Toţi oamenii aşteaptă de la preot o atitudine foarte apropiată de cea a lui Hristos - Domnul Iubirii. Este foarte corect să ai astfel de aşteptări, nu? Avem încă preoţi care chiar aşa sunt. Când spun asta mă gândesc la cum îi vede Hristos pe preoţi: toţi sunt sfinţiţi, adică chemaţi şi aşezaţi în slujirea aceasta specială, iar mulţi din ei sunt foarte aproape de sfinţenie.
Pentru un preot nu este greu să ajungă la a fi "cu un picior în rai" încă de pe pământ; este foarte greu să se menţină în starea aceasta. Lupta este uriaşă şi un mare aport spre mântuirea preotului îl are tocmai felul cum duce această luptă. Altfel spus, o mare grijă a preotului este să păstreze darul ce i-a fost încredinţat. La fel de importantă însă este şi lucrarea de a aduce roadă, căci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, două griji (lucrări, stări) ale preotului: prima grijă preotul o are faţă de Dumnezeu în mod direct, iar cea de-a doua tot faţă de El, dar prin intermediul Bisericii.
Preotul – Purtător al Harului Preoţiei
Prima lucrare (sau stare) este o relaţie specială (numai) între preot şi Dumnezeu; i-aş spune starea de “Purtător al Harului Preoţiei”. Din această stare rezultă şi cinstirea pe care o are preotul în lume. El se prezintă ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminentă, ci mai mult Preoţia acestei persoane, adică Harul Preoţiei. De aceea cinstea faţă de preot se cere şi dacă, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului său. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteşte doar pe preotul vrednic, pe preot îl cinsteşte, cine-l cinsteşte şi pe preotul nevrednic, preoţia o cinsteşte!”. Puţini oameni mai au azi capacitatea spirituală să-l vadă pe preot în această stare, de “Purtător al Harului Preoţiei”!
Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intimă cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stări este batjocură la adresa lui Dumnezeu şi El nu-şi va lăsa prietenii neapărati, căci le-a spus că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor! Orice trădare a acestei stări de către preot este un păcat aproape sinonim cu sinuciderea, căci preotul nu se mai poate întoarce la viaţa anterioară, fără preoţie adică, aşa cum nici omul nu se mai poate naşte încă o dată!
Preotul – Slujitor al Harului Preoţiei
Cea dea doua stare, să-i spunem de “Slujitor al Harului Preoţiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roadă, înmulţirea talanţilor, se face, după cum spuneam, în Biserică. Ea se face de către preot tot pentru Dumnezeu, dar nu în mod direct, ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preoţiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii în lucrarea Sa pământească, capătă formă în lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea învăţătorească, puterea sfinţitoare şi puterea conducătoare (duhovniceşte). Credinciosul de azi nu vede decât starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preoţiei”), acesta îl afectează, îl interesează, pentru că i se adresează. În funcţie de această stare clasifică preoţii, îi cinsteşte sau îi condamnă.
Atacul din exterior asupra acestei stări, dacă are o justificare ce este dreaptă, îl pune pe preot într-o stare de incompatibilitate (greseală, păcat) cu lucrarea lui în Biserică. Echilibrul se poate reface prin pocainţă şi dacă preotul nu a renunţat la credinţa lui în Harul Preoţiei, prima stare (aceea de “Purtător al Harului Preoţiei” ) nu este afectată deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot să fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie după un timp de pocainţă să i se dea voie, totuşi, să se împărtăşească la un loc cu ceilalţi preoţi în Altar în starea de “Purtător al Harului Preoţiei”.
Atacul din exterior poate fi însă şi unul nedrept şi atunci intervenţia Stăpânului preotului se va face simţită, ca şi în prima stare. De aici acea teamă a credinciosului, justificată, dar uneori împinsă spre extremă, cum că dacă ai nedreptăţit un preot va trebui să faci faţă unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzaţii mincinoase.
Preotul – Slujitor sau slugă
În Biserică, fiecare creştin, membru al Bisericii aşteaptă ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/şi trupesc, şi prin credinţa lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mâna preotului (uneori nu la propriu “prin mâna preotului”, ci prin slujirea lui la Altar ). Alţii, însă, răi fiind, încearcă să-şi ascundă păcatul lor de Dumnezeu, şi cum o poţi face cel mai bine decât desfiinţând pe cel care îţi vorbeşte în numele Domnului. Astfel se lansează o vânătoare a păcatelor preotului (ca să justifice neascultarea de cuvântul acestuia) sau, dacă nu se găsesc păcate destul de mari, atunci se încearcă schimbarea rânduielii drepte, aşa încât păcatul lor să fie considerat în comunitate măcar ceva corect, dacă nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie să se opună, altfel….! Aşa s-a ajuns la renunţarea la necesitatea Preoţiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gând de genul “ei lasă că nu-i ăsta chiar aşa sfânt ca să-mi spună mie ce să fac”, până la adevărate lupte făţişe. Dacă preotul nu se lasă atras în conflict şi îşi respectă principiile date de Hristos prin Preoţie, pierderea este doar a celui care ispiteşte. Dacă preotul cade în capcana întinsă va deveni părtaş, mai mult sau mai puţin, păcatului ispititorului.
Concluzie
Revin la întrebarea de la început: este greşit să ai aşteptări mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie să fie lumină, la fel ca Stăpânul Său. Preotul care nu mai luminează trebuie tratat ca atare: ca pe un frate creştin care a căzut. Preoţia pe care o poartă însă, trebuie tratată tot ca Preoţie, chiar dacă purtătorul ei este jos. Un capăt al preoţiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capăt care va rămâne la Hristos, şi acela nu poate fi întinat; prin acel capăt Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea să lucreze sau obligă harul să lucreze în interesul celor lumeşti. Acesta este sinucigas şi deja a murit. Miroase urât şi se simte de departe! Dar rămâne în grija Domnului, iar Acesta ştie când să-l îngroape sau când să-l învieze.
Sursa: Pr. Gheorghe Iftimi, www.preotia.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu