sunt ca cel care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre el; şi când nu le poate ţine piept, urcă în copac şi scapă; aşa şi eu: şed în chilia mea şi privesc gândurile rele deasupra mea: şi când nu izbândesc asupra lor, mă refugiez la prin şi scap de duşman.
.
Zicea avva despre avva Colobós că se rugase lui , şi a luat patimile de la el şi a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a zis unui bătrân:
– Mă văd netulburat şi fără nici un război.
– Mergi, roagă-te lui ca să-ţi vină război şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează sufletul.
Atunci s-a rugat, şi venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea: dă-mi, Doamne, îndârjire( hypomonê, răbdare şi rezistenţă) în războaie.
.
A spus avva , că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi stăteau pe malul mării, şi a venit un glas către ei de pe celălalt mal, care le-a zis: luaţi aripi de foc şi veniţi spre mine. Şi doi au luat, şi au zburat pe malul celălalt; iar unul a rămas, şi plângea cu amar şi striga. Dar apoi i s-au dat şi lui aripi, nu de foc, ci slabe şi neputincioase; şi a trecut cu osteneală căzând şi ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare necaz. Aşa şi neamul de oameni de acuma, şi dacă iau aripi, nu iau unele de foc, ci de-abia slabe şi neputincioase.
.
L-a întrebat un frate pe avva : cum sufletul meu rănit nu se ruşinează să-şi ponegrească aproapele? Iar bătrânul i-a zis o pildă despre ponegrire: era un om sărac, şi avea nevastă; şi a văzut şi alta plăcută, şi a luat-o. Amândouă erau goale. Fiind sărbătoare undeva, l-au rugat: ia-ne cu tine. Şi le-a luat, punându-le într-un chiup, apoi s-a urcat pe o corabie, mergând în acel loc. Când s-a făcut arşiţă şi oamenii s-au tras la răcoare să se odihnească, s-a uitat una din ele, şi, nevăzând pe nimeni, a sărit pe gunoi şi adunând zdrenţe vechi, şi-a făcut ca un şorţ şi mergea fără păs (meta parrêsias, cu dezinvoltură). Iar cealaltă stând goală înăuntru, zicea: uite, curvei nu i-e ruşine să umble goală. Scos din fire, bărbatul îi zise: nemaipomenit! ea cel puţin îşi acoperă ruşinea; tu eşti cu totul goală, şi nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa.Tot aşa şi cu ponegrirea.
.
A mai zis iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: era o curvă frumoasă într-un oraş şi avea mulţi ibovnici. Şi a venit la ea un om de vază, i-a zis: făgăduieşte-mi că te vei cuminţi, şi eu te iau de soţie. Ea i-a făgăduit. Şi a luat-o, plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui şi el află, ne pedepseşte. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; şi va recunoaşte fluieratul, coborând la noi, şi n-avem nici o vină. Ea, auzind fluieratul, şi-a astupat urechile şi s-a grăbit în cămara cea mai lăuntrică şi a zăvorât uşile.
.
Pe când urca odată avva de la cu alţi fraţi, au rătăcit drumul, că era noapte. Fraţii i-au zis:
– Ce să facem, avvo, că fratele a rătăcit drumul? Nu cumva să murim rătăciţi.
– Dacă îi spunem, se mâhneşte şi i se face ruşine. Uite, mă prefac eu bolnav, şi zic „nu mai pot călători, ci rămân aici până dimineaţa“.
Aşa a şi făcut. Ceilalţi ziseră: nu mergem nici noi, ci şedem cu tine.
Şi au şezut până dimineaţa, şi nici pe frate nu l-au smintit (ouk eskandalisan, nu l-au contrariat).
.
Era un bătrân la , ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la gânduri. S-a dus la avva să-l întrebe despre uitare. Şi a ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, şi a uitat ce-i spusese avva . Şi a venit iar să-l întrebe; şi a ascultat iar cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, şi ducându-se aşa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi l-a întâlnit pe bătrân şi i-a zis:
– Ştii, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am mai venit.
– Mergi, aprinde un opaiţ. El a aprins, şi i-a zis iar:
– Adă şi altele şi aprinde-le de la el.Aşa a şi făcut. Şi îi zise avva bătrânului:
– I s-a întâmplat ceva opaiţului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la el?
– Nu.
– Aşa şi cu . Dacă ar veni toată lumea din la mine, nu mă împiedică de la harul lui . De aceea, când vrei, vino fără şovăială.
Şi astfel prin răbdarea amândurora, a luat uitarea de la bătrân. Astfel era lucrarea celor din , să dea râvnă celor atacaţi şi să se silească pe sine înşişi să se câştige unii pe alţii spre bine.
.
L-a întrebat un frate pe avva :
– Ce să fac, că adesea vine fratele să mă ia la muncă, şi eu sunt plăpând şi slab, şi obosesc la lucru. Şi cu porunca ce fac?
– Cáleb i-a spus lui Iosua: aveam patruzeci de ani când ne-a trimis robul Domnului din pustie pe mine şi pe tine în pământul acesta; şi acum am optzeci şi cinci de ani (Iosua 14, v. 7 şi v. 11), şi încă pot să intru şi să ies din luptă. Aşa şi tu, dacă poţi intra şi ieşi din luptă, hai. Dacă nu poţi face aşa, şezi în chilia ta plângându-ţi păcatele. Şi dacă te găsesc plângând, nu te vor sili să ieşi.
.
A spus avva :
– Cine l-a vândut pe ?
A răspuns un frate:
– Fraţii lui.
– Ba nu – smerenia lui l-a vândut. Căci putea să tăgăduiască şi să spună „sunt fratele lor“ (Facere 37, 36.). Dar tăcând, din pricina smereniei lui s-a lăsat vândut. Şi smerenia l-a făcut cârmuitor al Egiptului.
.
A spus avva : lăsând povara cea uşoară, adică a se mustra pe sine, am luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.
.
Tot el a spus: smerenia şi frica de sunt mai presus de toate virtuţile.
.
Tot el şedea odată în biserică, şi a gemut, neştiind că e cineva înapoia lui. Dându-şi seama, făcu metanie zicând: iartă-mă, avvo; încă nu am învăţat.
.
Tot el i-a zis ucenicului său: să-l cinstim pe Unul, şi toţi ne vor cinsti pe noi; dacă-l vom nesocoti pe unul, adică , toţi ne vor dispreţui, şi mergem către pierzare.
.
Se zicea despre avva , că a mers la biserică la . Şi auzind cearta unor fraţi, s-a întors la chilia lui, şi a intrat în ea numai după ce a ocolit-o de trei ori. Văzându-l câţiva fraţi, s-au mirat de ce făcuse aşa, şi au venit de l-au întrebat. El le spuse: îmi erau pline urechile de cearta lor; am dat ocol ca să le curăţ. Şi aşa intru cu cugetul liniştit în chilia mea.
.
A venit odată un frate la chilia avvei seara, grăbit să se întoarcă. Cum vorbeau ei despre virtuţi, s-a făcut dimineaţă, şi nu şi-au dat seama. El a ieşit să-l petreacă, şi au rămas la vorbă până la ceasul al şaptelea (adică pe la ora 13 la prânz). Atunci l-a poftit înăuntru de a mâncat, şi aşa a plecat.
.
Spunea avva : temniţă este să şezi în chilie şi să-ţi aminteşti de pururea. Asta înseamnă „în temniţă am fost şi aţi venit la mine“. (Matei 25, 36.)
.
A mai zis: cât de puternic e leul, şi din pricina pântecelui său cade în capcană şi toată puterea lui se smereşte.
.
