Romania traieste, ca neam, prin vinele ei adanci de spiritualitate milenara, care zac inabusite in popor, dar care izbucnesc din cand in cand ca vulcanii, gasindu-si expresia in anumite curente si miscari spirituale sau in personalitati reprezentative ca: pustnicul Chiriac de la Bisericani, Staretul Gheorghe, Sfantul Calinic, sau in duhovnicia romaneasca a Pr. Dumitru Staniloae, care va domina teologia ortodoxa pentru cateva secole. Aceasta trasatura mistica a neamului romanesc coboara din capnobotii daci, niste traitori singurateci, raspanditi pe crestele Carpatilor, sau din ascetii framantatului ev mediu crestin ramasi nemuritori in toponimia muntilor nostri, a vailor si a poienilor: Muntele Chirilu, Rapa lui Chiriac, Poiana lui Pahomie…, ca sa numim doar cateva din pitorestile vetre ale vechilor sihastrii moldovene.
.
Mostenirea ascetica a stramosilor pe care fiecare roman o traieste in sufletul lui chiar daca nu-si da seama, ia cateodata forme de pedagogie social-politica, asa cum a fost in ascetismul elitelor conducatoare ale generatiei de la 1922. Vorbim despre acest curent, ca despre un fapt istoric. Miscarea aceasta a facut insa o multime de greseli care au dus la disparitia ei. Dar pentru ca initiatorii ei au fost sinceri, pentru ca vorbeau in numele poporului roman ca «neam», nu ca partid politic, Dumnezeu i-a inspirat sa exprime niste realitati care veneau din adanc. Am in fata un legamant al elitelor conducatoare, care suna in felul urmator: "Jur sa ma rup de bucuriile pamantesti si sa traiesc in saracie", sau "Telul nostru este Invierea", "La judecata se vor prezenta neamurile in frunte cu conducatorii lor". Si pentru ca rugaciunea si credinta in Dumnezeu erau obligatorii, eu sunt sigur ca multe din aceste impetuoase exclamari veneau pe negandite, din inspiratie, si nu aveau nimic comun cu platformele politice si economice. De aceea nici nu au fost acceptati de politicieni, pentru ca nimeni nu i-a inteles ce vor, ce aveau ei de gand sa faca. Lumea i-a numit «nationalisti», insa pe nedrept, deoarece ei urmareau salvarea poporului roman ca neam, nu ca natiune. Natiunea este o realitate politica, determinata printr-un teritoriu, o limba si un ideal comun de indeplinit in istorie. Neamul insa transcende istoria, merge pana la Dumnezeu si la ratiunile pentru care Dumnezeu trimite un popor pe lume, in notiunea de neam se cuprinde: cultura, spiritualitatea, religia si felul in care Dumnezeu se oglindeste in viata acelui popor.
Mostenirea ascetica a stramosilor pe care fiecare roman o traieste in sufletul lui chiar daca nu-si da seama, ia cateodata forme de pedagogie social-politica, asa cum a fost in ascetismul elitelor conducatoare ale generatiei de la 1922. Vorbim despre acest curent, ca despre un fapt istoric. Miscarea aceasta a facut insa o multime de greseli care au dus la disparitia ei. Dar pentru ca initiatorii ei au fost sinceri, pentru ca vorbeau in numele poporului roman ca «neam», nu ca partid politic, Dumnezeu i-a inspirat sa exprime niste realitati care veneau din adanc. Am in fata un legamant al elitelor conducatoare, care suna in felul urmator: "Jur sa ma rup de bucuriile pamantesti si sa traiesc in saracie", sau "Telul nostru este Invierea", "La judecata se vor prezenta neamurile in frunte cu conducatorii lor". Si pentru ca rugaciunea si credinta in Dumnezeu erau obligatorii, eu sunt sigur ca multe din aceste impetuoase exclamari veneau pe negandite, din inspiratie, si nu aveau nimic comun cu platformele politice si economice. De aceea nici nu au fost acceptati de politicieni, pentru ca nimeni nu i-a inteles ce vor, ce aveau ei de gand sa faca. Lumea i-a numit «nationalisti», insa pe nedrept, deoarece ei urmareau salvarea poporului roman ca neam, nu ca natiune. Natiunea este o realitate politica, determinata printr-un teritoriu, o limba si un ideal comun de indeplinit in istorie. Neamul insa transcende istoria, merge pana la Dumnezeu si la ratiunile pentru care Dumnezeu trimite un popor pe lume, in notiunea de neam se cuprinde: cultura, spiritualitatea, religia si felul in care Dumnezeu se oglindeste in viata acelui popor.
.
Dar sa trecem la un fenomen pururea viu in viata neamului romanesc si care oglindeste, cum spune Parintele Romulus Joanta, "traditia isihasta a poporului roman", si anume, la «Miscarea Rugului Aprins».
Dar sa trecem la un fenomen pururea viu in viata neamului romanesc si care oglindeste, cum spune Parintele Romulus Joanta, "traditia isihasta a poporului roman", si anume, la «Miscarea Rugului Aprins».
.
Acest articol este informativ. Nu as vrea insa sa ramana ca un document in arhive, ci mai degraba ca un ghid pentru tinerii intelectuali, in care ei sa poata distinge trasaturile caracteristice ale duhovniciei romanesti.
.
«Miscarea Rugului Aprins» a fost initiata de o persoana foarte controversata in istoria literaturii si a publicisticii romanesti. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatal sau, care fusese presedintele Curtii de Casatie, poetul a mostenit pe langa educatia si informatia enciclopedica specifice culturii romanesti intre cele doua razboaie, destule mijloace materiale, care i-au inlesnit o viata intreaga de studii si cercetari, calatorii si contacte cu tot ce prezinta interes in cultura mondiala. Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, in expresia profesorului Alexandru Mironescu, «o biblioteca deranjata», insa fiecare cuvant al lui era o tema de meditatie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note incurcate prin care se uita un minut fara sa spuna un cuvant. Cand credeai ca a terminat, abia atunci incepea. Era insa urmarit cu interes de vanatorii de simboluri, pentru ca Sandu Tudor avea o inclinatie innascuta catre substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfintilor Parinti si de mistica vietii calugaresti. A trait printre oamenii Bisericii pe care ii critica in ziarul lui, Credinta, mergand uneori pana la santaj. Ii placeau scandalurile bisericesti si literare. Dialogul cu el trebuia sa duca pana la violenta verbala. Polariza insa spiritele vii; oamenii de cultura il iubeau, pentru ca Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonante duhovnicesti nu putea ramane in cercul prietenilor lui.
«Miscarea Rugului Aprins» a fost initiata de o persoana foarte controversata in istoria literaturii si a publicisticii romanesti. Este vorba de poetul Sandu Tudor. De la tatal sau, care fusese presedintele Curtii de Casatie, poetul a mostenit pe langa educatia si informatia enciclopedica specifice culturii romanesti intre cele doua razboaie, destule mijloace materiale, care i-au inlesnit o viata intreaga de studii si cercetari, calatorii si contacte cu tot ce prezinta interes in cultura mondiala. Sandu Tudor nu era un sistematic. Era, in expresia profesorului Alexandru Mironescu, «o biblioteca deranjata», insa fiecare cuvant al lui era o tema de meditatie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note incurcate prin care se uita un minut fara sa spuna un cuvant. Cand credeai ca a terminat, abia atunci incepea. Era insa urmarit cu interes de vanatorii de simboluri, pentru ca Sandu Tudor avea o inclinatie innascuta catre substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfintilor Parinti si de mistica vietii calugaresti. A trait printre oamenii Bisericii pe care ii critica in ziarul lui, Credinta, mergand uneori pana la santaj. Ii placeau scandalurile bisericesti si literare. Dialogul cu el trebuia sa duca pana la violenta verbala. Polariza insa spiritele vii; oamenii de cultura il iubeau, pentru ca Sandu Tudor ura superficialitatea. Cine nu avea rezonante duhovnicesti nu putea ramane in cercul prietenilor lui.
.
Convertirea lui totala pentru cele duhovnicesti s-a intamplat insa in urma unei calatorii la Sfantul Munte. Pe vremea aceea, in Franta, o ziarista a scris cateva articole defaimatoare la adresa calugarilor din Athos, pretinzand ca ea a vizitat muntele, travestita in barbat. Intrigat si in acelasi timp curios, ca orice ziarist ahtiat dupa noutati, Sandu Tudor coboara dintr-un caiac in portul calugaresc Dafnes, imbracat sumar, in pantaloni scurti, camasa sport si cu un rucsac in spate.
