DESPRE DUMNEZEU TATAL (4)

.

128. Care au fost urmarile pacatului stramosesc?

Pacatul stramosesc a adus primilor oameni pierderea harului lui Dumnezeu, adica ruperea legaturii cu Dumnezeu, cu ei insisi si cu lumea (H. Andrutsos, op. cit., pp. 160, 166; Sf. Ciprian, Despre bunul rabdarii, 19, Migne, P. L., IV, col. 634). Acest pacat a mai adus slabirea chipului lui Dumnezeu in om, prin intunecarea in parte a puterilor sufletului si prin inclinarea mai mult spre rau decat spre bine. Mintea se misca greu, deosebeste anevoie cele ce are de cunoscut si mai mult se departeaza decat se apropie de luminile curate ale Duhului. Ea nu mai vede decat anevoie pe Dumnezeu (Sf. Ioan Damaschin, Omilie la smochinul uscat, 3, Migne, P.G., XCVI, col. 580), priveste mai mult spre lucrurile pieritoare, legate de viata trecatoare. Dar aceasta slabire nu inseamna stergerea sau stingerea completa a chipului lui Dumnezeu in om. Omul n-a murit cu totul pentru cele dumnezeiesti. El s-a imbolnavit. Chipul lui Dumnezeu in el a slabit, s-a intunecat. Prin pacatul stramosesc, primii oameni au pierdut sfintenia, curatia si putinta de a nu muri (Sf. Chiril al Alexandriei, Comentar la Scrisoarea. catre Romani, 5, 18, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul, ei au pierdut si roadele harului. Daca ar fi ascultat porunca dumnezeiasca, Adam si-ar fi asigurat, cu ajutorul lui Dumnezeu, putinta de a nu muri, la care ar fi contribuit si pomul vietii, de care el nu s-a putut folosi, fiindca a fost scos din Rai (Fac. 3, 22-23). Prin pacatul lor, primii oameni si-au pierdut linistea desavarsita a trupului, caci pacatul a trezit in ei pofta carnii. Despartiti de cele vesnice si lunecand spre piericiune, trupurile lor s-au deschis placerilor si necuratiilor. Firea intreaga s-a imbolnavit de pacat «prin neascultarea unuia singur» (Sf. Chiril al Alexandriei. Comentar la Scrisoarea catre Romani, 5, 8, Migne, P. G., LXXIV, col. 789). Pierzand harul care-i acoperea, ei au fost dezbracati de inaltarea spre Dumnezeu si de privirea directa a lui Dumnezeu. Pedeapsa cea mai mare a pacatului a fost moartea, care dupa Sf. Apostol Pavel este "plata pacatului" (I Cor. 15, 22); moartea, cu cele trei trepte ale ei: trupeasca, sufleteasca si vesnica. Dumnezeu insusi a vestit primilor oameni ca vor muri daca nu vor asculta porunca (Fac. 2, 17). Neascultand-o, pedeapsa lor a fost moartea (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 2, 25, Migne, P. G., VI, col. 1092; Sf. Metodiu de Olimp, Banchetul celor 10 fecioare, Cuv. 3, 6, Migne, P. G., XVIII, col. 69; Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului, 4, 5, Migne, P. G., XXV, col. 104). Nu trebuie sa se creada ca Adam si Eva si-au atras aceasta pedeapsa pentru ca au mancat dintr-un anumit pom purtator de nenorociri si de moarte, ci numai pentru ca au calcat porunca dumnezeiasca (Teofil al Antiohiei, op. cit., 2, 25, C, A, 8, col. 124).

.

129. Dupa facerea lumii, Dumnezeu Se ingrijeste de ea?

Dumnezeu Se ingrijeste de lume. Aceasta lucrare prin care Dumnezeu Se ingrijeste de lume se numeste pronie sau providenta. Prin pronie, Dumnezeu pastreaza lumea in totalitatea ei si fiecare lucru si fiinta in parte, le ocroteste si le indreapta, prin diferite mijloace, spre scopurile pentru care au fost create. Pronia sprijina orice lucrare buna. De ea tine profetia in Vechiul Testament si planul mantuirii. Ea se arata in toate lucrurile lumii, de la cele mai mici pana la cele mai mari, pe care Dumnezeu le cunoaste si le ingrijeste (Marturisirea Ortodoxa, 1, 30), cum ne spune Mantuitorul insusi: "Priviti la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru Cel ceresc le hraneste" (Matei 6, 26). "Au doar nu se vand doua vrabii pentru un ban? Si nici una dintre ele nu va cadea pe pamant fara stirea Tatalui vostru" (Matei 10, 29). "Dumnezeu, zice Sf. Ioan Gura de Aur, nu numai ca a adus la lumina zidirea, dar dupa ce a adus-o, o ingrijeste. De zici ingeri, de zici arhangheli, de zici puterile cele de sus, de zici toate cele vazute si nevazute, toate acestea se bucura de pronia Lui. Fara aceasta lucrare ele se duc, se scurg si piei" (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre Cel de o fiinta, contra Anomeilor, 12,Migne,P. G., XLVIII, col. 810). Iar Clement Alexandrinul zice: «infatisarea, ordinea si maiestria lucrurilor vazute ne arata pronia dumnezeiasca» (Clement Alexandrinul, Covoare, 5, 1, 6, 2, Migne, P. G., IX, col. 16). Prin pronie, Dumnezeu nu numai pastreaza, dar si conduce lumea spre mai multa viata (Ioan 10, 10), spre desavarsirea si transfigurarea intregii creatii (Evr. 2, 5), (Sf. Grigorie Teologul, La Sf. Botez, 45, Migne, P. G., XXXVI, col. 424). Sf. Efrem Sirul scrie despre pronie astfel: "Am vazut case si m-am gandit la gospodar. Am vazut lumea si am inteles pronia. Am vazut corabie fara carmaci scufundandu-se. Am vazut faptele oamenilor neispravind nimic fara Dumnezeu, Care le conduce. Am vazut cetati si republici deosebite in constitutia lor si am inteles ca toate exista prin randuiala lui Dumnezeu. Turma e de la pastor, iar cresterea tuturor pe pamant e de la Dumnezeu" (Sf. Efrem Sirul, Mustrarea de sine, Assemanni Graece, I, p.123). Prin pronie, Dumnezeu opreste raul si il intoarce spre bine, cum ne spune Marturisirea lui Dositei: «Cele rele le stie mai dinainte si le ingaduie Dumnezeu, dar El nu Se ingrijeste de ele, pentru ca nici nu le-a facut. Dar odata intamplate, ele sunt indreptate spre ceva folositor de catre nesfarsita bunatate, care, fara sa le fi facut, le imboldeste spre mai bine cat este in puterea acestora" (Marturisirea lui Dosoftei, 5, Mihalcescu Bekenntnisse., p.162). Dumnezeu pastreaza si conduce lumea, conlucrand cu puterile fapturilor, nu fara ele.

.

Sursa: www.patriarhia.ro