Mai zicea: mâncau părinţii la pâine cu sare, zicând: să nu ne lăcomim la pâine şi sare. Şi aşa erau puternici la lucrul lui .
.
A venit un frate să ia coşuri de la avva . El a ieşit, zicându-i:
– Ce vrei, frate?
– Coşuri, avvo.
Intrând să ia, a uitat şi s-a aşezat să împletească. Atunci el bătu iar. El a ieşit zicându-i:
– Ce vrei, frate?
– Coşurile, avvo.
Şi l-a luat de mână, trăgându-l înăuntru, şi i-a zis:
– Dacă vrei coşuri, ia şi du-te, că eu n-am vreme.
.
A venit odată un cămilar, să-i ia lucrurile şi să se ducă altundeva. El a intrat să-i aducă împletitură, dar a uitat, având mintea întinsă spre . Atunci cămilarul a bătut iar la uşă, stingherindu-l, şi iar a intrat avva uitând. Bătând cămilarul şi a treia oară, a intrat zicând: funie, cămilă; funie, cămilă. (si acestea zicea, ca să nu uite).
.
Duhul lui clocotea (Romani 12, 11). A venit cineva la el, lăudându-i lucrul, că împletea funie, dar el tăcea. Atunci celălalt iar a pornit cuvânt, dar el tăcea. În al treilea rând, îi spuse celui venit: de când ai intrat aici, l-ai luat pe de la mine.
.
A venit unul dintre bătrâni la chilia avvei , şi l-a găsit dormind, şi îngerul alăturea, răcorindu-l (ripizonta, făcându-i vânt cu evantaiul). Şi văzând, a plecat. Când s-a ridicat, i-a zis ucenicului său:
– A venit cineva pe când dormeam?
– Da, bătrânul cutare.
Şi a cunoscut avva că bătrânul era pe măsura lui, devreme ce văzuse îngerul.
.
Avva Colobós a zis: eu vreau ca omul să se împărtăşească din toate virtuţile. Deci în fiecare zi sculându-se dimineaţa, să înceapă din nou înfăptuirea fiecărei virtuţi şi a fiecărei porunci a lui , cu cea mai mare răbdare, cu frică şi cu îndelungă răbdare, cu dragostea lui , cu toată râvna sufletului şi a trupului, cu multă smerenie, cu răbdarea necazului inimii, cu pază, cu multă şi cu priveghere, cu gemete, cu curăţia limbii şi paza ochilor, fără mânie când eşti nesocotit, împăciuitor, nerăsplătind răul cu rău, neluând seama la căderile altora, fără să te compari pe tine cu alţii, fiind mai prejos decât toată făptura, lepădat de materie şi de cele trupeşti, pe , în luptă, întru sărăcia cu duhul, cu plănuire (proairesis, plan, rânduială, proiect) şi cu nevoinţă duhovnicească, cu post, cu pocăinţă şi lacrimi, cu luptă, cu discernământ, cu curăţia minţii, cu împărtăşiri folositoare; în tihna muncii, în privegherile de noapte, în sete şi foame, în frig şi goliciune, în nevoi, închizându-ţi mormântul, ca şi cum ai fi şi murit, gândindu-te că moartea îţi e aproape în tot ceasul.
.
Ziceau despre avva , că atunci când venea de la seceriş, sau de pe la bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditaţia şi cu psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.
.
A spus unul dintre părinţi despre el: cine este ? că a atârnat, cu smerenia lui, tot Schitul de degetul său mic.
.
L-a întrebat unul din părinţi pe avva Colobós: ce este monahul? El spuse: osteneală, căci monahul se osteneşte în orice lucrare. Aşa este monahul.
.
A spus avva Colobós, că un bătrân înduhovnicit s-a zăvorât, şi era foarte vestit în oraş (Alexandria) şi avea slavă mare. Şi i s-a dat de veste „trage să moară cutare dintre sfinţi, haide, să-l îmbrăţişezi până nu se săvârşeşte“. Şi s-a gândit el „dacă ies ziua, oamenii vor alerga înaintea mea şi mă vor slăvi mult, şi nu voi avea pace. Mă voi duce deci noaptea pe întuneric, ascuns de toţi“.
