DESPRE DUMNEZEU FIUL (3)

.

141. Cum au fost pregătiţi păgânii şi evreii prin creşterea răului şi a convingerii că nu se pot mântui prin puterile lor?

Păgânii şi evreii au fost pregătiţi, în primul rând, prin aceea că i-a lasat să sporească în păcat. Daca ar fi vrut Dumnezeu să-i mântuiască pe oameni, îndată după cădere, poate că ei nu şi-ar fi dat seama de toate nenorocirile ce le aduce cu sine păcatul. Pe langă aceasta, la început oamenii ar fi crezut că pot scăpa de rău numai prin puterile lor şi că n-au trebuinţă de Dumnezeu. A trebuit să li se lase mii de ani, ca, pe de o parte, să guste toată otrava răului şi să se scârbească de el, pe de alta, să vadă că toate încercările lor de a scăpa de rău sunt zadarnice. Aşa au căzut popoarele păgâne în cele mai grele rătăciri, închinându-se la dobitoace şi la pietre şi aducându-le jertfe vieţi omeneşti. Evreii, cu toate că erau călăuziţi îndeaproape de Dumnezeu, se abăteau şi ei tot mai tare spre rău. Când s-a înmulţit răul, Dumnezeu le-a dat Legea pe muntele Sinai (Ies. cap. 20), ca să le arate limpede cum trebuie să vieţuiască. Dar, datorită păcatului din ei, în loc să asculte de Lege, se încăpăţânau şi mai tare să o calce. Încât legea li s-a facut spre înmulţirea păcatului. "Pentru călcările de porunci a fost adaugată legea", zice Sf. Apostol Pavel (Gal. 3,19), şi tot el zice: "păcatul luând îndemn prin poruncă, m-a amăgit şi m-a omorât prin ea" (Rom. 7, 11). Legea era bună şi sfântă şi totusi ea s-a făcut omului spre moarte. "Păcatul, ca să se arate păcat, prin ce era bun mi-a adus moartea, ca să se facă peste măsură de păcătos păcatul prin poruncă" (Rom. 7,13). Înmulţindu-se păcatul, omul îşi dădea seama că nici prin Lege nu se poate mântui, măcar că e de la Dumnezeu. Legea nu-l putea ajuta, pentru că prin ea Dumnezeu îi arata numai care este binele, nu-i da şi ajutorul Său ca să-l împlinească, ci îl lăsa pe om la puterile lui. Nu-i dădea Dumnezeu ajutorul Său, pentru că omul nu l-ar fi primit, deoarece se încredea încă în puterile lui. De aceea Dumnezeu îl lăsa în mândria că se poate mântui singur, că poate împlini singur poruncile Legii. Dar cu cât Legea arăta mai limpede înălţimea binelui, cu atât omul îşi dădea seama că e mai departe de el, că e mai păcatos. Acest lucru îl vedea evreul cu ajutorul Legii scrise pe tablele Legii, iar păgânul, cu ajutorul Legii scrise în inima sa, cu ajutorul conştiinţei. «Văd cele bune, zice un poet păgân, le admit, dar fac totdeauna cele rele» (Ovidiu, Video meliora proloque deteriora sequor). Şi aşa, prin Lege, pe de o parte se înmulţea păcatul, pe de alta omul îşi da tot mai mult seama de neputinţa lui de a se mântui de păcat şi, în loc de a se mai încrede în puterile lui, era tot mai convins că numai Dumnezeu însusi, prin puterea, adică prin harul Lui, îl poate mântui. Iată de ce Sf. Apostol Pavel zice: "Căci Legea n-a desăvârşit nimic, iar în locul ei îşi face cale o nădejde mai bună, prin care ne apropiem de Dumnezeu"(Evr. 7, 19).

.
142. Cum a pregătit Dumnezeu pe oameni, prin veştile ce li le dă, că va veni El însusi să-i mântuiască?

Prima făgăduinţă pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor, că le va trimite un Mântuitor, a fost îndată după cădere. Era prima lor mângâiere în nenorocirea ce i-a ajuns. Dumnezeu îi spune şarpelui că cineva se va naste din femeie, care-i va zdrobi capul: "Duşmănie voi pune între tine şi femeie, şi între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta va zdrobi capul tau, iar tu îi vei înţepa călcâiul" (Fac. 3, 15). Dar veşti tot mai limpezi despre Mântuitorul, Care avea sa vină, le dă Dumnezeu evreilor prin proorocii Vechiului Testament, căci pe vremea lor se înmulţise şi răutatea între oameni. De aceea proorocii plângând şi suferind, ziceau: "Cine va da din Sion mântuirea?" (Ps. 13, 7), sau se rugau: "Doamne, pleacă cerurile şi Te pogoară" (Ps. 143, 5). Dumnezeu, milostivindu-Se de această rugăciune, spune oamenilor: "Va veni îndată în templul Său Domnul, pe Care îl căutaţi" (Mal. 3,1) sau: "Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, Care strânge pe cei risipiţi ai lui Israel: "Voi mai strânge şi alte neamuri la cei strânsi acum din el" (Isaia 56, 8). Şi ca lumea să-L cunoască atunci când va veni, Domnul dă foarte multe semne după care va putea fi cunoscut. El nu va veni cu asprime, ci blând şi smerit, călare pe mânz de asină: "Bucură-te foarte, fiică a Sionului, veseleşte-te, fiica Ierusalimului, căci iată Împăratul tău vine la tine: drept şi biruitor; smerit şi călare pe asin, pe mânzul asinei" (Zah. 9, 9). Va veni nu ca să domnească asemenea împăraţilor pământeşti, ci ca să elibereze prin sângele Său pe cei robiţi păcatului: "Iar pentru tine, pentru sângele legământului (Testamentului) tău, voi da drumul robilor tăi din fântâna fără apă" (Zah. 9, 11). Smerenia întru care va veni, pătimirea şi moartea Lui pentru păcatele altora le prevesteste proorocul Isaia în toată amănunţimea: "Şi L-am văzut pe El fără chip şi fără frumuseţe... Şi păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere..., iar El S-a rănit pentru păcatele noastre şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre pre Dânsul şi cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat... Şi chinuit a fost, dar El S-a supus şi nu Şi-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce-o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa. Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui şi pentru fărădelegile poporului meu a fost adus la moarte" (Isaia 53, 2, 4, 5, 7, 8). Chiar şi timpul şi locul venirii Mântuitorului au fost prezise de Prooroci. Proorocul Daniel a prezis că: "De la ieşirea poruncii că iarăşi să se zidească Ierusalimul", adica de la anul 457 î. Hr. şi până "se va sfârşi păcatul şi se vor şterge fărădelegile" (9, 24, 25), vor trece 70 de săptămâni de ani, adică 490 de ani, răstimp care tocmai bine s-a implinit la anul 33 după Hristos, când Mântuitorul a zdrobit puterea păcatului, prin moartea pe cruce. Iar Proorocul Miheia a prezis că Mântuitorul Se va naşte în Betleem (Mih. 5,1). S-a prezis apoi prin Isaia Proorocul, şi chipul mai presus de fire al naşterii Mântuitorului din fecioară: "Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui, Emanuil" (adica Dumnezeu cu noi) (Isaia 7,14). De asemenea că El Se va naşte după trup din sămânţa lui David: "O dată M-am jurat pe sfinţenia Mea: Oare, voi minţi pe David? Seminţia lui va rămâne în veac şi scaunul lui ca soarele înaintea Mea şi ca luna întocmită în veac" (Ps. 88, 35-36). Toate aceste proorocii aveau să ajute credinţa oamenilor prin faptul că ele s-au implinit în Iisus Hristos. Dar ca oamenii să poată primi pe Iisus Hristos ca Dumnezeu, mai trebuia ca Dumnezeu să-i ridice din credinţa lor ratacită în mulţi idoli, la credinţa într-un singur Dumnezeu, atotputernic şi iubitor, dar Care are un Fiu nedespărţit de El, după fiinţă.

.
143. Cum au fost ridicaţi oamenii la această credinţă într-un singur Dumnezeu, Care are însă un Fiu?

În credinţa într-un singur Dumnezeu a fost crescut cu grijă poporul evreu, ca prin el să se sădească, cu vremea, această credinţă şi la celelalte popoare. Încet, ca să nu i se primejduiască credinţa într-un singur Dumnezeu, i s-a tălmăcit apoi poporului evreu, prin prooroci, că Dumnezeu Cel Unul are un Fiu, Care va veni sa mântuiască lumea, şi un Duh Sfânt. La facere, Dumnezeu grăieste către celelalte persoane dumnezeiesti: "Să facem om după chipul Nostru şi asemanare", adăugând îndată: "Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a facut" (Fac. 1, 26-27), ca să arate că cele trei persoane sunt o singură fiinţă dumnezeiască. Tot acelaşi tâlc îl are şi arătarea lui Dumnezeu la stejarul lui Mamvri, în chipul celor trei călători (Fac. 18, 2). David cunoaşte apoi lămurit că Dumnezeu are un Fiu, când vede pe Domnul (Dumnezeu Tatăl) zicând Domnului Său (lui Dumnezeu Fiul); "Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale" (Ps. 109, 1), sau când aude pe Dumnezeu Tatăl zicând către Dumnezeu Fiul: " Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut. Cere de la Mine şi-Ţi voi da neamurile moştenirea Ta. Şi stăpânirea Ta, marginile pământului" (Ps. 2, 7-8). Prin înrăurirea evreilor, care de la robia babilonică erau împraştiaţi printre toate popoarele, şi prin călăuzirea tainică a Cuvântului lui Dumnezeu, s-au ridicat apoi şi din celelalte neamuri mulţi filozofi, la ideea că există un singur Dumnezeu şi că Cuvântul sau Raţiunea Lui lucrează în lume, cu deosebire în mintea oamenilor luminati. Astfel, aproape de venirea Mântuitorului, lumea se afla în starea ciudată că, pe de o parte, cu mintea, se ridicase la ideea unui singur Dumnezeu atotputernic şi plin de iubire faţă de oameni, Care avea să trimită pe cineva de la Sine, pentru mântuirea lumii, iar pe de alta, cu viaţa, se afla în cea mai mare decadere şi neputinţă morală. Starea aceasta îi făcea pe oameni să aştepte mântuirea de la Dumnezeu, iar când a venit Mântuitorul le-a ajutat să-L poată primi pe El şi învăţătura Lui despre Dumnezeu.

.
144. Această pregătire a fost de ajuns ca omenirea să primească pe Iisus Hristos ca Dumnezeu?

Nu, n-a fost de ajuns. Dacă ar fi fost de ajuns, ar fi trebuit să-L primeasca toţi evreii şi cei mai mulţi dintre filozofi. La toate cele spuse s-au adăugat ca temeiuri de credinţă:

1) învăţătura Sa, cum n-a fost alta mai înalta;

2) viaţa Sa, cum n-a fost alta mai curată, şi

3) minunile Sale, dintre care mai ales învierea şi înălţarea Sa la cer.

Dar toate aceste temeiuri sunt întrecute de puterea cu care a lucrat şi lucrează El până astazi asupra sufletelor care se deschid cuvântului Său, înnoindu-le şi sădind în ele convingerea nestrămutată că El e Dumnezeu. Credinţa în Hristos vine în primul rând din harul lui Dumnezeu, nu din întărirea cu mintea a temeiurilor pomenite. Dar motivele acelea pregăteau mintea omului pentru primirea acestui har. Pentru noi, creştinii, unul din motivele cele mai puternice, care pregătesc mintea noastră să primească harul credinţei şi să conlucreze cu el, e însăşi existenţa creştinismului de 2000 de ani încoace, însuşi faptul că de atunci şi până azi sute de milioane de suflete au crezut fără încetare în dumnezeirea lui Iisus.

.
145. Care este credinţa Bisericii noastre în dumnezeirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Raspunsul mai amănunţit la această intrebare il da articolul II al Simbolului Credinţei, primul dintre cele şase articole (II-VII), care se ocupă cu persoana şi lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Căci acest articol cuprinde în forma cea mai scurtă, dar în mod deplin, învăţătura Bisericii despre dumnezeirea lui Iisus Hristos.

.
146. Care este acest articol?

Acest articol este: "Şi întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul - Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu facut, Cel ce este de o fiinţa cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut".

.
147. Ce ne învaţă acest articol în întregimea lui?

Două lucruri: întâi, că Domnul nostru Iisus Hristos, Care ne-a mântuit pe noi, este însuşi Fiul lui Dumnezeu, egal întru toate cu Dumnezeu - Tatăl, veşnic ca şi El şi una cu El, după fiinţă şi slavă, deosebindu-Se de Tatăl numai prin aceea că e Fiu, şi nu Tată, că Tatăl îl naşte, iar El e născut din fiinţa Tatălui. Mântuitorul Hristos însuşi a spus despre Sine: "Şi acum preaslaveşte-Mă Tu, Părinte, la Tine însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea" (Ioan 17, 5). Al doilea, că Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, este şi Făcătorul tuturor, arătându-se şi în aceasta dumnezeirea Lui. Căci, precum Tatăl este Făcătorul tuturor, cum ne-a învatat articolul 1 al Simbolului, aşa este şi Fiul Făcătorul tuturor. Tatăl toate le face, dar le face prin Fiul: "Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1, 3). Chiar şi timpul s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum zice Apostolul: "Prin Care şi veacurile s-au făcut" (Evr. 1, 2), iar in alt loc spune: "întru El s-au făcut toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie scaunele, fie domniile, fie începătoriile, fie stăpânirile. Toate s-au făcut prin El şi pentru El. Şi El este mai înainte de toate şi toate prin El sunt aşezate" (Col. 1, 16-17). Dacă întru El sunt aşezate toate, înseamnă că El le şi susţine şi în El vieţuiesc toate. El ia parte, deci, şi la pronierea lor. Ţinând mereu viaţă în ele si purtând grijă de ele, cum însuşi zice: "Tatăl Meu până acum lucrează şi Eu lucrez" (Ioan 5, 17).

.

Sursa: www.patriarhia.ro