Spunea unul dintre bătrâni că venind sfântul Vasile la o chinovie, după învăţătura de cuviinţă, i-a zis egumenului:
– Ai aici vreun frate care să aibă ascultare?
– Toţi sunt slugile tale şi se străduiesc să se mântuiască, stăpâne.
– Ai vreunul care să aibă cu adevărat ascultare?
El i-a adus un frate care l-a slujit la masă pe sfântul Vasile, iar după masă i-a turnat de s-a spălat pe mâini. Şi i-a zis sfântul Vasile:
– Vino să-ţi dau şi eu să te speli.
Iar el a primit ca acela să-i toarne apă. Apoi i-a spus:
– Când voi intra în sfântariu, vino să te fac diacon.
Şi făcând aşa, l-a făcut preot şi l-a luat cu sine la episcopie pentru ascultarea lui.
.
Spunea avva Dulás, ucenicul avvei Visarion: cum mergeam noi pe malul mării, mi s-a făcut sete şi i-am spus avvei Visarion: avvo, mi-e sete. Iar el făcând o rugăciune îmi spuse: bea din mare. Şi s-a îndulcit apa şi am băut. Eu am umplut şi vas, ca să nu-mi fie sete şi mai încolo. Bătrânul văzând îmi zise:
– Ce faci?
– Iartă-mă, ca nu cumva să-mi fie sete mai încolo.
Iar bătrânul zise:
.
Altădată având el nevoie, a făcut o rugăciune şi a trecut râul Hryssóroas pedestru şi aşa a mers mai departe. Eu minunându-mă şi cerând iertare l-am întrebat:
– Ce-ai simţit la picioare mergând pe apă?
– Până la călcâie simţeam apa, restul era tare.
.
Altă dată iar mergând noi la un bătrân, s-a pogorât soarele spre amurg. Şi s-a rugat bătrânul zicând: mă rog ţie Doamne, opreşte soarele, până ajung la robul tău. Şi aşa a fost.
.
Altă dată am venit la chilia lui şi l-am găsit în picioare la rugăciune, şi cu mâinile întinse spre cer; şi a făcut aşa paisprezece zile, iar după aceea m-a strigat şi mi-a zis: hai cu mine. Şi am mers în pustie. Fiindcă îmi era sete i-am spus: avvo, mi-e sete. El luându-mi cojocul s-a dus ca de-o aruncătură de piatră; făcând o rugăciune mi l-a adus plin de apă. Mergând mai departe am ajuns la o peşteră, unde am intrat, găsind un frate aşezat şi făcând funie, care nici nu s-a întors spre noi, nici nu ne-a dat bineţe, nici n-a vrut să intre cu noi în vorbă. Bătrânul mi-a spus: hai de aici. Acuma nu este încredinţat bătrânul că e bine să intre în vorbă cu noi. Am călătorit spre Lykó, până am ajuns la avva Ioan, căruia i-am dat bineţe făcând rugăciune. Apoi s-au aşezat să vorbească despre o vedenie pe care o avusese. Şi a spus avva Visarion, că a ieşit poruncă(apophasis, posibil şi „descoperire“, dezvăluire. Sensul este probabil „i s-a dezvăluit că se va da o poruncă…“. Suntem spre anul 380, când începe marea prigoană a lui Teodosie contra păgânilor.) să se dărâme templele păgâne. Şi aşa a fost, au fost dărâmate. La întoarcere, am mers iar pe la peştera unde-l văzusem pe frate. Şi mi-a spus bătrânul: să mergem la el, nu cumva l-a încredinţat Dumnezeu că poate vorbi cu noi. Când am intrat, l-am găsit săvârşit. Bătrânul mi-a zis: haide frate să-i îngropăm trupul; de asta ne-a trimis Dumnezeu aici. Şi învelindu-l ca să-l îngropăm, am descoperit că fusese femeie la făptură. Bătrânul s-a minunat şi a zis: iată cum şi femeile îl biruie pe Satana, iar noi în oraşe ne purtăm de ruşine. Apoi slăvindu-l pe Dumnezeu, apărătorul celor care-l iubesc pe El, am plecat de acolo.
.
A venit odată un îndrăcit la Sketis şi chiar se făcea rugăciune pentru el în biserică şi nu ieşea demonul, fiind îndărătnic. Clericii au zis: ce să-i facem demonului acestuia? Nimeni nu-l poate izgoni decât avva Visarion; dar dacă-l chemăm, nici la biserică nu mai vine. Facem aşa: cum vine din zori înaintea tuturora la biserică, îl punem pe suferind să doarmă în locul lui. Şi când vine, să stăm în rugăciune şi să-i spunem, „trezeşte-l pe frate, avvo“. Aşa au făcut, şi venind bătrânul dis-de-dimineaţă, erau ei în picioare la rugăciune şi i-au spus: trezeşte-l pe frate. Bătrânul i-a spus: ridică-te şi ieşi afară. Şi îndată a ieşit din el demonul, şi s-a vindecat din ceasul acela.
.
A spus avva Visarion: am petrecut între spini patruzeci de zile şi nopţi în picioare, fără să dorm.
.
Un frate care greşise a fost îndepărtat din biserică de către preot. Avva Visarion ridicându-se a ieşit împreună cu el, zicând: şi eu sunt păcătos.
.
Tot avva Visarion spunea: patruzeci de ani nu m-am întins, ci dormeam pe scaun sau în picioare.
.
Tot el a spus: când eşti în pace şi nu te lupţi, atunci smereşte-te mai mult, ca nu cumva, venind bucurie dinafară, să ne înfumurăm şi să fim iar daţi luptei. Căci adesea Dumnezeu pentru slăbiciunea şi neputinţa noastră nu îngăduie să fim înfruntaţi, ca să nu pierim.
.
Un frate care locuia cu alţii l-a întrebat pe avva Visarion: ce să fac? Iar el i-a spus: taci, şi nu te compara cu ceilalţi.
.
A spus avva Visarion când trăgea să moară: călugărul se cade să fie ca heruvimii şi serafimii, numai ochi.
.
Povesteau ucenicii avvei Visarion că viaţa lui fusese aşa, ca a unei păsări din văzduh, unui peşte în apă sau unei jivine de pe uscat, netulburată şi fără de griji. Nici grija locuinţei n-a avut-o, nici dorinţa de a stăpâni vreun loc, nici pofta de lucruri gustoase, nici zidirea de case sau strânsul cărţilor. Ci se arăta liber cu totul de patimile trupului, hrănindu-se cu nădejdea celor viitoare, întărit în cetatea credinţei, îndura toate ca un om prins în război, ba ici, ba colo, mereu gol în ger, ars de văpaia soarelui, mereu pe afară. Pribegea prin prăpăstiile pustiei şi îi plăcea să se lase purtat adesea în necuprinsul pulberilor nelocuite, ca prin largul mării. Dacă se întâmpla să vină la locuri îmblânzite, unde duceau monahi viaţă de obşte, plângea aşezat dinaintea porţilor, şi se jeluia ca un naufragiat zvârlit pe maluri. Atunci, dacă ieşea vreunul din fraţi şi-l găsea şezând ca un cerşetor dintre săracii mireni, îi zicea cu milă apropiindu-se: de ce plângi, omule? dacă-ţi lipseşte ceva din cele trebuincioase, ia după puteri, doar intră înăuntru să împarţi masa noastră, doar te vei mângâia. Iar el răspundea că nu poate rămâne sub acoperiş, „până nu-mi găsesc averea casei mele“, spunând că pierduse multe averi de tot felul.
– Că am căzut în mâinile piraţilor şi mi s-a frânt şi corabia, am căzut din rangul meu, ajungând neînsemnat din însemnat cum fusesem.
Acela înduioşat de aceste cuvinte, intra şi lua un codru de pâine, îi dădea zicând: ia asta, părinte; celelalte Dumnezeu, cum spui, ţi le va înapoia, ţara şi neamul şi averea de care ai spus. Atunci el scrâşnea cu gemete şi mai mari, strigând: nu ştiu să spun dacă aş putea găsi cele pierdute; dar mă bucur cu atâta mai mult, primejduindu-mă mereu spre moarte, neavând odihnă din pricina necazurilor mele nemăsurate. Căci trebuie să rătăcesc neostoit pentru ca să-mi sfârşesc alergarea.
.
Sursa: www.pateric.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu