Discernământul - trezvia (1)

.

Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
.

Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
.

Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
.

Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.
.

Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
.

Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.
.

Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
.

Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. ''Fac răul'' strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
.

Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.
.

Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.
.

''Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.
.

Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)

.

Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor trecutului.
.

Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.

.
În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)

.
Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.

.
Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. De bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.

.
Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.

.
Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate vicleniile lor.

.
Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.

.
În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.

.
După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

.

Sursa: www.filocalia.ro