luni, 29 iunie 2009

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA (5)

.
25. Ce sunt proorociile?
Proorociile sau profetiile sunt aratari prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevaruri si intamplari care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteste prin alesii Sai, in vederea mantuirii si care se petrec intocmai. Cele cuprinse in proorocii nu pot fi cunoscute pe cale fireasca. Proorociile sau profetiile talmacesc vointa lui Dumnezeu si ele se fac numai sub insuflarea Duhului Sfant. Ele ocupa o buna parte din cartile Vechiului Testament, unde prevestesc pe Mantuitorul si multe intamplari din viitorul poporului iudeu si al altor popoare. Noul Testament insusi si Traditia de la inceputul Bisericii cuprind o seama de proorocii; Mantuitorul insusi a proorocit (Matei 24 etc.). Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeiesti, stau numai in puterea lui Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se intemeiaza sau pe socoteli plapande, sau pe superstitii. Proorociile dumnezeiesti sunt facute, ca si minunile, printr-o lucrare necunoscuta firii omenesti. Marea lor autoritate sta in implinirea lor. Implinirea lor intocmai arata ca Duhul Sfant este autorul lor (Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305).
"Fiindca cele prezise se intampla, cred si ma supun lui Dumnezeu", zice Teofil al Antiohiei (Teofil al Antiohiei, Catre Autolic, 1,14, Migne, P.G. VI, col.1045).
Cele mai insemnate proorocii ale Vechiului Testament sunt cele privitoare la Mantuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis cu mare siguranta, vremea venirii Mantuitorului (Daniil IX, 24-27), nasterea, patimile, moartea, proslavirea (Isaia VII, 13, LIII, 2 si urm.) si chiar slujirile Sale de: profet (Deuter.XVIII,15, Isaia XLII,1-4), preot si imparat (Ps.CIX, 5, Ierem. XXIII, 5). Apostolii au aratat ca spusele proorocilor despre Mesia-Hristos s-au implinit intocmai (Fer. Augustin, Despre credinta in lucrurile care nu se vad, 7, 10, Migne P.L. XL, col. 180).
.
26. Dupa ce semne se cunosc adevaratele proorocii?
Ele trebuie sa intruneasca aceleasi conditii ca minunile. Mantuitorul, Sfintii Parinti atrag in repetate randuri atentia atat asupra proorocilor adevarati, cat si asupra celor mincinosi, pe care trebuie neaparat sa-i deosebim. Pe cat de mult suntem datori sa cugetam cu evlavie la proorociile adevarate, pe atat de mult se cuvine sa osandim si sa combatem pe cele false. Mantuitorul spune ca in vremurile tulburi si mai ales la sfarsitul lumii "se vor scula hristosi mincinosi si prooroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, cat sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi" (Matei XXIV, 24). Asemenea prooroci mincinosi s-au ivit deseori si sunt si astazi, dar ei trebuie sa fie combatuti cu staruinta, pentru a nu fi lasati sa-si faca lucrul lor. Lactantiu ne spune ca adevaratii prooroci:
1.Predica toti un singur Dumnezeu,
2.Nu sufera de nebunie,
3.Nu sunt inselatori,
4.Nu umbla dupa averi sau castig,
5.Nu se ingrijesc de cele necesare vietii, ci se multumesc cu intretinerea pe care le-o trimite Dumnezeu,
6.Proorociile lor s-au implinit sau se implinesc intocmai,
7.Ei isi adeveresc trimiterea pana la suferirea chinurilor si a mortii (Lactantiu, Dumnezeiestile Institutii, 1, 4, 1-2, 3, 5, 6, Migne P.L. VI, col.127).
.
27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?
Pentru ca El a facut aceasta Descoperire odata pentru totdeauna, in vederea mantuirii oamenilor, potrivit planului Sau vesnic. Dumnezeu se descopera atunci cand stie ca aceasta este de cea mai mare trebuinta si de cel mai desavarsit folos. El nu se repeta ca oamenii, pentru ca planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea Descoperirii dumnezeiesti, adica o noua venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o noua intrupare, patimire, moarte si inviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau a fost inselatoare, sau n-a avut loc niciodata, sau a fost necompleta, ceea ce ar fi o necuviinta fata de numele si puterea lui Dumnezeu. Sustinerea ca repetarea Descoperirii ar face pe toti sa creada nu poate sta in picioare, pentru ca nici in timpul Mantuitorului n-au crezut toti in El, cu toate ca El era Descoperirea insasi. Invatatura pildei bogatului si a saracului Lazar este ca cei invartosati la inima n-ar crede chiar daca ar si invia cineva din morti (Luca 16, 31).
.

vineri, 26 iunie 2009

Vinovatul dovedit

.
Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zi, lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului, care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.
- Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-l închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?
- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?
Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de grame. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.
.
Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.
.
"Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când nedreptăţeşti pe cineva." (Sfântul Ioan Gură de Aur)
.



joi, 25 iunie 2009

Simbolul credinţei

.
Simbolul credinţei are 12 articole. Forma în limba română a crezului difera între versiunile oficiale ale diferitelor biserici creştine unde limba română este limbă liturgică.
.
Versiunea ortodoxă
.
Versiunea oficială curentă a Crezului în Biserica Ortodoxă Română este următoarea:
1. Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
2. Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii si morţii, a Căruia împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci.
9. Şi întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
10. Mărturisesc un Botez, întru iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor.
12. Şi viaţa veacului, ce va să fie. Amin.
.
Sursa: site-ul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, www.patriarhia.ro
.
Versiunea greco-catolică
.
Versiunea oficiala curentă a Crezului în Biserica Română Unită cu Roma este următoarea:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţinătorul, făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
2. Şi într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a coborât din cer, S-a întrupat de la Spiritul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat.
5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a înălţat la cer şi şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va veni cu mărire să judece viii şi morţii; a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi în Spiritul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin proroci.
9. Într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.
10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor
12. Şi viaţa veşnică ce va veni. Amin.
.
.
Versiunea romano-catolică
.
Versiunea oficiala curentă a Crezului în limba română în Biserica Romano-Catolică este următoarea:
1. Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului, al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.
2. Şi într-unul Domn, Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat, de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
3. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a coborât din cer, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om.
4. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat, a pătimit şi S-a îngropat.
5. A înviat a treia zi, după Scripturi.
6. Şi S-a suit la cer; şade de-a dreapta Tatălui.
7. Şi iarăşi va veni cu mărire să judece pe cei vii şi pe cei morţi; a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit.
8. Şi în Duhul Sfânt, Domnul şi de viaţă Dătătorul, Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede, care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit, şi a grăit prin proroci.
9. Şi într-una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică.
10. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor.
11. Aştept învierea morţilor
12. Şi viaţa veacului ce va veni. Amin.
.

File de pateric (10)

.
Se povestea despre avva , că, fiind bolnav odată la , a venit preotul şi l-a întâlnit la biserică şi l-a pus pe o pătură cu o pernă sub cap. Unul din bătrâni, venind să-l cerceteze, îl văzu pe pătură şi cu perna sub cap, s-a scandalizat zicând:
– Acesta este avva ? Şi şade pe asemenea lucruri?
Luându-l de o parte preotul îi spuse:
– Ce munceai în satul tău?
– Eram oier.
– Şi cum o duceai?
– Cu mare greu.
– Acuma cum trăieşti în chilie?
– Mai mult mă odihnesc.
– Atunci îl vezi pe avva ; era în lume ca şi tatăl împăraţilor, şi mii de robi cu brâuri de aur peste haine de mătase îl slujeau; şi călca pe covoare scumpe. Tu fiind oier, nu aveai în lume odihna de acum; el nu are desfătarea pe care o avusese în lume. De aceea tu acum te odihneşti, iar el se trudeşte.
Iar acela auzind se căi şi-şi ceru iertare aşa: iartă-mă avvo, am greşit; aceasta e calea cea adevărată, căci el a venit la smerenie, iar eu la odihnă. Şi dumerindu-se bătrânul s-a dus.
.
A venit unul din părinţi la avva , şi, cum a bătut la uşă, i-a deschis bătrânul, crezând că e slujitorul lui. Şi când l-a văzut pe celălalt, a căzut cu faţa în jos. Iar acesta i-a spus: ridică-te, avvo, ca să te îmbrăţişez.
– Nu mă ridic până nu pleci.
Şi rugat îndelung fiind, nu se ridică până nu plecă acela.
.
Povesteau despre un frate că a mers la să-l vadă pe avva , că a mers la biserică, şi i-a rugat pe clerici să-l ajute să se întâlnească cu avva . Iar ei i-au spus: să te omenim puţin, frate, şi-l vei vedea. El însă zise: nu voi gusta nimica, dacă nu mă întâlnesc cu el. Şi au trimis un frate cu el, că chilia era departe. Şi bătând la uşă au intrat, au dat bineţe bătrânului şi s-au aşezat în tăcere. Iar fratele de la biserică zise: eu plec, rugaţi-vă pentru mine. Iar fratele oaspete, stingherit de răceala bătrânului, îi spuse fratelui: vin şi eu cu tine. Şi au plecat, iar atunci l-a rugat: du-mă şi la avva care a fost tâlhar. Şi mergând la el, i-a primit cu bucurie, şi i-a petrecut prietenos.
Şi i-a spus fratele care-l călăuzise: te-am dus la străin şi la egiptean; care ţi-a plăcut mai mult?
– Egipteanul, până acum.
Auzind acestea unul dintre părinţi s-a rugat lui aşa: Doamne, arată-mi lucrul acesta, căci unul se ascunde în numele tău, iar altul în numele tău e primitor. Şi iată că i s-au arătat două corăbii mari pe râu, şi i-a văzut pe avva cu Duhul lui plutind în pace, într-una, iar avva şi îngerii lui într-alta, care-l hrăneau cu faguri de miere.
.
Spunea avva Daniel:
Trăgând să moară avva , ne-a spus: nu vă îngrijiţi să faceţi pomeni pentru mine; că eu, dacă am făcut pomană pentru mine, o voi găsi.
.
Trăgea să moară avva , şi ucenicii lui se zbuciumau. El le-a spus: nu a venit încă vremea; când va veni, vă spun. Dar voi fi judecat cu voi la Înfricoşata Judecată, dacă daţi rămăşiţele mele cuiva. Ei i-au spus: ce să facem, că nu ştim să îngropăm? Iar el le-a spus: nu ştiţi să-mi legaţi o funie de picioare şi să mă trageţi la munte?
.
Era vorba bătrânului: , de ce ai pribegit? M-am căit adesea că am vorbit, că am tăcut niciodată.
.
Când trăgea să moară, l-au văzut fraţii plângând şi i-au spus: şi tu te temi, părinte? Iar el le spuse: Într-adevăr frica mea din ceasul acesta mă însoţeşte de când m-am făcut monah.
.

miercuri, 24 iunie 2009

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA (4)

.
21. Cum ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca?
Ne putem incredinta de Descoperirea dumnezeiasca pe doua cai:
1) printr-una personala, aflata in cercetator;
2) prin cealalta, aflata in cuprinsul Descoperirii.
Cea dintai e credinta. Credinta e socotita ca Descoperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu (Epistola catre Diognet, 8, 6; Patres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; in Scrierile Parintilor Apostolici, in "P.S.B.", Bucuresti, 1979, p. 342). Ea singura ne duce intr-o lume mai presus de fire si ne inzestreaza cu puterea de a deosebi ce e omenesc de ce e mai presus de om.
Cea de-a doua cale prin care ne incredintam despre Descoperirea dumnezeiasca sunt semnele aflate chiar in Descoperire. Au fost si sunt semne vadite ale Descoperirii dumnezeiesti.
.
22. Care sunt semnele adevaratei Descoperiri dumnezeiesti?
Semnele Descoperirii dumnezeiesti sunt urmatoarele:
1) Inaltimea invataturilor descoperite;
2) Curatia lor dumnezeiasca;
3) Puterea lor de a schimba in bine pe oameni.
Aceste semne sunt launtrice si ele pot fi intelese numai cand Descoperirea e bine cunoscuta si e cercetata intr-un duh de smerenie si de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce se daruieste unei asemenea cercetari. Despre Descoperirea dumnezeiasca ne incredintam si prin semne din afara: minunile si proorociile, la care putem adauga si calitatea morala a persoanei prin care se face Descoperirea.
.
23. Ce sunt minunile?
Minunile sunt fapte dumnezeiesti mai presus de mintea si puterea omeneasca. Ele sunt fapte savarsite in firea vazuta numai cu puterea lui Dumnezeu, intrecand legile mintii si ale firii, care se fac in momente extraordinare, hotarate de Ziditor, si urmaresc luminarea si indreptarea noastra in vederea mantuirii. Minunile arata vointa lui Dumnezeu si talcuiesc caile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintai si cel mai mare facator de minuni, ca unul Care este insusi izvorul lor. Mantuitorul a savarsit pe pamant minuni asupra firii, asupra oamenilor si asupra Sa insusi. El a oprit furtuna pe mare, a scapat pe Petru de la inec, a prefacut apa in vin, a inmultit painile si pestii, a vindecat bolnavi, a inviat morti, ceea ce-L face sa spuna: "De n-as fi facut intru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a facut, pacat n-ar avea" (Ioan 15, 24). Dintre minunile pe care Mantuitorul le-a facut asupra-Si, cea mai mare este invierea Sa din morti. Minunile Sale dovedesc obarsia si puterea Sa dumnezeiasca, asa cum El insusi declara: "Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal sa le savarsesc, aceste lucruri pe care le fac, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis" (Ioan 5, 36). Minuni au facut si oamenii alesi de Dumnezeu si placuti Lui ca, de pilda, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiasca: Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii si altii. Dar acestia au savarsit minuni numai cu puterea lui Dumnezeu, dovedind ca aveau puterea Duhului de sus cu ei.
.
24. Dupa ce se cunosc adevaratele minuni?
Minunile adevarate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seama de conditii, dintre care insemnam:
1) Sa fie vrednice de numele lui Dumnezeu si sa fie cuprinse in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie;
2) Sa se produca cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mantuitorului si ale Sfintilor;
3) Sa nu se tagaduiasca unele pe altele sau sa se opuna unele altora;
4) Sa nu contrazica Sf. Scriptura si Sf. Traditie;
5) Sa urmareasca mantuirea sufletului omenesc;
6) Sa aduca folos si spor vietii sufletesti, nu mortii sau pacatului;
7) Savarsitorul minunii sa graiasca numai adevarul, sa duca o viata fara pata si sa nu urmareasca interese personale sau scopuri egoiste;
8) Sa indrepte moravurile la cei ce vad minunea (Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788);
9) Sa poarte in ele siguranta si puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Sa dovedeasca lucrarea proniei dumnezeiesti.
.