A ieşit seara din chilie pe furiş, şi iată doi îngeri trimişi de la cu făclii, luminând înaintea lui. Şi atunci tot oraşul a alergat să vadă slava. Şi pe cât crezuse că fuge de slavă, cu atâta mai mult a fost slăvit. Prin aceasta s-a împlinit cuvântul scris „tot cel ce se smereşte se va înălţa“ (Luca 14, 11).
.
Zicea avva Colobós:
– Nu se poate clădi casă de sus în jos, ci de la temelie în sus.
– Adică?
– Temelia este aproapele, ca să-l câştigi, şi acest lucru e cel dintâi, că de el atârnă toate poruncile lui .
.
Se spunea despre avva , că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas orfană; şi se chema Paisia. S-a gândit să-şi facă din locuinţă han, unde să tragă părinţii de la . Şi aşa a fost hangiţă multă vreme şi îi îngrijea pe părinţi. Cu vremea, când i s-au împuţinat bunurile, a început să fie lipsită. S-au lipit de ea oameni stricaţi, şi au abătut-o de la ţelul ei cel bun. Apoi a început să trăiască rău, de a ajuns să şi curvească. Au auzit părinţii şi s-au necăjit foarte, şi l-au chemat pe avva Colobós, zicându-i: am auzit despre sora aceea, că trăieşte urât. Ea când a putut şi-a arătat mila faţă de noi; şi acum noi să-i arătăm milă şi s-o ajutăm. Osteneşte-te deci până la ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o , tocmeşte cele ce o privesc.
Avva s-a dus la ea, şi i-a zis băbuţei portăriţe: spune-i stăpânei tale că am venit! Ea l-a mânat de acolo, zicând:
– Voi de la început i-aţi mâncat averea şi acum e săracă.
– Spune-i, că pot să-i fiu de mare folos.
Slujitorii ei i-au zis rânjind:
– Ce vrei să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?
– De unde ştiţi ce vreau să-i dau?
Bătrâna a plecat, spunându-i de el. Tânăra îi spuse:
– Călugării aceştia mişună mereu pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare.
Împodobindu-se îi zise:
– Vrei să-l chemi?
Când veni el, ea se şi întinsese în pat. Avva a venit, aşezându-se alături de ea, şi a privit-o în faţă zicându-i:
– De ce-l învinuieşti pe , de ai ajuns aici?
Ea a auzit, înmărmurind. Iar avva şi-a plecat capul în jos, începând să plângă în hohote. Ea îi spuse:
– Avvo, de ce plângi?
El ridică capul, apoi s-a aplecat plângând, şi îi zise:
– Văd cum Satana joacă pe faţa ta şi să nu plâng?
– Este căinţă, avvo?
– Da.
– Du-mă unde vrei.
– Hai să mergem.
Şi ea se ridică, urmându-l. Avva văzu că nici n-a orânduit, nici n-a spus nimic despre casa ei, şi s-a minunat. Când au ajuns în pustie, se făcuse seară. El i-a făcut din nisip un mic căpătâi şi l-a însemnat cu semnul crucii, spunându-i:
– Culcă-te aici.
Şi-a făcut şi lui la o mică depărtare, şi-a făcut rugăciunile, culcându-se. Spre miazănoapte s-a trezit, văzând o cale de lumină, trainică, de la cer până la ea, şi văzu îngerii lui ducându-i sufletul. Atunci se ridică şi o clinti cu piciorul. Când văzu că murise, se aruncă cu faţa la pământ. Şi a auzit că un ceas al căinţei ei fusese primit mai bine decât căinţa multor zăbavnici şi care nu arătau căldura căinţei sale.
.