vineri, 30 iulie 2010

Sfânta Aghiasmă mare şi mică

.
Semnificaţia aghiasmei
Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.
Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.
.
Felurile Aghiasmei
Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.
Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.
Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.
.
Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari
Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.
Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.
Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.
.
Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici
Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

sâmbătă, 24 iulie 2010

File de pateric (31)

.
Un frate bântuit de ispită i-a dezvăluit-o avvei Iraclie, care îi spuse, întărindu-l: avea un bătrân un ucenic ascultător foarte, vreme de mulţi ani. Într-o zi, era bântuit de ispită, făcu metanie bătrânului zicând:
– Lasă-mă să mă sihăstresc (şi să stau singur).
– Alege un loc şi o să-ţi facem chilie.
Şi a găsit unul la o milă de acolo. Au plecat, făcând chilie. Şi îi spuse fratelui: fă cum îţi spun. Când ţi-e foame, bea şi mâncă, dormi. Dar nu ieşi din chilie până sâmbătă. Atunci vino la mine.
Fratele petrecu două zile după poruncă, şi făcându-i-se urât (akediasas) spuse „de ce mi-a făcut aşa bătrânul“ (În traducere: ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni?). Şi ridicându-se cântă mai mulţi psalmi; şi după apusul soarelui mâncă şi s-a ridicat să meargă la culcare pe rogojina lui. Şi a văzut un negru întins, care scrâşnea din dinţi. Atunci a fugit cu mare frică la bătrân, şi a bătut la uşă, spunând: avvo, fie-ţi milă şi deschide-mi. Bătrânul, ştiind că nu-i păzise cuvântul, nu i-a deschis până în zori. Şi deschizând dimineaţa, l-a găsit afară rugându-se. Atunci i s-a făcut milă şi l-a chemat înăuntru. El zise:
– Te rog, părinte, am văzut un negru pe rogojina mea, când am plecat să mă culc.
– Aşa ai păţit, fiindcă nu ai păzit cuvântul meu.
Atunci îl învăţă după puteri rânduielile vieţii singuratice (monêrou biou, ale vieţii de sihastru.) şi l-a slobozit. Şi încet-încet s-a făcut călugăr iscusit.
.
dobândise trei cărţi bune, şi s-a dus la să-i spună:
– Am trei cărţi bune, şi-mi sunt de folos; şi le întrebuinţează şi fraţii, şi le sunt de folos şi lor. Spune-mi ce să fac: să le păstrez pentru zidirea mea şi a fraţilor, sau să le vând şi banii să-i dau săracilor.
– Bune sunt faptele, dar mai bună ca toate este neaverea.
Auzind acestea, a plecat, vânzându-le, şi banii i-a dat săracilor.
.
Un frate care locuia la Chilii era tulburat de singurătate, şi a mers la , spunându-i. Bătrânul îi zise: du-te, smereşte-ţi gândul, supune-te şi locuieşte cu alţii. El se întoarse la bătrân şi-i zise:
– Nici printre oameni nu am tihnă.
– Dacă singur nu ai tihnă, nici printre ceilalţi, de ce ai ieşit să te faci călugăr? Nu ca să rabzi necazurile? De câţi ani eşti monah?
– De opt.
– Zău aşa, eu port rasa de şaptezeci de ani şi n-am găsit odihnă nici o zi, şi tu în opt ani vrei să ai linişte?
Auzind acestea, se duse îmbărbătat.
.
A venit un frate odată la avva Theodor, şi vreme de trei zile l-a tot rugat să-i spună un cuvânt, dar el nu-i răspundea. Atunci fratele a plecat mâhnit. Ucenicul îi zise:
– Avvo, cum de nu i-ai spus cuvânt, de a plecat mâhnit?
– Nu i-am spus, zău, fiindcă e precupeţ şi vrea să fie slăvit din cuvintele altora.
.
A mai spus: dacă eşti prieten cu cineva şi se întâmplă să cadă în ispita curviei, dacă poţi, dă-i mâna şi trage-l în sus. Dar dacă va cădea în erezie, şi nu se lasă înduplecat de tine ca să se întoarcă, îndepărtează-te degrabă de el, ca nu cumva întârziind să cazi împreună cu el în groapă.
.
Se spunea despre , că ţinea trei lucruri ca fiind mai de căpetenie ca multe altele: neaverea, nevoinţa şi fuga de oameni.
.
Era odată avva Theodor cu ei (cu fraţi la ). Iar ei mâncau, luând cu evlavie paharele, în tăcere, fără să spună „iartă“. Şi spuse avva Theodor: şi-au pierdut monahii buna-cuviinţă(eugeneia, aici, bune maniere.) de a spune „iartă“.
.
L-a întrebat un frate:
– Vrei, avvo, să nu mânc pâine câteva zile?
– Bine faci; şi eu am făcut aşa.
– Vreau să-mi duc bobul la brutărie şi să-l fac făină.
– Dacă mergi iar la brutărie, fă-ţi pâinea; dar ce nevoie e de ieşirea aceasta?
.
A venit unul dintre bătrâni la avva Theodor şi i-a spus:
– Cutare frate s-a întors în lume.
– De asta te miri? Nu te mira, ci minunează-te mai degrabă dacă auzi că a putut cineva să scape din fălcile vrăjmaşului.
.
Un frate a venit la avva Theodor şi a început să vorbească şi să cerceteze lucruri, pe care încă nu le făcuse. Bătrânul îi spuse: încă n-ai găsit corabia, nici încărcătura n-ai încărcat-o, şi înainte de a ridica ancora, ai şi ajuns în oraş. Când vei face lucrul, vei ajunge la cele de care spui.
.
Tot el a venit odată la avva , cel care era eunuc din naştere. Şi i-a zis, pe când vorbeau ei: când eram la , lucrarea sufletului era de căpetenie, iar lucrarea mâinilor era neînsemnată (parergon, secundar, subsidiar); acum lucrarea sufletului a ajuns neînsemnată, şi ce era neînsemnat, lucrare.
.
L-a întrebat un frate:
– Ce este lucrarea sufletului, pe care acum o avem neînsemnată, şi ce este lucrarea neînsemnată, care ne este acuma lucrare de căpetenie?
– Toate cele care se fac din porunca lui , sunt lucrarea sufletului; cele pe care le facem după mintea noastră, lucrând şi strângând, trebuie să ne fie neînsemnate.
– Lămureşte-mă.
– Dacă auzi despre mine că sunt bolnav şi vrei să mă cercetezi şi îţi zici „trebuie să-mi las lucrul, şi să plec acuma; hai să-l isprăvesc, şi atunci plec“ atunci îţi mai vine şi altceva şi apoi nu mai pleci deloc.
Apoi un alt frate îţi zice: dă-mi mâna, frate! Şi spui „trebuie să-mi las lucrul meu, şi să plec să lucrez cu el“. Dacă nu mergi, laşi porunca lui , care este lucrarea sufletului, şi faci ceea ce e lăturalnic, care este lucrul mâinilor.
.
A mai zis : omul care stăruie întru pocăinţă nu este legat de poruncă.
.
Tot el a spus: nu e altă virtute ca aceea să nu dispreţuieşti.
.
A mai spus: cel care cunoaşte dulceaţa chiliei nu din dispreţ fuge de aproapele său.
.
A mai spus: dacă nu mă smulg de la simţămintele acestea de milă, nu mă lasă să fiu monah.
.
A mai spus: mulţi din vremea aceasta au luat odihna înainte ca să le-o dea .
.
A mai spus: nu te culca într-un loc în care este femeie.
.
Un frate l-a întrebat pe avva Theodor, spunând: vreau să împlinesc poruncile. Atunci bătrânul îi spuse despre avva Theoná, că şi el spusese odată „vreau să-mi împlinesc gândul faţă de “ şi luând grâu s-a dus la brutărie şi a făcut pâini. Şi cerându-i săracii, le-a dat pâinile; şi cum îi cereau iar, le-a dat şi coşurile şi haina pe care o purta, şi s-a întors în chilie, încins doar peste brâu cu o haină. Şi încă se mustra pe sine, zicând „nu am împlinit porunca lui “.
.
S-a îmbolnăvit odată avva şi a trimis după avva Theodor, zicând: haide, să te văd până nu ies din trup. Era la jumătatea săptămânii. Şi nu s-a dus, ci a trimis să-i spună: dacă rămâi până sâmbătă, vin; dacă pleci, ne vom vedea în lumea cealaltă.
.
Un frate i-a zis avvei Theodor: spune-mi un cuvânt, că mă prăpădesc. Iar bătrânul îi zise cu greu: eu sunt în primejdie, şi ce să-ţi spun ţie?
.
A venit un frate la avva Theodor, ca să îl înveţe să împletească, aducând şi funie ( seira, fir de ţesut sau fibre pentru împletit coşuri) cu el. Bătrânul îi spuse: pleacă, vino dimineaţă.
Şi se ridică, muindu-i funia, şi i-a urzit începutul împletiturii, zicând: fă aşa şi pe dincolo. Şi l-a lăsat, apoi a intrat de s-a aşezat în chilia lui. Şi la vreme i-a făcut de mâncare şi i-a dat drumul. Dimineaţa a venit iar, dar bătrânul i-a spus: ia-ţi funia de aici şi du-te; ai venit să mă bagi în ispită şi griji! Şi nu l-a mai lăsat înăuntru.
.
Povestea ucenicul avvei Theodor: a venit odată unul să vândă ceapă şi mi-a umplut un vas. Bătrânul mi-a spus: umple-i-l cu grâu şi dă-i. Erau două grămezi de grâu, unul ales, şi unul necurăţat; iar eu am umplut din cel necurăţat. Atunci bătrânul m-a privit supărat; şi de frică am căzut şi am spart vasul, şi i-am făcut metanie. Iar bătrânul a zis: scoală, nu tu, ci eu am greşit, că ţi-am zis. Şi ieşind bătrânul i-a umplut sânul de grâu ales şi i l-a dat cu cepele.
.
A plecat odată avva Theodor cu un frate să ia apă; şi luând-o fratele înainte spre fântână a văzut un şarpe. Bătrânul îi zise: du-te, calcă-l pe cap. Dar de frică nu s-a dus. Atunci a venit bătrânul, şi văzându-l jivina a fugit stingherită în pustie.
.
L-a întrebat cineva pe avva Theodor:
– Dacă vine peste noi dintr-o dată o năpastă, şi tu te temi, avvo?
– Şi dacă s-ar lipi cerul de pământ, lui Theodor tot nu i-ar fi frică.
Căci se rugase lui să ia frica de la el; de asta îl şi întrebase.
.
Se spunea despre el, că ajungând diacon la nu vroia să-şi vadă de diaconie şi fugea în multe locuri. Şi bătrânii îl aduceau înapoi, zicând:
– Nu-ţi lăsa diaconia.
– Lăsaţi-mă şi o să mă rog lui , să îmi adeverească dacă să stau în locul slujbei mele.
Şi se rugă lui aşa: dacă e voia ta să stau în locul acesta, adevereşte-mi. Atunci i se arătă stâlp de foc din pământ până la cer, şi o voce care spunea: dacă vei putea să fii ca stâlpul acesta, mergi, fii diacon.
El auzind a hotărât ca să nu primească nicidecum. Mergând la biserică, i-au zis fraţii, făcând metanie: dacă nu vrei să fii diacon, măcar ţine potirul. Şi neprimind nici asta, a zis: dacă nu mă lăsaţi, mă duc din locul acesta. Şi aşa l-au lăsat.
.
Se spunea despre el, că atunci când s-a pustiit Schitul, s-a dus să locuiască la Ferma. Şi îmbătrânind, s-a îmbolnăvit, şi alţii îi aduceau cele trebuincioase. Şi ce îi aducea cel dintâi, îi dădea celui de-al doilea, şi aşa mai departe, ce primea de la unul, da altuia. Şi la ora mâncării, ce îi aducea cel care venea, aia mânca.
.
Se spunea despre avva Theodor, că atunci când s-a sălăşluit la , a venit la el un demon, vrând să intre; şi l-a legat în afara chiliei. Şi a venit şi alt drac să intre, şi l-a legat şi pe el. Şi venind pe deasupra şi al treilea drac i-a găsit pe cei doi legaţi; şi le spuse:
– Ce staţi aici afară?
– Este aşezat înăuntru şi nu ne lasă să intrăm.
Iar el tiranic a încercat să intre; dar bătrânul l-a legat şi pe el. Temându-se de rugile bătrânului, i-au cerut dracii:
– Lasă-ne.
– Plecaţi.
Şi s-au depărtat ruşinaţi.
.
Povestea unul din părinţi despre : am mers odată după amiaz la el şi l-am găsit purtând un leviton zdrenţăros, cu pieptul gol şi culionul pe dinainte. Şi a venit un om de neam să-l vadă; el a bătut, iar bătrânul a ieşit să-i deschidă şi l-a întâmpinat, şezând în uşă să stea cu el de vorbă. Iar eu am luat o poală a hainei şi i-am acoperit umerii; el a întins mâna şi a tras-o. Când a plecat acela, i-am spus:
– Avvo, de ce ai făcut aşa? Omul a venit să se folosească, nu să se scandalizeze.
– Ce aud, avvo? am ajuns să slujim oamenilor? Noi am făcut ce trebuie, celelalte nu au însemnătate. Cel care vrea să se lămurească, se va lămuri; cel care vrea să se scandalizeze, se va scandaliza. Eu cum mă aflu, aşa îi şi întâmpin.
Şi ucenicului lui i-a poruncit: dacă vine cineva să mă vadă, nu-i spune ceva omenesc, ci dacă mânc, spune „mâncă“, şi dacă dorm, „doarme“.
.
Au venit odată peste el trei tâlhari: doi îl ţineau, şi unul îi lua lucrurile. Când i-a luat cărţile, a vrut să-i ia şi levitonul, adică haina. Atunci le spuse: ăsta lăsaţi-l. Ei nu vroiau. Atunci smucindu-şi mâinile i-a trântit pe cei doi, şi s-au speriat. Bătrânul le spuse: nu vă fie frică: împărţiţi-le în patru părţi, luaţi trei şi lăsaţi una. Şi au făcut aşa, şi ca să-şi ia partea lui, levitonul de mers la adunare.
.

joi, 15 iulie 2010

Prescurile şi Sfânta Anafură

.
Despre prescuri.
La Sfânta Liturghie se folosesc 5 prescuri din care preotul săvârşeşte rânduiala Proscomidiei (pomenirea credincioşilor şi pregătirea cinstitelor daruri) înainte de începerea Sfintei Liturghii. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ, care la Sfânta Liturghie se preface în Trupul Mântuitorului. Din cea de a doua se scoate părticica pentru Maica Domnului, iar din a treia se scot 9 părticele pentru cele 9 cete al sfinţilor. Ultimele două sunt pentru pomenirea credincioşilor: din a patra se scot părticele pomenindu-se creştinii vii, iar din a cincea pomenindu-se cei adormiţi.
Prescurile folosite la Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credincioasă şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie văduvă. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, prescurile se fac numai din făină, apă şi sare, fără drojdie. În locul drojdiei, pentru fermentare se folosesc bucăţele de aluat uscat rămase de la prescurile precedente. Prescurile trebuie să fie bine crescute, coap­te şi proaspete. Nu se folosesc niciodată prescurile crude sau cele atinse de mucegai sau de şoareci.
.
Ce este Sfânta Anafură.
Sfânta Anafură este pâinea sfinţită prin binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie în timpul cântării Axionului. În fapt, bucăţelele de anafură care se binecuvintează sunt ceea ce rămâne nefolosit din cele 5 prescuri din care s-au scos părticelele, iar când nu este de ajuns pentru toţi credincioşii, este îngăduit să se adauge pâine. Anafura se mai numeşte ­“antidoron”, adică “în loc de dar”, pentru că se împarte la sfârşitul Sfintei Liturghii spre mângâierea şi sfinţirea credincioşilor care nu se pot împărtăşi cu Trupul şi ­Sângele ­Mântuitorului.
.
Cum se ia Sfânta Anafură.
Sfânta Anafură se ia, închinându-ne cu semnul Sfintei Cruci:
• de toţi cei care s-au împărtăşit, după Sfânta Împărtăşanie;
• de cei cărora le este îngăduit, în fiecare zi, de obicei dimineaţa, fie la biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii, fie acasă;
• întotdeauna înainte de aghiasma mică;
• după aghiasma mare, când credinciosul a primit binecuvântare pentru a lua aghiasmă mare, sau în perioada 5-14 ianua­rie, când tot creştinul are binecuvântare de a lua aghiasmă mare;
• numai pe nemâncate, adică numai de cei care nu au mai mâncat şi băut nimic după miezul nopţii precedente.
.
Nu este îngăduit a lua Sfânta Anafură:
• cei care trăiesc în desfrânare;
• soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;
• femeile în perioada lunară şi bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă.
Dacă anafura, fiind păstrată rău, a mucegăit, ea nu se aruncă, ci trebuie arsă şi îngropată în locul amenajat special al bisericii, sau la alt loc curat, ca orice lucru sfinţit.
.
Scoaterea de părticele.
În rânduiala Sfintei Proscomidii există posibilitatea de a se pomeni şi a scoate părticele pentru creştinii în viaţă, cu cereri speciale către Dumnezeu sau pentru mulţumire. Greşit procedează unii preoţi care, după ce pomenesc credincioşii şi scot părticică pentru aceştia, după rânduiala de mai sus, le dau această părticică acasă. Cu atât mai grav este dacă părticelele scoase pentru vrăjmaşi, de exemplu, “credinciosul” le cere pentru a le folosi în scopuri rele sau practici vrăjitoreşti.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (52) Noiembrie 2007

miercuri, 7 iulie 2010

DESPRE DUMNEZEU FIUL (6)

.
163. Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecam ceea ce e între ei deosebit?
Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeste, aşa după cum cuvintele "Cel de o fiinţa cu Tatăl" ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu Şi le schimbă între Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi neavând existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere. Însuşirile personale Şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi Fiul. Tatăl nu-Şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă (Mărturisirea ortodoxă, I, 12). Având fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia, slava. «Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).
.
164. Se poate înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor?
Unitatea după fiinţă şi deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat Sf. Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea nu este mulţumitoare; mintea, gândul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai părti ale unuia singur. Mai potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au ajuns să le fie comune şi par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată si mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate. în Dumnezeu însă e din veşnicie desăvârşită dragostea şi desăvârşită unitatea. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţa să înţelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârşite.
.
165. Ce înseamnă "prin Carele toate s-au facut"?
Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul». Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu Tatăl» şi «mai înainte de toti vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru ca nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare. Din Tatăl porneşte orice lucrare şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut. Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.
.
166. Cum realizează cuvintele "prin Carele toate s-au făcut" trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii?
Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii trebuia s-o săvârşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strângă iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. "Căci întru El au fost făcute toate... şi toate întru El sunt aşezate... Că întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea... Şi printr-însul toate cu Sine să le împace" (Col. 1,16-19 si 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.
.
167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credintei?
Articolul al treilea din Simbolul Credintei este: «Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om».
.
168. Ce ne invata acest articol in intregimea lui?
Articolul al II-lea ne-a inaltat privirea de la pamant la cer, spunandu-ne ca Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pamant, e Fiul lui Dumnezeu, Unul - Nascut, nascut inainte de toti vecii. Articolul al III-lea ne coboara privirile iarasi pe pamant, spre a insoti pe acest Fiu unic si vesnic in fapta Lui de intrupare, ca om, pentru a noastra mantuire.
.
169. Am aflat din raspunsul la intrebarile de mai inainte de ce trebuia sa Se faca Fiul lui Dumnezeu om, ca sa ne mantuiasca. Acum, sa vedem, mai indeaproape, ce trebuie sa intelegem prin cuvintele ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om?
Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu? Fiul lui Dumnezeu S-a facut om cu adevarat, fara sa inceteze a fi Dumnezeu. Ramanand Dumnezeu neschimbat, El insusi S-a facut si om adevarat. Dupa intrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu si altul Fiul omului, ci unul si acelasi. Astfel, Iisus Hristos este si Dumnezeu adevarat, si om adevarat. "Fiul lui Dumnezeu primeste a Se face si a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimband, ca este fara de schimbare, ci ceea ce nu a fost luand, ca este iubitor de oameni" (Sf. Grigorie Teologul, Cuvant la Sf. Lumini, 13, Migne, P. G., XXXVI, col.349 A). Sfanta noastra Biserica a talmacit aceasta invatatura spunand ca Iisus Hristos este o persoana sau un ipostas in doua firi: «firea dumnezeiasca si firea omeneasca». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe langa firea Sa dumnezeiasca, pe care o are din veci, fire omeneasca, din Fecioara Maria, facandu-Se si ipostas al firii omenesti, sau om. Cele doua firi s-au unit in persoana sau in ipostasul lui Iisus Hristos, in chip nedespartit, dar totusi fara sa se schimbe sau sa se amestece intr-una singura.
.
170. Avem vreo asemanare pentru aceasta Taina?
O asemanare ne ofera omul. Nu o asemanare tocmai deplina, pentru ca omul e o persoana cu o singura fire. Dar firea lui se compune din suflet si trup, asa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiasca si fire omeneasca. Sufletul si trupul nu sunt despartite, si persoana cea unica a omului nu e impartita in doua din pricina lor. Persoana omului traieste in fiecare clipa prin amandoua si lucreaza prin amandoua. Cand priveste la ceva lucreaza si prin puterea sufletului, si prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul si trupul nu s-au contopit intr-una, incat sa nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat. Tot asa e in Hristos. Cele doua firi sunt unite in persoana Lui unica, in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare. Tot asa sunt unite in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare, lucrarile si vointele celor doua firi. Astfel, Iisus Hristos traia si lucra prin amandoua firile, in chip nedespartit si neamestecat. Cand tamaduia ochiul orbului, prin firea omeneasca atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiasca vindeca. Era o singura fapta dumnezeiasca-omeneasca, savarsita prin doua firi, sau prin lucrarea dumnezeiasca si lucrarea omeneasca, in mod nedespartit dar si neamestecat. Caci desi vietuiau si lucrau impreuna, firea si lucrarea dumnezeiasca nu se schimba in fire si lucrare omeneasca. Nu firea omeneasca vindeca si nu firea dumnezeiasca isi misca mana spre ochiul orbului (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. 15; trad. cit., p. 193). Iisus Hristos fiind o persoana in doua firi, vointe si lucrari, unul este Cel Care voieste si lucreaza, dar prin doua vointe si doua lucrari. Unul si acelasi este Cel Care flamanzeste (dupa firea omeneasca) si inmulteste painile (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi este Cel Care osteneste (dupa firea omeneasca) si vindeca pe slabanogul din Capernaum si invie pe Lazar (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi nu are unde sa-Si plece capul (dupa firea omeneasca) si e pretutindenea si chiar in Sanul Tatalui (dupa firea dumnezeiasca).
.
171. De ce a trebuit sa fie Iisus Hristos o persoana in doua firi?
Numai fiindca a fost o persoana in doua firi Iisus Hristos ne-a putut mantui. Daca ar fi fost doua persoane, adica pentru fiecare fire o persoana deosebita, cu alte cuvinte, daca firile ar fi fost despartite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om si n-ar fi avut puterea sa ne rascumpere. De asemenea firea omeneasca nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca si cu persoana ei proprie, daca n-ar fi avut cine sa omoare moartea din aceasta fire si cine s-o indumnezeiasca. Iar noi, stand in legatura cu Iisus Hristos, am sta in legatura cu o persoana omeneasca, nu cu una dumnezeiasca. Daca firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-ar fi amestecat intr-una singura, ca sa fie o singura fire a unei singure persoane, s-ar fi aratat ca firea noastra nu poate fi mantuita, ci numai prefacuta in altceva, poate in fire dumnezeiasca. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi patimit cu adevarat pentru noi si noi n-am mai putea intra in legatura cu El, ca si cu un om. Si nemaiputand intra in legatura cu El ca om, n-am mai intra in legatura nici cu Dumnezeu. Numai daca unul si acelasi a fost si Dumnezeu si om, adica a fost o singura persoana cu fire dumnezeiasca si omeneasca, a mantuit firea noastra, deci si pe noi pe toti cati vrem sa ne mantuim. Numai daca a fost cu adevarat om, a putut patimi pentru noi si numai daca a fost tot acelasi si Dumnezeu adevarat, patima Lui a fost mantuitoare si El a inaltat firea noastra. Sf. Grigorie Teologul spune: «insusi Cuvantul lui Dumnezeu... vine la chipul Sau si cu trup Se imbraca pentru trup si cu suflet intelegator pentru sufletul meu si, impreuna, pe cel asemenea cu cel asemenea curatind. Si intru toate Se face om, afara de pacat... Si Se arata Dumnezeu cu firea luata, una (adica o persoana) din amandoua (firile) cele potrivnice, din trup adica si din Duh, din care una e indumnezeita, iar alta s-a indumnezeit» (Cuvânt la Sf. Pasti).
.
172. Ce inseamna"pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire"?
Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru placerea de a fi om, sau pentru alte fapturi, ci pentru noi oamenii. Si cand se spune «pentru noi oamenii» se intelege «pentru noi oamenii păcătoşi», asa cum zice Mântuitorul la Cina cea de Taina: "Acesta, este trupul Meu care se dă pentru voi" (Luca 22,19), intelegand: "pentru voi cei păcătoşi". Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi, si pentru a noastră mântuire». Si nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un popor, «pentru noi oamenii» indeobste, adica pentru toti oamenii. Dumnezeu a binevoit sa dea omului o pretuire atat de mare, incat S-a facut si El om si ramane asa in vecii vecilor, pentru a fi in stransa legatura cu noi oamenii.
.
173. Ce inseamna cuvintele: "S-a pogorât din cer"?
"S-a pogorât din cer" inseamna ca Fiul lui Dumnezeu a binevoit sa Se faca si Fiu al Omului, sa ia, pe langa firea Sa atotputernica, si firea noastra neputincioasa, sa Se smereasca, purtand toate ale ei, sa ia chip de rob, "să Se deşerte" (Filip. 2, 7) de slava Sa dumnezeiasca, in aratarea si lucrarea Sa omeneasca, fara sa inceteze de a fi Dumnezeu, sa umble ca om pe pamant si sa fie dispretuit de multi. «S-a pogorât din cer» inseamna ca: " bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui sa ne îmbogăţim" (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: "El S-a facut om, ca noi să ne facem dumnezei" (Sf. Atanasie, Epistola catre Adelfie, VI, Migne, P. G., XXVI, col. 1078). S-a unit pe Sine cu firea noastra neputincioasa, ca firea noastra sa se faca tare si nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiasca.
.
174. A parasit Fiul lui Dumnezeu cerul prin aceasta "pogorâre"?
Fiul lui Dumnezeu n-a parasit cerul prin aceasta "pogorâre". Caci El n-a incetat sa fie si Dumnezeu si n-a parasit firea dumnezeiasca. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni si cu deosebire in cer. El umbla pe pamant cu firea noastra omeneasca, dar cu firea dumnezeiasca era pretutindeni. Prin firea noastra Se afla «pogorât din cer», dar prin firea dumnezeiasca era unit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Se afla «în sânul Tatălui», in cer. Insusi El spune despre Sine: "Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este în cer" (Ioan 3, 13).
.