sâmbătă, 20 iunie 2009

Manastirea "Sfintii Voievozi" Slobozia

.
Amintita in hrisoave, de-a lungul veacurilor, sub numele de Manastirea Sfintii Voievozi de la Vaideei, Slobozia lui Ianache, apoi de la Slobozia, cea mai veche manastire din estul Munteniei, pastrata pana astazi, isi are inceputurile in al doilea deceniu al sec. al XVII-lea. In martie 1614, voievodul Radu Mihnea acorda marelui postelnic Ianache Caragea dreptul de a intemeia o "slobozie" la Vaideei, adica o asezare scutita de dari pe trei ani, unde asezase colonisti. Acolo, in mijlocul Baraganului avea sa intemeieze postelnicul Ianache Caragea si Manastirea Sfintii Voievozi.
.
Afectata de atacul tataresc, din anul 1623, poate si de cutremurul din 1627, manastirea a fost luata "pe seama domniei", odata cu urcarea pe tronul Tarii Romanesti a lui Matei Basarab, in anul 1632. Incepand cu 13 iulie 1633, Matei Basarab a intarit si daruit numeroase mosii si sate "sfintei, dumnezeieestii manastiri a domniei sale de la Slobozia ce se chiama Vaideei, unde este hramul sfintilor arhistrategi Mihai si Gavriil si altii fara de trup, langa satul Slavica, pe apa Ialomitei, care este zidita si ridicata din temelie de domnia mea". Este greu de crezut ca biserica postelnicului se ruinase deja, astfel incat voievodul sa ridice atat de repede un alt lacas, ci mai degraba este vorba de o restaurare, insotita de ridicarea incintei, a turnului clopotnita si a altor contructii. Potirit traditiei, consemnata in pisania pictata in urma cu un secol, tarnosirea bisericii a fost facuta in anul 1636 de catre insusi Patriarhul Constantinopolului, impreuna cu un sobor de 500 de arhierei si preoti.
.
Pana in secolul al XVIII-lea, manastira Slobozia a fost socotita in randul celor mai mari comunitati monahale din Tara Romaneasca. Bogata, intarita in privilegiile sale, a servit pentru credinciosii din aceste parti ale Baraganului, ca centru al credintei stramosesti, asezamant de cultura si fortificatie. Manastirea a fost, de asemenea, vestita pentru biblioteca sa, din care unele carti vechi se pastreaza si astazi, ferite de vitregia vremurilor. Tot aici, in prima jumatate a sec. al XIX-lea, a functinat cea mai insemnata scoala din judetul Ialomita, sustinuta pe cheltuiala staretului carturar Gavriil Smirneanul.
.
De-a lungul timpului, manastirea Sfintii Voievozi a avut si un rol militar, prin pozitia strategica deosebita.
.
In ianuarie 1838, manastirea a fost puternic afectata de puternicul cutremur, biserica fiind distrusa aproape integral. Ridicarea lacasului sfant s-a facut in urmatorii ani, pana in 1842, de catre Arhimandritul Gavriil Smirneanul, cu care manastirea cunoaste iarasi o perioada de stralucire, fiind socotit al treilea ctitor al asezamantului.
.
Incepand cu anul 1864, fosta manastire a devenit biserica de mir, fiind pana in perioada interbelica singura constructie de acest fel din Slobozia. Data fiind insemnatatea sa pentru aceasta asezare, prima stema a localitatii, adoptata in 1932, avea sa cuprinda si imaginea turnului clopotnita, ca reprezentand fostul asezamant monahal.
.
Din anul 1994, dupa ce Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romana a hotarat infiintarea Episcopiei Sloboziei si calarasilor, biserica Sfiinti Voievozi a devenit Catedrala Episcopala. La 6 februarie 1994, intai statatorul de atunci, Patriarhul de fericita aminitire Teoctist, impreuna cu un sobor de arhierei, l-a instalat acolo pe cel dintai episcop ialomitean, P.S. Nifon Mihaita. Din anul 1988, a fost reinfiintata Manastiea Sfintii Vievozi, cu destinatie pentru maici, avant 14 vietuitoare, comunitatea fiind condusa de Maica stareta Varvara Arnautu.
.
Dupa anul 1989, au avut loc mai multe lucrari de restaurare a asezamantului, in prezent lucrandu-se la refacerea completa a zidurilor de incinta, cu intentia de a le reda aspectul din vremea voievodului ctitor.
.
Declarata monument istoric in urma cu un secol, manastirea era mentionata ca atare in anul 1903, in Inventarul Monumentelor Publice si Istorice din Romania. Veche ctitorie domneasca a Sloboziei pastreaza si astazi acest statut binemeritat.
.
Sursa: Monografia Mânăstirea "Sfinţii Voievozi" Slobozia - autor dr. Ştefan Grigorescu

vineri, 19 iunie 2009

Comorile fiecăruia

.
Plimbându-se prin sat, un boier s-a întâlnit cu un ţăran sărac şi a început a se lăuda cu averile lui:
- Vezi tu livada de pe deal? E a mea. Pădurile care înconjură satul sunt şi ele ale mele. Până şi pământul pe care calci acum al meu este. Tot ce vezi, de jur-împrejur, e proprietatea mea. Toate astea sunt doar ale mele.
- Dar acela? - l-a întrebat ţăranul, arătând cu degetul spre cer. Nu cred că şi cerul este al tău. Acela este al meu - a mai spus ţăranul şi, cu zâmbetul pe buze, a plecat liniştit, lăsându-l pe boier mirat şi cu ciudă în suflet.
.
"Cel ce s-a născut înţelept poartă bogăţia cu el. " ( Sfânta Scriptură )
.


joi, 18 iunie 2009

File de pateric (9)

.
Un frate a venit la chilia avvei la şi s-a uitat pe uşă, şi l-a văzut pe bătrân care era ca focul pe de-a-ntregul. Dar şi era un frate vrednic să vadă. Şi când a bătut, a ieşit bătrânul şi l-a văzut pe frate uimit. Şi i-a spus: de mult baţi? N-ai văzut ceva? – Nu. Şi vorbind cu el, i-a dat drumul.
.
Pe când şedea odată avva la (oraş aflat pe unul din braţele deltei Nilului, la 25 de km de Alexandria), a venit de la Roma o fată din familie de senatori foarte bogată şi cu frică de ca să-l vadă. A primit-o vlădica şi ea l-a rugat să-l înduplece pe bătrân s-o primească. Şi mergând la el l-a rugat: cutare din familie de senatori e venită de la Roma să te vadă. Bătrânul n-a primit însă să o întâlnească. Când i-au vestit asta, a poruncit ea să pună şaua pe dobitoace, zicând: am încredere în că-l voi vedea. Căci şi în oraşul nostru sunt mulţi bărbaţi, dar eu am venit să văd un prooroc. Şi cum s-a apropiat de chilia bătrânului, din plănuirea lui era el în afara chiliei. Şi văzându-l a căzut ea la picioarele lui. El însă a ridicat-o cu mânie şi a privit-o zicând: dacă vrei să-mi vezi faţa, iată priveşte-o. Iar ea de ruşine nu privea. Iar bătrânul îi spuse: ai auzit de faptele mele, ele trebuie privite. Cum te-ai încumetat să faci un drum atât de lung pe mare? Nu vezi că eşti femeie şi nu ţi se cade să ieşi niciodată?(Antifeminism primar, specific nu doar mediului călugăresc misogin din secolul V.) Sau era ca să te întorci la Roma şi ca să le spui celorlalte femei: l-am văzut pe – şi să faci mare drum de femei venind la mine. Ea însă zise: dacă vrea , nu voi lăsa pe nimeni să vină aici. Dar roagă-te pentru mine şi pomeneşte-mă totdeauna. El îi răspunse: ba mă rog lui să şteargă amintirea ta din inima mea. Iar ea auzind acestea, plecă zbuciumându-se. Când sosi în oraş de mâhnire făcu friguri, şi l-au înştiinţat pe arhiepiscop că e bolnavă. El, venind la ea, o întrebă ce avea. Iar ea i-a spus: O, de n-aş fi venit aici. I-am spus bătrânului: „pomeneşte-mă“ iar el mi-a răspuns: mă rog lui să şteargă amintirea ta din inima mea. Şi acum iată că mor de întristare. Vlădica îi spuse: nu ştii că eşti femeie şi prin femei se luptă duşmanul cu sfinţii? De asta a zis bătrânul aşa; dar pentru sufletul tău se roagă mereu. Şi astfel se vindecă cugetul ei şi plecă spre ale sale cu voie bună.
.
Povestea avva Daniel despre avva , că a venit odată un dregător aducându-i testamentul unui senator, rudă cu el, care-i lăsa o mare moştenire. Şi luându-l, a vrut să-l rupă. Şi i s-a aruncat dregătorul la picioare, zicând: rogu-te, nu-l rupe, că o să-mi ia capul. Iar avva : eu am murit înaintea lui, şi el abia acum. Şi i-l dădu înapoi, neprimind nimic.
.
Spuneau despre avva şi avva al Fermei că urau mai mult decât orice slava lumească. Avva nu întâlnea cu uşurinţă pe cineva, iar avva întâlnea, dar era ca o sabie.
.
Pe când stătea avva în părţile de jos era înghesuit de gloate şi a hotărât să-şi lase chilia. Şi neluând nimic, s-a dus la ucenicii lui, şi Zoil, faraniţii. Şi i-a spus lui : urcă (Nilul) cu o barcă. Şi aşa a făcut. Şi lui Zoil îi spuse: vino cu mine la râu şi caută-mi o corabie care coboară până la Alexandria, şi aşa urcă şi tu la fratele tău. Iar Zoil, speriat de cuvânt, n-a zis nimic, şi aşa s-au şi despărţit. Bătrânul a coborât în părţile Alexandriei şi s-a îmbolnăvit de boală grea. Iar slujitorii lui îşi spuneau: nu cumva unul din noi l-a mâhnit pe bătrân, şi de asta s-a despărţit de noi? Dar nu găseau nimic în ei cu care să nu-l fi ascultat vreodată. Însănătoşindu-se bătrânul spuse: să mă duc la părinţi. Şi urcând cu corabia merse la Petra unde erau şi slujitorii lui. Fiind aproape de râu, a venit o roabă etiopiană să-i ia desagul. El a certat-o, şi ea i-a zis: dacă eşti călugăr, atunci mergi la munte! Şi el, căindu-se, îşi zise: , dacă eşti călugăr, mergi la munte! Atunci i se înfăţişară şi Zoil; şi fiindcă îi cădeau la picioare, se aruncă şi bătrânul, şi plânseră toţi. Şi spuse bătrânul:
– N-aţi auzit că am fost bolnav?
– Ba da.
– Şi de ce nu aţi venit să mă vedeţi?
– Despărţirea ta de noi n-a fost înţeleasă şi mulţi s-au nedumerit, spunând că dacă nu eram nesupuşi, nu te-ai fi despărţit de noi.
– Acum vor zice iar: nu şi-a găsit porumbiţa odihnă picioarelor ei, şi s-a întors la în corabie (Facerea 8, 9.).
Şi aşa se liniştiră, iar el rămase cu ei până la moarte.
.
Spunea avva Daniel: ne povestea avva ca despre altul (dar eu cred că era el) că şedea un bătrân în chilia lui, şi iată că un glas i-a spus: hai şi îţi voi arăta lucrările oamenilor. Şi ridicându-se ieşi. Şi l-a dus într-un loc anume şi i-a arătat un negru tăind lemne, şi făcând un snop mare. Şi încerca să-l duce şi nu putea, şi în loc să-l uşureze, mai tăia lemne şi adăuga snopului, şi a tot făcut aşa. Apoi înaintând i-a arătat un om pe un lac şi scoţând apă din el, pe care o turna într-un vas ciuruit, şi apa se scurgea în lac. Apoi i-a zis: hai să vezi şi altceva. Şi a văzut un templu şi doi oameni călări care duceau o grindă de-a curmezişul. Şi voiau să intre pe uşă şi nu puteau din pricina grinzii. Şi nici unul nu se smerea să-i facă loc celuilalt, şi de asta rămâneau înaintea porţii.
Aceştia sunt, spuse, cei care duc cu slavă deşartă jugul dreptăţii şi nu s-au smerit ca să se îndrepte singuri, să umble pe calea strâmtă a lui ; de aceea şi rămân în afara împărăţiei lui . Tăietorul de lemne e cel cu multe păcate, care în loc să se căiască mai adaugă alte păcate la ale sale. Şi vărsătorul de apă e cel care face fapte bune, dar adăugându-le şi unele rele, prin asta le pierde şi pe cele bune. Trebuie să vegheze omul la faptele sale, ca să nu se ostenească în zadar.
.
Tot el povestea odată că au mers unii din părinţi de la Alexandria să-l vadă pe avva . Şi era unul din ei unchiul vlădicii Timotei al Alexandriei, cel numit fără avere, şi avea un nepot cu el. Bătrânul bolea şi nu voia să-i vadă, ca să nu vină şi alţii şi să-l tulbure. Era pe atunci la Petra Troei. Şi au făcut cale-ntoarsă necăjiţi. S-a întâmplat atunci şi o năvălire de barbari şi bătrânul veni în părţile de jos. Şi auzind, au venit iarăşi să-l vadă, iar el i-a primit cu bucurie. Şi le spuse fratele care era cu ei:
– Nu ştii, avvo, că am venit să te vedem la Troe şi nu ne-ai primit?
– Voi aţi mâncat pâine şi aţi băut apă, dar eu, într-adevăr, fiule, nu am gustat nici pâine, nici apă, nici nu m-am aşezat, pedepsindu-mă, până n-am socotit că aţi ajuns la locul vostru, căci pentru mine v-aţi ostenit. Dar iertaţi-mă, fraţilor.
Şi mângâindu-se, s-au dus.
.
Tot el spunea: m-a chemat într-o zi avva şi mi-a spus: mângâie-l pe părintele tău, ca atunci când va urca la Domnul să se roage pentru tine, şi-ţi va fi bine.
.

marți, 16 iunie 2009

Cuviosul staret Paisie de la Neamt (Velicicovschi)

.
Unul din marii nevoitori si innoitori ai monahismului romanesc din veacul al XVIII-lea a fost staretul Paisie Velicicovschi de la manastirea Neamt. "Curgerea vietii" lui o cunoastem din cele scrise de el insusi si de unii dintre ucenicii lui de la Neamt.
.
Se nascuse in orasul Poltava din Ucraina - el insusi marturisind ca este "malorusian" - in ziua de 21 decembrie 1722, zi de pomenire a mortii marelui mitropolit Petru Movila al Kievului, fapt pentru care a primit din botez numele acestuia. Era al 11-lea din cei 12 copii ai preotului Ioan, slujitor la catedrala Uspenia (Adormirea) si al presbiterei Irina, calugarita spre sfarsitul vietii in manastirea Pocrov din acelasi oras, sub numele de Iuliana. Bunicul si strabunicul fusesera tot preoti in Poltava, iar alte rude imbratisasera ingerescul chip al calugariei. Ramas orfan de tata la varsta de patru ani a fost crescut de mama sa si de un frate mai mare Ioan, preot la biserica la care slujise si tatal lor. A invatat carte la scoala parohiala de aici, dupa care s-a inscris la vestita Academie din Kiev, infiintata de mitropolitul de neam roman Petru Moviia. Cursurile scolii erau impartite in trei cicluri, avand cu totul 12 ani de studii. Tanarul Petru a urmat numai primul ciclu, cu patru clase inferioare, in care se invatau limbile greaca, slava si polona, gramatica si sintaxa. A parasit apoi scoala, in 1740, intrand in manastirea Liubietchi, pe Nipru, iar dupa trei luni in manastirea Medvedovschi, in dreapta Niprului, aflata pe atunci sub stapanire polona. Aici a fost tuns rasofor, la praznicul Schimbarii la fata din anul 1741, primind numele de Platon. Din pricina prigoanelor venite din partea catolicilor si a unitilor din regatul polon, tanarul monah a fost nevoit sa se reintoarca la Kiev, unde a intrat in cunoscuta Lavra Pecerska, facand icoane de arama.
.
Cuprins de ravna spre o viata duhovniceasca mai inalta, in 1742 si-a indreptat pasii spre tarile romanesti. A trait vreo patru ani in schiturile Dalhauti, Traisteni, Poiana Marului si Carnu, situate la intorsura Carpatilor, sub munte, in fostul judet Ramnicul Sarat. Acolo a avut prilejul sa cunoasca pe schimonahii Vasile de la Poiana Marului, Onufrie de la Carnu si alti parinti cu viata aleasa, care au contribuit la formarea lui sufleteasca si la intarirea dragostei lui fata de randuielile vietii calugaresti. Dupa patru ani se indreapta spre Muntele Athos, in nadejdea ca in aceasta "gradina a Maicii Domnului", sufletul sau va fi rasplatit cu aflarea unei atmosfere de inalta vietuire duhovnicesca. Spre regretul lui, a ramas, dezamagit, caci Athosul era atunci intr-o stare trista, cu manastiri robite de turci si silite sa se rascumpere cu mari sume de bani, multe din ele fiind in stare de ruina, de neoranduiala, cu calugari de neamuri felurite, care se invrajbeau intre ei. Platon rasoforul nu s-a descurajat insa, ci s-a asezat intr-o chilie in jurul manastirii Pantocrator. Pe la inceputul anului 1750 a venit la Athos staretul Vasile de la Poiana Marului, care l-a calugarit deplin, primind randuiala "schimei mici", dandu-i numele de Paisie.
.
Ajungand pe o inalta treapta a desavarsirii morale, monahul Paisie a inceput sa fie pretuit de fratii sai de calugarie, incat, pe nesimtite s-au strans ucenici in jurul lui. Curand numarul ucenicilor a sporit in asa masura, incat s-a simtit nevoia unui preot-duhovnic. In aceasta situatie, fratii au staruit pe langa povatuitorul lor sa primeasca darul preotiei. Si astfel, in anul 1758, Paisie a fost hirotonit preot (ieromonah) si duhovnic de catre un episcop cu numele Grigorie. Cand numarul fratilor a crescut si mai mult, a cerut ingaduinta ca sa ridice un schit, cu hramul Sfantul Prooroc Ilie, tot pe mosia manastirii Pantocrator. Aici fratii au zidit din temelie o biserica, 15 chilii §i alte cladiri trebuitoare. Paisie, considerat ca un "staret" al lor, a inceput aici revizuirea vechilor traduceri slave din scrierile Sfintilor Parinti si mari asceti, dupa originalul grecesc.
.
Lipsa de chilii pentru cei 64 de frati, ca si neintelegerile dintre monahii greci si slavi, l-au indemnat pe Paisie sa paraseasca Sfantul Munte in 1763 si sa se reintoarca in tarile romanesti, pline de manastiri mari, vechi ctitorii ale evlaviosilor nostri domnitori. Pentru inceput s-au asezat in schitul Varzaresti, intre Focsani si Ramnicu Sarat. De aici s-au indreptat spre Iasi, unde au fost primiti cu multa dragoste de mitropolitul Gavriil Calimachi, care le-a oferit manastirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca, cu toate proprietatile ei. Si astfel, in anul 1763, la Dragomirna, care pana atunci avea un numar neinsemnat de calugari, a inceput o viata noua, de munca si de rugaciune. De indata s-au indreptat spre aceasta noua vatra de traire duhovniceasca noi vietuitori, romani, ucrainieni sau rusi.
.
Staretul Paisie a intocmit un "asezamant" sau "indreptar", deci un fel de regulament, in 28 de puncte, cu felurite randuieli privitoare la viata monahala de aici. A introdus pravila folosita in schitul Sfantul Ilie, ale carei indatoriri de capetenie erau: viata de obste, ascultarea, smerenia, saracia, munca, slujbele dupa tipic, respectarea randuielilor calugaresti, marturisirea pacatelor si altele. In acelasi timp, staretul a continuat traducerea unor scrieri ascetic-mistice din greceste, in slavoneste si romaneste, ori a corectat traducerile vechi (din Antonie cel Mare, Macarie, Marcu Ascetul, Teodor Studitul, Filotei Sinaitul, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog si altii). El insusi a intocmit o lucrare despre Rugaciunea mintii, in sase capitole. Zilnic tinea cuvantari in fata obstei, intr-o zi in romaneste, in alta slavoneste, dat fiind numarul mare de calugari de origine slava.
.
In 1775, insa, toata aceasta frumoasa lucrare duhovniceasca si culturala a luat sfarsit, caci in urma ocuparii Moldovei de nord (Bucovina) de catre imperiul austriac catolic, staretul, cu intreaga obste, au fost nevoiti sa paraseasca Dragomirna. Cu incuviintarea aceluiasi mitropolit Gavriil Calimachi, Paisie, cu 200 din cei 350 de frati, s-au asezat la manastirea Secu, unde au fost chemati de egumenul Eftimie, cu tot soborul. S-a continuat si aici pravila de la Dragomirna timp de patru ani, cu slujbe, cuvantari, marturisirea pacatelor si traduceri din operele marilor asceti rasariteni. Au fost zidite noi chilii pentru a putea fi adapostita si obstea de la Dragomirna. In anul 1779, la dorinta domnitorului Constantin Moruzi, lui Paisie i s-a incredintat si egumenia manastirii Neamt, cea mai veche si mai luminoasa vatra a monahismului din Moldova. Lasand la Secu pe duhovnicul Ilarion, el, cu o parte din frati, s-a mutat la Neamt. Si aici a introdus aceleasi randuieli de viata pe care le traise la Athos si in cele doua manastiri moldovene, adica: viata de obste, slujbe dupa tipic, predici, grija pentru bolnavi, batrani si calatori, marturisirea gandurilor catre parintii duhovnicesti, munca la camp sau in diferite ateliere. S-au ridicat noi chilii, o casa pentru oaspeti si un spital. Numarul vietuitorilor nemteni s-a ridicat ia 700, intre care erau moldoveni, munteni, transilvaneni, rusi, ucrainieni, bielorusi, greci, bulgari, sarbi si chiar fosti necrestini trecuti la Ortodoxie. S-au continuat si aici traducerile din scrierile Sfintilor Parinti si aie marilor asceti in limbile romana si slavona; s-a format chiar o adevarata "scoala" de traducatori. O traducere a Filocaliei, in slavo-rusa, intocmita de Paisie, a aparut la Petersburg, in 1793. In felul acesta, prin stradaniile staretului Paisie, manastirea Neamt a devenit cel mai insemnat centru de cultura teologico-ascetica din tarile romane.
.
Presimtindu-si sfarsitul, Paisie (ridicat in 1790 la cinstea de arhimandrit) a inceput sa-si scrie viata, dar lucrarea a ramas neterminata, caci a trecut la cele vesnice la 15 noiembrie 1794; a fost ingropat in biserica mare a manastirii Neamt, unde i se vede si azi mormantul. Randuielile introduse de staretul Paisie in schitul Sfantul Ilie, dar mai ales in cele trei manastiri moldovene pe care le-a carmuit, au avut o influenta binefacatoare asupra altor manastiri si schituri, nu numai din tarile romanesti, ci si din Rusia. Ucenici de-ai sai ucrainieni, rusi si bielorusi - pregatiti de el pentru indrumarea vietii duhovnicesti, s-au raspandit in peste o suta de manastiri rusesti, ducand pretutindeni acelasi duh nou de viata spirituala (manastirile Valaam, Solovat in nord, Alexandru Nevski in Petersburg, Optinain centrul Rusiei, Simonov si Novospask in Moscova, Lavra Pecerska in Kiev, Noul Athos in Caucaz si altele). Miscarea spirituala "paisiana" a influentat si pe unii ganditori rusi din veacul al XlX-lea.
.
Dupa cum era si firesc, influenta paisiana, de ascetism si carturarie, a fost deosebit de puternica si in manastirile Moldovei. Invataturile si randuielile marelui parinte au fost introduse in primul rand prin ucenicii sai directi: Sofronie, urmasul sau la staretia Neamtului, Gherontie si Dorotei, traducatori din limba greaca, Onoriu, ingrijitorul bolnitelor, Platon, care i-a scris viata, ierodiaconul Stefan, care a tradus din slavo-rusa Vietile sfintilor, in 12 volume, ierodiaconul Grigorie, viitor mitropolit al Tarii Romanesti, care a tradus zeci de lucrari teologice din greceste si altii. In duhul lui Paisie a trait si marele mitropolit al Moldovei Veniamin Costachi, desi nu i-a fost ucenic direct.
.
Toti cei care au cercetat viata si nevointele staretului Paisie, l-au considerat ca un adevarat "sfant" sau "cuvios". Din aceste motive, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a procedat, in 1988, la canonizarea lui. Preotii, calugarii si credinciosii romani au de asemenea datoria de a-l cinsti, pentru ca el a trait peste trei decenii pe pamant romanesc, unde si-a desfasurat bogata sa lucrare de reinnoire a monahismului ortodox de pretutindeni. De altfel, in sedinta sa din 20 iunie 1992, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat generalizarea cultului Cuviosului Paisie de la Neamt si in Biserica noastra.
.
Sa ne rugam, dar, zicand: "Cuvioase Parinte Paisie, luminatorul credinciosilor si podoaba calugarilor, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa mantuiasca sufletele noastre".
.

vineri, 12 iunie 2009

Cele patru piersici

.
O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...
- Şi apoi?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă". Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel de-al treilea fiu al său.
- Nu ştiu.
- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
În sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi:
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica?
- Nici eu nu ştiu, tătucă.
- Cum, şi tu ai vândut-o?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din suflet.
.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaşul pe genunchi şi i-a spus:
Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu sigur că, indiferent ce drum vei urma vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.
.
„Lăsaţi copiii să vină la Mine!” (Sfânta Scriptură)
.

.

joi, 11 iunie 2009

File de pateric (8)

.
Bolea odată avva la şi-i lipsea şi îmbrăcăminte. Şi neavând de unde cumpăra, a luat milostenie de la cineva şi a spus: mulţumescu-ţi, Doamne, că m-ai învrednicit să primesc milostenie în numele tău.
.
Spuneau despre el că chilia lui era la două mile depărtare. Nu ieşea cu uşurinţă din ea, că alţii îl slujeau. Dar când a fost pustiită , a ieşit plângând şi zicând: a pierdut lumea Roma şi călugării Sketis (Din 407 încep în acest loc foarte izolat, extrem de aspru şi foarte celebru, raidurile barbare care vor sfârşi în secolul VI cu cucerirea arabă a Egiptului. s-a pustiit puţin după 410, când a fost şi Roma devastată de vandali.).
.
L-a întrebat avva Marcu pe avva : e bine ca să n-ai o mică mângâiere în chilie? Că am văzut un frate care avusese câteva verdeţuri şi le-a smuls. Iar avva : e bine, dar după firea omului; căci de nu are tărie pentru un asemenea trai, le va sădi iar.
.
Istorisea avva Daniel, ucenicul avvei : eram odată la avva , pe care îl ţintuia o durere, din pricina căreia era întins, cu ochii în sus. S-a întâmplat să vină fericitul să vorbească, şi l-a văzut întins. Şi cum vorbea, i-a zis:
– Cine era mireanul pe care l-am văzut acolo?
– Unde l-ai văzut? a răspuns avva .
– Cum mă pogoram de pe munte, m-am uitat spre peşteră şi am văzut pe cineva întins, uitându-se în sus.
Iar el făcu metanie (Sau: îşi ceru iertăciune.), spunând:
– Iartă-mă, eu eram, că mă cuprinsese durerea.
– Deci tu erai. Bine. Eu am crezut că e un mirean, de asta am întrebat.
Altă dată i-a spus avva avvei : când îţi vei fi tăiat lujerii, vino să guşti cu mine; dacă îţi vin oaspeţi, mâncă cu ei.
Avva lucra însă cu rând şi luare aminte. Şi când veni ceasul, mai avea lujeri. Şi dorind să împlinească vorba bătrânului, a rămas să isprăvească lujerii. Iar avva , dacă a văzut că întârzie, a gustat, gândind că o fi având oaspeţi. Iar avva , când sfârşi, plecă. Şi îi zise bătrânul:
– Ai avut oaspeţi?
– Ba nu.
– De ce n-ai venit?
– Că mi-ai spus, când îţi vei fi tăiat lujerii, să vii. Şi împlinindu-ţi cuvântul, n-am venit, că abia acum am sfârşit.
Şi s-a uimit bătrânul de conştiinciozitatea lui, şi i-a zis:
– Deshamă odată, să-ţi faci rugăciunea şi să-ţi bei apa, că de nu, o să ţi se îmbolnăvească trupul fără întârziere.
.
A mers odată avva undeva unde erau trestii şi le clătina vântul. Şi i-a întrebat avva pe fraţi:
– Ce-i foşnetul acesta?
– Trestii sunt.
– Cu adevărat, dacă s-a aşezat cineva în linişte şi aude ciripit, inima lui nu mai are aceeaşi împăcare. Cu atât mai mult voi care aveţi foşnetul acestor trestii.
.
Spunea avva Daniel că nişte fraţi, mergând la Thebaida pentru in, şi-au spus, hai să-l vedem şi pe avva cu prilejul acesta. Şi a ieşit avva şi i-a spus bătrânului: fraţi veniţi de la Alexandria vor să te vadă. Iar bătrânul: află de la ei pentru ce au venit. Şi aflând că se duc la Thebaida pentru in, i-a spus bătrânului. Iar el a zis: cu adevărat nu vor vedea chipul lui , fiindcă nu au venit pentru mine, ci pentru lucrul lor. Omeneşte-i şi petrece-i cu pace, şi le zi că bătrânul nu poate să-i primească.
.

miercuri, 10 iunie 2009

DESPRE DESCOPERIREA DUMNEZEIASCA (3)

.
18. De unde stim ca Iisus Hristos este desavarsirea si plinirea Descoperirii?
Din Sfanta Scriptura, din implinirea intocmai a proorociilor Vechiului Testament si din istoria Bisericii Crestine. In adevar, Sfantul Apostol Pavel precizeaza: "Iar cand a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Sau Cel nascut din femeie, nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea" (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii si intreg Noul Testament intaresc intru totul adevarul ca Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu intrupat si plinitorul Descoperirii dumnezeiesti. Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Rascumparatorul, la Fiul lui Dumnezeu, s-au implinit intocmai in persoana lui Iisus Hristos. Sfintii Evanghelisti si Sfantul Apostol Pavel citeaza, adesea in amanunt, proorociile ce s-au implinit in persoana Mantuitorului. Proorocul Isaia-supranumit si Evanghelistul Vechiului Testament-vorbeste pe larg de nasterea si mai ales de patimile, moartea si proslavirea lui Mesia (Isaia 7 si 63). Toata aceasta proorocie s-a implinit intocmai in faptele si viata lui Iisus Hristos, asa cum sunt infatisate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 s. u.; 1 Cor. 15, 3; I Petru 2, 24; Matei 26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.). Documentele crestine, pagane si iudaice din veacurile I si II sustin, fara deosebire, ca Iisus Hristos ca Dumnezeu - Om este o persoana istorica sub imparatii August si Tiberiu si a suferit moartea sub Pontiu Pilat. Aceleasi documente, afara de cele iudaice, constata ca nici o alta persoana purtand acelasi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos. Marile infaptuiri ale Bisericii adeveresc si ele Dumnezeirea intemeietorului ei.
.
19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeiesti?
Se poate vorbi cu toata siguranta. Am vazut mai inainte ca Descoperirea dumnezeiasca poate fi impartita in trei mari perioade de timp. Fiecareia dintre aceste perioade ii corespunde mai mult sau mai putin o treapta de inaintare, cu toate ca aceste trepte nu sunt nici totdeauna egale si nici nu vin unele dupa altele intr-o ordine neschimbata. Timpul de la caderea in pacat pana la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai stradanii ale firii omenesti spre cunoasterea adevarului si deci a lui Dumnezeu, ci si ajutoare directe de sus, prin Descoperirea mai presus de fire, facuta patriarhilor. La fel, dupa darea Legii. Dupa venirea Mantuitorului, Care a desavarsit Descoperirea, cele doua trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost inlaturate. Deci, in linii mari, Biserica admite trepte in lucrarea Descoperirii supranaturale. Cum este si firesc, Biserica pune accentul pe cele doua trepte in Descoperirea dumnezeiasca, infatisate prin cele doua Testamente. Sfantul Grigorie Teologul, vorbind despre schimbarile produse de catre acestea in viata omenirii de-a lungul timpului, le numeste cutremure de pamant si le schiteaza astfel: «Cele doua Testamente sunt doua cutremure dintre care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celalalt, de la legea lui Moise la Evanghelie. Dar e si un al treilea cutremur, care este mutarea din aceasta viata in cealalta» (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A). Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeiesti. Treapta de la Vechiul la Noul Testament e aratata de nenumarate ori de Mantuitorul, de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti. Ei arata ca este o desavarsire a Noului Testament fata de cel Vechi. Acesta din urma isi pastreaza valoarea lui, e adevarat. Mantuitorul zice: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau Proorocii; nu am venit sa stric, ci sa plinesc. Ca adevarat zic voua: inainte de a trece cerul si pamantul, o iota sau o cirta nu va trece din Lege, pana ce vor fi toate" (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie «plinite» in lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): "Ati auzit ca s-a zis celor de demult...", "Iar Eu zic voua" (Matei 5, 21 s.u.). Noul Testament e dezvoltarea si plinirea celui Vechi; dar e mai mult decat atat: el e «rasaritul cel de sus», care face sa treaca "umbra legii". Sporul in descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e aratat de Sf. Grigorie Teologul, prin cuvinte ca: «Adaosuri partiale», «inaltari», «inaintari» si «treceri din slava in slava» (Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD). Duhul Sfant insusi Si-a randuit lucrarea Lui in chip treptat, masurand-o dupa puterea de primire a Sfintilor Ucenici. Astfel, la inceput a lucrat prin minunile savarsite de Domnul, dupa patimi si inviere a fost insuflat Ucenicilor, iar dupa inaltare, la Cincizecime, S-a aratat in chip de limbi de foc (Idem, op. cit., 26, col. 164 A).
.
20. De ce invatatura crestina e socotita drept cea mai inalta treapta a credintei?
Pentru ca invatatura crestina a fost data de insusi Fiul lui Dumnezeu intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, si pentru ca nimeni altul n-a cunoscut ca El de-a dreptul pe Dumnezeu si n-a invatat pe oameni chiar din izvorul care e insusi Dumnezeu: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Cel Unul - Nascut, Fiul, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut" (Ioan 1, 18). Mantuitorul insusi declara: "Cel ce M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9). Caci "nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si acela caruia va voi Fiul sa-i descopere" (Matei 11, 27). Iisus Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevarului dumnezeiesc, pe care omenirea s-a invrednicit sa le cunoasca de la inceputul lumii. Credinta adusa de El a astamparat si astampara setea dupa adevar a nenumarate suflete. Ea a schimbat fata lumii vechi. Prin luminarea si schimbarea adanca a sufletelor, ea a legat din nou viata omeneasca, vestejita de pacat, de Izvorul nesecat al vietii netrecatoare: Dumnezeu. Ea a coborat cerul pe pamant, implinind rugaciunea Psalmistului: "Doamne, pleaca cerurile Tale si Te pogoara, atinge-Te de munti si fa-i sa fumege" (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat si chiar s-au deschis (Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). In sfarsit, nici o alta credinta sau cunoastere religioasa n-a putut si nu poate inlocui pe cea crestina, fiindca n-a avut si nu are roadele acesteia. Invatatura crestina sta pe culmea cunoasterii religioase, pentru ca nicaieri sufletul credinciosului nu se desfata de adevar, de dreptate, de fericire, de viata vesnica, ca in Hristos (Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia. dupa Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608).
.

marți, 9 iunie 2009

Omul milostiv

.
Într-o şcoală de la ţară, la ora de religie, un copil l-a întrebat pe preot, care le vorbea despre milă, ca despre prima virtute pe care trebuie să o avem neapărat ca să ne mântuim.
- Părinte, dar eu, care sunt sărac şi nu am ce dărui, cum să fac eu milostenie? Dacă aş avea şi eu mai mulţi bani, aş da cu dragă inimă, dar aşa...
- Fiule, nu asta înseamnă milă. Uite, de exemplu, ieri dimineaţă, plecând cu treburi, am văzut-o peste drum pe mama ta, ieşind din curte şi ajutând până acasă o bătrână, ce se ostenea cu o legătură de lemne. Mai târziu, am zărit-o iarăşi îndrumând un călător ce se rătăcise şi, chiar dacă nu l-a putut ospăta, un sfat bun şi o cană cu apă rece s-au găsit şi pentru el. Când vecina de alături a plecat în târg cu treburi, i-a lăsat în grijă copilul cel mic. Spre seară, când doi săteni se certau în drum, a ieşit şi, cu vorbe frumoase, i-a împăcat. Vezi tu, acum, ce este mila? Chiar dacă nu ai bani să dai şi celorlalţi, nimic nu te împiedică să-i ajuţi cu atât cât poţi. Nu trebuie să dai din buzunar, ci din suflet.
.
"Cu un bănuţ dăruit, poţi cumpăra cerul. Nu fiindcă cerul ar fi atât de ieftin, ci fiindcă Dumnezeu este atât de plin de iubire. Dacă n-ai nici măcar acel bănuţ, atunci dă un pahar cu apă rece!" (Sfântul Ioan Gură de Aur)
.

vineri, 5 iunie 2009

File de pateric (7)

.
I-a cerut un frate avvei să audă un cuvânt de la el. Şi el i-a spus: pe cât îţi stă în puteri, luptă-te, ca truda ta lăuntrică să fie întru şi vei birui patimile cele dinafară.
.
A mai spus: Dacă-l căutăm pe , ni se va arăta, şi dacă îl ţinem, va rămâne cu noi.
.
I-a spus cineva avvei : mă muncesc gândurile spunându-mi: nu poţi nici posti nici munci, cercetează-i măcar pe bolnavi, că şi asta e iubire. Bătrânul îi răspunse: mergi, bea şi mâncă, şezi şi nu lucra; dar din chilie să nu ieşi. Ştia el că răbdarea în chilie îl duce pe călugăr în rânduiala lui.
.
A spus avva : monahul străin în ţară străină să nu se amestece în cele de acolo, şi va avea pace.
.
I-a spus avva Marcu avvei : Pentru ce fugi de noi? Bătrânul i-a răspuns: Ştie că vă iubesc; dar nu pot fi şi cu oamenii şi cu . Miile şi zecile de mii de sus au o singură voie, iar oamenii au multe voinţe. Nu pot deci să-l las pe şi să merg printre oameni.
.
Spunea avva Daniel despre avva că petrecea toată noaptea veghind, şi când voia spre zori să doarmă pentru nevoia firii, spunea somnului: haide, rob rău; şi dormea puţintel, aşezat pe scaun, şi se trezea îndată.
.
Spunea avva că-i ajunge monahului să doarmă un ceas, dacă este luptător.
.
Spuneau bătrânii că s-au dat odată în ceva smochine uscate şi, fiind de nimic, nu i-au trimis şi avvei , ca să nu se mânie. Iar el auzind nu s-a mai dus la adunare, zicând: voi m-aţi izgonit nedându-mi binecuvântarea pe care a trimis-o fraţilor, ca şi cum n-aş fi fost vrednic s-o primesc.Şi au auzit toţi şi i-a înţelepţit smerenia bătrânului. Şi preotul s-a dus să-i dea smochinele uscate şi l-a adus înapoi în adunare cu bucurie.
.
A mai spus că doar o dată pe an schimba apa (în care muia fibrele) curmalilor, iar încolo doar adăuga. Căci împletea funie şi cosea până la ceasul al şaptelea (adică pe la ora 13 după-amiază). L-au întrebat deci bătrânii: de ce nu schimbi apa frunzelor, că miroase? Iar el le-a spus: în locul miresmelor de care m-am desfătat în lume trebuie să îndur acest miros.
.
A mai spus (avva Daniel) că dacă auzea că e pe sfârşite vreun fel de poame, spunea singur: aduceţi-mi. Şi gusta o dată puţin din fiecare mulţumind Domnului.
.

miercuri, 3 iunie 2009

Taina Sfantului Maslu

.
Taina maslului este lucrarea sfanta savarsita in numele Sfintei Treimi, de catre preotii Bisericii, prin care se impartaseste credinciosului bolnav harul nevazut al tamaduirii sau usurarii suferintelor trupesti, intarirea su­fleteasca, iertarea pacatelor. Partea vazuta consta din ungerea cu untdelemn sfintit, dupa ce s-a invocat prin rugaciuni speciale mila lui Dumnezeu prin puterea Sfantului Duh asupra celui bolnav.
.
Taina maslului nu se poate confunda cu Taina sfantului mir (mirungerea) si nici cu miruirea. Taina sfantului mir impartaseste credinciosu­lui harul pentru cresterea duhovniceasca. Taina maslului se savarsestea la cererea bolnavului sau apropiatilor sai - rude, prieteni - in vederea insanatosirii sau in perspectiva eshatologica : iertarea pacatelor care au dus la suferinta, la tulburarea sufletului, sau pentru raspuns bun la dreapta judecata (judecata particulara si apoi cea obsteasca).
.
In Sfintele Evanghelii si in toate rugaciunile (sapte la nu­mar) din randuiala Tainei maslului, Dumnezeu este invocat ca "doctorul sufletelor si trupurilor noastre, a Carui mila este nemasurata...", iar dupa fiecare rugaciune si invocare, credinciosii canta : "Stapane, Hristoase, Milostive, miluieste pe robul (robii) Tau". Insasi cantarea il arata pe Mantuitorul Hristos ca "Vindecatorul si ajutatorul celor ce sunt in dureri". De la Dumnezeu se cere : "tamaduire neputinciosului robului Sau... cel ce mult a gresit...".
.
Insanatosirea bolnavului se cere prin rugaciune de la Dumnezeu, fi­indca insusi Fiul Sau a luat trupul nostru. In calitatea sa de "templu al Sfantului Duh" (I Cor., 6, 19), trupul are capacitatea de a fi vindecat si curatit prin materia vazuta si sfintita, untdelemnul. Boala nu este numai un rezultat al pacatelor personale nemarturisite, ci si o urmare fireasca a ereditatii. Se stie ca din parinti viciosi se pot naste copii cu malfor­matii. "Pana la al saptelea neam voi pedepsi faradelegea" (Lev., 26, 31) ; "parintii mananca agurida si se strepezesc dintii copiilor" (Ier., 31, 29). Inainte de Taina sfantului maslu se cere bolnavului sa-si marturiseasca pacatele pentru iertare in Taina spovedaniei ca sa Se poata invrednici apoi si de Sfanta imparta­sanie. Sunt si cazuri cand si cei din jurul bolnavului trebuie sa-si marturi­seasca pacatele in Taina spovedaniei ca sa fie impreuna rugatori cu cel in suferinta, pentru insanatosire. Sfantul maslu este o taina a participa­rii comune la ridicarea din patul suferintei, o comuniune de rugaciune pentru sufletul celui chinuit. Pentru aceasta, se invoca ajutorul Preasfintei Fecioare, al Sfintei Cruci, ajutorul sfintilor si ingerilor, al tuturor slu­jitorilor traitori in Hristos si in comuniune cu sfintii.
.
Taina maslului nu este izolata, ci precedata de slujbe speciale : la Sfinta Liturghie se scot particele pentru cei bolnavi, se savarsesc acatiste si paraclise pentru iertarea pacatelor si insanatosirea celor aflati pe pa­tul suferintei.
.
Elementele constitutive si con­crete ale acestei Taine: preotii savarsitori - ca cei ce poarta harul ta­maduirii din preotia si slujirea Mantuitorului Hristos , primitorii ei, care sunt indeosebi cei bolnavi trupeste, dar si cei bolnavi sufleteste, sunt pri­miti cu bunavointa si tratati ca niste frati, fiindca poarta chipul lui Dum­nezeu si ranile suferintei Mantuitorului. Materia sfintita este untdelem­nul si faina (Marcu 7, 22-25) etc. Efectul imediat este intarirea credintei celui deznadajduit, prin cainta sincera si pocainta totala ; primirea haru­lui intaritor si al iertarii, certitudinea indurarii Mantuitorului la Judecata particulara si obsteasca.
.
Aceasta Taina sfintii apostoli o savarsesc dupa invierea Domnului, indata dupa Cincizecime, ca Taina a Bisericii, potrivit cuvintelor Mantuitorului: "...in numele Meu veti scoate demonii... pe bolnavi mainile veti pune si se vor insanatosi..." (Marcu, 16, 17-18).
.
Despre practicarea acestei sfinte Taine ne vorbeste sfantul Iacov : "Daca este cineva bolnav, sa cheme pe preotii Bisericii si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn in numele Domnului. Ruga­ciunea facuta cu credinta va izbavi pe cel bolnav si Domnul il va vindeca, iar daca a facut pacate ii vor fi iertate... Mare putere are rugaciunea ce­lui fara de prihana..." (Iacov, 5, 14-16). Din cuvintele apostolului Iacov reiese ca maslul este o lucrare sfanta vazuta, care era cunoscuta si prac­ticata de Biserica inainte de a scrie el epistola. Aceasta lucrare se savarsea "in numele Domnului". Sfantul Iacov ne incredinteaza ca prin Taina maslului se impartaseste crestinului harul vindecator pentru bolile trupesti si sufletesti. Maslul este deci o lucrare vazuta, savarsita de preotii Bisericii, prin care se impartaseste harul nevazut.
.

luni, 1 iunie 2009

Tatăl

.
În timp ce mâncau, un ţăran i-a întrebat pe cei trei fii ai săi:
- Ştiţi voi, băieţi, de unde vine mălaiul din care este făcută această mămăligă?
- Da, sigur că da! - a răspuns cel mai mic. Din sacul din cămară. Râzând de el, cel mijlociu îi spuse:
- Nu-i adevărat! Mălaiul e măcinat din porumbul cules de pe câmp; porumbul a crescut din pământul udat de apa ploilor. Deci, pământul şi ploaia l-au făcut.
- Nu ştiţi nimic! - zise şi cel mai mare dintre băieţi. Porumbul acesta vine de la Dumnezeu. E adevărat că a crescut din pământ şi că ploaia l-a udat, dar, dacă Dumnezeu nu ar fi dat vreme bună şi ploaie la timp, porumbul nu s-ar fi făcut, iar noi n-am fi mâncat acum mămăligă. Iată cine L-a făcut: Dumnezeu!
Oare avea dreptate vreunul dintre copii? Nu, nici unul!
Tatăl lor a arat şi a semănat pământul, a cules porumbul, l-a măcinat la moară şi a adus mălaiul acasă. Tatăl lor a muncit un an întreg pentru ca fiii lui să aibă ce mânca. A muncit, dar s-a şi rugat. Şase zile pe săptămână a fost pe câmp, dar a şaptea a fost la biserică sa se roage pentru sănătate şi spor în casă. S-a rugat mereu ca Domnul să aibă grijă şi de familia lui, iar Dumnezeu, văzând hărnicia omului, i-a ascultat ruga şi l-a blagoslovit cu o recoltă bogată şi, pe drept cuvânt, meritată. Păcat că fiii lui nu vedeau efortul pe care părintele lor îl făcea pentru ei ...
Cu banii câştigaţi atât de greu, părinţii ar putea să cumpere lucruri pentru ei, dar nu fac astfel! Ei renunţă la tot ce îşi doresc, pentru ca fiii şi fiicele lor să aibă de toate.
Dacă toţi copiii ar avea grijă de lucrurile lor, atunci părinţii ar fi mulţumiţi. Dar, dacă toţi copiii ar avea grijă, în primul rând, de bunul cel mai de preţ pe care l-au primit de la părinţi, adică de viaţa lor, pe care s-o trăiască frumos şi fără păcat, atunci toţi părinţii ar fi, cu siguranţă, fericiţi.
.
"Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca bine să-ţi fie ţie şi ani mulţi să trăieşti pe pământ!" (Sfânta Scriptură - Cele zece porunci )
.