Scurt istoric al Sinoadelor Ecumenice (3)

.

6. Al treilea sinod ecumenic de la Constantinopol (noiembrie 680 – septembrie 681), convocat de imparatul Constantin al IV-lea Pogonatul (648-685), s-a reunit in sala Cupolei (trullos) a palatului, pentru a formula credinta adevarata fata de erezia monotelismului (thelisisi = vointa). Erezia a fost pusa in circulatie de imparatul Heraclius (610-641), intr-o marturisire de credinta publicata in 638, Ektesis compusa de patriarhul Serghie si acceptata de papa Honorius (625-638). Invatatura ca Hristos are doua naturi, desi dupa intrupare are numai o vointa (monotelism) sau o singura energie (monoenergism), putea sa atraga pe monofizitii moderati, dar ea contravenea Calcedonului. Imparatul Constant al II-lea interzice discutiile despre cele doua vointe in Hristos. In aceste conditii, ortodoxia este aparata, cu pretul martiriului, de papa Martin I († 655 in exil in Crimeea) si de sfintul Maxim Marturisitorul. Sinodul, in prezenta imparatului si a legatilor papei Agathon (678-681), condamna pe Sergie si respinge scrisorile lui Honorius catre Serghie, acuzindu-l de a fi monotelit. Sinodul recunoaste, in acord cu invatatura parintilor, ca in Hristos exista doua vointe naturale si doua lucrari naturale, firea omeneasca avind vointa ei proprie, care se supune de bunavoie vointei dumnezeiesti, fiind pe deplin indumnezeita. Sinodul face un rezumat al dogmelor promulgate de sinoadele precedente, un fel de redefinire a doctrinei despre persoana Fiului lui Dumnezeu.

.

Deoarece sinoadele din 553 si 680-681 nu s-au ocupat cu problemele disciplinare, imparatul Justinian convoaca in 692, in aceeasi sala a palatului (in trullo), un sinod general cu scopul de a decreta canoane, in completarea celor doua concilii precedente, al cincilea si al saselea, (de unde denumirea de synodus quinisextus). Sinodul confirma canonul 28 de la Calcedon, se pronunta pentru casatoria preotilor inainte de hirotonie, critica unele obiceiuri ale Bisericii Apusene, stabilind impartasirea sub ambele forme (piine si vin) si folosirea piinii dospite (artos) la Euharistie.

.

7. Al doilea sinod ecumenic de la Niceea (septembrie – octombrie 787) este convocat de imparateasa Irina (780-790), regenta lui Constantin al VI-lea (771-797), pentru a se pronunta in legatura cu cultul icoanelor. Leon al III-lea Isaurul (717-741) publica un edict in 727, prin care interzice cultul icoanelor si reprezentarea picturala in general, considerind aceasta drept idololotrie. Imparatul numeste un patriarh iconoclast, iar impotriva papei Grigorie al III-lea (731-741) care excomunicase pe iconoclasti, trece sub jursdictia Constantinopolului provincia Iliriei. Succesorul sau, Constantin al V-lea Copronim (741-775) convoaca un sinod in 754 la Constantinopol, care condamna cultul icoanelor si excomunica pe toti anti-iconoclastii, inclusiv pe Ioan Damaschinul, aparatorul cel mai aprig al venerarii icoanelor. Imparateasa Irina, cu sprijinul patriarhului Tarasie si cu acordul papei Adrian I (771-795), convoaca un alt sinod, tot la Niceea (350 de parinti) sinod care anuleaza deciziile celui din 754 si care formuleaza invatatura ca obiectul venerarii este persoana reprezentata pe icoana, facind o distinctie intre adorare (latreia) care este rezervata numai lui Dumnezeu si cinstire (proskynesis) ce se cuvine sfintilor (v. ICOANA). Sinodul n-a fost acceptat de catre Bisericile din imperiul lui Carol cel Mare (Germania, Franta, Spania). Sinodul de la Francfurt (794) si Cartile caroline se pronunta impotriva cultului icoanelor.

.

Cu toata opozitia patriarhului Nichifor, a lui Teodor Studitul si a calugarilor in general, iconoclasmul persista datorita perscutiei declansate de imparatii bizantini. De abia sub imparateasa Teodora cultul icoanelor a fost restabilit (842), fapt in amintirea caruia s-a instituit sarbatoarea Ortodoxiei, in prima Duminica a postului Pastelui. Iconoclasmul este ultima erezie care a facut obiectul unui sinod ecumenic.

.

Biserica ortodoxa recunoaste numai sapte sinoade ecumenice. Este adevarat ca un sinod tinut la Constantinopol (879-880), la care participa legatii papei Ioan al VIII-lea (872-882), incearca sa restaureze comuniunea dintre Orient si Occident, atat de mult zdruncinata datorita ambitiei papilor de a fi considerati de orientali ca instanta de apel. Sinodul recunoaste pe Fotie (820-891) ca patriarh (Fotie inlocuise pe Ignatie in 858, dar nu a fost recunoscut de papa Nicolae I (858-867) si fusese apoi condamnat de sinodul din Constantinopol (869-870), convocat de Vasile I Macedoneanul (867-886); la rindul sau Fotie depusese pe papa, criticind aspru activitatea misionarilor catolici in Bulgaria – a carei populatie fusese convertita de Bizant in 864 -, pe care ii acuza de erezie). Sinodul se pronunta impotriva adaosului Filioque si recunoaste egalitatea dintre Roma si Constantinopol, desigur Roma avind "intaietate". Unii sustin ca recunoasterea acestui sinod ca sinod de reconciliere ar fi de o mare valoare practica in vederea reducerii shismei. Punctul de plecare al shismei din 1054 se afla in tendinta papilor de a aseza Orientul sub autoritatea lor directa, lasind rasaritenilor impresia ca autonomia lor este contestata. Din punct de vedere teologic, separarea a fost provocata de Filioque, asa cum arata patriarhul Fotie in tratatul sau Despre Duhul Sfant, in care condamna pe latini ca eretici.

.

Importanta sinoadelor ecumenice rezida in faptul ca:

a) prin continutul lor dogmatic, ele constituie legatura de unitate cea mai solida intre toate Bisericile locale, in primul mileniu crestin;

b) ele au impus autoritatea si metoda colegiala, conciliara, care a mentinut si slujit ideea ecumenica;

c) sinoadele au redresat sau reconstituit unitatea vizibila a crestinismului, de aceea unirea Bisericilor trebuie sa faca obiectul unui acord ecumenic.

.

Sursa: www.crestinism-ortodox.ro