Zbor vertical ...

.

„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul asta aş putea să vă văd şi inimile. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, făra cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mica abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni. Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoaşteţi inimile, posibilităţile”.

Părintele Arsenie Papacioc

Hirotonirea întru episcop (2)

.

Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa lui, de către episcopii-delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia respectivă. Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două părti: ipopsifierea, adică chemarea candidatului (ipopsifiu) la treapta arhieriei, şi hirotonia propriu-zisă.

.
În seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După vecernie, ipopsifiul (cel chemat la arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rânduiala chemării. După binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la Dumnezeu să fie învrednicit „a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi". Cei doi arhierei întocmesc un proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi rugăciune către Dumnezeu.

.

Înainte de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se aduce de către doi diaconi între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu: „Şi ce crezi?", ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare mărturisirea de credinţă care cuprinde:
• Crezul în întregime;
• însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
• cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
• anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu;
• păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
• păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
• păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.

.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.

.
După începerea Sfintei Liturghii, candidatul, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...", iar arhiereii slujitori au rostit chemarea „Doamne , Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta arhieriei vine în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau, unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte, Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit arhiereu..."

.
Ajungând la uşile împărăteşti unde se află arhiereul protos, acesta îl binecuvintează de trei ori pe candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini îl iau pe candidat de mâini înconjurând Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte..."; după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat, îi pune pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului.

.
Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta, arhiereul-protos face trei cruci pe capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeu „de a fi învrednicit să ia jugul Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit, în acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii...", cerând ca să-l lumineze Dumnezeu cu harul Lui ca, atât el, cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta, să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.

.
Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei, iar protosul, dându-i succesiv: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra, întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne."

.
După ce primeşte cuvenitele felicitări, se continuă Sfânta Liturghie , iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.

.
După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice: „Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".

.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 3 (68) martie 2009 şi nr. 4 (69) aprilie 2009

Hirotonirea întru episcop (1)

.

Episcopul, ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf. Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. ἐπίσκοπος „episkopos” (lat. episcopus), şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos. Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă, întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la episcopul lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că "cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".

.

Funcţiunile administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt: arhiereu vicar, episcop vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh ecumenic. Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea.

.

Puterea şi drepturile episcopului:

• are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
• are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi episcopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
• are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
• are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
• are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
• are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
• are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.
.

Condiţiile pentru hirotonia episcopului:
• să fie creştin ortodox;
• să fie fost tuns monah;
• să fie fost hirotonit preot;
• să aibă recomandarea duhovnicului;
• să nu aibă impedimente canonice;
• să nu fie impus de puterea politică;
• să fie ales de Sinod Sinod;
• să nu fie mason;
• să nu aibă reputaţie proastă;
• să nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
• în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
• ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
• să nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată.
.

Interdicţiile şi limitările episcopului:
• nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
• nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
• nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
• nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
• nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
• nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
• nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
• nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
• nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 2 (67) februarie 2009

Părintele Teofil Părăianu despre călugări

.
Pentru cei mai mulţi oameni, un călugăr nu este un om ca toţi oamenii. Şi-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalţi oameni? S-ar putea întâmpla să fie şi sub nivelul celorlalţi, în cazul în care nu-i deplin ca sănătate, însă călugăria presupune oameni de excepţie. Oameni de excepţie! Omul obişnuit nu poate fi călugăr! Dacă devine călugăr, nu este călugăr deplin, este un improvizat în călugărie. Călugăria este o viaţă mai presus de viaţa obişnuită. Nimeni nu este obligat să se călugărească însă, dacă se face călugăr, este obligat să fie călugăr! Călugăria este elita Bisericii. Cuvântul "călugăr" vine de la grecescul "calos gheron" şi înseamnă "bătrân frumos".

.

O bătrâneţe încuviinţată, o bătrâneţe echilibrată, o bătrâneţe ca rezultat al unei vieţi îngrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Gândiţi-vă că Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân. De ce ca un bătrân? De ce nu ca un tânăr? şi tinereţea are darurile ei! Mulţi sfinţi au fost tineri! Totuşi, Dumnezeu este înfăţişat ca un bătrân! Aceasta vrea să arate că Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltăieri, ci din veşnicie.

.

Cei care sunt la tinereţe şi se pregătesc de viaţă, trebuie să ştie că bătrâneţea, maturitatea, tinereţea, copilăria şi toate vârstele omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinereţe curată, o tinereţe cinstită. Viaţa de familie aşa cum a lăsat-o Dumnezeu şi cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar există şi posibilitatea să treci de viaţa de familie, mai sus. Dacă treci de viaţa de familie ca să ajungi la o viaţă superioară, fără să te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe.

.