Convertirea lui totala pentru cele duhovnicesti s-a intamplat insa in urma unei calatorii la Sfantul Munte. Pe vremea aceea, in Franta, o ziarista a scris cateva articole defaimatoare la adresa calugarilor din Athos, pretinzand ca ea a vizitat muntele, travestita in barbat. Intrigat si in acelasi timp curios, ca orice ziarist ahtiat dupa noutati, Sandu Tudor coboara dintr-un caiac in portul calugaresc Dafnes, imbracat sumar, in pantaloni scurti, camasa sport si cu un rucsac in spate.
.
Dumnezeu, care vaneaza suflete bataioase care au in ele ceva din elanul Sfantului Apostol Pavel, i-a scos inainte un calugar roman vagabond, din categoria «traistarilor», care umbla din manastire in manastire, lucrand pentru mancare si haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: "Daca vrei sa cunosti taina Muntelui Athos, pune-ti pantaloni lungi, lasa barba sa creasca si vino cu mine; dar sa faci ceea ce fac eu. Multi vin ca Dumneata sa vada bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaste si se intorc acasa necunoscand nimic. Calugarii nu descopera tainele vietii calugaresti, turistilor; aceia, cum vin, asa se duc". Lui Sandu Tudor i s-a parut rationala propunerea si din acel ceas a inceput sa faca ceea ce facea si Monahul Averchie. Cand intrau pe poarta unei manastiri, faceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, inauntru sarutau icoanele de la usa pana la altar. Calugarii apareau ca din pamant; se iveau pe dupa colturi, se uitau pe geamuri, staretul era avizat... Se raspandise zvonul in tot Muntele ca Averchie umbla din manastire in manastire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis usile si inimile calugarilor practicanti ai rugaciunii inimii. A venit de acolo cu scaunelul, cu metoda respiratiei si toata taina Liturghiei interioare a isihastilor, luata nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maestrii anonimi ai zilelor noastre: calugarii isihasti. Acolo a inteles Sandu Tudor ca eul nostru este infinit si ca in acel centru existential al fiintei noastre, pe care calugarii il numesc «inima», in sens de «adanc», exista Dumnezeu si ca Dumnezeu este pecetea personalitati noastre. Catre acel centru al lui Dumnezeu din om se concentreaza calugarii cand isi pleaca capul in piept, rostind in ritmul respiratiei: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". El a inteles ca rugaciunea este o stare si nu o activitate formala. Este starea fireasca a omului care simte prezenta lui Dumnezeu in el, pentru ca in Dumnezeu viem si ne miscam, iar pogorarea in noi este drumul dintre autenticitate, cunoasterea adevarata a ceea ce suntem. Orice activitate de constiinta trebuie raportata la acel centru existential din noi, altfel isi pierde autenticitatea.
Dumnezeu, care vaneaza suflete bataioase care au in ele ceva din elanul Sfantului Apostol Pavel, i-a scos inainte un calugar roman vagabond, din categoria «traistarilor», care umbla din manastire in manastire, lucrand pentru mancare si haine. Acesta i-a spus lui Sandu Tudor: "Daca vrei sa cunosti taina Muntelui Athos, pune-ti pantaloni lungi, lasa barba sa creasca si vino cu mine; dar sa faci ceea ce fac eu. Multi vin ca Dumneata sa vada bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaste si se intorc acasa necunoscand nimic. Calugarii nu descopera tainele vietii calugaresti, turistilor; aceia, cum vin, asa se duc". Lui Sandu Tudor i s-a parut rationala propunerea si din acel ceas a inceput sa faca ceea ce facea si Monahul Averchie. Cand intrau pe poarta unei manastiri, faceau trei metanii, alte trei metanii pe treptele bisericii, inauntru sarutau icoanele de la usa pana la altar. Calugarii apareau ca din pamant; se iveau pe dupa colturi, se uitau pe geamuri, staretul era avizat... Se raspandise zvonul in tot Muntele ca Averchie umbla din manastire in manastire cu un pelerin foarte evlavios. I s-au deschis usile si inimile calugarilor practicanti ai rugaciunii inimii. A venit de acolo cu scaunelul, cu metoda respiratiei si toata taina Liturghiei interioare a isihastilor, luata nu din citit, nu din filocalii, ci direct de la maestrii anonimi ai zilelor noastre: calugarii isihasti. Acolo a inteles Sandu Tudor ca eul nostru este infinit si ca in acel centru existential al fiintei noastre, pe care calugarii il numesc «inima», in sens de «adanc», exista Dumnezeu si ca Dumnezeu este pecetea personalitati noastre. Catre acel centru al lui Dumnezeu din om se concentreaza calugarii cand isi pleaca capul in piept, rostind in ritmul respiratiei: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul". El a inteles ca rugaciunea este o stare si nu o activitate formala. Este starea fireasca a omului care simte prezenta lui Dumnezeu in el, pentru ca in Dumnezeu viem si ne miscam, iar pogorarea in noi este drumul dintre autenticitate, cunoasterea adevarata a ceea ce suntem. Orice activitate de constiinta trebuie raportata la acel centru existential din noi, altfel isi pierde autenticitatea.
.
Pentru Sandu Tudor incepea acum reconsiderarea intregii culturi umane si a procesului intelectual, care avand alte puncte de referinta decat Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu este o convertire teoretica. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicand rugaciunea, zi si noapte. Obisnuia sa spuna ca pentru a intra in ordinea Duhului, trebuie mai intai sa te «indobitocesti», dandu-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugaciune ambulanta. Povestea cu lux de amanunte, cum in Muntele Athos, incepuse sa faca metanii din interes, ca sa lase impresia unui pelerin credincios; insa cu fiecare metanie, ceva in el, se transforma. Intr-o noapte, la ora doua, cand Muntele incepe sa se roage, era la schitul Sfanta Ana. Veneau zvonuri de clopote si toaca din toate vagaunile si vaile; de la manastiri, schituri si chilii si peste toata feeria se mai adauga si o luna plina care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsa de aripa si focul Duhului Sfant il coplesise. Bataiosul Sandu Tudor a inceput sa planga. Staretul schitului vazandu-l emotionat s-a adresat lui cu o intrebare ca o lovitura de ciocan: "Frate Sandule, spune-mi, ce faceai dumneata in lume, la ora aceasta din noapte?" Prin mintea lui Sandu Tudor au inceput sa treaca fantome de care ar fi vrut sa se desprinda, ca de niste viziuni demonice: Capsa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, sedinte literare, petreceri... etc., iar staretul a incheiat: "Noi cei din Athos avem o credinta: Daca mai tine Dumnezeu lumea, este pentru ca la miezul noptii calugarii se roaga".
Pentru Sandu Tudor incepea acum reconsiderarea intregii culturi umane si a procesului intelectual, care avand alte puncte de referinta decat Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice. Nu este o convertire teoretica. Sandu Tudor a ajuns la aceste concluzii practicand rugaciunea, zi si noapte. Obisnuia sa spuna ca pentru a intra in ordinea Duhului, trebuie mai intai sa te «indobitocesti», dandu-ne exemplul unui alt vagabond din Povestirile pelerinului rus, care ajunsese o rugaciune ambulanta. Povestea cu lux de amanunte, cum in Muntele Athos, incepuse sa faca metanii din interes, ca sa lase impresia unui pelerin credincios; insa cu fiecare metanie, ceva in el, se transforma. Intr-o noapte, la ora doua, cand Muntele incepe sa se roage, era la schitul Sfanta Ana. Veneau zvonuri de clopote si toaca din toate vagaunile si vaile; de la manastiri, schituri si chilii si peste toata feeria se mai adauga si o luna plina care arginta Marea Calcidelor. Sensibilitatea poetului atinsa de aripa si focul Duhului Sfant il coplesise. Bataiosul Sandu Tudor a inceput sa planga. Staretul schitului vazandu-l emotionat s-a adresat lui cu o intrebare ca o lovitura de ciocan: "Frate Sandule, spune-mi, ce faceai dumneata in lume, la ora aceasta din noapte?" Prin mintea lui Sandu Tudor au inceput sa treaca fantome de care ar fi vrut sa se desprinda, ca de niste viziuni demonice: Capsa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, sedinte literare, petreceri... etc., iar staretul a incheiat: "Noi cei din Athos avem o credinta: Daca mai tine Dumnezeu lumea, este pentru ca la miezul noptii calugarii se roaga".
.
Intors in capitala, se dedica studiilor filocalice, pe care nu le citeste, ci le practica, descoperind documente despre existenta pustnicilor din Carpati, relevand in Diata Staretului Gheorghe si Legiurile sfantului Calinic, specificul isihasmului romanesc.
Intors in capitala, se dedica studiilor filocalice, pe care nu le citeste, ci le practica, descoperind documente despre existenta pustnicilor din Carpati, relevand in Diata Staretului Gheorghe si Legiurile sfantului Calinic, specificul isihasmului romanesc.
.
In 1944, cand am fost acceptat oficial in randul prietenilor lui, Sandu Tudor era inchinoviat ca frate in Manastirea Antim din Bucuresti, cu scopul evident de a deveni calugar. Cu banii lui a renovat chiliile si Paraclisul manastirii pictat de Nicolae Stoica. Si-a ales ca patron pe cel mai controversat dintre toti misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfantul Simeon Noul Teolog, la fel de violent si nonconformist in raporturile lui cu formalismul si legalismul Bisericii oficiale; si, intocmai ca el, si-a construit o chilie sub clopote, in care intrai pe branci. Acolo a fost primul sediu al Asociatiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai tarziu, prin bunavointa staretului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinte si practica a rugaciunii inimii, s-a mutat in biblioteca manastirii.
In 1944, cand am fost acceptat oficial in randul prietenilor lui, Sandu Tudor era inchinoviat ca frate in Manastirea Antim din Bucuresti, cu scopul evident de a deveni calugar. Cu banii lui a renovat chiliile si Paraclisul manastirii pictat de Nicolae Stoica. Si-a ales ca patron pe cel mai controversat dintre toti misticii Bisericii Ortodoxe, pe Sfantul Simeon Noul Teolog, la fel de violent si nonconformist in raporturile lui cu formalismul si legalismul Bisericii oficiale; si, intocmai ca el, si-a construit o chilie sub clopote, in care intrai pe branci. Acolo a fost primul sediu al Asociatiei Ortodoxe «Rugul Aprins». Mai tarziu, prin bunavointa staretului, Arhimandritul Vasile Vasilache, grupul de studiu, conferinte si practica a rugaciunii inimii, s-a mutat in biblioteca manastirii.
.
Era greu sa stai in preajma lui Sandu Tudor. Daca nu gasea nimic valoros in tine, te dispretuia; dar te si ajuta sa intri pe linia unei gandiri autentice. Parerea lui era ca omul de rugaciune, oricat de simplu ar fi, devine o personalitate pentru ca traieste in adevar. Nu cuvintele frumoase caracterizeaza pe omul de cultura, ci constiinta teoforica. Daca intr-adevar suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfant trebuie sa graiasca prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu traiesc in Dumnezeu. Hristos a zis: "Ramaneti intru Mine si Eu intru voi" (Ioan 15, 4). Cum poate vita sa aduca alte roade decat butucul?…
Era greu sa stai in preajma lui Sandu Tudor. Daca nu gasea nimic valoros in tine, te dispretuia; dar te si ajuta sa intri pe linia unei gandiri autentice. Parerea lui era ca omul de rugaciune, oricat de simplu ar fi, devine o personalitate pentru ca traieste in adevar. Nu cuvintele frumoase caracterizeaza pe omul de cultura, ci constiinta teoforica. Daca intr-adevar suntem temple ale lui Dumnezeu, atunci Duhul Sfant trebuie sa graiasca prin noi. Trivialitatea, superficialitatea, sunt roade ale oamenilor care nu traiesc in Dumnezeu. Hristos a zis: "Ramaneti intru Mine si Eu intru voi" (Ioan 15, 4). Cum poate vita sa aduca alte roade decat butucul?…
.
Din pricina schimbarilor fundamentale ce s-au petrecut in el, Sandu Tudor devenise punct de atractie pentru intelectualitatea bucuresteana. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Dr. G. Dabija - conferentiar la Facultatea de Medicina, Arhimandritul Andrei Scrima - azi profesor la Universitatea Iezuita din Beirut, Arhitectul Constantin Joja..., toti acestia aducandu-si familiile si tot cercul lor de prieteni.
