luni, 24 decembrie 2012

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI - 2012


† TEODOSIE,
prin Harul lui Dumnezeu
Arhiepiscopul Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Noi, părintească binecuvântare.

Motto: 
„Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, 
care va fi pentru tot poporul.
Că vi s-a născut azi Mântuitor,
Care este Hristos Domnul,
în cetatea lui David.”
(Luca 2, 10-11)


Iubiţi fii sufleteşti

Cuvintele de mai sus au fost rostite de către Îngerul Domnului care s-a arătat păstorilor de pe câmpurile de lângă Betleem, în noaptea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2, 8). Aceste cuvinte ne întăresc şi ne luminează sărbătoarea de astăzi cu razele luminoase ale dragostei lui Dumnezeu, revărsate peste întreaga umanitate prin Naşterea Fiului Său din Preasfânta Fecioară Maria, pe care o şi numim întru adevăr, Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să ne bucurăm întru această zi cu veselie mare, alături de cetele îngereşti care, lăudând măreţia nespusă a slavei lui Dumnezeu, au fost auzite în aceeaşi noapte de păstori, şi prin ei, de întreaga umanitate, îndemnând ca noi să ne umplem de bunăvoirea dragostei mântuitoare a Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Iubiţi credincioşi

Înainte de Întruparea şi Naşterea Sa, Dumnezeu a fost alături de oameni prin lucrarea săvârşită pe întreaga perioadă a Vechiului Testament. Prin prooroci, prin îngeri şi prin drepţii acelor timpuri, Dumnezeu nu a părăsit pe om, deoarece acesta poartă chipul Său şi a fost creat cu nespusă iubire ci, a descoperit prin intermediul acestora „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Efeseni 3, 9). Numai dacă ne uităm la referatul biblic al Creaţiei, vom vedea că omul nu apare pe pământ asemenea celorlalte făpturi, adică la porunca lui Dumnezeu: „Să fie” ci, asemenea unui Părinte iubitor, Dumnezeu ţine sfat în Sine şi se apleacă asupra materiei, din care plămădeşte trupul omului, dar, totodată, săvârşeşte o lucrare nemaivăzută nicăieri în creaţie: înzestrează pe om cu suflet, dar nu orice fel de suflet, ci un suflet care este chipul lui Dumnezeu: „și l-a făcut pe om după chipul Său” (Facere 1, 27). Prin aceasta, Dumnezeu ne arată dragostea sa infinită, deoarece aşa cum ne învaţă Sf.  Grigorie de Nazianz, omul poartă în sine „o părticică dumnezeiască”. Astfel, după cum spune şi Părintele Dumitru Stăniloae, prin faptul că omul a fost înzestrat cu chipul lui Dumnezeu, între noi şi El apare o relaţie specială, o legătură vie, care să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. În acest fel, noi înţelegem că nu suntem persoane singuratice, apărute de nicăieri pe acest pământ, ci suntem rodul iubirii nesfârşite a Sfintei Treimi, în care a fost sădită tendinţa de asemănarea cu Dumnezeu, adică spre o iubire absolută şi veşnică, prin îndumnezeirea noastră după har.

Căderea în păcat a protopărinţilor neamului omenesc a adus peste întreaga umanitate umbra morţii. Sf. Ioan Gură de Aur ne mărturiseşte că: „Dintre toate relele omeneşti, singurul păcatul este adevăratul rău”, ceea ce însemnă că, prin păcat, între noi şi Dumnezeu a apărut o despărţire, o vrajbă, care a adus întuneric mare asupra omului şi universului întreg. Cu toate acestea, Dumnezeu a continuat să iubească pe om şi făgăduieşte că va trimite pe Cineva, care să pună capăt aceste vrajbe. Scriptura ne arată că atunci când Dumnezeu ceartă pe diavolul care luase chipul şarpelui, rosteşte următoarele cuvinte: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Numită şi Proto-evanghelie, această cuvântare a lui Dumnezeu ne arată că, deşi noi am greşit înaintea Lui, El ne făgăduieşte un Răscumpărător, un Mântuitor care să vină şi să pună capăt robiei păcatului asupra umanităţii. Astfel, „sămânţa femeii” de care vorbeşte Scriptura nu era nimic altceva decât Hristos, aşa cum ne arată mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. De aceea, timp de secole, omenirea aştepta pe Hristos, numit şi Mesia, care se tâlcuieşte „Unsul Domnului”, adică cel ce era trimisul Domnului pentru a arăta din nou umanităţii care este calea cea dreaptă.

Această venire a lui Mesia s-a petrecut însă în chip preaminunat, la plinirea vremii, prin Nașterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria, într-o iesle din oraşul Betleem: „L-a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Luca 2, 7).

Biserica întreagă mărturiseşte că nu era decât o singură cale prin care omul să reintre în comuniune cu Dumnezeu, adică Dumnezeu să coboare la om, deoarece omul nu mai putea să se ridice la Dumnezeu. Sfântul Irineu de Lyon ne arată că: „Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne facă ceea ce este El Însuşi, potrivit nemăsuratei lui iubiri, s-a făcut ceea ce suntem noi”, adică om. Astfel, Dumnezeu alege să se întrupeze, luând fire umană din Preasfânta Fecioară, şi, păstrând rânduiala firii omeneşti, se naşte Prunc, pentru ca noi să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Părintelui Ceresc.
Și, despre dumnezeirea Fiului Întrupat care ne aduce Cuvânt de la Dumnezeu, El însuși fiind Cuvântul, găsim nenumărate mărturii. Mai întâi, Arhanghelul Gavriil i-a spus Fecioarei Maria la Buna-Vestire „Acesta va fi mare și Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 32). Și bătrânului Iosif i se arată un înger care-i spune că Maria va naște fiu de la Duhul Sfânt, iar numele lui va fi Iisus, El va mântui poporul său de păcatele lor (Matei 1, 21).

O altă mărturie este cea de la Botezul Domnului când Dumnezeu spune în auzul mulțimilor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Matei 3, 17) ca, apoi, la Schimbarea la Față, înaintea apostolilor să spună: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit. Pe Acesta să-l ascultați” (Matei 17, 5). Ascultarea aceasta înseamnă ascultarea învățăturii Mântuitorului ca adevăruri dumnezeiești, nu umane.

Dar, despre dumnezeirea Fiului Întrupat mărturisește chiar El Însuși, Iisus descoperindu-se pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30) sau „Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl” (Ioan 10, 38).

Și, în sfârșit, ucenicii Îl mărturisesc și ei ca Fiul al lui Dumnzeu: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16).

Toate aceste recunoașteri ale dumnezeirii Celui a cărui Naștere o sărbătorim trebuie să le completăm și cu adeveririle pe care Sfântul Ioan Botezătorul le aduce, mulțimile care văd minunile Lui, natura (vânturile și marea) care ascultă de El (Matei 8, 27). Toți L-au recunoscut ca făcător de fapte dumnezeiești. Până și cei care L-au răstignit, văzând minunile care s-au petrecut atunci au spus: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Marcu 15, 39).

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul

Naşterea Pruncului Iisus este un prilej de a reflecta mai îndelung asupra dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Hristos se naşte într-o iesle, smerit şi fragil, asemenea tuturor pruncilor, pentru a ne arăta că drumul nostru de întoarcere către Dumnezeu trebuie să înceapă cu smerenia. De altfel, cum bine ştim, prima Fericire pe care Mântuitorul o rosteşte în Predica Sa de pe Muntele Fericirilor este: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). De aceea, se cuvine să înţelegem că smerenia este începutul împăcării dintre oameni şi Dumnezeu, dar totodată, este şi începutul împăcării dintre noi oamenii. Căci datoria noastră este să vieţuim în comuniunea dragostei creştine, aşa cum ne învaţă Însuşi Hristos când zice: „…să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12).

În Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu ia trup omenesc, astfel că omul este vindecat pe deplin de rănile păcatului, după cum spune Leonţiu de Bizanţ: „Prin iconomie, singurul Doctor înţelept al sufletelor noastre, primind în Sine pătimirile noastre, a vindecat boala tuturor”. În acest fel, firea umană se îndumnezeieşte, iar noi avem posibilitatea de a deveni fiii lui Dumnezeu, după har, cum mărturiseşte Sf. Ap. Pavel.

Și Părintele Dumitru Stăniloae susține că „Nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară este începutul și condiția primă a ridicării omului din întunericul păcatului și al înălțării lui la lumina lui Dumnezeu prin jertfă și înviere. De aceea s-a născut Iisus din Fecioară, pentru a ridica pe om din această stare”. Vedem, așadar, că nașterea este un act de bunăvoință și iubire prin care puterea lui Dumnezeu lucrează ridicarea omenirii din întunericul păcatului la lumina vieții veșnice.

La această minunată lucrare a lui Dumnezeu participă întreaga creaţie. Astfel, steaua se arată pe cer ca o noutate, îngerii înconjoară peștera cântând laudă lui Dumnezeu, iar magii aduc daruri Pruncului Iisus: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 9). De la aceste daruri creștinătatea a statornicit frumoasa tradiţie ca noi, de Crăciun, să oferim daruri, mai ales pruncilor, dar şi celor care sunt asemenea pruncilor, lipsiţi de apărare şi neajutoraţi, pentru ca prin cele materiale să punem în valoare bogăţia spirituală a iubirii dumnezeieşti. Se cuvine, așadar, să luăm aminte și la mulțimile de îngeri care laudă pe Dumnezeu în cântările lor. Aceste cântări sunt, practic, primele colinde pe care oamenii le aud, de aceea, noi păstrăm şi astăzi tradiţia colindatului, adică a vestirii Naşterii Domnului.

Văzând cu ochii noştri sufleteşti şi trupeşti această preaminunată lucrare a lui Dumnezeu, să ne cutremurăm de măreţia iubirii Domnului către noi, care vine în scutece şi în iesle, pentru a ne curăţa sufletele de robia păcatului. De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur, ne arată cum trebuie să petrecem această sărbătoare: „Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumnezeiască. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget”.

Iubiţi fii duhovnicești de pe pământul apostolic al Tomisului

Naşterea Domnului ne prilejuieşte nouă, românilor dobrogeni, o dublă sărbătoare. Căci, aici, în Arhiepiscopia Tomisului, Dumnezeu ne-a rânduit o vieţuire cu totul aparte faţă de ceilalți români. Noi purtăm asupra noastră, prin lucrarea misionară a Sf. Ap. Andrei, pecetea duhovnicească a unui popor apostolic, iar paşii noştri calcă pe un pământ binecuvântat de paşii celui dintâi chemat la Apostolie. Această demnitate înaltă în care ne-a aşezat Dumnezeu ne şi cheamă la o vieţuire aleasă, aceea de a fi ucenici ai Domnului chiar prin Sf. Andrei. Dacă în ieslea Betleemului, Hristos se naşte ca lumină a lumii întregi, aici, la Peştera Sf. Ap. Andrei, Hristos ne-a adus, prin lucrarea celui dintâi Ucenic al Său, lumina cunoştinţei de Dumnezeu. De aceea, să preţuim cum se cuvine această dragoste a lui Dumnezeu arătată către noi şi să ne împăcăm unii cu alţii, să facem părtaşi la masa noastră şi pe cel sărac şi lipsit, pe cel bătrân şi singur, pe cel orfan şi pe cea văduvă. Că de vom face acestea, ne vom arăta a fi asemenea lui Hristos, care a venit la noi, cei care eram lipsiţi de Lumina dumnezeirii, sărăciţi de vederea harului, goliţi de faptele cele bune şi înstrăinaţi de Dumnezeu.

Vă îmbrățișez cu dragoste părintească, rugând pe Pruncul Cel Născut în iesle să vă dăruiască tuturor pacea, bucuria și dragostea Sa dumnezeiască, spre desăvârșirea vieții noastre.

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos rugător,

† Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului

Sursa: http://www.arhiepiscopiatomisului.ro 

miercuri, 17 octombrie 2012

File de pateric (38)

.