Ce înseamnă bătrân? Înseamnă şi înţelept. Dacă eşti călugăr, trebuie să fii bătrân înainte de bătrâneţe, deci echilibrat, cinstit, înţelept, să ai calităţile bătrânului. Să fii ponderat mai mult decât un tânăr (poţi să ai entuziasmul tânărului dacă mai eşti capabil de entuziasmul tânărului). În orice caz, dacă eşti bătrân de la tinereţe, adică echilibrat, ponderat, înţelept, angajat cu seriozitate, în cazul acesta ai şi calităţile bătrânului, ai şi capacităţile tânărului. Există posibilitatea aceasta, să aduci cerul pe pământ înainte de a ajunge tu în cer, şi deci faci din pământ – cer. Trăieşti o viaţă cu gândul la Dumnezeu, iar „Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfântul Marcu Ascetul. Atunci ai linişte sufletească şi ajungi la cer, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.

.

Sursa: Cuvânt ţinut la Mănăstirea "Sub Piatră" – 9 iulie 1998

Vietuirea duhovniceasca

.

Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricãciunea din lume este lucrarea pãcatului. Cãlugãrii fug de stricãciunea din lume pentru cã aceasta desface pe oameni de Dumnezeu. Dar pentru cã stricãciunea este asa de tare tesutã cu lumea, cãlugãrii se leapãdã de lume. Aceasta pe scurt.

Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta mintii se trezeste în noi si constiinta de crestini. Constiinta aceasta e un însãsi dar al botezului. De acum doi insi ne cheamã: Dumnezeu si lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu ne cheamã prin constiintã, iar lumea prin trup. Aflându-ne în aceastã cumpãnã sufleteascã avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de viatã.

Dacã am avea sã trãim o viatã crestinã în lume, vedem împrejur sau chiar în casa noastrã, cã obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am sfârsi prin a trãi si noi ca toatã lumea. Dacã însã chemarea constiintei cãtre Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului cãtre lume, atunci ne lepãdãm de lume, vindem tot ce avem si venim într-o mãnãstire sã urmãm lui Hristos.

Lepãdarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta. Iatã primul pas cãtre împãrãtia lui Dumnezeu.

Este o singurã viatã duhovniceascã pentru cã este un singur Duh. Deprinderea si trãirea ei însã este treptatã, pe mãsurã ce ne curãtim de patimi, iar aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizatã prin lupta cu patimile se numeste ascezã, luptãtorul ascet, iar totalitatea învãtãmintelor se numeste asceticã. Cuvântul ascezã e grecesc si însemna la început exercitiu fizic. Apoi a cãpãtat întelesul de exercitiu moral pe care l-au luat mãnãstirile desãvârsindu-i întelesul, de totalitatea nevointelor prin care se izbãveste firea de patimi.

Aceasta prin urmare este perioada de urcus în care preocuparea de cãpetenie a monahului este curãtirea de patimi. Chiar termenul de curãtire are si el douã vârste si s-a încetãtenit sub numele de purificare. Perioada asceticã cuprinde purificarea activã în care intrã toate nevointele din partea omului si purificarea pasivã, adicã de curãtire a firii de patimi dincolo de puterile omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face loc curat în cei ce-L cautã cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei trebuie sã sufere curãtiri mai presus de fire ca sã poatã locui în ei cu slavã Cel mai presus de fire.

Faza de culminatie a ascezei si de adâncire a trãirii duhovnicesti se numeste iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se dezvoltã în toatã deplinãtatea lor si întãresc sufletul pentru si mai grele încercãri. În faza aceasta pot apare amãgiri si daruri extraordinare si cine le are e sfãtuit sã nu-si lipeascã inima de ele, pentru cã nu numai cã nu înainteazã, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai subtire si tot mai mult trebuie sã te lepezi de toate.

Asceza are si un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e si Hristos prezent. În sfortãrile noastre e prezentã forta din firea omeneascã a lui Hristos.

Trupul si Sângele Lui din Sf. Împãrtãsanie se luptã cu trupul si sângele nostru împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada asceticã murim lumii si nouã însine împreunã cu Hristos, în viata misticã. Sã nu uitãm însã cã înainte de Înviere a fost sãptãmâna patimilor, rãstignirea, pãrãsirea, umilirea, moartea, îngroparea si pogorârea la iad, dragostea ucenicului trecutã prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscãciunile, pãrãsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea pasivã si curãtesc si ultimele rãdãcini ale patimilor, realizând nepãtimirea.

Ca dovadã, din cel mai adânc mormânt si pãrãsire suntem rãpiti afarã fãrã veste de sfântã lumina dumnezeiascã. Din cea mai adâncã beznã fulgerã lumina contemplatiei divine plinã de Har si adevãr. De la acest moment al luminii divine începe viata misticã, adicã unirea fãpturii cu Dumnezeu. Aceasta este asemãnarea nu prin fire ci prin har.

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca