Discernământul - trezvia (3)

.

Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)

.
Acest ''adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute'' poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.

.
Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)

.
Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.

.
Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.

.
Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşartă - aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.

.
Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.

.
Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.

.
Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.

.
Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.

.
Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.

.
Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar şi de Dumnezeu.

.
Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.

.
Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.

.
Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.

.
Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum te vei putea linişti.

.
Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.

.
Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.

.
Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)

.
Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)

.
Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.

.
Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.

.
Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.

.

Sursa: www.filocalia.ro