vineri, 27 aprilie 2012

Despre Înviere

.
Dacă acum prăznuim Învierea, lesne este să înţelegem că mai înainte a fost moartea, iar aceasta a intrat în omenire ca urmare a păcatului. O singură poruncă a primit omul în rai, să trăiască în armonie şi bucurie, prin care avea puterea să se şi desăvârşească. Însă neîmplinirea poruncii avea să-i aducă moartea ca pedeapsă pentru neascultare.

Moartea înseamnă despărţire: pe de o parte se referă la despărţirea sufletului de trup, iar pe de altă parte sufletul se desparte de Dumnezeu, “căci în suflet era viaţa şi viaţa era darul lui Dumnezeu”. Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea şi Tatăl din început a hotărât să nimicească moartea. Dacă făgăduinţa vine imediat după păcat, lucrarea mântuirii se va face la plinirea vremii. Iar dacă moartea era pecetea fiecărui urmaş al lui Adam, cine ar fi putut să o curme? Nu era cu putinţă să fie curmată decât de cineva nemuritor. Atunci Tatăl cel Ceresc a hotărât ca Fiul Său să ia trup, să pătimească şi să moară.

Prin patima, prin crucea şi prin moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu se izbăvesc strămoşii şi se înlătură moartea ca pedeapsă pentru păcat.

Învierea restabileşte frumuseţea cea dintâi, ea ne aşează mai sus decât erau strămoşii înainte de păcat, pentru că Hristos Fiul lui Dumnezeu după al Cărui chip s-a făcut omul cel dintâi este ca un începător al neamului omenesc, ceea ce l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, adică Mântuitorul Hristos, cu Duh dătător de viaţă”.

Viaţa înmugureşte în baia botezului care semnifică trecerea prin mormântul lui Hristos, după care cântăm: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu bucurie rostim aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel la primirea celei dintâi taine, întrucât la fiecare dintre cei botezaţi cerul se deschide.

Acesta este semnul dragostei părinteşti a lui Dumnezeu care priveşte cu bunăvoinţă către Fiul Său înviat din morţi. Hristos iese din mormânt cu un trup nestricăcios superior trupului lui Adam, care aflându-se în rai avea nevoie de hrană şi era supus ispitelor. Acum Iisus Hristos înviază cu un trup duhovnicesc. Acesta nu mai poate fi cuprins de stricăciune şi locul unde îi duce Hristos pe strămoşi este superior raiului celui dintâi. În Eden satana a intrat şi a adus ispita, însă în Raiul pe care îl deschide Hristos prin Înviere este numai lumină şi nici un rău nu mai poate să pătrundă pentru că lumina a alungat întunericul. Însuşi Hristos luminează în raiul pe care îl deschide pentru toţi oamenii cei ce doresc viaţa şi mântuirea.

Să nu-i uitaţi pe sfinţii noştri care au primit lumina lui Hristos prin Sfinţii Apostoli şi ne-au trimis-o nouă jertfindu-se, ca şi noi să fim astăzi părtaşi Învierii lui Hristos. Au trecut prin suferinţă pragul acestei vieţi lăsând mărturie a Învierii tuturor, Sfintele lor Moaşte care ocrotesc întreaga lume. S-au jertfit pentru ca noi să nu mai plângem, căci au venit iertarea şi pacea aduse de Hristos prin Învierea ce străluceşte şi ne copleşeşte întărindu-ne pe toţi.

TEODOSIE

sâmbătă, 14 aprilie 2012

Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

.
Pastorală la Învierea Domnului – 2012
Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.

Hristos a înviat!

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14)

