Pocăinţa (4)

.

Desfătarea de la masă să-ţi aducă aminte că tu însuţi vei servi drept hrană viermilor şi nu te vei mai îmbuiba. Nici când te împărtăşeşti de băutura apei, să nu uiţi de setea provocată de acea văpaie veşnică şi negreşit vei sili firea la cumpătare. Când suferim necinstirea cinstită a îndrumătorului care ne mustră, ne umileşte şi ne pedepseşte, să avem în minte înfricoşata sentinţă a Marelui Judecător. Prosteasca tristeţe şi amărăciune ce s-a semănat între noi, cu blândeţea şi răbdarea o vom ucide ca şi cu un paloş cu două ascuţişuri.

.
Seara, la culcare şi când te scoli, fii mereu cu gândul la focul cel veşnic şi nu vei mai fi stăpânit de lenevie în rânduiala ta.

.
Să te îndemne la plâns chiar haina ta căci toţi cei ce-i plâng pe morţi se-mbracă-n negru.

.
De nu poţi plânge, ar trebui să plângi tocmai pentru că nu ai acest dar; dacă însă plângi - mai mult ar trebui să verşi lacrimi pentru că prin păcatele tale ai căzut din starea înaltă în cele mai de jos, asemănându-te dobitoacelor.

.
Am văzut picături mici ca de sânge, vărsat cu durere şi am văzut curgând valuri de lacrimi fără nici o remuşcare. Eu judec pe cei ce se ostenesc mai mult după durerea lor şi nu după lacrimă şi cred că şi Dumnezeu la fel.

.
Celor care voiesc să petreacă în durerea inimii şi în plâns nu li se cuvine a teologhisi căci de se vor îndeletnici cu aceasta, cu siguranţă vor pierde lacrimile. Cel ce vorbeşte despre Dumnezeu se aseamănă celui ce şade în scaunul judecătoresc, pe când cel ce plânge, se aseamănă celui ce petrece în sac deasupra gunoiului. De aceea, cred, a şi răspuns David cel care deşi plângea, era totuşi învăţător şi înţelept, celor care l-au întrebat: ''Cum voi cânta cântarea Domnului în pământ străin?'' (Psalmi 136,4) adică în pământul împătimirii.

.
Străpungerea face sufletul ca un burete moale şi umed din care curge apa lacrimilor, iar aceasta care iese din suflet spală murdăria păcatelor aşa cum apa spală murdăria unei haine după ce o înmoaie.

.
Pe lângă străpungerea pe care o producem noi prin sârguinţa şi gândurile noastre, mai este şi cea care se mişcă de la sine, sau cea care e mişcată de Dumnezeu. Aceasta este mai mare decât cea produsă de puterile noastre.

.
Numai în Dumnezeu se poate plânge cu plânsul curat, dar în Dumnezeu nu poate plânge decât cel ce voieşte ceea ce voieşte Dumnezeu. De aici se vede că întâlnirea cu Dumnezeu se înfăptuieşte în stare de plâns, de adâncă înduioşare. Plânsul este un dar al lui Dumnezeu, al întâlnirii cu iubirea Lui. Din nou se face vădit caracterul personal al lui Dumnezeu Care ne dă puterea să plângem făcându-ne să simţim iubirea Lui faţă de noi. Întâlnirea este o întâlnire pricinuitoare de o simţire până la lacrimi.

.
Cei ce-au dobândit plânsul întru simţirea inimii şi-au urât însăşi viaţa lor ca una ce e plină de osteneală, pricinuitoare de lacrimi şi de dureri. Iar de la trupul lor s-au întors ca de la un duşman.
.

Când vedem la cei ce par să plângă după Dumnezeu mânie şi mândrie, să socotim lacrimile lor potrivnice lui Dumnezeu căci ''ce părtăşie are întunericul cu lumina?'' (II Cor. 6,15)

.
Rodul străpungerii mincinoase este închipuirea de sine, iar al celei adevărate este mângâierea. Precum focul topeşte trestia, aşa lacrima topeşte toată întinăciunea văzută şi gândită.

.
Părinţii afirmă că este greu a deosebi, mai ales la începători care sunt lacrimile adevărate, acest lucru fiind acoperit de multe obscurităţi şi aparenţe. Că ei spun că lacrimile pot să izvorască din felurite pricini: din fire, de la Dumnezeu, din necazuri, din curvie, din lăudare, din slavă deşartă, din dragoste, etc. După ce prin frica de Dumnezeu ne-am scuturat de toate falsele pricini a lacrimilor, să căutăm a ne agonisi şi lacrimile curate şi sincere ale cugetării la moarte, deoarece în acestea nu se află nici înşelăciune nici mândrie, ci dimpotrivă, ele ne curăţă, ne sporesc dragostea faţă de Dumnezeu, ne spală de păcate şi ne eliberează de patimi.

.
Nu crede izvoarelor de lacrimi înainte de curăţirea desăvârşită căci nu are crezare vinul stors de curând din teascuri.

.

Cel ce călătoreşte în plânsul neîncetat după Dumnezeu nu încetează a prăznui în fiecare zi, dar cel ce este într-o permanentă sărbătoare; poate tocmai de aceea bunul acela plângător a spus suspinând: ''Scoate din temniţă sufletul meu.'' (Psalmi 141,7) ca să se bucure în lumina Ta negrăită.

.
Am văzut la unii plâns şi am văzut la alţii alt plâns din neputinţa plânsului. Aceştia deşi îl au, se simt ca şi cum nu-l au şi prin neştiinţa lor cea bună rămân nejefuiţi de el. Ei sunt cei despre care s-a zis: ''Domnul înţelepţeşte orbii''. (Psalmi 145,8)

.
Precum văduva care şi-a pierdut bărbatul, având un fiu unul născut, îl are după Dumnezeu numai pe el spre mângâiere, aşa şi sufletul care a căzut nu are altă mângâiere în vremea ieşirii decât neplăcerile gâtlejului, (postul) şi lacrimile. Nu vor cânta unii ca aceştia niciodată, nici nu vor sălta în cântece de veselie căci ele sunt păgubitoare plânsului. Iar de vei încerca să chemi plânsul prin ele, el se va depărta şi mai mult de la tine căci plânsul este durerea îmbibată într-un suflet învăpăiat. El s-a făcut în mulţi înainte mergător al fericitei nepătimiri, făcând materia uşor de stăpânit curăţind-o şi subţiind-o.

.
Lacrimile născute din amintirea morţii au născut frica, iar după frica ce naşte lipsa de frică, se iveşte bucuria.

.
Unui osândit care şi-a primit sentinţa la moarte nu-i mai arde să privească spectacole de teatru. Cel ce plânge cu adevărat, nu va mai lua seama vreodată la desfătare, mărire, mânie ori la furie. Plânsul constituie durerea profundă a sufletului ce s-a pocăit, care adaugă zilnic durere peste durere, fiind ca şi femeia în durerile naşterii.

.

Plânsul neîncetat naşte obişnuinţa (dispoziţia permanentă a sufletului) trecând apoi la simţirea inimii şi cu greu ne mai poate fi luat. Oricât de mari ne-ar fi virtuţile pe care le practicăm, ele sunt zadarnice, false şi trecătoare dacă nu dobândim inimă îndurerată.

.
Sunt patimi care seacă izvoarele lacrimilor şi sunt altele care nasc în ele (în izvoarele lacrimilor) noroi şi şerpi. Datorită celor dintâi s-a împreunat Lot în mod nelegiuit cu fiicele sale; datorită celorlalte a căzut diavolul din cer. (Materiile care usucă în noi izvoarele sunt vinul, stăpânirea şi cinstirea fără de măsură, căci acestea două din urmă înalţă cugetul prin care a căzut şi diavolul.)

.
De multe ori însăşi pustietăţile aspre şi deprimante sau austeritatea chiliei să îndemne mintea noastră la străpungere. Să te încredinţeze despre aceasta Iisus, Ilie şi Ioan, care se rugau în singurătate. (Şi locul ajută mult şi înlesneşte lucrarea virtuţii.)

.
De multe ori un singur cuvânt a risipit plânsul, dar este de mirare că un singur cuvânt l-a adus iarăşi.

.

Nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, ori că n-am fost văzători; dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns!

.
A fost a şaptea treaptă: cel ce s-a învrednicit de ea să mă ajute şi pe mine, căci şi el a fost ajutat să spele prin aceasta petele acestui veac.

.

Unul din mijloacele de penitenţă, înainte, era şi petrecerea în preajma gunoaielor urât mirositoare cf. Iov.

.

Nimeni vieţuind în păcate să nu deznădăjduiască de sine, ştiind că plugăria schimbă soiurile plantelor, iar îngrijirea sufletului prin virtute poate birui boli de tot felul.

.
Există o deznădejde din mulţimea de păcate, din povara conştiinţei, a întristării de nesuportat şi din pricina copleşirii sufletului din pricina mulţimii rănilor, şi o scufundare a lui în adâncul deznădejdii sub greutatea acestora. Şi există o deznădejde care ni se întâmplă din mândrie şi din închipuirea de sine, din pricină că socotim căderea ce ni s-a întâmplat sub demnitatea noastră. Cine ia seama, va afla în aceştia această stare: cel dintâi se predă pe sine nepăsării, cel ce-al doilea nu mai are nădejde în nevoinţă, ambele fiind vătămătoare, pentru că pe unul obişnuieşte să-l tămăduiască înfrânarea şi buna nădejde, iar pe al doilea smerenia şi neosîndirea celorlalţi.

.

Sursa: www.filocalia.ro