luni, 31 mai 2010

Pocăinţa (4)

.
Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că tu însuţi vei servi drept hrană viermilor şi nu te vei mai îmbuiba. Nici când te împărtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea provocată de acea văpaie veşnică şi negreşit vei sili firea la cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a îndrumătorului care ne mustră, ne umileşte şi ne pedepseşte, să avem în minte înfricoşata sentinţă a Marelui Judecător. Prosteasca tristeţe şi amărăciune ce s-a semănat între noi, cu blândeţea şi răbdarea o vom ucide ca şi cu un paloş cu două ascuţişuri.
.
Seara, la culcare şi când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel veşnic şi nu vei mai fi stăpânit de lenevie în rânduiala ta.
.
Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toţi cei ce-i plâng pe morţi se-mbracă-n negru.
.
De nu poţi plânge, ar trebui să plângi tocmai pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi - mai mult ar trebui să verşi lacrimi pentru că prin păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele mai de jos, asemănându-te dobitoacelor.
.
Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu durere şi am văzut curgând valuri de lacrimi fără nici o remuşcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă şi cred că şi Dumnezeu la fel.
.
Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii şi în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranţă vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeşte despre Dumnezeu se aseamănă celui ce şade în scaunul judecătoresc, pe când cel ce plânge, se aseamănă celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a şi răspuns David cel care deşi plângea, era totuşi învăţător şi înţelept, celor care l-au întrebat: ''Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?'' (Psalmi 136,4) adică în pământul împătimirii.
.
Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spală murdăria păcatelor aşa cum apa spală murdăria unei haine după ce o înmoaie.
.
Pe lângă străpungerea pe care o producem noi prin sârguinţa şi gândurile noastre, mai este şi cea care se mişcă de la sine, sau cea care e mişcată de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decât cea produsă de puterile noastre.
.
Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne dă puterea să plângem făcându-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea este o întâlnire pricinuitoare de o simţire până la lacrimi.
.
Cei ce-au dobândit plânsul întru simţirea inimii şi-au urât însăşi viaţa lor ca una ce e plină de osteneală, pricinuitoare de lacrimi şi de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman.
.
Când vedem la cei ce par să plângă după Dumnezeu mânie şi mândrie, să socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci ''ce părtăşie are întunericul cu lumina?'' (II Cor. 6,15)
.
Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevărate este mângâierea. Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte toată întinăciunea văzută şi gândită.
.
Părinţii afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători care sunt lacrimile adevărate, acest lucru fiind acoperit de multe obscurităţi şi aparenţe. Că ei spun că lacrimile pot să izvorască din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din lăudare, din slavă deşartă, din dragoste, etc. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne agonisi şi lacrimile curate şi sincere ale cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se află nici înşelăciune nici mândrie, ci dimpotrivă, ele ne curăţă, ne sporesc dragostea faţă de Dumnezeu, ne spală de păcate şi ne eliberează de patimi.
.
Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curăţirea desăvârşită căci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri.
.
Cel ce călătoreşte în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi, dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângător a spus suspinând: ''Scoate din temniţă sufletul meu.'' (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina Ta negrăită.
.
Am văzut la unii plâns şi am văzut la alţii alt plâns din neputinţa plânsului. Aceştia deşi îl au, se simt ca şi cum nu-l au şi prin neştiinţa lor cea bună rămân nejefuiţi de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: ''Domnul înţelepţeşte orbii''. (Psalmi 145,8)
.
Precum văduva care şi-a pierdut bărbatul, având un fiu unul născut, îl are după Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, aşa şi sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieşirii decât neplăcerile gâtlejului, (postul) şi lacrimile. Nu vor cânta unii ca aceştia niciodată, nici nu vor sălta în cântece de veselie căci ele sunt păgubitoare plânsului. Iar de vei încerca să chemi plânsul prin ele, el se va depărta şi mai mult de la tine căci plânsul este durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulţi înainte mergător al fericitei nepătimiri, făcând materia uşor de stăpânit curăţind-o şi subţiind-o.
.
Lacrimile născute din amintirea morţii au născut frica, iar după frica ce naşte lipsa de frică, se iveşte bucuria.
.
Unui osândit care şi-a primit sentinţa la moarte nu-i mai arde să privească spectacole de teatru. Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama vreodată la desfătare, mărire, mânie ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic durere peste durere, fiind ca şi femeia în durerile naşterii.
.
Plânsul neîncetat naşte obişnuinţa (dispoziţia permanentă a sufletului) trecând apoi la simţirea inimii şi cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuţile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice, false şi trecătoare dacă nu dobândim inimă îndurerată.
.
Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor şi sunt altele care nasc în ele (în izvoarele lacrimilor) noroi şi şerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer. (Materiile care usucă în noi izvoarele sunt vinul, stăpânirea şi cinstirea fără de măsură, căci acestea două din urmă înalţă cugetul prin care a căzut şi diavolul.)
.
De multe ori însăşi pustietăţile aspre şi deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne mintea noastră la străpungere. Să te încredinţeze despre aceasta Iisus, Ilie şi Ioan, care se rugau în singurătate. (Şi locul ajută mult şi înlesneşte lucrarea virtuţii.)
.
De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare că un singur cuvânt l-a adus iarăşi.
.
Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!
.
A fost a şaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de ea să mă ajute şi pe mine, căci şi el a fost ajutat să spele prin aceasta petele acestui veac.
.
Unul din mijloacele de penitenţă, înainte, era şi petrecerea în preajma gunoaielor urât mirositoare cf. Iov.
.
Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, ştiind că plugăria schimbă soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.
.
Există o deznădejde din mulţimea de păcate, din povara conştiinţei, a întristării de nesuportat şi din pricina copleşirii sufletului din pricina mulţimii rănilor, şi o scufundare a lui în adâncul deznădejdii sub greutatea acestora. Şi există o deznădejde care ni se întâmplă din mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării, cel ce-al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă, ambele fiind vătămătoare, pentru că pe unul obişnuieşte să-l tămăduiască înfrânarea şi buna nădejde, iar pe al doilea smerenia şi neosîndirea celorlalţi.
.

sâmbătă, 15 mai 2010

Duminica Sfinţilor Părinţi de la Sinodul 1 Ecumenic – Dreapta credinţă în Hristos, Arhiereul Veşnic

.
Duminica a 7-a după Paşti este dedicată Sfinţilor Părinţi care au participat la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, unde a participat şi episcopul de atunci al Tomisului, pe nume Marcu, ceea ce atestă organizarea bisericească timpurie a Bisericii pe meleagurile noastre.
.
Sinodul a avut ca scop stabilirea adevărului de credinţă cu privire la persoana lui Iisus Hristos, adevăr stabilit în prima parte a Crezului Ortodox, aşa cum îl cunoaştem astăzi.
.
Textul evanghelic descrie o parte din Rugăciunea Arhierească a Mântuitorului către Tatăl, şi are menirea de a demonstra ortodoxia credinţei în Iisus Hristos.
.
Rugăciunea este unică, deoarece este făcută de către Hristos în dubla Sa calitate, de Fiu al lui Dumenzeu şi de Om, ceea ce înseamnă că El se roagă către Tatăl atât ca Jertfa ce se va aduce pe Cruce pentru mântuirea lumii, dar şi ca Preotul cel Mare, Arhiereul cel Veşnic, care va aduce Jertfa către Tatăl.
.
Astfel, textul evidenţiază unirea celor două firi în persoana Mântuitorului, care este Dumnezeul cel adevărat şi face lumii cunoscut pe Tatăl.
.
De aceea, Hristos se roagă mai întâi pentru Sine, deoarece se apropie de finalizarea lucrării mesianice, adică îndumnezeirea firii umane, prin lucrarea Sfintei Treimi.
.
Apoi, El se roagă pentru Apostoli, ca cei care vor continua lucrarea Sa în Biserică, prin Sfintele Taine, de propovăduire şi mântuire a lumii.
.
Totodată, Hristos se roagă şi pentru Biserică, adică pentru mântuirea celor credincioşi.
.
În concluzie, Iisus Hristos este singura Cale spre Viaţa cea veşnică, aşa cum Însuşi spune: „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, www.radiodobrogea.ro

sâmbătă, 8 mai 2010

Duminica Orbului – vederea lui Dumnezeu prin credinţă

.
Evanghelia din duminica a 6-a după Paşti continuă seria de evenimente care mărturisesc pe Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, a doua Persoană a Sfintei Treimi.
.
Textul este amplu, cuprinzând aproape tot capitolul 9 din Evanghelia după Ioan, şi relatează minunea vindecării de către Iisus a unui orb din naştere, într-o zi de sabat.
.
Minunea este săvârşită printr-un gest care demonstrează că Dumnezeu este Creatorul şi Mântuitorul omului: Hristos „a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat, şi a uns cu tină ochii orbului”, după care l-a trimis la scăldătoarea Siloamului, care înseamnă chiar „trimis”. Vindecarea va produce însă polemici în societate.
.
Pe de o parte sunt iudeii care, pe un ton ameninţător, simţind că îşi pierd credibilitatea în ochii poporului, spun despre Hristos că este un păcătos, contrar tuturor evidenţelor.
.
Pe de altă parte sunt părinţii orbului care, din laşitate, nu îşi asumă nici o responsabilitate a mărturisirii adevărului, deşi este vorba de propriul copil.
.
Între aceştia se află orbul vindecat, care fiind credincios şi curajos, se va opune mai întâi afirmaţiilor iudelor, recunoscând sfinţenia lui Iisus, iar mai apoi, văzându-l, va mărturisi Dumnezeirea Sa, aducându-I închinarea cuvenită.
.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi în cotidianul Replica; www.radiodobrogea.ro

joi, 6 mai 2010

File de pateric (29)

.
A spus despre , tatăl aşezării : m-am pogorât acolo tânăr şi nu m-a lăsat să rămân la , zicând către mine „nu voi lăsa să rămână chip de femeie la , din pricina luptei duşmanului“. (E de presupus că Eudémon era încă adolescent fără barbă.)
.
A spus , ucenicul fericitului Silvan: nu locui într-un loc renumit, nu sălăşlui cu un om care are nume mare, nici nu pune vreodată temelie când îţi zideşti chilia.
.
Spuneau despre , că la început nu vroia să ia de la cineva ceva vreodată. Atunci cei care-i aduceau plecau mâhniţi, că nu primea. Iar alţii veneau la el, voind să capete ca de la un bătrân mare, şi nu avea ce să le dea, şi plecau şi ei mâhniţi. Atunci şi-a zis: ce să fac, fiindcă se mâhnesc şi cei care aduc, şi cei care vor să ia? Aşa e mai bine: dacă aduce cineva, primeşte, şi dacă cere cineva, dă-i. Şi a făcut aşa, şi-a găsit liniştea şi îi împăca pe toţi.
.
A venit un frate egiptean la în şi-şi osândea gândurile înaintea bătrânului. El se minună zicând: egiptenii ascund virtuţile pe care le au, şi-şi osândesc mereu neajunsurile pe care nu le au. Sirienii şi grecii spun că au virtuţile pe care nu le au, şi ascund neajunsurile pe care le au.
.
Au venit la el fraţi şi l-au întrebat:
– Ce înseamnă ceea ce scrie în cartea lui : „nici cerul nu e curat dinaintea lui“ ( 15, 15.)?
– Fraţii şi-au lăsat păcatele lor şi se îngrijesc de ceruri. Iată tâlcul cuvântului: fiindcă numai El este curat, de aceea se spune „nici cerul nu e curat“.
.
Spuneau despre , că, pe când şedea la , a ieşit noaptea din chilia lui ca pentru a merge la luncă (Zona inundabilă a Nilului. Oasis „oază“ în traducerea grecească nouă.). Şi s-a pierdut, rătăcind trei zile şi trei nopţi; sleit de puteri, a leşinat şi a căzut să moară. Atunci i s-a ivit un copilaş înainte, având pâine şi un ulcior cu apă, şi i-a spus: ridică-te şi mâncă. El s-a ridicat şi s-a rugat, crezând că e nălucire. Copilul îi spuse: bine ai făcut. Şi s-a rugat iar a doua şi a treia oară, şi copilul îi spuse încă o dată: bine ai făcut. Bătrânul se ridică, luând să mânce. După aceea copilul îi spuse: cât ai rătăcit, cu atâta te-ai depărtat de chilie; dar ridică-te şi urmează-mă. Şi îndată s-a trezit la chilia lui. Atunci bătrânul îi spuse: intră, şi fă-ne o . Dar când intră bătrânul, el se făcu nevăzut.
.
Se spunea despre că preumblându-se în şi obosind s-a aşezat să mănânce lângă un câmp de castraveţi. Şi i-a venit un gând (logismos, v.): ia-ţi un castravete şi mâncă-l; ce mare lucru este? şi răspunse gândului: hoţii vor merge la chinuri; încearcă-te dacă poţi de acum să înduri chinul. Şi ridicându-se a stat în arşiţă cinci zile, şi ars fiind, şi-a zis: nu pot îndura chinul. Şi spuse gândului: dacă nu poţi, nu fura şi nu mânca.
.
A spus : cel care doreşte ca să-i asculte rugăciunea degrabă, când se scoală şi-şi întinde mâinile spre , mai înainte de toate, chiar şi înainte de sufletul lui, să se roage din inimă pentru duşmanii lui; şi pentru această faptă, dacă-i cere ceva lui , îl va asculta.
.
Se spunea că era unul într-un sat, şi postea mult, încât i s-a spus Postitorul. Auzind despre el, a trimis după el, iar acela a venit cu bucurie, s-au rugat şi s-au aşezat. Bătrânul a început să lucreze în tăcere. Negăsind ce să vorbească cu el, postitorului i s-a făcut urât, aşa că i-a spus bătrânului:
– Roagă-te pentru mine, avvo, că vreau să mă duc.
– De ce?
– Parcă îmi arde inima şi nu ştiu ce are. Când eram în sat, posteam până seara, şi niciodată nu mi s-a întâmplat aşa.
– În sat te hrăneai din urechile tale. Du-te, şi de acum mâncă la ceasul al nouălea (la ora 15 după-amiază), şi dacă faci ceva, fă pe ascuns.
Şi când a început să facă aşa, abia răbda până la nouă ceasuri; cei care-l cunoşteau spuneau „s-a îndrăcit postitorul“. El plecă şi i le spuse pe toate bătrânului. El îi zise: aceasta este calea cea după .
.
Îi spunea avvei Zaharia:
– Spune-mi care e lucrul monahului?
– Pe mine mă întrebi, părinte?
– Am încredere în tine, Zaharia fiule. Mă îmboldeşte cineva să te întreb.
– După mine, părinte, monah este cel care se poartă aspru cu sine (biazesthai, a se sili, a se struni, a se violenta) în toate.
.
A venit odată avva să scoată apă, şi l-a găsit pe rugându-se lângă fântână, şi purtându-se deasupra lui.
.
I-a spus odată avva fratelui Zaharia: spune-mi ce să fac. Auzind, el se aruncă pe jos la picioarele lui, zicând: tu mă întrebi, părinte?
– Crede-mă, fiule Zaharia: am văzut pogorându-se asupra ta şi de asta sunt silit să te întreb. Atunci Zaharia îşi luă culionul din cap, îl calcă în picioare şi zise: dacă omul nu se zdrobeşte aşa, nu poate fi monah.
.
Şezând odată la a avut o vedenie. Şi s-a ridicat, vestindu-l pe tatăl său, Carion. Iar bătrânul, mai aplecat spre fapte, nu era iscusit la unele ca acestea. Aşa că s-a ridicat şi l-a bătut, zicând că este de la draci. Dar gândul i-a rămas. Şi s-a ridicat, plecând la avva noaptea, şi i-a spus lui lucrul, şi cum ard cele lăuntrice ale lui. Bătrânul, văzând că e de la , îi spuse: mergi la cutare bătrân şi fă orice ţi-ar spune. Plecând la bătrân, mai înainte ca să întrebe el ceva, bătrânul i-o luă înainte spunându-i toate şi acestea: vedenia e de la . Acuma însă du-te şi supune-te părintelui tău.
.
A spus avva că l-a întrebat avva pe , când acela era aproape să moară: ce vezi? El răspunse: nu e mai bine a tăcea, părinte? Şi i-a spus: da, fiule, taci. Şi în ceasul morţii sale, avva Isidor, aşezat, ridicându-şi ochii spre cer, a zis: bucură-te, fiule Zaharia, că ţi s-au deschis porţile împărăţiei cerului.
.

miercuri, 5 mai 2010

Paraclisierul

.
Paraclisierul e bărbatul însărcinat cu ordinea şi curăţenia bisericii, a curţii acesteia, a clopotniţei etc, îndeplinind şi activităţi neclericale necesare oficierii cultului. Prin excepţie, în mănăstirile de maici această ascultare o are o maică.
.
„Paraclisier" (paracliser, ţârcovnic) vine din grecescul „para-(e)clisiarh, "cel de pe lângă biserică". In vechime şi în mănăstiri sarcinile paraclisierului erau împărţite mai multor persoane: aprinzător de candele, canonarh, clopotar, deşteptător şi de paraclisierul propriu-zis, cu ascultare în Sfântul Altar.
.
La biserica de parohie, paraclisierul se alege dintre credincioşii mai în vârstă şi care au timpul necesar să se ocupe de îngrijirea bisericii. El trebuie ales de preot dintre cei chibzuiţi şi blânzi, cu o familie model pentru parohieni.
.
Datoriile paraclisierului:
• să facă trei metanii când intră prima dată în zi în Sf. Altar şi când pleacă la sfârşit, însă fără a săruta Sf. Masă;
• să facă curăţenie în biserică în fiecare săptămână cel puţin o dată, iar gunoiul să-l ardă într-un loc special amenajat lângă biserică;
• să aprindă candelele şi lumânările la începutul slujbei şi să le vegheze cu multă grijă şi evlavie;
• să se îngrijească permanent ca lumina să fie potrivită, fără să scoată fum, iar feştila să fie în mijlocul candelei, ca să nu crape paharul;
• să menţină candelele curate, spălându-le ori de câte ori e nevoie şi aruncând restul de ulei într-o groapă special amenajată lângă biserică;
• să se îngrijească de încălzirea bisericii;
• să aibă prosoape curate pentru curăţatul icoanelor, catapeteasmei, strănilor, tetrapoadelor, sfeşnicelor etc.
• să cunoască rânduiala slujbei, pentru a da preotului cădelniţa aprinsă la vreme, a fi pregătit să iasă cu lumânarea la vohoade, a aşeza analogul pentru citirea Evangheliei, a da apa caldă, a trage clopotele şi a bate toaca la momentele potrivite;
• să taie prescurile rămase de la Proscomidie, spre a fi binecuvântate ca anafura;
• să aibă o ţinută cuviincioasă şi el însuşi să fie curat.
.
Paraclisierul nu are voie:
• să folosească la candele ulei rânced sau de proastă calitate, nici ulei sfinţit la Sf. Maslu sau de la Litie;
• să bârfească pe preot, smintind parohienii;
• să bea sau să mănânce în Sf. Altar;
• să aducă în Sf. Altar altceva în afară de ulei, prescuri, vin, lumânări, tămâie şi cărbune;
• să se atingă de Sf. Masă sau să treacă prin faţa ei;
• să schimbe acoperămintele de pe Sf. Masă (aceasta o face numai preotul):
• să atingă sau să mute Sf. Potir, Sf. Disc, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, linguriţa, copia etc;
• să umble la Chivot sau să poarte Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului;
• să se atingă de Proscomidiar sau de Darurile aduse în acest loc;
• să stea în Sf. Altar fără de vreo trebuinţă;
• să vorbească în timpul slujbei, deranjând preotul;
• să mai intre în Altar dacă a făcut păcate grele: beţii, desfrânări etc.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 6 (71) iunie 2009