Iubiţi credincioşi,
Întâmpinăm în noaptea cea mai sfântă a anului învierea lui Hristos, Care ne-a dăruit tuturor viaţă veşnică, atât celor care se află cu trupurile în morminte, cât şi nouă, celor care trăim în această lume. El a înviat, precum vestise în Evanghelie, ca lumea să aibă viaţă desăvârşită din belşug (Ioan 10, 10).
Fiul lui Dumnezeu întrupat, asemenea nouă, iar acum înviat cu Trupul din morţi, ne ridică la înalta demnitate de fii ai lui Dumnezeu. Toate cele pe care Hristos le săvârşeşte sunt manifestarea iubirii dumnezeieşti împărtăşite nouă. El nu înfăptuieşte nimic pentru Sine, ci toate le face numai pentru noi oamenii, pentru a ne readuce la plinătatea iubirii, în comuniunea cu Dumnezeu. Am fost părtaşi la momentele de durere de dinaintea morţii Domnului. Dar nici soldaţii romani, nici arhiereii sau căpeteniile iudeilor, nici poporul răsculat şi nici chiar persecutorii care au pus în practică hotărârea răstignirii Sale n-au avut puterea supremă în condamnarea lui Hristos. El este Jertfa vie şi conştientă care Se aduce în mod liber spre Răstignire, după cum a binevoit. El este – aşa cum mărturisim în timpul rugăciunii Heruvicului din timpul Sfintei Liturghii – „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce”, Cel care singur Îşi dă viaţa şi acceptă temporar moartea trupească pentru a ne da viaţa cea veşnică.
Sf. Ap. Pavel spune că Hristos este Mielul Pascal care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7). Acest adevăr este mărturisit, de fapt, cu mult timp înainte de Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, încă din perioada Vechiului Testament, de marele prooroc Isaia prin cuvintele: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).
La rândul său, Sfântul Evanghelist Luca spune că Hristos a rostit pe Cruce cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46), de unde reiese, în mod clar, că Hristos singur, în deplina Sa libertate, Se jertfeşte „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, pentru a ne scoate definitiv din robia păcatului și de sub stăpânirea morţii (Evrei 2, 14-15).
Moartea pe care Mântuitorul Hristos o primeşte prin umanitatea Sa exprimă în mod deplin purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Tot el afirmă că Jertfa de pe Cruce, moartea şi pogorârea la iad sunt mijloacele prin care Hristos Se pogoară în locuinţa morţii pentru a-i surpa puterea pentru totdeauna. Astfel, folosindu-se de o serie de imagini sugestive, Sfinţii Părinţi ne spun că Trupul lui Hristos este momeala aşezată în undiţa firii Sale dumnezeieşti care, prin experienţa morţii, surpă pe stăpânitorul acesteia şi trage afară din locaşurile întunericului şi din adâncurile iadului pe toţi sfinţii și drepţii aflaţi sub stăpânirea morţii.
Prin urmare, temeiul fundamental al Jertfei lui Hristos este iubirea Sa desăvârşită pentru întreaga Creaţie şi, în mod special, pentru om: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mai înainte de Patimile şi de Răstignirea Sa, Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi că Jertfa este calea cea mai bună prin care se arată iubirea adevărată: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 13-14). Şi tocmai din cauza iubirii Sale desăvârşite, Hristos se jertfeşte pentru întreaga umanitate (Efeseni 5, 2). Hristos ne descoperă în mod copleşitor dragostea dumnezeiască: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 6-8).

Dreptmăritori creştini,
Hristos îşi arată iubirea Sa faţă de oameni nu doar prin răstignirea Sa. Ca Domn al Vieţii şi ca Împărat al celor vii, Hristos Îşi păstrează în mod permanent firea dumnezeiască unită cu firea omenească asumată din Sfânta Fecioară Maria. Astfel, chiar dacă în mormânt fiind, Trupul Său este despărţit de suflet, El rămâne permanent unit cu acestea prin dumnezeirea Sa. Tocmai de aceea, în Trupul lui Hristos cel Răstignit şi aşezat în mormânt noi avem Trupul cel plin de viaţă al lui Hristos Domnul.
Mântuitorul Hristos se pogoară ca Viaţă în mormânt, dar şi în străfundurile iadului pentru a pune capăt păcatului odată pentru totdeauna. Aşa cum mărturisim de fiecare dată la Sfânta Liturghie, în timpul celor trei zile în care Hristos a stat în mormânt, El S-a aflat cu trupul în mormânt, dar, în acelaşi timp, cu sufletul în iad, cu tâlharul în Rai, și cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pe Tronul Sfintei Treimi. Astfel, aşezarea dumnezeiescului Trup în mormânt devine o prezenţă totală a lui Hristos. De aceea, Mântuitorul este şi rămâne pentru totdeauna – chiar şi în moarte – Dumnezeu şi Om adevărat.
Pe temeiul acestei învăţături de credinţă, Biserica vorbeşte despre pogorârea lui Hristos în iad. El nu este dus la iad de către moarte, ca celelalte suflete peste care aceasta avea stăpânire, ci singur Hristos se pogoară ca un Biruitor în casa morţii, pentru a elibera veşnic sufletele ţinute acolo. Hristos coboară la iad ca Împăratul Vieţii, ca Cel Atotputernic care a prădat iadul și moartea. Prin aceasta, mormântul lui Hristos devine Raiul însuşi, dar şi izvor al Învierii.
În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că Hristos S-a pogorât la iad pentru ca toţi cei care au crezut şi L-au iubit pe Dumnezeu să regăsească comuniunea cu El: „Sufletul îndumnezeit se pogoară la iad şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere”.

Iubiţi fii duhovniceşti şi mărturisitori ai Învierii Domnului,
Darul vieţii primit prin Învierea lui Hristos este pentru toţi oamenii. În locul îndepărtării de Dumnezeu, provocate de noi prin păcat, Hristos ne-a dus la comuniunea cu Dumnezeu, Viaţa cea adevărată; în schimbul urii, al răzvrătirii şi al necredinţei noastre, El ne-a dăruit iubirea Sa dumnezeiască. În acest sens, Sf. Iustin Popovici spune că dacă noi, prin păcatele noastre, îl răstignim pe Hristos, El ne răspunde cu iubirea Sa veşnică: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin Învierea Lui îi conduce pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea… Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori”.
Văzând atâta iubire a lui Hristos pentru noi ne punem întrebarea: care trebuie să fie răspunsul nostru faţă de Jertfa şi Învierea Sa? După cum și Psalmistul David se întreba, cu mult timp înainte: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalm 115, 3). Răspunsul îl găsim în Biserică, prin sfinţi. Iată, Sf. Nicolae Cabasila ne arată că trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Hristos cu toată viaţa, cu gândurile şi cu dorinţele noastre, pentru a-L lăsa să învie şi să trăiască în noi: „Să ne dăm aşadar lui Dumnezeu pe noi înşine! Sau, mai bine zis, să-i aducem ca pe un rod în chip desăvârşit nu numai trupul, ci şi sufletul însuşi, adică mintea, simţirea, voinţa şi toată mişcarea lor. Fiindcă şi Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere şi să ne elibereze din sclavie”.
La rândul său, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să nu ne arătăm indiferenţi faţă de Învierea Mântuitorului Hristos, ci să o perpetuăm prin viaţa şi comportamentul nostru de zi cu zi. Astfel, el ne spune că trebuie să devenim adevăraţi fii ai Învierii, în care să nu mai vieze păcatul: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 11-13).

Iubiți fraţi şi surori întru Hristos Cel înviat,
Noi, cei ce ne aflăm în acest pământ apostolic, cel mai vechi ţinut creştin românesc binecuvântat de sângele multor mucenici și străjuit de peștera Sfântului Apostol Andrei de unde ca din mormântul Domnului, au izvorât razele strălucitoare ale propovăduirii de către cel Întâi chemat la apostolie, se cuvine să avem fiori de credință care să ne cucerească mintea, inima şi toate simţirile noastre.
Astfel, dacă Hristos se aşează într-un mormânt săpat în stâncă, asemenea unei peşteri, de unde va învia luminând întreaga lume, și peştera Sfântului Andrei devine mormântul Învierii neamului nostru, prin mărturia despre Înviere a celui ce ne ocroteşte spiritual.
Cuvântul Învierii a rodit bogat în primele secole creştine încât, până în secolul V, cetăţile Schytiei Minor, ale Dobrogei de azi, erau toate creştine, strălucind credinţa împărtăşită de ierarhii, preoţii şi diaconii din cele 15 scaune episcopale.
Să reaprindem aşadar şi noi, cei de acum, străjuiţi din cer de mulţimea sfinţilor de aici, flacăra credinţei, cum am început cu toţii prin multe zeci de biserici şi mănăstiri noi, întemeiate în Eparhia noastră.
Să-L primim pe Hristos Cel Înviat în lăuntrul nostru spre a zidi şi cetatea sufletelor noastre, în care să ardă necontenit candela Învierii Domnului Hristos.
Cu El să mergem la Tatăl, în Împărăţia Cerurilor, ca cel Întâi născut din morţi şi începutul învierii celor adormiţi.
Ne rugăm Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel jertfit şi înviat, să reverse şi în viaţa noastră a păcătoşilor lumina şi bucuria Învierii Sale pentru a putea să ne menţinem şi să înaintăm tot timpul pe calea mântuirii şi să împlinim cele bineplăcute Lui.

Hristos a înviat!

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos Cel înviat rugător,

† TEODOSIE
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI