In varf de munte, Dumnezeu parca ne aude mai bine

.

Cand privesti de sus, din soseaua nationala spre Fundatica, ti se deschide in fata ochilor un peisaj fabulos: la orizont Bucegii, incremeniti sub zapezi, deasupra cerul, ireal de albastru, si-un soare total, care aprinde pe dealuri si vai miliarde de diamante. Ici-colo, cate-un palc de case ingropate-n omat, cu firul fumului iesind agale pe horn. N-am mai intalnit o asemenea iarna decat in cartile cu povesti. Nici asemenea ger! Arde, ustura, calcatura bocancilor in zapada scrasneste, iar cuvintele imi ingheata pe buze inainte de-a le rosti. Incerc cu greu sa-i dau binete unei batrane ce vine, infofolita in zece cojoace, pe drum. E duminica, si sunetul clopotului de la biserica se rostogoleste prin aer ca o ghiulea de argint. Acolo merge si ea, la biserica veche din Fundatica, departe rau. Satul se intinde pana pe coastele muntelui, si iarna batrana face vreo doua ore ca sa ajunga la slujba. Cu toate astea, n-a lipsit niciodata de la biserica, imi spune. N-a intarziat niciodata de la intalnirea cu Dumnezeu. Nu s-a nascut inca iarna care sa impiedice fundatenii sa mearga la slujbele de duminica si la intalnirea cu preotul. Il cheama Basa Vicentiu si e singurul om de pe lume care se mai grijeste de sufletul lor. Din mormanul de cojoace si de marame, batrana ma priveste cu doi ochi la fel de albastri ca cerul. "Ii de-al nostru", imi spune, "de-aici din sat. Popa-popa, nu venetic. Tineretul s-o risipit, hat in lume. Da parintele o ramas. Hai si dumneata de-l asculta. Ii cura lacrimi din gura cand vorbeste de Dumnezeu." Da, o sa merg si eu la biserica. De asta am si venit. O rog pe batrana sa-mi tina un loc in strana. Vreau sa scriu un reportaj despre parintele Basa, preotul celui mai inalt sat de munte din Romania. Sunt doua sate de fapt: comuna Fundata si catunul ei, Fundatica. Amandoua sunt in judetul Brasov si se afla la o altitudine de peste 1700 de metri. Sate vechi, neclintite, ograda-n ograda cu Dumnezeu. Dar pana la slujba mai este vreme si zapada scanteiaza orbitor.

.

Cele doua biserici din Fundatica se afla chiar alaturi, pe marginea drumului, ca doua vecine: una mai mica si mai batrana, blanda si vopsita in alb, cealalta inalta si aratoasa, impodobita cu decoratii murale si zugraveli colorate cu rosu si portocaliu. O batrana aplecata langa o cruce se cazneste sa aprinda niste lumanari. O privesc de la distanta o vreme, sa nu-i stric linistea rugaciunii. Pe urma o intreb daca stie ceva legat de istoria bisericii vechi. Cum sa nu stie, doar toti fundatenii sunt mandri ca a fost sfintita la 1843. Atata amar de timp! Biserica noua s-a ridicat doar peste 100 de ani, pentru a o pazi pe cea veche. Elena Cojocaru e maruntica, dar agera si iute la vorba, si vrea sa-mi spuna neaparat o "legenda care musai sa aiba si un sambure de adevar": "Un om, pa numele lui Moise Gavenescu, impreuna cu sotia, o plecat pasta Bucegi, la Ploiesti, doar cu straita cu mancare la el, si o gasit acolo un butoias cu aur. Din averea aia si-o deschis o pravalie si pa cand o fost bogat-bogat, o zas ca el trebe sa sa intoarca la el in sat si sa faca o beserica, ca nu degeaba are el asa noroc la banet. Si dupa ce si-o strans tati banii, o trecut iar Bucegii si s-o apucat sa construiasca beserica asta mare si frumoasa, ca gandesti ca-i o catedrala intre muntii iestia. Ca io am mai umblat prin tara, m-o dus fata mea la Bucuresti, la Cernica, am fost si la manastirea lui Manole, de la Curtea de Arges, d-apoi nicaierea nu-i asa beserica ca la noi in sat. Si mai avem noroc cu parintele, ca tare-i om de omenie, ajuta pa toata lumea, n-asteapta on leu indarat. Cand am fost la Capitala, tare m-am spariet, ca lumea pa strada zaceai ca alearga, nu ca merge, toti erau ajitati si nervosi si, mi-e cam rusine sa spui, da besericile era cam goale, nu ca la noi, aicea in Fundatica, unde vin si ai batrani, si copiii. Poate ca au dat de gustu banilor, nu stiu, sau poate ca daca stau in orasu ala mare, au si mai multe griji, da parca singuratatea noastra de aici ii mai buna, ca macar Il avem pa Dumnezau langa noi."