Povestea avva Casian: ne-am dus eu şi sfântul Gherman în Egipt, la un bătrân. Şi găzduindu-ne el, l-am întrebat:
– De ce când vă vin oaspeţi fraţi străini, nu păziţi canonul postului nostru, aşa cum l-am primit în Palestina?
– Postul este cu mine pururea, dar pe voi nu pot să vă păstrez pururea la mine. Iar postul este lucru şi folositor, şi neapărat, dar ţine de alegerea noastră. Împlinirea iubirii însă o cere neapărat legea lui Dumnezeu. Căci primindu-l pe Hristos în voi, trebuie să vă îngrijesc cu toată sârguinţa. După ce vă petrec pe voi, pot să încep iar canonul postului. Căci fiii mirelui nu pot posti, în vremea în care mirele este cu ei; când se va lua mirele de la ei, atunci au voie de postesc.
.
Tot el a spus: era un bătrân şi era slujit de o fecioară sfântă. Şi oamenii ziceau: nu sunt neprihăniţi. Iar bătrânul a auzit. Când trăgea să moară, le spuse părinţilor: când voi muri, sădiţi toiagul meu pe mormânt; şi dacă înmugureşte şi dă rod, să ştiţi că sunt neprihănit faţă de ea; iar dacă nu înmugureşte, să ştiţi că am greşit cu ea.
Şi toiagul a înverzit şi a treia zi a înmugurit şi a dat rod. Şi toţi îl slăveau pe Dumnezeu.
.
A mai zis: am mers la alt bătrân. El ne-a pus să mâncăm, şi după ce ne săturasem, tot ne mai îndemna să mai luăm. Cum îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: eu de şase ori am pus masa fraţilor care veneau, şi i-am îndemnat să mânce, mâncând şi eu cu ei, şi încă îmi e foame. Tu mâncând o dată eşti atât de sătul, că nu mai poţi mânca?
.
Povestea tot el: a venit avva Ioan, stareţul unei mănăstiri mari, la avva Paisie, care trăia de patruzeci de ani în străfundul pustiei. Şi ca unul care avea pentru el multă dragoste şi familiaritatea care vine din ea, l-a întrebat: ce ai izbutit în atâta amar de vreme sihăstrit aşa şi netulburat de nimenea? Iar el a spus: de când m-am călugărit, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând. Spuse şi avva Ioan: nici pe mine mâniindu-mă.
.
Povestea avva Casian despre un anume avva Ioan, chinoviarh, că ducea o viaţă sfântă. Şi spunea: când se apropia de sfârşit şi pleca cu veselie şi bucuros spre Dumnezeu, fraţii l-au înconjurat cerându-i să le lase moştenire un cuvânt scurt şi mântuitor, prin care să poată înainta pe calea desăvârşirii în Christos. Iar el spuse gemând: Niciodată n-am făcut voia mea, nici n-am învăţat pe altul ceva ce n-am făcut eu înainte.
.
Mai povestea despre un alt bătrân care locuia în pustie, că l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea dar, ca niciodată să nu aţipească atunci când începe vreo discuţie duhovnicească, şi dacă începe cineva să spună vorbe deşarte sau ponegriri, să adoarmă îndată, ca urechile lui să nu guste din asemenea otravă. Tot el spunea că diavolul este sârguincios la vorbe deşarte, şi se luptă cu toată învăţătura duhovnicească, folosind această pildă: vorbind eu pentru folosul unor fraţi, au căzut într-un somn aşa greu, încât nici pleoapele nu şi le puteau clinti. Eu am dorit să le arăt lucrarea diavolului, am furişat şi un cuvânt deşert; atunci ei s-au veselit, trezindu-se. Eu am gemut şi le-am spus: până acum am vorbit despre lucruri cereşti, şi ochii voştri erau plecaţi spre somn; când am strecurat un cuvânt deşert, v-aţi trezit toţi cu sârg. De aceea, fraţilor, vă rog, daţi-vă seama de lucrarea diavolului celui rău şi luaţi aminte la voi, păzindu-vă de aţipire, când faceţi sau ascultaţi ceva duhovnicesc.
.
A mai spus: un senator roman, care se lepădase (de lume) şi-şi împărţise averile săracilor, păstrase câte ceva pentru odihna sa, nevrând să îndure smerenia care vine din lepădarea desăvârşită, şi sfânta supunere a canonului vieţii de obşte. Lui i-a spus cel dintre sfinţi Vasile acest cuvânt: nici rangul de senator nu-l mai ai, nici călugăr nu te-ai făcut.
.
A mai spus: era odată un monah care locuia într-o peşteră în pustie. Şi i-au spus nişte rubedenii de-ale lui după trup:
– Tatăl tău este foarte supărat de boală şi trage să moară, vino să-l moşteneşti.
– Eu am murit faţă de lume înainte de el; mort pe viu nu moşteneşte.
.
Un frate i-a spus avvei Cronie:
– Spune-mi un cuvânt.
– Când a mers Elisei prooroc la sunamiteancă, a văzut că nu avea nici o treabă cu nimeni. Atunci ea a zămislit şi a născut prin venirea lui Elisei (IV Împăraţi 4, 10).
– Care este tâlcul?
– Când sufletul veghează şi se adună din risipirea atenţiei, şi se leapădă de voile sale, atunci pune stăpânire pe el Duhul lui Dumnezeu. Şi atunci poate să nască, deşi este sterp.
.
Un frate l-a întrebat pe avva Cronie:
– Ce să fac cu uitarea care-mi înrobeşte cugetul şi mă face nesimţitor, până mă trage la păcat?
– Când au luat neamurile străine chivotul din pricina nelegiuirilor fiilor lui Israil, l-au tras până l-au dus în casa lui Dagon, dumnezeul lor, care atunci a căzut cu faţa în jos.
– Adică?
– Când ajunge să fie înrobit cugetul omului prin mijloacele lui însuşi, atunci e tras, până e dus în păcatul nevăzut.
.
L-a întrebat un frate pe avva Cronie:
– În ce chip ajunge omul la smerenie?
– Prin frica lui Dumnezeu.
– Şi prin ce faptă ajunge la frica lui Dumnezeu?
– După mine, să se înfrâneze de la tot lucrul, să se dedea trudei trupeşti, şi, după puteri, să se gândească la ieşirea sa din trup şi la judecata lui Dumnezeu.
.
A zis avva Cronie:
– Dacă nu mâna Moise oile sub muntele Sinai, nu ar fi văzut focul din rug (Exod 3, 2).
L-a întrebat un frate:
– Ce înseamnă rug?
– Rugul înseamnă fapta trupească. Este scris că împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse în ogor.
– Atunci omul n-ajunge la nici o cinste, fără trudă?
– Oricum, e scris: „cu ochii aţintiţi la începătorul şi împlinirea credinţei, la Iisus, care în locul bucuriei care era pusă dinaintea Lui, a răbdat crucea“ (Evrei 12, 2). Şi David zice şi el, „de voi da somn ochilor mei, şi pleoapelor mele adormire“ (Psalmi 131, v. 4) şi aşa mai departe.
.
Spunea avva Cronie: ne-a povestit avva Iosif Pelusiotul aşa: pe când locuiam în Sinai, era acolo un frate nu doar bun şi nevoitor, ci şi frumos cu trupul. Şi venea la biserică la slujbă cu un antereu vechi şi petecit. Atunci văzându-l că vine într-una aşa la slujbă, i-am zis:
– Frate, nu vezi fraţii, cum sunt îngeri la slujbă, în biserică; cum vii tu totdeauna aşa încoace?
– Iartă-mă, avvo, că nu am altele.
Atunci l-am luat la mine în chilie şi i-am dat un leviton şi ce-i mai trebuia, şi de atunci era îmbrăcat ca ceilalţi fraţi, şi arăta ca un înger. Au avut odată părinţii nevoie să trimită zece fraţi la împărat pentru o trebuinţă; şi l-au ales şi pe el printre cei trimişi. Cum a auzit el, a făcut metanie părinţilor, zicându-le:
– Iertaţi-mă, pentru Dumnezeu, că sunt robul unuia mare din cei de-acolo; şi dacă mă recunoaşte, îmi ia chipul călugăresc şi mă duce iarăşi ca să-i robesc.
După ce i-a înduplecat pe părinţi şi s-a dus, am aflat mai târziu de la cineva care-l ştia îndeaproape, că atunci când era în lume, fusese praefectus praetorii („şef al poliţiei“) la Roma; şi ca să nu-l recunoască şi să fie stânjenit de oameni, a găsit acel pretext. Atât de mult se sârguiau părinţii ca să fugă de slava şi de tihna lumii acesteia.
.
Sursa: www.pateric.ro 

miercuri, 3 octombrie 2012

Rugăciune

.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.
.
Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.
.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie.
.
Amin.
.
Sursa: Părintele Arsenie BOCA.

joi, 16 august 2012

Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi ...

.
"...Aşa stă Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în trup euharistic. Trepte de pătrundere, trepte de cunoaştere; trepte de cunoaştere, trepte de iniţiere; trepte de iniţiere, trepte de sfinţenie: chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup acum nu-L mai cunoaştem astfel."
.
   "Prin urmare, cititorule dacă vei deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ţi împlini nevoia de a şti, şi dacă ai străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n-o vei uita. Dacă ai zăbovit asupră-i cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene, împrumutate din culturile cu care autorii biblici s-au învecinat sau din altele pe care nici ei şi nici părinţii lor nu le-au ştiut. Dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară, iată că ai gustat într-însa belşug de genuri şi specii, poezie lirică şi epică, istoriografie, legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale, pagini profetice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice, sentinţe aforistice şi incantaţii prozodice... Dacă ai cerceta-o cu un ochi critic necruţător, vei fi descoperit şi ceea ce, în fapt, căutai: naivităţi, inadvertenţe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme şi multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici.
.
   Dacă, pentru nevoia de a înţelege, o vei cerceta a doua şi a treia oară, mai cu de-amănuntul, cu-ncetineli şi reveniri, dacă îţi vei pune gândul pe textul din faţă şi pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi în stare să pipăie înţelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminişurile alegorice ale întâmplărilor, să desluşească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s-a petrecut ca fapt istoric la vremea ei, dar şi în prefigurare pentru vremile din urmă. În acelaşi timp, reliefurile noilor tale lecturi îţi vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt şi mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.
.
   Dar dacă, pentru nevoia de a cunoaşte, te vei deprinde să o citeşti nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul ţi se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îţi va descoperi că, de vreme ce toate cărţile acestei Cărţi au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L şi vestindu-L, şi de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură fiinţă, care eşti tu, cititorule. Dacă o ocoleai, ar fi fost să treci pe alături de propria ta viaţă; dar fiindcă ţi-ai asumat-o a fost să te descoperi pe tine sie-ţi. Acum, ajutat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de însemnările din josul paginii, vei pătrunde în adevărurile de credinţă şi în sensurile adânci ale Scripturii adică în lumina lecturii ei duhovniceşti singura care te ridică deasupra lui a şti şi deasupra lui a înţelege, anume în văzduhul lui a cunoaşte, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt şi eternitatea te îmbie la Viaţă; căci viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. 
.
   Odată ajuns aici, nu-ţi mai rămâne decât Bucuria."


Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, versiune diortosită după Septuaginta redactată, adnotată şi tipărită de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în ediția tipărită în 2009 la Editura Renaşterea, Cluj-Napoca.

vineri, 15 iunie 2012

Care este sensul binecuvântării, în general, şi care este valoarea ei?

.

În privința sensului binecuvântării vom pleca de la o definiţie ad-hoc, cum că binecuvântarea este actul paşnic şi benevol prin care o persoană doreşte (urează) binele adevărat unei alte persoane, cu care comunică. Binele adevărat este binele universal valabil, iar acesta nu poate fi decat binele care are izvor în Dumnezeu ca singur Veşnic şi Desăvârşit. Ca binecuvântarea să aibă lucrare este necesar ca ambele persoane să creadă în acelaşi „bine”.
.
Binecuvântarea este de două feluri: (1) binecuvântarea de la Dumnezeu şi (2) binecuvântarea de la oameni. Există şi o situaţie specială, ce împlineşte amândouă binecuvântările: binecuvântarea ce o face preotul către oameni, atunci când binecuvânteaza în numele lui Dumnezeu. Doar în credinţa creştină întâlnim aceasta putere de a binecuvânta astfel, deoarece preotul creştin este purtător al unui har (putere, trimitere) ce este chiar de la Dumnezeu spre aceasta. Preotul creştin poate binecuvânta şi în numele său personal, dar poate binecuvânta şi în numele lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va împlini binecuvântarea acestuia. Se face aceasta nu pentru că Dumnezeu nu are timp de lume şi şi-a angajat ajutoare, ci pentru Biserica Lui, pe care o iubeşte şi care este, prin întoarcerea către Dumnezeu prin pocăinta, a omului cazut, împlinirea Cuvântului şi Jertfei Sale. Tot omul este căzut, dar nu tot omul rămâne căzut! Cel care se întoarce prin plângere şi părere de rău sincere, acela devine fiu al Bisericii şi astfel, beneficiar potent al binecuvântării preotului! Oamenii de azi înţeleg mai greu că lucrarea Bisericii este de a naşte sfinţi din toţi cei care devin mădulare ale ei. Oamenii solicită azi ceea ce ei doresc de la Biserică, spre împlinirea unor nevoi şi neputinţe ce solicită milă uneori (deci cu greu pot fi refuzate), este drept, dar nu mai solicită binecuvântarea!
.
Acum, să le luăm pe rând:
  1. Dumnezeu poate binecuvânta pe cineva, atunci când doreşte aceasta. Fericit este omul acela, căci este prietenul lui Dumnezeu. Aceasta binecuvântare nu se mai ia înapoi nicicând! Valoarea acestei binecuvântări rezultă din valoarea celui care o oferă (Dumnezeu), din puterea ei în faţa căreia nu poate sta nimeni, cât şi din veşnicia acesteia. Mântuirea este binecuvântarea supremă din această categorie, pe care o nădăjduim!
  2. Omul poate binecuvânta pe Dumnezeu sau pe un alt om. Când omul binecuvântează pe Dumnezeu, o face cu scopul de a se închina Lui; recunoaşte puterea şi măreţia şi stăpânirea Acestuia şi ridică slavă catre Creator. Nu aşteaptă în schimb nimic, ci este un act de prosternare faţă de Acesta! Valoarea acestei binecuvântări vine din aşezarea omului în poziţia corectă faţă de existenţa sa; un astfel de om va avea puterea, ulterior să priceapă, să vadă, să audă corect şi deplin ceea ce Dumnezeu lucrează în Iubire. De aceea, fiecare slujbă a cultului creştin începe cu binecuvântarea pe care preotul o face către Dumnezeu, ca o aşezare în normalitate! Tot aici, trebuie menţionat că, din smerenie şi dorinţa ca omul să nu se aşeze cumva în fața lui Dumnezeu cu nevrednicie, cultul Bisericii rezervă binecuvântarea aceasta preotului, în timpul oricărei slujbe sau rugăciuni. În particular, fiecare om poate binecuvânta pe Dumnezeu, dar nu cu scopul de a înlocui lucrarea preotului Bisericii, ci pentru a împlini, cum spuneam, nevoia de a ne aşeza pe poziţia singura corectă faţă de El, supunerea totală!
Când omul binecuvântează pe alt om, nu contează decât scopul pentru care se face acea binecuvântare. Omul care binecuvântează trebuie să aibă, mai întâi, aşezarea spre a face aceasta, căci spune Scriptura: „Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare.”(Evrei 7,7), deci să binecuvânteze din ale sale, adică să aibă în el „materia” ce doreşte să o transmită celuilalt, binele! Preotul va binecuvânta pe credincios spre întărire, spre ocrotire de la Dumnezeu a celui binecuvântat şi spre mântuire. Credinciosul va binecuvânta pe alt credincios cu iubire, tot spre mântuire! Acesta binecuvântare conţine deci, implicit, o rugăciune către Cel ce ţine toate, către Dumnezeu, din partea celui care binecuvântează pentru cel ce primeşte binecuvântarea. Această binecuvântare respectă, întotdeauna, principiul ierarhiei lucrării harice. Astfel ea se transmite de sus în jos şi pe orizontală, dar niciodată de jos în sus! Episcopul va binecuvânta pe alt episcop, pe preot, pe diacon şi pe credincios; preotul va binecuvânta pe alt preot, pe diacon, sau pe credincios, dar nu pe episcop; tot aşa mai departe! Aici este de observat diferenţa dintre binecuvântarea acesta şi rugăciunea pentru alt om. Amândouă se fac din iubire, dar binecuvântarea, chiar dacă include obligatoriu o formă de rugăciune, se bazează pe curgerea Darului de la Izvor (Dumnezeu) către vărsare (omul); rugăciunea însă, este ca şi aerul, înconjoară pe toţi şi răcoreşte pe toţi cu bucurie. Deci a nu se confunda binecuvântarea cu rugăciunea, chiar dacă uneori la forma văzută seamană destul de mult! Foarte importantă este nevoia de binecuvântare ce există în relaţia dintre părintele trupesc şi copilul său. Părintele (tata sau mama, chiar bunicii) pot şi trebuie să-şi binecuvânteze copiii (nepoţii), pentru că numai astfel îi vor feri de apariţia în viața lor a stării opuse binecuvântarii, blestemul. Un copil care este însemnat de părinţii săi cu semnul crucii (şi nu numai când este mic!) şi este binecuvântat cu cuvinte precum „Domnul nostru Iisus Hristos să te ocrotească”, va reuşi să evite părtăşia cu blestemul de oriunde ar veni acesta, din neam, de la lume sau de la cel rău!
.
Cazul special, cum spuneam mai sus, al binecuvântarii preotului către credincios şi care conţine în acelasi timp atât binecuvântarea Lui Dumnezeu cât şi cea a omului, apare ca urmare a puterii transmisă preotului prin împreună-lucrarea cu Harul Preoţiei. În general, aceasta binecuvântare este folosită atunci când este solicitată de o rânduială de cult sau când preotul vede nevoia acesteia. Exemplu poate fi dezlegarea păcatelor la Taina Sfintei Spovedanii, sau situaţii excepţionale în care preotul se implică, cu voia şi ştiinţa sa deplină, cerând lui Dumnezeu, în baza puterii de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, ca voia sa să fie împlinită exact aşa. Preotul va da socoteală însă de felul cum foloseşte această putere ce i-a fost încredinţată.
.
Cu excepţia situaţiei în care omul binecuvântează pe Dumnezeu, cel care este binecuvântat trebuie să colaboreze în iubire identică cu cel ce binecuvintează, acceptând binecuvântarea şi întărind această acceptare printr-o formulă clară, cel mai indicat spunând “Amin!”. Roadele binecuvântarii se vor vedea în mod sigur prin răbdare. Dacă cel binecuvântat nu răspunde prin această aşezare corectă în primirea binecuvântării, binecuvântarea se va întoarce la cel care a trimis-o. Se întelege deci, că binecuvântarea nu este ceva abstract, ci o formă clară şi reală a unei puteri care se poate transmite, cu condiţia ca cel ce doreşte să o trimită să aibă de unde să “rupă” aceasta putere! Altfel este nebunie: cum să dai ceea ce nu ai! Iată de ce oricine este lepădat, căzut, necunoscător, sau răuvoitor, nu poate da Binele prin binecuvântare vreunui om, cu atât mai puţin lui Dumnezeu! Aceştia trebuie mai întâi să facă pocăinţă spre reaşezarea lor pe calea cea bună, căci doar una este Calea, iar apoi să încerce să dea din preaplinul inimii lor, când îl vor dobândi!
.
Sper că toate acestea să vă folosească. De am greşit ceva, iertaţi-mă şi rugaţi-L pe Domnul să mă înţeleptească spre mântuire!
.
Cu dragoste de Hristos şi dor de Rai,
.
Pr. Gheorghe Iftimi
.
Sursa:  www.preotia.ro   

vineri, 27 aprilie 2012

Despre Înviere

.
Dacă acum prăznuim Învierea, lesne este să înţelegem că mai înainte a fost moartea, iar aceasta a intrat în omenire ca urmare a păcatului. O singură poruncă a primit omul în rai, să trăiască în armonie şi bucurie, prin care avea puterea să se şi desăvârşească. Însă neîmplinirea poruncii avea să-i aducă moartea ca pedeapsă pentru neascultare.

Moartea înseamnă despărţire: pe de o parte se referă la despărţirea sufletului de trup, iar pe de altă parte sufletul se desparte de Dumnezeu, “căci în suflet era viaţa şi viaţa era darul lui Dumnezeu”. Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea şi Tatăl din început a hotărât să nimicească moartea. Dacă făgăduinţa vine imediat după păcat, lucrarea mântuirii se va face la plinirea vremii. Iar dacă moartea era pecetea fiecărui urmaş al lui Adam, cine ar fi putut să o curme? Nu era cu putinţă să fie curmată decât de cineva nemuritor. Atunci Tatăl cel Ceresc a hotărât ca Fiul Său să ia trup, să pătimească şi să moară.

Prin patima, prin crucea şi prin moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu se izbăvesc strămoşii şi se înlătură moartea ca pedeapsă pentru păcat.

Învierea restabileşte frumuseţea cea dintâi, ea ne aşează mai sus decât erau strămoşii înainte de păcat, pentru că Hristos Fiul lui Dumnezeu după al Cărui chip s-a făcut omul cel dintâi este ca un începător al neamului omenesc, ceea ce l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, adică Mântuitorul Hristos, cu Duh dătător de viaţă”.

Viaţa înmugureşte în baia botezului care semnifică trecerea prin mormântul lui Hristos, după care cântăm: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu bucurie rostim aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel la primirea celei dintâi taine, întrucât la fiecare dintre cei botezaţi cerul se deschide.

Acesta este semnul dragostei părinteşti a lui Dumnezeu care priveşte cu bunăvoinţă către Fiul Său înviat din morţi. Hristos iese din mormânt cu un trup nestricăcios superior trupului lui Adam, care aflându-se în rai avea nevoie de hrană şi era supus ispitelor. Acum Iisus Hristos înviază cu un trup duhovnicesc. Acesta nu mai poate fi cuprins de stricăciune şi locul unde îi duce Hristos pe strămoşi este superior raiului celui dintâi. În Eden satana a intrat şi a adus ispita, însă în Raiul pe care îl deschide Hristos prin Înviere este numai lumină şi nici un rău nu mai poate să pătrundă pentru că lumina a alungat întunericul. Însuşi Hristos luminează în raiul pe care îl deschide pentru toţi oamenii cei ce doresc viaţa şi mântuirea.

Să nu-i uitaţi pe sfinţii noştri care au primit lumina lui Hristos prin Sfinţii Apostoli şi ne-au trimis-o nouă jertfindu-se, ca şi noi să fim astăzi părtaşi Învierii lui Hristos. Au trecut prin suferinţă pragul acestei vieţi lăsând mărturie a Învierii tuturor, Sfintele lor Moaşte care ocrotesc întreaga lume. S-au jertfit pentru ca noi să nu mai plângem, căci au venit iertarea şi pacea aduse de Hristos prin Învierea ce străluceşte şi ne copleşeşte întărindu-ne pe toţi.

TEODOSIE

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

.
Pastorală la Învierea Domnului – 2012
Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.

Hristos a înviat!

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14)

Iubiţi credincioşi,
Întâmpinăm în noaptea cea mai sfântă a anului învierea lui Hristos, Care ne-a dăruit tuturor viaţă veşnică, atât celor care se află cu trupurile în morminte, cât şi nouă, celor care trăim în această lume. El a înviat, precum vestise în Evanghelie, ca lumea să aibă viaţă desăvârşită din belşug (Ioan 10, 10).
Fiul lui Dumnezeu întrupat, asemenea nouă, iar acum înviat cu Trupul din morţi, ne ridică la înalta demnitate de fii ai lui Dumnezeu. Toate cele pe care Hristos le săvârşeşte sunt manifestarea iubirii dumnezeieşti împărtăşite nouă. El nu înfăptuieşte nimic pentru Sine, ci toate le face numai pentru noi oamenii, pentru a ne readuce la plinătatea iubirii, în comuniunea cu Dumnezeu. Am fost părtaşi la momentele de durere de dinaintea morţii Domnului. Dar nici soldaţii romani, nici arhiereii sau căpeteniile iudeilor, nici poporul răsculat şi nici chiar persecutorii care au pus în practică hotărârea răstignirii Sale n-au avut puterea supremă în condamnarea lui Hristos. El este Jertfa vie şi conştientă care Se aduce în mod liber spre Răstignire, după cum a binevoit. El este – aşa cum mărturisim în timpul rugăciunii Heruvicului din timpul Sfintei Liturghii – „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce”, Cel care singur Îşi dă viaţa şi acceptă temporar moartea trupească pentru a ne da viaţa cea veşnică.
Sf. Ap. Pavel spune că Hristos este Mielul Pascal care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7). Acest adevăr este mărturisit, de fapt, cu mult timp înainte de Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, încă din perioada Vechiului Testament, de marele prooroc Isaia prin cuvintele: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).
La rândul său, Sfântul Evanghelist Luca spune că Hristos a rostit pe Cruce cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46), de unde reiese, în mod clar, că Hristos singur, în deplina Sa libertate, Se jertfeşte „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, pentru a ne scoate definitiv din robia păcatului și de sub stăpânirea morţii (Evrei 2, 14-15).
Moartea pe care Mântuitorul Hristos o primeşte prin umanitatea Sa exprimă în mod deplin purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Tot el afirmă că Jertfa de pe Cruce, moartea şi pogorârea la iad sunt mijloacele prin care Hristos Se pogoară în locuinţa morţii pentru a-i surpa puterea pentru totdeauna. Astfel, folosindu-se de o serie de imagini sugestive, Sfinţii Părinţi ne spun că Trupul lui Hristos este momeala aşezată în undiţa firii Sale dumnezeieşti care, prin experienţa morţii, surpă pe stăpânitorul acesteia şi trage afară din locaşurile întunericului şi din adâncurile iadului pe toţi sfinţii și drepţii aflaţi sub stăpânirea morţii.
Prin urmare, temeiul fundamental al Jertfei lui Hristos este iubirea Sa desăvârşită pentru întreaga Creaţie şi, în mod special, pentru om: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mai înainte de Patimile şi de Răstignirea Sa, Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi că Jertfa este calea cea mai bună prin care se arată iubirea adevărată: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 13-14). Şi tocmai din cauza iubirii Sale desăvârşite, Hristos se jertfeşte pentru întreaga umanitate (Efeseni 5, 2). Hristos ne descoperă în mod copleşitor dragostea dumnezeiască: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 6-8).

Dreptmăritori creştini,
Hristos îşi arată iubirea Sa faţă de oameni nu doar prin răstignirea Sa. Ca Domn al Vieţii şi ca Împărat al celor vii, Hristos Îşi păstrează în mod permanent firea dumnezeiască unită cu firea omenească asumată din Sfânta Fecioară Maria. Astfel, chiar dacă în mormânt fiind, Trupul Său este despărţit de suflet, El rămâne permanent unit cu acestea prin dumnezeirea Sa. Tocmai de aceea, în Trupul lui Hristos cel Răstignit şi aşezat în mormânt noi avem Trupul cel plin de viaţă al lui Hristos Domnul.
Mântuitorul Hristos se pogoară ca Viaţă în mormânt, dar şi în străfundurile iadului pentru a pune capăt păcatului odată pentru totdeauna. Aşa cum mărturisim de fiecare dată la Sfânta Liturghie, în timpul celor trei zile în care Hristos a stat în mormânt, El S-a aflat cu trupul în mormânt, dar, în acelaşi timp, cu sufletul în iad, cu tâlharul în Rai, și cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pe Tronul Sfintei Treimi. Astfel, aşezarea dumnezeiescului Trup în mormânt devine o prezenţă totală a lui Hristos. De aceea, Mântuitorul este şi rămâne pentru totdeauna – chiar şi în moarte – Dumnezeu şi Om adevărat.
Pe temeiul acestei învăţături de credinţă, Biserica vorbeşte despre pogorârea lui Hristos în iad. El nu este dus la iad de către moarte, ca celelalte suflete peste care aceasta avea stăpânire, ci singur Hristos se pogoară ca un Biruitor în casa morţii, pentru a elibera veşnic sufletele ţinute acolo. Hristos coboară la iad ca Împăratul Vieţii, ca Cel Atotputernic care a prădat iadul și moartea. Prin aceasta, mormântul lui Hristos devine Raiul însuşi, dar şi izvor al Învierii.
În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că Hristos S-a pogorât la iad pentru ca toţi cei care au crezut şi L-au iubit pe Dumnezeu să regăsească comuniunea cu El: „Sufletul îndumnezeit se pogoară la iad şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere”.

Iubiţi fii duhovniceşti şi mărturisitori ai Învierii Domnului,
Darul vieţii primit prin Învierea lui Hristos este pentru toţi oamenii. În locul îndepărtării de Dumnezeu, provocate de noi prin păcat, Hristos ne-a dus la comuniunea cu Dumnezeu, Viaţa cea adevărată; în schimbul urii, al răzvrătirii şi al necredinţei noastre, El ne-a dăruit iubirea Sa dumnezeiască. În acest sens, Sf. Iustin Popovici spune că dacă noi, prin păcatele noastre, îl răstignim pe Hristos, El ne răspunde cu iubirea Sa veşnică: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin Învierea Lui îi conduce pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea… Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori”.
Văzând atâta iubire a lui Hristos pentru noi ne punem întrebarea: care trebuie să fie răspunsul nostru faţă de Jertfa şi Învierea Sa? După cum și Psalmistul David se întreba, cu mult timp înainte: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalm 115, 3). Răspunsul îl găsim în Biserică, prin sfinţi. Iată, Sf. Nicolae Cabasila ne arată că trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Hristos cu toată viaţa, cu gândurile şi cu dorinţele noastre, pentru a-L lăsa să învie şi să trăiască în noi: „Să ne dăm aşadar lui Dumnezeu pe noi înşine! Sau, mai bine zis, să-i aducem ca pe un rod în chip desăvârşit nu numai trupul, ci şi sufletul însuşi, adică mintea, simţirea, voinţa şi toată mişcarea lor. Fiindcă şi Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere şi să ne elibereze din sclavie”.
La rândul său, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să nu ne arătăm indiferenţi faţă de Învierea Mântuitorului Hristos, ci să o perpetuăm prin viaţa şi comportamentul nostru de zi cu zi. Astfel, el ne spune că trebuie să devenim adevăraţi fii ai Învierii, în care să nu mai vieze păcatul: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 11-13).

Iubiți fraţi şi surori întru Hristos Cel înviat,
Noi, cei ce ne aflăm în acest pământ apostolic, cel mai vechi ţinut creştin românesc binecuvântat de sângele multor mucenici și străjuit de peștera Sfântului Apostol Andrei de unde ca din mormântul Domnului, au izvorât razele strălucitoare ale propovăduirii de către cel Întâi chemat la apostolie, se cuvine să avem fiori de credință care să ne cucerească mintea, inima şi toate simţirile noastre.
Astfel, dacă Hristos se aşează într-un mormânt săpat în stâncă, asemenea unei peşteri, de unde va învia luminând întreaga lume, și peştera Sfântului Andrei devine mormântul Învierii neamului nostru, prin mărturia despre Înviere a celui ce ne ocroteşte spiritual.
Cuvântul Învierii a rodit bogat în primele secole creştine încât, până în secolul V, cetăţile Schytiei Minor, ale Dobrogei de azi, erau toate creştine, strălucind credinţa împărtăşită de ierarhii, preoţii şi diaconii din cele 15 scaune episcopale.
Să reaprindem aşadar şi noi, cei de acum, străjuiţi din cer de mulţimea sfinţilor de aici, flacăra credinţei, cum am început cu toţii prin multe zeci de biserici şi mănăstiri noi, întemeiate în Eparhia noastră.
Să-L primim pe Hristos Cel Înviat în lăuntrul nostru spre a zidi şi cetatea sufletelor noastre, în care să ardă necontenit candela Învierii Domnului Hristos.
Cu El să mergem la Tatăl, în Împărăţia Cerurilor, ca cel Întâi născut din morţi şi începutul învierii celor adormiţi.
Ne rugăm Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel jertfit şi înviat, să reverse şi în viaţa noastră a păcătoşilor lumina şi bucuria Învierii Sale pentru a putea să ne menţinem şi să înaintăm tot timpul pe calea mântuirii şi să împlinim cele bineplăcute Lui.

Hristos a înviat!

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos Cel înviat rugător,

† TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

marți, 6 martie 2012

METANIE, de Radu Gyr

.                                        
Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.
.
Metanie


luni, 20 februarie 2012

“Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea…”

.
Dacă acum prăznuim Învierea, lesne este să înţelegem că mai înainte a fost moartea, iar aceasta a intrat în omenire ca urmare a păcatului. O singură poruncă a primit omul în rai, să trăiască în armonie şi bucurie, prin care avea puterea să se şi desăvârşească. Însă neîmplinirea poruncii avea să-i aducă moartea ca pedeapsă pentru neascultare.
Moartea înseamnă despărţire: pe de o parte se referă la despărţirea sufletului de trup, iar pe de altă parte sufletul se desparte de Dumnezeu, “căci în suflet era viaţa şi viaţa era darul lui Dumnezeu”. Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea şi Tatăl din început a hotărât să nimicească moartea. Dacă făgăduinţa vine imediat după păcat, lucrarea mântuirii se va face la plinirea vremii. Iar dacă moartea era pecetea fiecărui urmaş al lui Adam, cine ar fi putut să o curme? Nu era cu putinţă să fie curmată decât de cineva nemuritor. Atunci Tatăl cel Ceresc a hotărât ca Fiul Său să ia trup, să pătimească şi să moară.
Prin patima, prin crucea şi prin moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu se izbăvesc strămoşii şi se înlătură moartea ca pedeapsă pentru păcat.
Învierea restabileşte frumuseţea cea dintâi, ea ne aşează mai sus decât erau strămoşii înainte de păcat, pentru că Hristos Fiul lui Dumnezeu după al Cărui chip s-a făcut omul cel dintâi este ca un începător al neamului omenesc, ceea ce l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, adică Mântuitorul Hristos, cu Duh dătător de viaţă”.
Viaţa înmugureşte în baia botezului care semnifică trecerea prin mormântul lui Hristos, după care cântăm: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu bucurie rostim aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel la primirea celei dintâi taine, întrucât la fiecare dintre cei botezaţi cerul se deschide.
Acesta este semnul dragostei părinteşti a lui Dumnezeu care priveşte cu bunăvoinţă către Fiul Său înviat din morţi. Hristos iese din mormânt cu un trup nestricăcios superior trupului lui Adam, care aflându-se în rai avea nevoie de hrană şi era supus ispitelor. Acum Iisus Hristos înviază cu un trup duhovnicesc. Acesta nu mai poate fi cuprins de stricăciune şi locul unde îi duce Hristos pe strămoşi este superior raiului celui dintâi. În Eden satana a intrat şi a adus ispita, însă în Raiul pe care îl deschide Hristos prin Înviere este numai lumină şi nici un rău nu mai poate să pătrundă pentru că lumina a alungat întunericul. Însuşi Hristos luminează în raiul pe care îl deschide pentru toţi oamenii cei ce doresc viaţa şi mântuirea.
Să nu-i uitaţi pe sfinţii noştri care au primit lumina lui Hristos prin Sfinţii Apostoli şi ne-au trimis-o nouă jertfindu-se, ca şi noi să fim astăzi părtaşi Învierii lui Hristos. Au trecut prin suferinţă pragul acestei vieţi lăsând mărturie a Învierii tuturor, Sfintele lor Moaşte care ocrotesc întreaga lume. S-au jertfit pentru ca noi să nu mai plângem, căci au venit iertarea şi pacea aduse de Hristos prin Învierea ce străluceşte şi ne copleşeşte întărindu-ne pe toţi.

†TEODOSIE
.

marți, 31 ianuarie 2012

File de pateric (37)

.
Zicea avva Isidor, pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.
.
A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.
.
A mai zis: mulţi oameni doresc virtuţile, dar se codesc să meargă pe calea care duce la ele; alţii sunt de părere că nu există virtute. Trebuie ca pe unii să-i îndupleci să-şi lase îndoiala, iar pe ceilalţi să-i înveţi că virtutea este într-adevăr virtute.
.
A mai zis: răutatea i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi i-a dezbinat pe oameni între ei. Trebuie să fugim de ea cât mai tare şi să urmărim virtutea, cea care ne aduce alături de Dumnezeu şi ne uneşte pe unii cu alţii.
.
A mai spus: Fiindcă mare este înălţimea smereniei, şi mare căderea înfumurării, vă sfătuiesc să o iubiţi pe una, şi să nu cădeţi în cealaltă.
.
Cumplita şi atot-îndrăzneaţa iubire de avere nu cunoaşte saţ, mânând sufletul înrobit până la cele mai mari rele. Deci să o gonim încă de la început, că atunci când precumpăneşte, e de nestăpânit.
.
Au venit odată să-l facă pe avva Isaac preot. Când a auzit, a fugit în Egipt – s-a dus într-o ţarină şi s-a ascuns printre ierburi. Părinţii îl urmăreau, şi ajungând în ţarină s-au oprit să se odihnească puţin acolo, că se înnoptase; au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a dus, oprindu-se lângă bătrân. Dimineaţa au căutat măgarul, găsindu-l şi pe avva Isaac, şi s-au minunat. Cum voiau să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: nu mai fug. E voia Domnului, şi oriunde aş fugi, tot la ea ajung.

A zis avva Isaac: când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu avva Theodor al Fermei – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:
– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?
– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.
De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.
.
Avva Isaac şi avva Avraam locuiau împreună. A venit odată avva Avraam, găsindu-l pe avva Isaac plângând. Şi i-a spus:
– De ce plângi?
– De ce să nu plângem? Unde să ne ducem? Că au murit părinţii noştri. Munca mâinilor nu ne ajunge pentru plata luntrilor, ca să mergem la bătrâni, deci de acum am rămas orfani. De asta plâng eu.
.
Zicea avva Isaac: l-am văzut pe un frate secerând la holdă, şi a vrut să mânce un spic de grâu. Şi i-a spus stăpânului holdei, „pot să mânc un spic de grâu?“ Iar acela s-a minunat auzindu-l, şi i-a spus: a ta este holda, părinte, şi mă întrebi pe mine? Atâta era de conştiincios (era atent la amănunte) fratele.
.
A mai zis fraţilor: nu aduceţi aici copii – patru mănăstiri din Sketis s-au pustiit din pricina copiilor.
.
Despre avva Isaac se zicea că mânca cenuşa cădelniţei de la liturghie, cu pâine.
.
A zis avva Isaac: părinţii noştri şi avva Pamvó purtau haine vechi, răscârpite, şi de fuior de curmal pe deasupra; voi purtaţi acum haine scumpe. Duceţi-vă de aici, că aţi pustiit locurile de aici. Când să meargă la seceriş, le zicea: nu vă dau porunci, că nu le păziţi.
.
Povestea unul dintre părinţi că a mers odată unul dintre fraţi purtând un culion mic la biserica Chiliilor, la avva Isaac, iar bătrânul l-a gonit zicând aşa: cele de aici sunt ale călugărilor, tu fiind mirean, nu poţi să rămâi aici.
.
A spus avva Ioan: niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, şi m-am sârguit şi eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.
.
S-a îmbolnăvit de o boală grea avva Isaac, una care l-a ţinut mult. Fratele îi făcea niţică fiertură, şi i-a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste. Fratele îl ruga:
– Ia puţin, avvo, din pricina bolii.
– Zău, frate, aş dori să petrec treizeci de ani în boala asta.
.
Se zicea că trăgea să moară avva Isaac, şi s-au adunat bătrânii la el, şi i-au spus:
– Ce-o să ne facem după tine, părinte?
– Vedeţi cum am umblat în faţa ochilor voştri: dacă vreţi şi voi să urmaţi şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, vă trimite harul Lui şi păzeşte locul acesta. Dacă nu le veţi păzi, nici să nu rămâneţi în locul acesta. Şi noi când trăgeau să moară părinţii noştri, ne îndureram, dar păzind poruncile lui Dumnezeu şi sfaturile lor, n-am căzut, ca şi cum ar fi fost ei cu noi. Aşa faceţi şi voi, şi vă veţi mântui.
.
A spus avva Isaac: zicea avva Pamvó, că se cade ca monahul să poarte aşa fel de haină, de să o arunce în afara chiliei trei zile, şi să n-o ia nimeni.
.
Sursa: http://www.pateric.ro/

miercuri, 11 ianuarie 2012

Învătătură despre preoţie

.
Hirotonia (Preoţia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, se împărtăşeşte unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire.Sfânta Taină a Preoţiei se împărtăşeşte aşadar unor bărbati anume pregătiţi pentru a o primi cu vrednicie. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinţii apostoli şi i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăţiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebită cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie şi de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a aşezat şi Taina Preoţiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan XX, 21-23).
.
Sfinţii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârşit Sfânta Taină a Preoţiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).
.
În trei direcţii se exercită puterea şi slujirea preoţească, şi anume:  învătătorească, sfinţitoare şi duhovnicească. 
Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfinţilor apostoli şi prin ei episcopilor şi preoţilor, odată cu cea sfinţitoare, prin cuvintele : «Mergând, învăţati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Matei XXVIII, 19-20).
Puterea sfinţitoare a fost dată şi în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceţi spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfinţitoare a preoţiei vorbeşte şi sfântul apostol Pavel: «Aşa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1).
Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).
.
Sfinţii apostoli au împărtăşit harul Preoţiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericeşti, (adică episcopilor, preoţilor şi diaconilor), având credinţa luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-şi are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată şi sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur). Aşadar, Preoţia este de la Dumnezeu, cum îi scrie şi sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei: «Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6). Taina Sfintei Preoţii o poate săvârsi numai episcopul şi de partea ei văzută ţine rugăciunea rostită de el: "Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop…)" şi punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneşte.
.
Taina Hirotoniei are trei trepte, toate adeverite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie şi bine cunoscute încă din vremea sfinţilor apostoli, şi anume : diaconia, preoţia şi arhieria. În Faptele sfinţilor apostoli ni se arată cum a luat fiinţă treapta diaconească, pe urma alegerii şi hirotoniei celor şapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe aceştia i-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se şi-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6). Sfinţii apostoli au hirotonit preoţi în mai multe cetăţi (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a aşezat şi episcopi, pe care, prin viu grai şi prin scrisori, îi sfătuieşte să îndrepteze cele ce mai lipsesc şi să aşeze preoţi prin cetăţi (Tit I,5). Şi sfinţii părinţi dau mărturie neîntreruptă şi netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preoţii, unul din ei scriind: «Supuneţi-vă toţi episcopului, precum Iisus Hristos Tatălui, şi preoţilor ca apostolilor, cinstiţi pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1-2).
.
Spre Sfânta Preoţie poate păşi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăşit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit, pentru pricini de abateri de la buna purtare preoţească, de la săvârşirea celor sfinte.
.
Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preoţii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor.
Episcopul are puterea să săvârşească toate Sfintele Taine şi toate slujbele bisericeşti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot şi, împreună cu încă doi arhierei, întru arhiereu, şi de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, deţine plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârsi cele sfinte şi de a conduce Biserica.
Preotul primeşte de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfinţitoare şi de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Sfântul Mir şi Antimisul.
Diaconul este ajutător al preotului şi al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credincioşilor, neputând săvârsi nici o Taină şi nici o Ierurgie.
.
Pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică ne învaţă că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos şi că sfinţii apostoli au împărtăşit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului şi diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice, avându-şi baza în voinţa Mântuitorului.
.

marți, 3 ianuarie 2012

Preotul – Icoana lui Hristos


Toţi oamenii aşteaptă de la preot o atitudine foarte apropiată de cea a lui Hristos - Domnul Iubirii. Este foarte corect să ai astfel de aşteptări, nu? Avem încă preoţi care chiar aşa sunt. Când spun asta mă gândesc la cum îi vede Hristos pe preoţi: toţi sunt sfinţiţi, adică chemaţi şi aşezaţi în slujirea aceasta specială, iar mulţi din ei sunt foarte aproape de sfinţenie.

Pentru un preot nu este greu să ajungă la a fi "cu un picior în rai" încă de pe pământ; este foarte greu să se menţină în starea aceasta. Lupta este uriaşă şi un mare aport spre mântuirea preotului îl are tocmai felul cum duce această luptă. Altfel spus, o mare grijă a preotului este să păstreze darul ce i-a fost încredinţat. La fel de importantă însă este şi lucrarea de a aduce roadă, căci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, două griji (lucrări, stări) ale preotului: prima grijă preotul o are faţă de Dumnezeu în mod direct, iar cea de-a doua tot faţă de El, dar prin intermediul Bisericii.


Preotul – Purtător al Harului Preoţiei

Prima lucrare (sau stare) este o relaţie specială (numai) între preot şi Dumnezeu; i-aş spune starea de “Purtător al Harului Preoţiei”. Din această stare rezultă şi cinstirea pe care o are preotul în lume. El se prezintă ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminentă, ci mai mult Preoţia acestei persoane, adică Harul Preoţiei. De aceea cinstea faţă de preot se cere şi dacă, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului său. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteşte doar pe preotul vrednic, pe preot îl cinsteşte, cine-l cinsteşte şi pe preotul nevrednic, preoţia o cinsteşte!”. Puţini oameni mai au azi capacitatea spirituală să-l vadă pe preot în această stare, de “Purtător al Harului Preoţiei”!
Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intimă cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stări este batjocură la adresa lui Dumnezeu şi El nu-şi va lăsa prietenii neapărati, căci le-a spus că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor! Orice trădare a acestei stări de către preot este un păcat aproape sinonim cu sinuciderea, căci preotul nu se mai poate întoarce la viaţa anterioară, fără preoţie adică, aşa cum nici omul nu se mai poate naşte încă o dată!


Preotul – Slujitor al Harului Preoţiei

Cea dea doua stare, să-i spunem de “Slujitor al Harului Preoţiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roadă, înmulţirea talanţilor, se face, după cum spuneam, în Biserică. Ea se face de către preot tot pentru Dumnezeu, dar nu în mod direct, ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preoţiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii în lucrarea Sa pământească, capătă formă în lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea învăţătorească, puterea sfinţitoare şi puterea conducătoare (duhovniceşte). Credinciosul de azi nu vede decât starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preoţiei”), acesta îl afectează, îl interesează, pentru că i se adresează. În funcţie de această stare clasifică preoţii, îi cinsteşte sau îi condamnă.
Atacul din exterior asupra acestei stări, dacă are o justificare ce este dreaptă, îl pune pe preot într-o stare de incompatibilitate (greseală, păcat) cu lucrarea lui în Biserică. Echilibrul se poate reface prin pocainţă şi dacă preotul nu a renunţat la credinţa lui în Harul Preoţiei, prima stare (aceea de “Purtător al Harului Preoţiei” ) nu este afectată deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot să fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie după un timp de pocainţă să i se dea voie, totuşi, să se împărtăşească la un loc cu ceilalţi preoţi în Altar în starea de “Purtător al Harului Preoţiei”.
Atacul din exterior poate fi însă şi unul nedrept şi atunci intervenţia Stăpânului preotului se va face simţită, ca şi în prima stare. De aici acea teamă a credinciosului, justificată, dar uneori împinsă spre extremă, cum că dacă ai nedreptăţit un preot va trebui să faci faţă unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzaţii mincinoase.

 
Preotul – Slujitor sau slugă

În Biserică, fiecare creştin, membru al Bisericii aşteaptă ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/şi trupesc, şi prin credinţa lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mâna preotului (uneori nu la propriu “prin mâna preotului”, ci prin slujirea lui la Altar ). Alţii, însă, răi fiind, încearcă să-şi ascundă păcatul lor de Dumnezeu, şi cum o poţi face cel mai bine decât desfiinţând pe cel care îţi vorbeşte în numele Domnului. Astfel se lansează o vânătoare a păcatelor preotului (ca să justifice neascultarea de cuvântul acestuia) sau, dacă nu se găsesc păcate destul de mari, atunci se încearcă schimbarea rânduielii drepte, aşa încât păcatul lor să fie considerat în comunitate măcar ceva corect, dacă nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie să se opună, altfel….! Aşa s-a ajuns la renunţarea la necesitatea Preoţiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gând de genul “ei lasă că nu-i ăsta chiar aşa sfânt ca să-mi spună mie ce să fac”, până la adevărate lupte făţişe. Dacă preotul nu se lasă atras în conflict şi îşi respectă principiile date de Hristos prin Preoţie, pierderea este doar a celui care ispiteşte. Dacă preotul cade în capcana întinsă va deveni părtaş, mai mult sau mai puţin, păcatului ispititorului.


Concluzie

Revin la întrebarea de la început: este greşit să ai aşteptări mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie să fie lumină, la fel ca Stăpânul Său. Preotul care nu mai luminează trebuie tratat ca atare: ca pe un frate creştin care a căzut. Preoţia pe care o poartă însă, trebuie tratată tot ca Preoţie, chiar dacă purtătorul ei este jos. Un capăt al preoţiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capăt care va rămâne la Hristos, şi acela nu poate fi întinat; prin acel capăt Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea să lucreze sau obligă harul să lucreze în interesul celor lumeşti. Acesta este sinucigas şi deja a murit. Miroase urât şi se simte de departe! Dar rămâne în grija Domnului, iar Acesta ştie când să-l îngroape sau când să-l învieze.


Sursa: Pr. Gheorghe Iftimi, www.preotia.ro