Lumina lumânărilor şi a candelei

.

Semnificaţia luminii în Biserică

Lumina lumânării sau a candelei sim­bo­lizează pe Hristos Cel vestit de prooroci Care S-a arătat în lume risipind întunericul răului şi al necredinţei. „Eu sunt Lumina lumii!” spune Hristos despre Sine (Ioan 8,12).

Lumina sensibilă este şi un simbol al lu­minii harice. Toţi Sfinţii Părinţi împreună măr­turisesc despre descoperirea lui Dumnezeu în inima credinciosului ca „Lumină” şi „în Lumină”.

Aprinderea lumânării şi a candelei repre­zintă totodată o jertfă de ardere de tot şi de rugăciune de mulţumire. Lumina lumânării şi a candelei este o lumină vie, plină de călură şi iubire care îndeamnă către lucrarea faptelor bune. „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voas­tre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri!” (Matei 5, 16).

.

Întrebuinţarea lumânărilor şi candelelor în vechime

„Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis: Po­runceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă undelemn de măsline curat şi limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit, înaintea perdelei din cortul adunării, şi-l va aprinde Aaron şi fiii lui înaintea Domnului, ca să ardă totdeauna de seara până dimineaţa” (Leviticul 24, 1-3). Aşadar prima jertfă de lumină a fost poruncită de Însuşi Dumnezeu şi consta în sfeşnicul cu şapte candele care era aşezat mai întâi în Cortul Mărturiei şi apoi în Sfânta Templului din Ierusalim.

În cultul nostru lumânările şi candele au fost introduse în primele veacuri de creştinii proveniţi din iudei. La început lumânările au avut un important rol practic, luminând adunările creştinilor în catacombe în vremea persecuţiilor.

.

Folosirea candelei

Untdelemnul folosit trebuie să fie curat, de bună calitate (niciodată rânced) căci nu se cuvine a aduce lui Dumnezeu jertfă din cele pe care noi le lepădăm. Candelele se cuvine a fi ţinute curate, spălându-le şi schimbând uleiul săptămânal, iar flacăra trebuie să fie potrivită ca să nu fumege şi lăsată să ardă neîntrerupt.

Se cuvine să ţinem candele aprinse atât în biserici (pe Sfânta Masă, la icoanele împă­ră­teşti, la Axioniţă, la moaştele sfinţilor şi la mor­mintele ctitorilor) cât şi în casele noastre (de obicei la icoana Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor al familiei).

Resturile de la candele (fitilele, undelemnul rămas şi hârtiile folosite la curăţire) se ard la un loc curat sau la locul special amenajat al bisericii.

.

Folosirea lumânărilor

Lumânările cele mai potrivite sunt cele din ceară de albine sau parafină. Nu se folo­sesc niciodată lumânări de seu, untură sau alte produse de origine animală. Ele se aşează în sfeşnice sau locuri special amenajate pentru pomenirea celor vii şi a celor adormiţi. Lumânările se dau ca ofrandă la altar însoţind pomelnicele, la slujba parastasului când se împart preoţilor şi credincioşilor şi mai folosesc la denii, nunţi şi botezuri.

Rânduiala ca fiecare credincios să se îm­păr­tăşească cu lumânare aprinsă în mână nu este în tradiţia Bisericii şi, cel puţin din considerente practice, nu trebuie încurajată. Aşa cum este scris în liturghier şi în tipicul bisericesc, în faţa uşilor împărăteşti se aşează un sfeşnic cu o lumânare aprinsă, iar credincioşii vin să primească Sfânta Împărtăşanie cu mâinile încrucişate pe piept.

Obiceiul de a aprinde lumânările cu capetele în jos sau de a aprinde pentru vii lumânări la locurile amenajate pentru cei adormiţi cu nădejdea că aşa vor muri duşmanii sunt su­perstiţii şi practici străine de Biserică, iar cei ce fac asemenea lucruri se canonisesc ca şi vrăjitorii.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (51) Octombrie 2007