.

In biserica veche din Fundatica e cald. In ciuda gerului, a venit lume multa. Oamenii stau in genunchi, cu capetele plecate, atingand cu fruntea pamantul. Parintele spune o rugaciune pe care ei o reiau murmurand. O rumoare ca un zumzet de stup umple toata biserica, pana sus, la cupola. Se cunosc, se stiu, sunt o mare familie. Ii vad din spate, le vad picioarele, imbracate in ciorapi grosi de lana si in bocanci, poalele hainelor de postav atarnand pe podea, capetele acoperite cu basmale si cu caciuli. Un sat intreg a venit, de departe, la intalnirea cu Dumnezeu. Mi-i imaginez coborand prin rapele muntelui infundate-n zapada, alunecand pe ghetarul potecilor. Biserica este rostul vietii lor. Sunt intre ei, uita de singuratate, de vrajba si de necazuri, sunt siguri ca Cineva, acolo Sus, ii aude si ii fereste de rau. Preotul Vicentiu Basa este deasupra, cu bratele intinse, cateodata certandu-i, alteori bucurandu-se pentru ei. Cum sta asa si se roaga, cu intregul sat la picioare, pare cu adevarat un "trimis" al lui Dumnezeu, un mesager divin, menit sa aprinda jarul sperantei, duminica de duminica. Am senzatia stranie ca deasupra credinciosilor, in biserica, a coborat o mana invizibila ce ii ridica, usor, catre cer. Oare cat de greu poate fi pentru un preot sa-si desavarseasca lucrarea divina intr-un sat de la munte, populat doar de oameni batrani? Ce asteapta fundatenii acestia trecuti de 60 de ani, ce putere ii face sa invinga nametii si viscolele, doar ca sa nu lipseasca de la intalnirea cu Dumnezeu?
.
"De noua ani de zile sunt preot aici. Aici m-am si nascut si aici am crescut. Unii din batranii de acum ma cunosc de cand eram mic, ei erau tineri pe-atunci, si exista intre noi o relatie mai aparte. Ca sa fiu sincer, in momentul in care iti alegi sa fii preot, nu-ti alegi orasul sau satul unde vei transmite invatatura Domnului, nu mai tii cont de nimic, pentru ca Dumnezeu e pretutindeni. Unii urmaresc banul. Stiu bine ca intr-un oras mai mare, un preot are mai multe oportunitati, dar eu fac ce fac din chemare. Cand ajung la o batrana bolnava, dupa trei ore de mers prin zapezi, ma gandesc doar la cum sa o ajut, cum sa-mi indeplinesc misiunea, nu mai tin cont de vreme, de greutati. Cateodata e greu, dar cand vin duminica dimineata la slujba si vad biserica plina, realizez ca munca pe care o fac de atatia ani nu e zadarnica. Nu mi-e usor nici mie, asa cum nu le e nici lor usor sa traiasca in satul asta izolat, dar ma pot baza oricand pe ei, asa cum ei se pot baza in orice clipa pe mine. Vin la preot sa-si spuna pasurile, necazurile, varful muntelui nu-i scuteste de greutati sufletesti, iar eu incerc sa-i ajut cum pot. Multi isi dau seama ca raman singuri, le pleaca nepotii, copiii, in graba asta a lumii moderne, se simt un pic descoperiti si abandonati, iar datoria mea, ca preot, este sa-i fac sa inteleaga ca nu sunt singuri pe lumea asta, ca Dumnezeu si Biserica, prin mine, le sunt alaturi. Eu sunt si profesor aici, la Fundata, si vad cate familii amarate sunt, cati copii saraci, pe care incerc sa-i ajut cum pot. Cand mai merg la Brasov, le mai cumpar cate-o carte, ca stiu ca n-au bani. Eu am patru copii, dar si copiii din sat sunt ai mei si trebuie sa ma port cu ei asa cum se poarta un tata adevarat. Poate ca singuratatea ii apropie mai mult de Dumnezeu, poate ca izolarea, sau poate batranetea... Nu stiu. Dar simt ca au o relatie mai speciala cu Cerul, ca inteleg mai clar Invataturile si ca parca se roaga mai mult. Cateodata sunt speriati de vremurile ce vin, de schimbari, fug la mine si-si spun pasurile, iar eu incerc, in fiecare duminica, sa le fiu de ajutor. Cu un sfat, cu o vorba buna. Cateodata reusesc, cateodata poate nu, dar macar ii vad plecand de la biserica mai optimisti si mai luminati. Mai stau uneori in altar, singur, dupa ce pleaca lumea, si ma gandesc ca, daca m-ar pune cineva sa aleg, tot aici as vrea sa fiu preot. In varf de munte, Dumnezeu parca ne aude mai bine."
.

Sursa: Maria Teposu, www.formula-as.ro