joi, 31 decembrie 2009

Moliftele Sfantului Vasile

.
Moliftele (molitfe, molitve) sunt blestemele Marelui Vasilie pentru cei ce patimesc de la diavoli si pentru toata neputinta, care se citesc numai de catre preot, in ziua Sfantului Vasilie, la slujbele de obste randuite, sau la orice alta neputinta grava.
.
.
Interviu cu preot prof. dr. Vasile Raduca, paroh al Bisericii Kretzulescu si prodecan al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti, (ianuarie 2001):
.
- Parinte, de ce Biserica Ortodoxa il numeste pe Sfantul Vasile "cel Mare"?
- Aidoma altor sfinti parinti, putini la numar, de altfel, Sfantul Vasile a primit un asemenea "calificativ" de sfintenie, pentru ca a excelat in viata bisericeasca din toate punctele de vedere: si ca teolog, si ca ascet, si ca organizator. El a insumat, la un nivel de exceptie, toate trasaturile definitorii ale unui veritabil atlet al lui Hristos. Acesta cred ca este si motivul pentru care a fost botezat "Marele Vasile", care ramane unul singur, inconfundabil in sfintenia sa!
- Va intreb, in numele cititorilor nostri: de ce sunt atat de raspandite in lumea ortodoxa "Moliftele" sale si de unde vine renumele lor atat de temut?
- In primul rand, trebuie precizat ca mai exista si "Moliftele" Sfantului Ioan Gura de Aur, precum si "Moliftele" Sfantului Ciprian. Mai putin cunoscute, forta lor este egala cu a celorlalte rugaciuni. Cat priveste raspandirea si renumele Moliftelor Sfantului Vasile, desi va dau dreptate, in general, as vrea sa asez o "surdina" binevenita. Ele au devenit aproape o "moda" in ultimii ani si cred ca s-a exagerat din motive spectaculare, ce nu tin de spiritul religios autentic. "Molitva", in limba slava, inseamna "rugaciune". Deci, avem de-a face cu o suita de rugaciuni la fel de importante ca si oricare alte rugaciuni ale Bisericii. Sa nu uitam ca in Ortodoxie exista, pe langa asemenea rugaciuni de exorcizare, in egala masura, rugaciuni de lauda, de cerere, de multumire... Toate sunt la fel de importante, pentru ca fiecare isi are rolul ei bine definit.
- Parinte Raduca, eu nu indraznesc sa contrazic o fata bisericeasca, dar viziunea dvs. este mult prea "blajina"! Moliftele Sfantului Vasile nu se citesc doar la inceput de an, chiar daca acela este cel mai important moment. Ele sunt citite regulat in manastiri si, saptamanal, in unele biserici "de mir". Exista, in schimb, preoti care nu se incumeta sa le citeasca prea des, poate dintr-o, hai sa zicem, "timiditate duhovniceasca". Circula tot felul de zvonuri pe seama celor intamplate cu ocazia citirii acestor blesteme indreptate impotriva satanei. Credinciosii, la randul lor, se tem sa le citeasca acasa, in singuratate.
- Nu va contrazic, dar sa nu "idolatrizam" astfel de texte bisericesti, desi recunosc, totusi, ca Moliftele au un efect foarte puternic asupra demonilor strecurati in oameni in chip nevazut. In pofida acestui fapt, n-as vrea sa exageram, in detrimentul altor rugaciuni bisericesti, fiindca oamenii din ziua de azi au inceput sa vina la Sfanta Biserica mai mult pentru parastase si molifte, uitand de Spovedanie sau chiar de Sf. Liturghie. Este foarte adevarat ca nu orice rugaciune se cuvine citita de crestin, de unul singur. Moliftele Sf. Vasile cel Mare, ca si ale Sf. Ioan Gura de Aur, ce se gasesc in Molitfelnic, nu sunt la indemana babei Leana, a mamei Omida sau mai stiu eu a cui. Daca insa vorbim de necesitatea postului, a ajunarii aspre, cu prilejul acestor rugaciuni de exorcizare, atunci sunt cu totul de acord. Necuratul se abate mai tare asupra credinciosului imprudent sau nepregatit, dupa citirea acestor texte. Nici macar mie, ca preot, nu-mi este catusi de putin indiferent in ce stare ma aflu cand le citesc!
- Care este istoria acestor rugaciuni, pe scurt? Ce "biografie" au?
- Exorcismele isi au origini foarte indepartate, in lumea ebraica si pagana. In Antichitate, existau chiar persoane specializate in asemenea practici, care citeau pasaje din Vechiul Testament si invocau numele lui Iahve. Abia prin Mantuitorul Hristos se instituie - stim din relatarile evanghelistilor - exorcismul de tip crestin. Ba mai mult, Domnul Iisus le spune ucenicilor sa mearga in lume si sa scoata demonii din oameni, iar acestia o fac "in numele lui Iisus Hristos Cel Rastignit in vremea lui Pontiu Pilat!". Chiar si Taina Sf. Botez este precedata, pana in ziua de azi, de o suma de exorcisme foarte puternice. Exista, cu alte cuvinte, traditia unei practici de acest tip, ce a fost incununata de Moliftele pe care le cunoastem astazi in forma scrisa de cei trei sfinti.
- De ce sunt atat de temute asemenea rugaciuni, chiar si de preoti, uneori?
- Nici o rugaciune, cu atat mai putin Moliftele, nu se cuvine citita, picior peste picior, acasa. Insa este adevarat ca Moliftele pot avea un efect "devastator" pentru preot, daca nu are epitrahilul de gat si nu s-a pregatit in curatie si post. Cunosc un caz de slujitor al lui Dumnezeu care citea Moliftele in Postul Mare. Era paroh si pastorea doua sate din Teleorman, despartite de un lac. Intr-o seara, dupa citirea acestor rugaciuni puternice, se intorcea acasa, singur. Cand a ajuns la digul pe care trebuia sa paseasca pentru a traversa lacul despartitor, a simtit ca "cineva" incearca efectiv sa-l imbranceasca in apa! Mi-a povestit ca a fost nevoit sa treaca in patru labe, ca sa nu cada...
- Explicati, va rog, foarte sumar, pentru cititorii nostri, care este "tipicul" citirii Moliftelor!
- In general, ele nu se citesc separat de o alta slujba. Citirea lor se poate face si in biserica, dupa Liturghie sau Vecernie, dar si acasa, dupa Sfestanie sau Maslu. Ele fac parte, cum v-am spus deja, dintr-un intreg al Bisericii, care implica, deopotriva, sfintirea, binecuvantarea si exorcizarea. Mai exista un amanunt important, mentionat inca de pe vremea lui Origen. Aceasta exorcizare nu se refera doar la oameni posedati, ci si la locuri bantuite de satana. Nu intamplator crestinul cheama preotul acasa pentru sfestanie. Deci, chiar si sfintirea unui spatiu, alungand spiritele rele de acolo, are un caracter exorcist.
- Parinte Raduca, ati avut vreo experienta personala in ceea ce priveste citirea Moliftelor Sfantului Vasile cel Mare?
- Da! Ba chiar trebuie sa recunosc ca a fost una impresionanta. Acum vreo doi ani, tin minte, am remarcat in biserica prezenta uneitinere ce parea sa aiba un comportament usor bizar, desi pastra toate aparentele deplinei normalitati. Aveam sa aflu ca este din Buftea si abia implinise 19 ani. Nu mai tin minte cum o cheama, dar nici nu am revazut-o de atunci. Am inceput sa citesc Moliftele pentru un tanar medic, la rugamintea acestuia, iar fata a venit sub epitrahil, langa barbat, pe neasteptate. Tanarul statea linistit, in timp ce fata, la scurt timp, a inceput sa tremure, sa se zdruncine, pana cand a cazut sub masa din fata Icoanei Maicii Domnului. Imi amintesc ca era vineri seara, zi de post... Tulburat peste masura, am sfarsit de citit Moliftele si l-am rugat pe tanar sa astepte deoparte. Intre timp, fata isi revenise din acel ciudat lesin. Abia a reusit sa sopteasca, parca epuizata: "Parinte, am pe satana in mine... Nu stiu ce sa ma fac!". Am reluat Moliftele pentru ea, separat. Dupa ce am pus epitrahilul pe capul ei si am inceput sa blestem diavolul, tanara si-a reluat tremuratul si convulsiile, pana ce a cazut din nou sub masa din fata icoanei, scotand niste sunete ragusite, cu un glas ce nu parea sa mai fie al ei. Mie, va spun sincer, aproape mi se inmuiasera picioarele, insa mi-am pastrat cumpatul, m-am dus in Altar, am luat Sf. Cruce si am reluat blestemele, indreptand varful Crucii spre capul ei, chiar in crestet. Tanara se zguduia de parca ar fi fost cuprinsa de friguri sau accese de epilepsie, se intindea sub masa si scotea acele sunete gajaite, desi vocea ei normala era armonioasa. Inca si acum sunt rascolit de amintirea acelei scene incredibile! Ea isi revenea, ii puneam din nou epitrahilul pe cap si continuam pana cand, la un moment dat, am inceput sa simt ca ma cert, pur si simplu, cu cineva ascuns in fiinta ei... Tremuram si eu deja, insa continuam sa citesc. I-am rugat pe cei cativa enoriasi ce se mai aflau in biserica, de fata, sa spuna in cor, cu glas tare, "Doamne miluieste!", iar eu reciteam blestemele fara incetare. Parca ma luptam corp la corp cu o fiinta nevazuta... Ea se zbatea ca un epileptic, apoi isi revenea si iarasi cadea in acea stare. Eram leoarca de transpiratie, de parca as fi alergat, iar credinciosii din parohie urmareau uluiti aceasta scena. Am intrebat pe cei care erau de fata ce spunea vocea aceea guturala cand o apucau crizele pe fata, caci in timpul citirii blestemelor ridicasem glasul, de emotie vorbeam mai tare si eu, fara sa mai pot fi atent la altceva. Enoriasii mi-au spus ca se auzea asa: "Te urasc! Te urasc!". Va dati seama? Eu blestemam satana, iar demonul imi raspundea "Te urasc"... Ma cutremur chiar si acum, cand povestesc. N-am mai trait niciodata asa ceva.
- Vedeti, parinte? Ati sfarsit prin a recunoaste ceea ce va intrebam la inceput!
- Da si nu, in acelasi timp. Accept ca asemenea intamplari sunt dovada fortei Moliftelor, stiu ca datorita unor asemenea situatii iesite din comun s-a creat o veritabila mitologie populara in jurul lor, dar nu sunt de acord cu "spectacolul" acestui misticism primitiv, dupa care lumea contemporana se da in vant. Oamenii au ajuns sa creada ca orice problema se poate rezolva prin Molifte. Biserica, strict dogmatic vorbind, este o institutie divino-umana, in centrul careia se afla rugaciunea, sub toate formele ei de manifestare, intre care cea mai importanta ramane Sf. Liturghie. De la Liturghie iradiaza toate celelalte rugaciuni ale Bisericii, inclusiv Moliftele. In Sf. Liturghie se actualizeaza, de fiecare data, jertfa Mantuitorului Hristos, toti impartasindu-ne din darurile pe care Dumnezeu ni le ofera cu aceasta ocazie. Fara constiinta actualizarii acestei jertfe, toate celelalte forme de rugaciune, inclusiv Moliftele, nu ar avea puterea pe care o asteptam de la ele.
.
Sursa: Marius Petrescu, www.formula-as.ro

luni, 28 decembrie 2009

DESPRE DUMNEZEU FIUL

.
130. Care sunt articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul?
Articolele din Simbolul Credintei despre Dumnezeu Fiul intrupat sunt: art. II-art. VII.
.
131. Ce ne invata aceste articole privite laolalta?
Ele ne vorbesc despre cea mai mare si mai minunata fapta a iubirii lui Dumnezeu fata de noi. Ele ne spun ca Cel ce ne-a mantuit pe noi este insusi Fiul lui Dumnezeu, iar mantuirea ne-a infaptuit-o prin intruparea Sa ca om, prin invatatura si prin moartea Sa pe cruce si invierea din morti, dupa care S-a inaltat la ceruri intru slava, de-a dreapta Tatalui.
Multa iubire ne-a aratat Dumnezeu si prin facerea lumii si a oamenilor, despre care ne vorbeste articolul 1 din Simbolul Credintei. Dar dovada cea mai mare a iubirii nemarginite ce ne-o poarta ne-a aratat-o prin aceea ca pe insusi Fiul Sau L-a trimis in lume, ca om, si L-a dat mortii pe cruce "pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire". Despre aceasta iubire ne spune chiar Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a venit in lume: "Ca asa a iubit Dumnezeu lumea, incat si pe Fiul Sau cel Unul - Nascut L-a dat, ca tot cel ce crede intru El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Iar Sf. Atanasie spune: «Fiindu-I mila de neamul nostru si induiosandu-Se de slabiciunea noastra si miscat de stricaciunea noastra si nesuferind stricaciunea mortii asupra noastra, ca sa nu piara ceea ce a facut si ca sa nu se zadarniceasca lucrarea Tatalui, isi ia trup si acesta nu deosebit de al nostru... si da mortii propriul Sau trup» (Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, Cap. 8, Trad. Gh. Popescu - Pietrile, Bucuresti, 1905, p. 29; Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, Bucuresti,1987, p. 99).
.
132. Aveau oamenii trebuinta de aceasta intrupare?
Aveau neaparata trebuinta. Am vazut ca prin neascultarea lui Adam a patruns pacatul si moartea in toti oamenii. Pacatul acesta pusese o dusmanie (Rom. 5, 10) intre ei si Dumnezeu, fiind toti "fii ai maniei" (Efes. 2, 3; Rom. 5, 9), caci ii inraise si le slabise puterea de a face binele, incat in loc de a face binele pe care-l voia Dumnezeu si il cerea cugetul lor, faceau mereu raul. Din aceasta pricina, cugetul ii mustra necontenit. Iar aceasta era un semn ca insusi Dumnezeu era nemultumit. Dar Dumnezeu isi arata nemultumirea si prin pedepsele ce le aducea peste oameni. Caci nu putea lasa pacatul neosandit (Rom. 5, 18). De altfel, insusi pacatul pe care il faceau oamenii producea in ei griji, boli si necazuri, iar intre oameni, pizma, ura, cearta si razboaie. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu a pedepsit insa pacatul cu moartea (Rom. 5, 12), ca sa nu fie «rautatea fara de moarte (Molitva la morti). Toti mureau si prin moarte se duceau la moartea vesnica, adica la chinurile fara de sfarsit. Dar aceasta era o stare prea chinuitoare si nu putea fi rabdata nici de iubirea lui Dumnezeu. Se cerea mantuirea omului din ea.
.
133. Nu puteau sa-si dea oamenii insisi mantuirea din aceasta stare?
Nu puteau. Caci desi ei sufereau de raul care-i stapanea, nu puteau scapa de el, firea lor era slabita de pacat, erau robii pacatului. Aceasta stare chinuitoare o descrie Sf. Apostol Pavel astfel: "Nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l voiesc, pe acela il savarsesc. Iar daca fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci pacatul care locuieste in mine" (Rom. 7, 19-20). Nici un om nu putea mantui pe ceilalti de pacat, caci fiecare era "rob legii pacatului" (Rom. 7, 23), si nu se putea scapa nici pe sine insusi din aceasta robie. Ei nu puteau face aceasta nici toti la un loc. Iata ce spune Sf. Atanasie: "Caci dupa ce toti au fost loviti in suflet si tulburati de inselaciunea diavoleasca si de desertaciunea idolilor, cum era cu putinta ca omul sa intoarca sufletul si mintea oamenilor? Dar poate sa zica cineva ca lumea intreaga ar fi putut face aceasta. Dar daca lumea ar fi putut, nu s-ar fi facut atatea mari rele. Caci lumea exista si totusi oamenii se tavaleau in atatea mari rele" (Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, Cap. 14, dupa trad. cit., p. 29).
.
134. Nu-i putea mantui nici macar vreun inger? Trebuia sa vina insusi Fiul lui Dumnezeu?
Nu-i putea mantui nici un inger. Intai, pentru ca impacarea cu Dumnezeu trebuia sa fie o fapta la care sa ia parte insusi Dumnezeu. Al doilea, pentru ca oamenii trebuiau sa fie scapati si de moarte. Iar moartea nu putea fi inlaturata decat prin viata fara de sfarsit, care e numai la Dumnezeu. Numai Dumnezeu a putut da prima data viata oamenilor; numai El o putea da si a doua oara. Sf. Atanasie spune iarasi: «Nu era cu putinta nici prin ingeri, deoarece ei nu sunt chipuri dupa care omul sa fie creat dupa asemanarea lor. De aceea, Cuvantul lui Dumnezeu a venit in persoana, ca unul care este chipul Tatalui, ca sa poata reinnoi pe omul cel creat dupa chipul Lui» (Op. cit., Cap. 13, dupa Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 107).
.

marți, 22 decembrie 2009

Colindele

.
Termenul "colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin "calendae“, derivat din verbul "calare“ ("a vesti“). Astfel, a colinda inseamna a vesti. In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: "Buna dimineata la Mos-Ajun...“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar "noaptea pe la cantatori".
.
Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.
.
Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata. Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: "ca-i mai buna a lui Craciun." E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.
.
Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
- Bun ajunul lui Craciun !
iar iesind :
- Noi iesim, Dumnezeu intra!
.
Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.
.
La fiecare casa, urarea este aceasta:
Buna dimineata la mos-ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!
.
Noaptea de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama:"sculati, sculati boieri mari!", "nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit".
.
Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea. Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora: rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.
Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau steaua, sorcova si plugusorul.
.
Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului "ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca "se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.
.
Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
"Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s'a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos".
.
Sursa: Adrian Cocosila, www.crestinortodox.ro

luni, 21 decembrie 2009

Sfânta împărtăşanie

.
Sfânta împărtăşanie, numită şi Euharistie sau Cuminecare, este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos date nouă spre unire cu Dumnezeu şi spre moştenirea vieţii veşnice. Pâinea şi vinul Sfintei Euharistii nu „închipuie" Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt chiar Trupul şi Sângele Domnului, după cuvântul Mântuitorului la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul Meu (...). Acesta este Sângele Meu". Prin mâncare am primit moartea, despărţindu-ne de Rai şi de Dumnezeu, prin cuminecare luăm iarăşi viaţă veşnică.
.
Etape şi condiţii pentru ca să poată cineva primi Sfânta împărtăşanie:
- să fie botezat ortodox;
- să se fi spovedit şi să fi primit dezlegare de la duhovnic (fac excepţie copiii sub şapte ani);
- să nu fie certat cu nimeni şi să îşi ceară iertare de la rudele şi cunoştinţele cărora se poate să le fi greşit cu ceva;
- să fi postit tot postul, dacă se împărtăşeşte în post;
- creştinii mai râvnitori, care doresc să se împărtăşească mai des, şi în afara posturilor, să fi postit între trei şi şapte zile, după cuvântul duhovnicului;
- să se fi înfrânat de la relaţii trupeşti cel puţin trei zile înainte;
- să se înfrâneze de la mâncare şi băutură în seara precedentă, iar cei evlavioşi să ajuneze sau să ţină post negru înainte de împărtăşire, cu binecuvântarea duhovnicului;
- să fie spălat şi îmbrăcat cuviincios;
- să fii participat la slujba vecerniei şi a utreniei zilei respective;
- să-şi fi citit pravila de rugăciune rânduită;
- pentru cei râvnitori, să fi privegheat noaptea precedentă, după putere, citind din Noul Testament, din Psaltire sau alte rugăciuni şi să fi făcut metanii sau închinăciuni, după putere;
- să îşi fi citit canonul şi rugăciunile dinainte de împărtăşire, fără silă sau grabă;
- să fi evitat televizorul şi alte spectacole, discuţiile în contradictoriu sau deşarte.
.
Nu se pot împărtăşi cei căzuţi în păcate grele: cei necununaţi religios, cei ce fac desfrânări, ucideri, avorturi, beţii, cei ce urmează învăţături şi credinţe rătăcite (mai ales dacă s-au împărtăşit la aceia), vrăjitorii, ghicitorii, cât şi cei care apelează la vrăjitori şi ghicitori. De asemenea, nu se împărtăşesc cei căzuţi în inconştienţă sau în comă, cei nebuni, cei posedaţi de duhuri necurate şi cei violenţi.
.
In mod obişnuit (fac excepţie bolnavii imobilizaţi la pat şi muribunzii), împărtăşirea se face în cadrul Sfintei Liturghii, în faţa Sfântului Altar, după împărtăşirea clericilor, când preotul sau diaconul rosteşte chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!", împărtăşirea în timpul utreniei sau la începutul Sfintei Liturghii se îngăduie ca pogorământ numai copiilor mici sau celor în situaţii foarte grave.
.
Primii la împărtăşire, după clerici, sunt ipodiaconii, citeţii sau cântăreţii care au hirotesie, apoi călugării sau maicile, bărbaţii şi femeile începând cu cei mai în vârstă şi terminând cu cei mai tineri.
.
După învăţătura din Liturghier, cei ce se împărtăşesc se apropie cu evlavie, cu mâinile încrucişate pe piept, liniştiţi. Cel puţin din motive practice, nu se recomandă ca fiecare credincios să ţină în mână lumânare aprinsă. După ce se împărtăşesc îşi şterg buzele cu acoperământul din mâna preotului (procovăţul), iau anafura şi puţin vin.
.
După terminarea slujbei trebuie să citească rugăciunile de mulţumire după Dumnezeiasca împărtăşanie, să mănânce cu înfrânare şi evitând pe cât posibil carnea şi băutura multă. De asemenea, se cere înfrânare de la relaţiile trupeşti o zi după împărtăşire. Bun şi folositor este ca după împărtăşire credinciosul să petreacă restul zilei în rugăciuni, citiri sfinte şi fapte bune.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (61) august 2008

miercuri, 16 decembrie 2009

Viaţa

.
De mult, a venit la un călugăr, un om tare necăjit şi l-a întrebat:
- Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi l-a întrebat:
- Cum e această sticlă?
- Este pe jumătate goală!
- Vezi, i-a mai spus călugărul - eu o văd pe jumătate plină.
.
În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi bogăţie. Dacă vom şti să-l privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.
.
"Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!" (Sfântul Ioan Gură de Aur )
.

luni, 14 decembrie 2009

DESPRE DUMNEZEU TATAL (4)

.
128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc?
Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu lumea (H. Andrutsos, op. cit., pp. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul rabdarii, 19, Migne, P. L., IV, col. 634). Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat, 3, Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeiesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit, s-a intunecat. Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea. catre Romani, 5, 18, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de care el nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23). Prin pacatul lor, primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita a trupului, caci pacatul a trezit in ei pofta carnii. Despartiti de cele vesnice si lunecand spre piericiune, trupurile lor s-au deschis placerilor si necuratiilor. Firea intreaga s-a imbolnavit de pacat «prin neascultarea unuia singur» (Sf. Chiril al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea catre Romani, 5, 8, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul care-i acoperea, ei au fost dezbracati de inaltarea spre Dumnezeu si de privirea directa a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa Sf. Apostol Pavel este "plata pacatului" (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteasca si vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca vor muri daca nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a fost moartea (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI, col. 1092; Sf. Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne, P. G., XVIII, col. 69; Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, 4, 5, Migne, P. G., XXV, col. 104). Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras aceasta pedeapsa pentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri si de moarte, ci numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca (Teofil al Antiohiei, op. cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).
.
129. Dupa facerea lumii, Dumnezeu Se ingrijeste de ea?
Dumnezeu Se ingrijeste de lume. Aceasta lucrare prin care Dumnezeu Se ingrijeste de lume se numeste pronie sau providenta. Prin pronie, Dumnezeu pastreaza lumea in totalitatea ei si fiecare lucru si fiinta in parte, le ocroteste si le indreapta, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijina orice lucrare buna. De ea tine profetia in Vechiul Testament si planul mantuirii. Ea se arata in toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pana la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaste si le ingrijeste (Marturisirea Ortodoxa, 1, 30), cum ne spune Mantuitorul insusi: "Priviti la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste" (Matei 6, 26). "Au doar nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru" (Matei 10, 29). "Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, nu numai ca a adus la lumina zidirea, dar dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare ele se duc, se scurg si piei" (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Cel de o fiinta, contra Anomeilor, 12,Migne,P. G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «infatisarea, ordinea si maiestria lucrurilor vazute ne arata pronia dumnezeiasca» (Clement Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16). Prin pronie, Dumnezeu nu numai pastreaza, dar si conduce lumea spre mai multa viata (Ioan 10, 10), spre desavarsirea si transfigurarea intregii creatii (Evr. 2, 5), (Sf. Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col. 424). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: "Am vazut case si m-am gandit la gospodar. Am vazut lumea si am inteles pronia. Am vazut corabie fara carmaci scufundandu-se. Am vazut faptele oamenilor neispravind nimic fara Dumnezeu, Care le conduce. Am vazut cetati si republici deosebite in constitutia lor si am inteles ca toate exista prin randuiala lui Dumnezeu. Turma e de la pastor, iar cresterea tuturor pe pamant e de la Dumnezeu" (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de sine, Assemanni Graece, I, p.123). Prin pronie, Dumnezeu opreste raul si il intoarce spre bine, cum ne spune Marturisirea lui Dositei: «Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie Dumnezeu, dar El nu Se ingrijeste de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar odata intamplate, ele sunt indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita bunatate, care, fara sa le fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in puterea acestora" (Marturisirea lui Dosoftei, 5, Mihalcescu Bekenntnisse., p.162). Dumnezeu pastreaza si conduce lumea, conlucrand cu puterile fapturilor, nu fara ele.
.

sâmbătă, 12 decembrie 2009

Lumina lumânărilor şi a candelei

.
Semnificaţia luminii în Biserică
Lumina lumânării sau a candelei sim­bo­lizează pe Hristos Cel vestit de prooroci Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei. „Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12).
Lumina sensibilă este şi un simbol al lu­minii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună măr­turisesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inima credinciosului ca „Lumină” şi „în Lumină”.
Aprinderea lumânării şi a candelei repre­zintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării şi a candelei este o lumină vie, plină de călură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voas­tre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).
.
Întrebuinţarea lumânărilor şi candelelor în vechime
„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Po­runceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.
În cultul nostru lumânările şi candele au fost introduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor.
.
Folosirea candelei
Untdelemnul folosit trebuie să fie curat, de bună calitate (niciodată rânced) căci nu se cuvine a aduce lui Dumnezeu jertfă din cele pe care noi le lepădăm. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt.
Se cuvine să ţinem candele aprinse atât în biserici (pe Sfânta Masă, la icoanele împă­ră­teşti, la Axioniţă, la moaştele sfinţilor şi la mor­mintele ctitorilor) cât şi în casele noastre (de obicei la icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor al familiei).
Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii.
.
Folosirea lumânărilor
Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folo­sesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. Ele se aşează în sfeşnice sau locuri special amenajate pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi. Lumânările se dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri.
Rânduiala ca fiecare credincios să se îm­păr­tăşească cu lumânare aprinsă în mână nu este în tradiţia Bisericii şi, cel puţin din considerente practice, nu trebuie încurajată. Aşa cum este scris în liturghier şi în tipicul bisericesc, în faţa uşilor împărăteşti se aşează un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, iar credincioşii vin să primească Sfânta Împărtăşanie cu mâinile încrucişate pe piept.
Obiceiul de a aprinde lumânările cu capetele în jos sau de a aprinde pentru vii lumânări la locurile amenajate pentru cei adormiţi cu nădejdea că aşa vor muri duşmanii sunt su­perstiţii şi practici străine de Biserică, iar cei ce fac asemenea lucruri se canonisesc ca şi vrăjitorii.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (51) Octombrie 2007

vineri, 11 decembrie 2009

File de pateric (23)

.
Spuneau despre , că avea o carte de pergament (mult mai scump decât papirusul folosit în mod obişnuit) care preţuia optsprezece bani de argint, ce cuprindea întreg Legământul Vechi şi Nou, care era pusă în biserică, ca cel care vrea dintre fraţi să o citească. Venind un frate străin să-l cerceteze pe bătrân, cum a văzut-o, a poftit-o, şi după ce a furat-o, a fugit. Bătrânul nu l-a urmărit să-l prindă, măcar că pricepuse. Şi mergând furul în oraş, a căutat s-o vândă. Şi cum a găsit pe cineva care voia s-o cumpere, i-a cerut preţul de şaisprezece bani. Doritorul i-a spus: dă-mi-o întâi, ca s-o cercetez, şi o să-ţi aduc preţul.
Şi i-a dat-o. El a dus-o la s-o preţuiască, spunându-i preţul cerut de vânzător. Bătrânul îi spuse: cumpăr-o, e bună şi merită preţul pe care l-ai spus.
Plecând omul îi spuse vânzătorului altceva decât spusese bătrânul:
– I-am arătat-o avvei Ghelasie şi mi-a spus că e scumpă şi nu merită preţul pe care l-ai spus.
– Nu ţi-a mai zis nimic altceva?
– Nu.
– Nu mai vreau s-o vând.
Şi umilindu-se, merse la bătrân, căindu-se şi rugându-l s-o ia înapoi, iar el nu voia s-o primească. Atunci i-a spus fratele:
– Dacă n-o primeşti, nu voi avea odihnă.
– Dacă nu vei avea odihnă, uite o iau.
Şi a rămas fratele acolo până la sfârşitul zilelor sale, întărit de lucrarea bătrânului.
.
Avvei Ghelasie i-a rămas odată de la un bătrân, monah şi el în împrejurimile Nicopolei, o chilie cu o grădină. Un plugar al lui Bacatos, conducătorul de atunci al Nicopolei celei din , fiind rudă a bătrânului celui adormit, s-a dus la Bacatos acela socotind să ia grădina aceea, ca şi cum i s-ar fi cuvenit lui după lege. Iar acela (că era dârz) a încercat să ia cu mâna lui grădina de la . Nevoind însă să dea chilie călugărească unui mirean, nu a părăsit-o.
Pândind Bacatos dobitoacele avvei Ghelasie care cărau măslinele din grădină, le-a luat cu de-a sila, ducând măslinele la casa lui, lăsând cu greu, şi cu ocară, dobitoacele cu mănătorii lor. Fericitul bătrân nu s-a luat la harţă pentru nimic din roade, dar nici stăpânirea grădinii n-a părăsit-o, pentru pricina spusă mai sus. Bacatos fiind mâniat din pricina acestora, şi cum avea şi alte treburi (că era procesoman) s-a dus la pe jos.
Pe la , unde strălucea ca un luminător mare , auzind Bacatos de el (că era Simeon mai presus de om) a dorit ca un creştin să-l vadă pe sfânt. Şi văzându-l de pe stâlp , tocmai când intra în mănăstire, l-a întrebat:
– De unde eşti?
– Din şi mă duc la .
– Cu ce rost?
– Pentru multe, şi nădăjduiesc prin rugăciunile sfinţiei tale să mă întorc şi să mă închin la picioarele tale.
– Nu vrei să spui, om fără nădejde, că mergi împotriva omului lui . Nici bine n-o să călătoreşti, nici nu-ţi vei mai vedea iar casa. Dacă te înduplecă sfatul meu, întoarce-te chiar acum la el şi cere-i iertare, dacă ajungi viu în locul acela.
Atunci cuprins de fierbinţeli şi pus pe năsălie de cei care erau acolo, a plecat după cuvântul sfântului Simeon, ca să ajungă în ţară şi să se căiască dinaintea avvei Ghelasie. Dar ajungând la Beirut s-a săvârşit, nevăzându-şi locuinţa, după prevestirea sfântului.
Pe acestea le povestea fiul lui, numit tot Bacatos, după moartea tatălui său, multor oameni vrednici de crezare.
.
Şi aceasta o povesteau mulţi dintre ucenicii lui:
Le-a fost adus un peşte, bucătarul l-a prăjit, şi l-a adus chelarului. Dar având el o treabă fără amânare, a ieşit din cămară, lăsând peştele într-un vas pe jos, şi a rugat un ucenic mic al fericitului Ghelasie să-l păzească o vreme, până se întoarce. Iar copilaşul, fiindu-i poftă, începu să mânce peştele fără vreo şovăială. Intrând chelarul şi văzându-l mâncând, s-a mâniat pe copil, care şedea jos, şi i-a şi dat un picior, fără să stea pe gânduri. Şi din lucrarea diavolului, lovit de moarte, leşinând a murit. Iar chelarul de frică l-a învelit în pătura lui, apoi s-a dus de a căzut la picioarele avvei Ghelasie, vestindu-i ce se întâmplase. Acela i-a poruncit să nu mai spună nimănui, şi să-l ducă în altar seara, când toţi se liniştesc, şi să-l pună înaintea jertfelnicului şi să plece de acolo. Şi venind bătrânul în altar, a stat la ; iar la ceasul miezonopticii, adunându-se fraţii, a ieşit bătrânul însoţit de copil, nimeni neştiind ce se întâmplase, în afară de el şi de chelar, până la sfârşitul vieţii sale.
.
Spuneau despre nu doar ucenicii lui, şi mulţi dintre cei care veneau la el, că în vremea Soborului ecumenic de la Calcedon, , cel care a început în schisma lui Dioscor, luând-o înaintea episcopilor care se întorceau la Bisericile lor, (fusese şi el la , izgonit fiind din ţara sa ca unul ce se bucura pururea de zâzanii) – s-a dus la la mănăstirea lui, vorbind împotriva soborului, că ar fi întărit dogma lui Nestorie. Credea prin asta că-l poate trage pe sfânt în ajutorul vicleniei şi dezbinării sale. El însă pricepând vicleşugul socotelii din firea şi purtarea omului, precum şi din pătrunderea pe care o avea pogorâtă de Sus, nu s-a lăsat furat de apostazia aceluia, ca aproape toţi ceilalţi de atunci, ci l-a ocărât cum se cade şi l-a mânat de acolo. Aducând la mijloc copilul pe care-l înviase din morţi, îi spuse cu aleasă cumpănire: dacă vrei să stai de vorbă despre credinţă, îl ai pe el ca să te asculte şi să stea de vorbă cu tine, că eu unul n-am răgaz să ascult ce spui.
Ruşinat prin acestea, îndreptându-se către , şi-a ademenit tot cinul călugăresc, chipurile din râvnă dumnezeiască, a ademenit-o şi pe Augusta, care era atunci acolo, şi aşa, găsindu-şi sprijinitori, a luat cu de-a sila tronul (patriarhiei) Ierusalimului, făcându-şi loc prin ucideri şi alte nelegiuiri,(athemita, fapte în contra rânduielii dumnezeieşti.) împotriva canoanelor, de care până acum îşi aduc mulţi aminte.
Atunci având puterea şi atingându-şi ţinta, a hirotonit şi mulţi episcopi, luând înainte tronurile celor încă neîntorşi, a trimis după şi l-a adus în altar, momindu-l, şi încercând să-l sperie totodată. Venind el în altar, i-a spus : anatematiseşte-l pe . Iar el, fără să se sperie nicidecum: eu nu ştiu alt episcop al Ierusalimului decât pe .
Temându-se ca nu cumva şi alţii să-i urmeze zelul evlavios, a poruncit să fie alungat cu frumosul din biserică. Ciracii schismei aceluia l-au înşfăcat şi au strâns lemne în jurul lui, ameninţându-l cu arderea pe rug. Dar văzându-l că nu se înduplecă, nici nu se teme, speriindu-se de ridicarea poporului, căci îi mersese sfântului vestea, (şi totul era din purtarea de grijă cea pogorâtă de Sus) l-au lăsat nevătămat pe mucenic, care singur se dăduse ardere de tot lui .
.
Spuneau despre el că în tinereţe dusese viaţă de sihastru în sărăcie (Sărăcie voluntară - aktemosyne - opusă sărăciei obişnuite.). Erau în vremea aceea şi alţii mulţi în acele locuri care îmbrăţişaseră acelaşi fel de trai. Printre ei era şi un bătrân neavut şi lipsit la culme, care locuia singur în chilie până la moarte, măcar că a avut ucenici la bătrâneţe. El s-a nevoit să nu aibă nici două haine, nici să nu aibă grija zilei de mâine, împreună cu ai lui, până la moarte.
Când s-a întâmplat ca , din ajutor dumnezeiesc, să întemeieze chinovie, i-au dăruit lui multe ogoare. A dobândit şi pentru trebuinţa chinoviei dobitoace de povară şi boi. Că cel care se îngrijise ca dumnezeiescul Pahomie să întemeieze viaţa de obşte, şi lui i-a ajutat la toată tocmirea mănăstirii. Aşa l-a văzut bătrânul mai sus pomenit şi, având dragoste curată pentru el, i-a zis:
– Mă tem, avvo Ghelasie, ca nu cumva să ţi se lege cugetul de ogoare şi de celelalte averi ale chinoviei.
– Mai curând este legată mintea ta de andreaua cu care lucrezi, decât gândul lui Ghelasie de averi.
.
Ziceau despre , că adesea fiind bântuit de gândul să meargă în pustie, a zis ucenicului său într-una din zile: frate, fii bun, şi îngăduie orice aş face, şi nu vorbi cu mine săptămâna asta.
Şi luând un toiag de palmier, a început să se preumble prin curticica sa; şi a obosit, întinzându-se puţin, şi ridicându-se iar se preumbla. Făcându-se seară, îi spuse gândului: cel care se preumblă prin pustie nu mâncă pâine, ci verdeţuri; tu din pricina neputinţei tale mâncă lăptuci. Şi făcând aşa, îi spuse iar gândului: cel din pustie nu doarme sub acoperiş, ci sub cer. Fă şi tu aşa. Şi întinzându-se, se culca în curte. După trei zile de preumblare în mănăstire, spre amurg mâncând câteva frunze, nopţile dormind afară, s-a vlăguit; şi certând gândul care îl bântuia, îl mustră aşa: dacă nu poţi să faci faptele pustiei, şezi în chilia ta cu smerenie, plângându-ţi păcatele, şi nu rătăci; căci ochiul lui vede pretutindeni faptele oamenilor, şi niciunul nu-i e ascuns, şi-i ştie pe cei care fac binele.
.

miercuri, 9 decembrie 2009

Facerea lumii

.
Pe un drum de munte, s-au întâlnit doi ţărani. Unul dintre ei, mai răutăcios, l-a întrebat pe celălalt:
- Am auzit că mergi des la Biserică şi că te rogi mult. Dar de unde ştii tu că există Dumnezeu?
Ca şi când nu l-ar fi auzit, celălalt ţăran l-a întrebat la rândul său:
- Spune-mi, crezi că vitele noastre au fost astăzi la păşune?
- Da, cu siguranţă, priveşte pământul moale, este plin de urmele lor!
- E, acum priveşte şi tu soarele ce tocmai a răsărit peste dealuri, priveşte pădurea înverzită din faţa noastră, priveşte-te pe tine şi pe oamenii din jurul tău! Toate acestea sunt urmele mâinilor lui Dumnezeu Atotputernicul şi Atotţiitorul. Cum să fi fost făcute toate acestea, dacă nu din iubirea lui Dumnezeu, şi pentru ce să le fi făcut El aşa cum sunt dacă nu tot pentru iubire? Mai încape îndoială?
.
"Unicul adevăr este iubirea. Iubirea este aceea care dă viaţă şi căldură, care inspiră şi călăuzeşte. Iubirea este sigiliul pus creaţiei, semnătura Creatorului. Iubirea explică lucrul mâinilor Sale." (părintele Theoklitos)
.

marți, 8 decembrie 2009

Cinstirea Sfintelor Icoane

.
1. Semnificaţia icoanei
Creştinismul a adus o schimbare în profunzime a întregii societăţi. Marile temple şi statui ale zeilor care constituiau obiectul închinării şi venerării a sute de generaţii se substituiau prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Icoanele însă nu au reprezentat nici o clipă o înlocuire a idolilor păgâneşti. Spre deosebire de idol, la care închinarea se făcea către însăşi statuia materială, căreia i se aduceau jertfe şi rugăciuni, icoana, ca reprezentare a chipurilor sfinţilor, are rolul de a ne duce cu gândul la Dumnezeu sau la sfântul reprezentat pe ea, închinarea în faţa ei trecând către persoana reprezentată.
Din Tradiţie ştim că prima icoană a fost pictată de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca şi o înfăţişa pe Maica Domnului. Cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de-a lungul timpului de cei care le confundau cu idolii – chipurile cioplite interzise prin Decalog. Sfinţii Părinţi de la Sinodul 7 Ecumenic au statornicit însă, o dată pentru totdeauna, că cinstirea icoanelor nu este idolatrie, ci este un lucru bineplăcut lui Dumnezeu.

2. Formele de reprezentare vrednice de cinstire
Icoana canonică este o formă de reprezentare strict simbolică, o mărturisire a lui Dumnezeu cu ajutorul artei. Tablourile religioase şi statuile nu sunt icoane!
Icoana nu este pentru mângâierea sim­ţu­rilor trupeşti, ci trebuie să transpună, să înalţe mintea şi inima către contemplarea lui Dumnezeu. Iconografia autentic ortodoxă, ca legătură între cer şi pământ, nu insistă pe reprezentarea frumuseţii trupeşti trecătoare. Icoana nu este o reprezentare fotografică a trupului, ci chipul omului transfigurat, devenit vas ales al Duhului Sfânt.
.
3. Rânduiala cinstirii icoanelor
Cinstirea icoanelor constă în:
- închinarea în faţa lor;
- rugăciunea adresată celui reprezentat;
- sărutarea sfintei icoane.
Cele trei acţiuni se săvârşesc împreună astfel: credinciosul se va însemna cu semnul sfintei cruci plecându-se până la pământ (metanie mică) de două ori consecutiv şi rostind în mintea lui o rugăciune, sau troparul celui reprezentat, sau măcar: „Sfinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul”. Însemnându-se din nou cu semnul sfintei cruci, va săruta cu evlavie sfânta icoană şi va încheia cu o a treia metanie mică.
Ordinea în care ne închinăm la icoane este următoarea: întâi către Mântuitorul Iisus Hristos, apoi către Maica Domnului, către Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apos­toli şi apoi fiecare după evlavia sa.
.
4. Cum nu trebuie să ne închinăm înaintea sfintelor icoane:
- Icoanele nu se sărută pe faţa celui reprezentat, cei care procedează astfel dovedind lipsă de smerenie şi evlavie;
- Icoanele nu se sărută având o ţinută necuviincioasă;
- Icoanele nu se sărută având ruj pe buze sau duhnind a tutun;
- Icoanele nu se sărută de cei care trăiesc în desfrânare; aceştia au voie să sărute numai rama;
- Icoanele nu se sărută nici de soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
- Icoanele nu se sărută de femei în perioada lunară şi de bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă;
- Icoanele nu se sărută ridicându-le de pe locul unde sunt aşezate.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (48) Iulie 2007

sâmbătă, 5 decembrie 2009

Închinarea cu semnul Sfintei Cruci

.
1. Semnificaţia închinării cu semnul Sfintei Cruci.
Crucea, cea mai înjositoare şi mai crudă pedeapsă a vremii, a fost aleasă altar de jertfă a Mielului lui Dumnezeu, Care a acceptat suferinţa, patimile şi răstignirea pentru mântuirea noastră. Sfânta Cruce este aşadar mărturia dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc şi semnul izbăvirii noastre din robia păcatului. Închinarea sau pecetluirea cu Sfânta Cruce este:
- mărturisirea credinţei nostre în Învierea Domnului;
- mărturisirea umilinţei noastre în faţa jert­fei Mântuitorului;
- mărturisirea personală a dreptei credinţe în faţa întregii lumi;
- acceptarea cu bucurie a suferinţei şi tuturor încercărilor date de Dumnezeu, după pilda Mântuitorului Hristos pe calea Golgotei;
- armă nebiruită a credinciosului în lupta împotriva patimilor şi a duhurilor necurate;
- obţinerea binecuvântării lui Dumnezeu la începutul lucrărilor noastre.
.
2. Cum ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci.
Semnul Sfintei Cruci trebuie făcut cu evlavie şi frică de Dumnezeu. Degetul mare, arătătorul şi degetul mijlociu ale mâinii drepte se ţin împreunate, simbolizând astfel unitatea Sfintei Treimi: Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Ce­lelalte 2 degete, inelarul şi degetul mic, sunt strânse în centrul palmei, închipuind pe Adam şi Eva plecaţi cu smerenie în faţa lui Dumnezeu. Astfel ţinând degetele, se duce mâna „mai întâi la frunte, apoi la piept, de aici în umărul drept, iar la urmă în umărul stâng”, după cum ne învaţă dumnezeiescul Hrisostom.
Unii însă îşi fac pe furiş o cruce mică pe piept, alţii îşi flutură mâna mecanic fără a mai ajunge vreodată să o încheie la umărul stâng. Aşa cum tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne în­va­ţă, a nu face semnul Sfintei Cruci corect şi cum se cuvine este „osteneală în deşert, căci numai dracii se bucură de îngâm­fa­rea aceea”.
.
3. Când trebuie să ne închinăm.
Creştinul este dator să se închine:
- dimineaţa când se trezeşte din somn;
- la începutul oricărei lucrări;
- la plecarea în călătorie;
- la începutul şi la sfârşitul mesei;
- la trecerea prin faţa oricărei sfinte bise­rici, troiţe sau cimitir;
- la intrarea în biserică;
- în faţa sfintelor icoane;
- la începutul, pe parcursul şi la sfârşitul oricăror rugăciuni sau slujbe;
- când face închinăciuni sau metanii;
- când aprinde candela;
- la bătaia clopotelor care vestesc începutul slujbelor religioase;
- la orice cerere pe care o adresează lui Dumnezeu;
- înaintea oricăror încercări grele din viaţă;
- la culcare.
.
4. Când nu trebuie să ne închinăm.
După porunca din Vechiul Testament de a nu lua numele Domnului în deşert, creştinul nu are voie să se închine:
- pentru a convinge de adevărul unei afir­maţii neimportante;
- pentru a câştiga „binecuvântarea” lui Dumnezeu pentru un lucru rău (furt, judecăţi nedrepte etc.);
- pentru a întări rugăciunea sa pentru lu­cruri de nimic, care nu aduc nici un folos duhovnicesc, ci numai câştig lumesc (jocuri de no­roc, loterie, pariuri, reuşita echipei favorite etc.).
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (47) Iunie 2007

vineri, 4 decembrie 2009

DESPRE DUMNEZEU TATAL (3)

.
122. Care era starea omului in Rai, inainte de pacat?
In Rai primul om era impodobit cu minte sanatoasa, inima curata si vointa libera. El insa nu era desavarsit, caci desavarsirea se castiga prin incercare si deprindere. Ea consta in curatia pastrata prin impreuna-lucrarea chipului cu harul de la inceput. Firea omeneasca era infrumusetata prin partasia ei cu Duhul Sfant (Fac. 2, 7). Numai aceasta partasie ii asigura lumina sfinteniei si apropierea de Dumnezeu (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Treimea Sfanta si de o fiinta, 4, Migne, P.G., LXXV, col. 908). Mintea lui Adam era intr-o continua inaltare minunata spre Dumnezeu, trupul era linistit, ferit de orice placere vinovata. Nu era inca in el framantarea miscarilor neoranduite. Sfintenia primilor oameni nu era desavarsita, dar ea nu era nici numai o stare de nepasare si nestiinta copilareasca, asa cum pretind unii, ci o stare de nevinovatie si nerautate (Marturisirea Ortodoxa, I, 23). Imbracati in haina Duhului Sfant, primii oameni n-aveau pofta trupului. De aceea nu simteau nevoia de a se acoperi (Sf. Irineu, Contra ereziilor, 3, 22, 4; 3, 23, 5, Migne, P. G., VII, col. 959, 963). Ei se acopereau cu harul divin. S-au acoperit cu harul, adica cu acoperamantul nepiericiunii, cat timp au fost aproape de Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin, Omilia la smochinul uscat, 3, Migne, P. G., XCVI, col. 580). Adam si Eva traiau in Rai ca ingerii, deci fara trebuinta imbracamintii. Scriptura zice: "Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau" (Fac. 2, 25). Neascultarea si pacatul nesavarsindu-se inca, ei erau imbracati in marirea cea de sus. De aceea nu se rusinau. Dupa calcarea poruncii insa, a venit rusinea si cunoasterea goliciunii (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 15, 4, Migne, P. G., LIII, col. 123). Adam apare inzestrat cu o uimitoare usurinta de cunoastere si cu o intelepciune deosebita. Din primele clipe ale facerii lui, el se infatiseaza cu o minte agera, ca unul care pastra in el lumina limpede si curata, data lui de Dumnezeu, si-si mentinea vrednicia neatinsa a firii (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Ioan, 1, 9, Migne, P. G., LXXIII, col. 128). Harul care punea pe Adam in legatura cu Dumnezeu l-a inzestrat cu puterea ca el sa dea nume fapturilor supuse lui: "Si a pus Adam nume tuturor animalelor si tuturor pasarilor cerului si tuturor fiarelor pamantului" (Fac. 2, 20). In limba, adica in puterea de a vorbi, pe care o capata Adam odata cu zidirea lui, se arata firea rationala a omului (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 12, Migne, P. G., XLV, col. 993). Primii oameni, inainte de pacat, traiau o viata feridta134 (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Romani, 5,18, Migne, P.G., LXXIV, col. 789). Ei n-au fost ziditi nici nemuritori, nici muritori, ci in stare de a ajunge la nemurire sau sa moara, dupa ascultarea sau neascultarea lor fata de porunca lui Dumnezeu135 (Teofil al Antiohiei, Cdtre Autolic, 2, 27, Migne, P. G., VI, col. 1093). Prin urmare, starea omului inainte de pacat era o stare de curatie, de fericire, de cunoastere, de putinta de a nu muri, dar nu era o stare de desavarsire deplina. Omul putea inainta spre aceasta desavarsire, dupa cum se si putea abate de la desavarsire, folosindu-se de acelasi mare dar, pe care Ziditorul l-a pus in el: libertatea.
.
123. Cu ce scop a facut Dumnezeu pe om?
Dumnezeu a facut pe om pentru ca acesta sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a iubi si de a slavi pe Dumnezeu. El este incununarea intregii zidiri, este o lume in mic (microcosm), cum zic Sf. Parinti. Prin trupul sau, el face legatura cu lumea, iar prin sufletul sau, el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti (Pseudo-Vasilie cel Mare, Despre facerea omului, Cuv. II, 1, Migne, P. G; XXX, col. 41 C). Rostul sau in Rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu.
.
124. Care este porunca lui Dumnezeu, de care Adam trebuia sa asculte?
Porunca pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam era aceasta: "Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit" (Fac. 2, 17).
.
125. Adam si Eva au pazit aceasta porunca?
Un timp au pazit-o. Dar din indemnul diavolului in chip de sarpe si sub pornirea mandriei lor, Eva intai, si Adam dupa ea, au mancat din pomul oprit, calcand porunca lui Dumnezeu. Dumnezeu a blestemat pe sarpe, a prezis necazuri si suferinte primilor oameni, i-a scos afara din Rai, dar le-a fagaduit pe Mantuitorul (Fac. 3, 15 si urm.).
.
126. Cum se numeste acest pacat al lui Adam?
Acest pacat se numeste pacatul stramosesc, fiindca isi are originea in caderea protoparintilor nostri prin neascultare fata de porunca data lor de Dumnezeu (Fac. 2, 16-17; 3, 6-19). Pacatul acesta a trecut la toti oamenii, cum spune Sf. Apostol Pavel: "Printr-un om (Adam) a intrat pacatul in lume" (Rom. 5, 12).
.

joi, 3 decembrie 2009

Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica

.

Vieţuitor între anii 1730 - 1806, Cuviosul Părinte Gheorghe - ardelean din Săliştea Sibiului - şi-a închinat viaţa încă din tinereţe slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor, intrând în monahism la Sfântul Munte Athos, la anul 1752, ca ucenic al renumitului părinte cărturar Paisie Velicicovschi, stareţ pe atunci al Mânăstirii Vatoped. În anul 1763 îl însoţeşte pe marele stareţ în Moldova, la Mânăstirea Dragomirna, iar din anul 1775 - din pricina ocupaţiei austriece instaurată asupra Bucovinei - se mută împreună cu părintele său duhovnicesc şi cu alţi monahi la Mânăstirea Secu. După o altă perioadă de 4 ani petrecută la Sfântul Munte, ieromonahul Gheorghe revine în Moldova, la Secu şi la Neamţ (aici fiind stareţ Paisie Velicicovschi), apoi trece în Ţara Românească, cu gândul de a se întoarce la Athos. Este convins de Mitropolitul Ţării Româneşti Grigorie al II-lea să primească a revigora viaţa în schitul Cernica, aflat în totală părăsire de vreo trei decenii, astfel că orânduieşte aici o mănăstire cu aleasă viaţă de obşte după tipicul Muntelui Athos şi al obştilor paisiene din Moldova.
.
Roadele cârmuirii sale la Cernica au făcut ca, în 1793, Mitropolitul Filaret al II-lea să-i dea în seamă şi mânăstirea Căldăruşani, conducându-le efectiv pe amândouă din aprilie 1794 şi până la moartea sa, în decembrie 1806, locuind, pe rând, în fiecare dintre ele şi aşezând egumeni (stareţi) care să le poarte de grijă, mai ales când el era plecat dintr-o mănăstire într-alta. În ambele mânăstiri a rânduit viaţă monahală după tradiţia athonito-paisiană.
.
Sfârşitul vieţii i-a sosit la 3 decembrie 1806, fiind înmormântat la Mânăstirea Cernica. Stareţul Gheorghe este apreciat pentru viaţa sa aleasă, pentru tactul şi roadele cârmuirii celor două mari obşti călugăreşti din Ţara Românească, ca unul dintre cei mai de seamă cuvioşi români, înnoitor de renume al monahismului românesc, în pragul epocii moderne, în duhul neo-isihast athonito-paisian.
.
In sesiunea sa din 20-21 octombrie 2005, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat canonizarea cuviosului staret Gheorghe. Proclamarea canonizarii s-a savarsit la Sfanta Manastire Cernica in ziua praznuirii sale, la 3 decembrie 2005, de catre un impresionant sobor arhieresc avandu-l in frunte pe Prea Fericitul Parinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.
.
In 2006, in pragul împlinirii a două secole de la mutarea sa la cele veşnice, Stareţul Gheorghe de la Cernica şi Căldăruşani a fost chemat să se adauge cetei binecuvântate a sfinţilor ortodoxiei româneşti.
.
Sfantul Cuvios Gheorghe este apreciat, pentru viata sa aleasa, pentru tactul si roadele carmuirii celor doua mari obsti calugaresti muntene, ca unul dintre cei mai de seama cuviosi romani, innoitor de renume al monahismului romanesc, in pragul epocii moderne, in duhul neo-isihast athonito-paisian.
.
Cinstitele sale moaşte s-au păstrat la mănăstirea Cernica şi vor fi aşezate în biserica mănăstirii pentru a fi venerate de credincioşi.
.

miercuri, 2 decembrie 2009

File de pateric (22)

.
Zicea : când am venit de la seceriş spre , ne-au adus de la Alexandria ca prinos din roade, câte un ulcior de untdelemn, lipit cu ipsos la gură. Când venea iar secerişul, dacă prisosea ceva, fraţii aduceau la biserică. Eu nu deschisesem ulciorul meu, ci îl găurisem cu o andrea, gustând puţin, şi mi se părea că făcusem cine ştie ce. Şi când şi-au adus fraţii ulcioarele lor lipite cu ipsos cum fuseseră, iar al meu găurit, m-am simţit, de ruşine, ca şi cum aş fi curvit.
.
Spunea , preotul Chiliilor: am mers la la un bătrân şi am vrut să-i aducem puţin undelemn. El ne-a spus: Uitaţi ulcioraşul pe care mi l-aţi adus acum trei ani. Unde l-aţi pus, aşa a şi rămas. Şi auzind noi ne-am minunat de felul de trai al bătrânului.
.
Spunea tot el: ne-am dus la alt bătrân, şi ne-a oprit la el, ca să mâncăm, şi ne-a adus ulei de rapiţă (raphanus - vorbea mai curând de uleiul de rapiţă, greu comestibil, decât de uleiul de seminţe de ridichi, probabil foarte rar). Noi i-am zis:
– Părinte, pune-ne nişte ulei ceva mai bun.
La acestea el şi-a făcut , zicând:
– Dacă este alt ulei în afară de acesta, atunci nu ştiu eu.
.
A spus fiilor săi pe când trăgea să moară: faceţi aşa şi veţi putea să vă mântuiţi, bucuraţi-vă totdeauna, rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi pentru toate (I Tesaloniceni 5, 16.).
.
Tot el a spus: mergeţi pe calea împărătească, număraţi milele, nu fiţi nepăsători!
.
L-a întrebat cineva pe avva Viaré:
– Ce să fac pentru ca să mă mântuiesc?
– Du-te, fă-ţi pântecele mic, şi lucrarea mâinilor tale mică, şi nu te frământa în chilia ta, şi te vei mântui.
.
A venit un frate la , cel care petrecea în tăcere în lavra lui, zicând: ce să fac părinte, că mă biruieşte lenevirea? Bătrânul i-a zis: această boală este sufletească. Aşa cum celui bolnav de ochi, din mare durere, i se pare că vede lumină, iar celui sănătos i se pare că vede rău, tot aşa şi celui slab de fire, din trândăvie se slăveşte, părându-i că e mare lenevia, iar cel sănătos cu sufletul, se bucură mai mult în ispite.
.
A zis (Grigore de Nazianz.): pe acestea trei le cere de la tot omul botezat: credinţă dreaptă de la suflet, adevăr de la limbă, curăţie de la trup.
.
A mai spus: toată viaţa omului e o zi pentru cei munciţi de dor.
.