Din pricina schimbarilor fundamentale ce s-au petrecut in el, Sandu Tudor devenise punct de atractie pentru intelectualitatea bucuresteana. Frecventau grupul «Rugul Aprins»: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Poetul Dr. Vasile Voiculescu, Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Dr. G. Dabija - conferentiar la Facultatea de Medicina, Arhimandritul Andrei Scrima - azi profesor la Universitatea Iezuita din Beirut, Arhitectul Constantin Joja..., toti acestia aducandu-si familiile si tot cercul lor de prieteni.
.
Denumirea de «Rugul Aprins» a fost aleasa, nu numai pentru ca este un simbol clasic al Maicii Domnului, ci mai ales pentru ca Maica Domnului este tipul rugaciunii perfecte, pentru ca in ea, „... ca niciodata, inima Domnului cu inima omului au batut si bat laolalta” (Acatistul Rugului Aprins, Condac 8). In rugaciune, omul intra in ritmul dumnezeirii, in el bate pulsatia Duhului Sfant. Criza omului modern este aritmia. Imi amintesc de o conferinta a lui Ion Marin Sadoveanu tinuta la «Rugul Aprins» despre dansurile religioase ale primitivilor. Vorbitorul afirma ca ele exprima ritmuri existentiale ca: succesiunea anotimpurilor, ciclul vietii si al mortii. Asa se intampla si in rugaciune - omul intra in ritmul de viata al Sfintei Treimi. Si nici nu se poate altfel; atata vreme cat suntem in Biserica adica madulare ale «Trupului Tainic al Domnului», respiram si noi in Duhul Sfant, care este viata Bisericii.
Denumirea de «Rugul Aprins» a fost aleasa, nu numai pentru ca este un simbol clasic al Maicii Domnului, ci mai ales pentru ca Maica Domnului este tipul rugaciunii perfecte, pentru ca in ea, „... ca niciodata, inima Domnului cu inima omului au batut si bat laolalta” (Acatistul Rugului Aprins, Condac 8). In rugaciune, omul intra in ritmul dumnezeirii, in el bate pulsatia Duhului Sfant. Criza omului modern este aritmia. Imi amintesc de o conferinta a lui Ion Marin Sadoveanu tinuta la «Rugul Aprins» despre dansurile religioase ale primitivilor. Vorbitorul afirma ca ele exprima ritmuri existentiale ca: succesiunea anotimpurilor, ciclul vietii si al mortii. Asa se intampla si in rugaciune - omul intra in ritmul de viata al Sfintei Treimi. Si nici nu se poate altfel; atata vreme cat suntem in Biserica adica madulare ale «Trupului Tainic al Domnului», respiram si noi in Duhul Sfant, care este viata Bisericii.
.
Miscarea «Rugului Aprins» a fost un vulcan mistic in Romania, intre anii 1945-1948, o reactie a elitei intelectuale intr-un moment de criza. Tara era ocupata de trupe sovietice, nonvalorile isi cereau dreptul in educatie si in cultura romaneasca. Miscarea a inceput din teama ca ne pierdem ca oameni, ca entitati spirituale, in lumea aceasta pe care Dumnezeu si-a pus pecetea Fiintei lui. Ne-am trezit deodata in prezenta comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votca si sudori comisaresti, care umpluse tara de afise, carnavaluri, adunari, presa murdara, prostitutie politica, rasturnare de valori. Ne-a apucat groaza ca tavalugul acesta ne va transforma pe toti intr-o masa anonima, informa, fara constiinta proprie si fara responsabilitate. Unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului? Si aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu, a intrat in ordinea Duhului. Insa nu a fost usor. In atmosfera tulbure a acelor ani, lumea cauta refugiu in formele de falsa spiritualitate. Se inmultisera cercurile spiritiste, profetiile si falsele vedenii. La Spitalul Coltea, Dr. Vlad conducea un cerc de psihanaliza, publicand carti despre Sfanta Treime sub forma organelor sexuale, despre sfintenie si arta, ca rezultat al complexelor freudiene. Surogatul stiintific si religios invadase teatrele si literatura cu piese nebune, cu eroi frustrati. Confuzia domnea printre studentii de la Universitatea Bucuresti; nici o filosofie predominanta, nici un lider spiritual, nici o directiva. Lichelismul politic, ateismul si imoralitatea erau note comune, incurajate de comunismul care incepuse sa se impuna. Fiind studenti pe vremea aceea, impreuna cu Parintele Nicolae Bordasiu, am incercat sa facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de inchisoare. Am redactat niste statute pentru o eventuala Asociatie a Tineretului Ortodox Studentesc (ATOS). Ne-am dus cu ele la «Rugul Aprins», si ei ne-au zis: "Aduceti pe studenti aici, pe cei mai buni. Convertirea omului nu se face prin statute, asociatie sau lecturi. Este nevoie de coborarea in noi, de explorarea universului interior, in care ne intalnim cu Dumnezeu". Mentorul acestui grup de tineri din toate facultatile care frecventau «Rugul Aprins», a fost parintele Arhimandrit Benedict Ghius, care ne-a ajutat sa transformam teologia noastra nominalista intr-o rugaciune. Sfintii Parinti nu au teoretizat. Ei erau niste oameni practici: post, metanie, spovedanie, impartasire..., nu erau vorbe... De atunci am ramas cu impresia ca Dumnezeu nu este o achizitie a intelectului uman si nici crestinismul un manual de reguli sau de principii etice, ci Dumnezeu este viata si numai atunci devin actele noastre autentice, cand putem spune dimpreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20).
Miscarea «Rugului Aprins» a fost un vulcan mistic in Romania, intre anii 1945-1948, o reactie a elitei intelectuale intr-un moment de criza. Tara era ocupata de trupe sovietice, nonvalorile isi cereau dreptul in educatie si in cultura romaneasca. Miscarea a inceput din teama ca ne pierdem ca oameni, ca entitati spirituale, in lumea aceasta pe care Dumnezeu si-a pus pecetea Fiintei lui. Ne-am trezit deodata in prezenta comunismului, acest animal sovietic cu duhori apocaliptice, cu miros de votca si sudori comisaresti, care umpluse tara de afise, carnavaluri, adunari, presa murdara, prostitutie politica, rasturnare de valori. Ne-a apucat groaza ca tavalugul acesta ne va transforma pe toti intr-o masa anonima, informa, fara constiinta proprie si fara responsabilitate. Unde sa fugi, daca nu in adancul fiintei tale? Unde sa te inchizi, daca nu in camarile sufletului? Si aici s-a intamplat minunea: omul, cautandu-se pe sine, s-a intalnit cu Dumnezeu, a intrat in ordinea Duhului. Insa nu a fost usor. In atmosfera tulbure a acelor ani, lumea cauta refugiu in formele de falsa spiritualitate. Se inmultisera cercurile spiritiste, profetiile si falsele vedenii. La Spitalul Coltea, Dr. Vlad conducea un cerc de psihanaliza, publicand carti despre Sfanta Treime sub forma organelor sexuale, despre sfintenie si arta, ca rezultat al complexelor freudiene. Surogatul stiintific si religios invadase teatrele si literatura cu piese nebune, cu eroi frustrati. Confuzia domnea printre studentii de la Universitatea Bucuresti; nici o filosofie predominanta, nici un lider spiritual, nici o directiva. Lichelismul politic, ateismul si imoralitatea erau note comune, incurajate de comunismul care incepuse sa se impuna. Fiind studenti pe vremea aceea, impreuna cu Parintele Nicolae Bordasiu, am incercat sa facem ceva care ne-a costat primii cinci ani de inchisoare. Am redactat niste statute pentru o eventuala Asociatie a Tineretului Ortodox Studentesc (ATOS). Ne-am dus cu ele la «Rugul Aprins», si ei ne-au zis: "Aduceti pe studenti aici, pe cei mai buni. Convertirea omului nu se face prin statute, asociatie sau lecturi. Este nevoie de coborarea in noi, de explorarea universului interior, in care ne intalnim cu Dumnezeu". Mentorul acestui grup de tineri din toate facultatile care frecventau «Rugul Aprins», a fost parintele Arhimandrit Benedict Ghius, care ne-a ajutat sa transformam teologia noastra nominalista intr-o rugaciune. Sfintii Parinti nu au teoretizat. Ei erau niste oameni practici: post, metanie, spovedanie, impartasire..., nu erau vorbe... De atunci am ramas cu impresia ca Dumnezeu nu este o achizitie a intelectului uman si nici crestinismul un manual de reguli sau de principii etice, ci Dumnezeu este viata si numai atunci devin actele noastre autentice, cand putem spune dimpreuna cu Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20).
.
(va urma)
.
Sursa: Arhim. Roman Braga
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu