File de pateric (32)

.

A spus avva Theodor de la Enat (aşezare la nouă mile la apus de Alexandria): când eram mai tânăr, sălăşluiam în pustie. Am mers la brutărie să fac două frământături, şi am dat acolo de un frate care vroia să facă pâini, şi nu avea pe nimeni să-i dea o mână de ajutor. Eu mi-am lăsat ale mele şi l-am ajutat. Când am isprăvit, a venit alt frate, şi l-am ajutat şi pe el, şi am făcut pite. Şi a venit şi al treilea, şi am făcut la fel. Şi aşa am făcut cu fiecare din cei care veneau, şi am făcut şase frământături. Apoi mi-am făcut cele două ale mele, după ce au plecat.

.
Spuneau despre avva Theodor şi despre avva Luchie cei din Enat, că vreme de cinzeci de ani şi-au bătut joc de gândurile lor, zicând „după iarna asta, ne mutăm de aici“. Şi când venea vara, spuneau „după vara asta, ne mutăm de aici“. Şi aşa făceau mereu pururea pomeniţii părinţi.

.
A spus avva Theodor cel din Enat: dacă ne va socoti Dumnezeu nepăsarea la rugăciune şi nebăgarea de seamă la cântarea psalmilor, nu putem să fim mântuiţi.

.

A spus avva Theodor cel de la Sketis: vine gândul şi mă frământă şi mă stânjeneşte, dar fapt nu poate să facă, ci doar mă împiedică de la fapta bună; dar omul veghetor îl izgoneşte, sculându-se la rugăciune.

.

L-a întrebat avva Avraam georgianul pe avva Theodor cel din Eleutheropolis:

– Cum e bine, părinte? Să-mi agonisesc slavă sau necinste?

– Eu unul vreau să-mi agonisesc slavă, nu necinste. Dacă voi face un lucru bun, şi voi fi lăudat, pot să-mi osândesc gândul, spunând că nu sunt vrednic de lauda aceea; dar necinstea vine din fapte rele. Deci, cum să-mi mângâi inima, dacă îi scandalizez pe ceilalţi. Mai bine să faci binele şi să fii slăvit.

– Bine ai zis, părinte.

.

A zis avva Theodot: lipsa pâinii sleieşte trupul monahului. Dar alt bătrân a zis: nesomnul sleieşte trupul şi mai mult.

.

A spus avva Theona: din pricina depărtării cugetului de la privirea lui Dumnezeu, suntem înrobiţi de patimile cele trupeşti.

.

Fericitul Theofil arhiepiscopul a venit odată la muntele Nitriei; şi a venit avva muntelui către el. Arhiepiscopul i-a spus:

– Ce ai găsit mai de seamă pe calea aceasta, părinte?

– A se osândi şi a se mustra pe sine întotdeauna.

– Altă cale decât aceasta nu este.

.
Tot avva Theofil arhiepiscopul a venit odată la Sketis. Adunându-se fraţii, îi ziseră avvei Pamvó:

– Spune-i un cuvânt papei, ca să se folosească.

– Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu se va folosi.

.
Au venit odată părinţii la Alexandria, chemaţi de Theofil arhiepiscopul, ca să facă rugăciune şi să surpe templele. Şi mâncând ei cu el, li s-a adus carne de viţel, şi au mâncat, nebănuind nimica. Şi luând episcopul un copan, îi dete bătrânului de lângă el, zicând:

– Ia un copan bun şi mâncă, avvo.

– Noi până acuma am mâncat verdeţuri; dacă e carne, nu mâncăm.

Şi nici unul din ei n-a vrut să mai guste din ea.

.
Tot avva Theofil a spus: ce frică şi cutremur şi năpastă vom vedea, când se vor despărţi sufletul şi trupul! Va veni lângă noi oastea şi puterea tăriilor celor potrivnice, stăpânii întunerecului, conducătorii răului, şi învinuiesc sufletul ca la o judecată, aducând înainte toate păcatele lui cu ştiinţă şi neştiinţă, din tinereţe până la vârsta la care a răposat. Deci stau, învinuindu-l de toate cele făcute de el. Cum crezi că se cutremură sufletul în ceasul acela, până se dă hotărârea judecătorească şi este slobozit? În ceasul acela este la ananghie, până vede hotărârea în privinţa sa. Şi puterile dumnezeieşti se aţin în faţa vrăjmaşilor şi ele îi arată faptele bune. Gândeşte-te cu ce frică şi tremur stă sufletul la mijloc până ce judecata lui primeşte hotărâre de la judecătorul cel drept. Şi dacă e drept, aceia primesc mustrare, iar el şi sufletul le e răpit, şi apoi e fără griji, şi chiar locuieşte fără griji, după cum este scris „aşa cum locuinţa tuturor este întru Tine“ (Psalmi 86, v. 7) şi atunci se plineşte ceea ce este scris „unde nu este durere nici întristare nici suspin“ (Isaia 35, 10). Atunci scapă, ducându-se în bucuria şi slava cele de nespus, în care se va şi aşeza.

Şi dacă se dovedeşte că a trăit în nepăsare, aude glasul cel înfricoşător „să nu mai fie cel fără de lege, şi să nu mai vadă slava celui Preaînalt“(Isaia 26, 10). Atunci îl apucă ziua urgiei, ziua jalei, ziua de întuneric şi beznă. Sufletul e dat întunericului celui din afară, osândit la focul veşnic, să fie chinuit în veacul cel fără de sfârşit. Atunci unde e trufia lumii, unde e slava deşartă, unde e desfătarea şi răsfăţul? Unde e închipuirea, unde e odihna, unde e lauda? Unde sunt averile, şi neamul cel de bună obârşie? Unde e tatăl, mama, fratele? Cine se va încumeta să scoată sufletul ars în foc şi aflat în chinuri groaznice? Aşa fiind, cu cât mai mult trebuie ca noi să stăruim în trai sfânt şi în evlavie? Ce dragoste trebuie să dobândim? Ce purtare, ce fel de trai, ce alergare? Ce migală (akribeia, exactitate, atenţie la detalii, rigoare, conştiinciozitate scrupuloasă), ce rugăciune, ce prevedere? Astfel aşteptând – cum stă scris – să ne sârguim ca să ne găsească neîntinaţi şi nespurcaţi, în pace (II Petru, 3, 14), ca să fim vrednici să-l auzim zicând: haideţi, cei binecuvântaţi de Tatăl Meu, să moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25, 34), în vecii vecilor, amin.

.
Tot avva Theofil arhiepiscopul, înaintea morţii, a zis: ferice de tine, avva Arsenie, căci îţi aduceai mereu aminte de ceasul acesta!

.

L-a întrebat maica Theodora pe papa (papa – titlu purtat, cum se vede, de mai mulţi ierarhi în Antichitate, nu doar de episcopul Romei) Theofil despre cuvântul apostolului:

– Ce înseamnă „răscumpărând prilejul“? (Coloseni 4, 5)

– Numirea arată câştigul. Cum ar fi – a venit un soroc să fii ocărâtă? Agoniseşte cu smerenie şi răbdare vremea ocării, şi trage câştigul la tine. A venit un soroc să fii dispreţuită? Cu resemnare cumpără sorocul acela, şi vei avea câştig – şi toate cele potrivnice, dacă vrem, ni se preschimbă în câştig.

.
A spus maica Theodora: sârguiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă. Precum arborii, dacă nu îndură ierni şi ploi, nu dau rod (metaforă mediteraneană – portocalii şi lămâii dau fructe în ianuarie şi februarie, pe frig) tot aşa şi nouă, veacul acesta ne este iarnă (Faptele Apostolilor 14, 22) şi dacă nu trecem prin multe necazuri şi încercări, nu vom putea ajunge moşteni ai împărăţiei celei cereşti.

.
A mai spus: liniştirea e bună, căci omul chibzuit îşi păstrează împăcarea (şi seninătatea)(Proverbe 21, 12). Mare lucru, într-adevăr, este reculegerea pentru fecioară sau pentru călugăr, mai ales celor tineri. Dar află că, atunci când plănuieşte cineva să se reculeagă, îndată vine vrăjmaşul şi îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare, gânduri, îngreunează şi trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genunchilor şi a tuturor mădularelor, şi secătuieşte puterea sufletului şi a trupului. Atunci spune „sunt istovit şi nu izbutesc să-mi fac rugăciunile“. Dar dacă priveghem, toate acestea se risipesc. Era un monah pe care, când începea să-şi facă sinaxa, îl apucau friguri, fierbinţeală, dureri de cap. Atunci îşi zicea: m-am îmbolnăvit şi poate mor; să mă scol înainte de a muri, şi să-mi fac rugăciunea. Şi cu gândul acesta se silea pe sine, şi îşi făcea canonul. Şi când înceta rugăciunea, înceta şi fierbinţeala. Şi iarăşi, chibzuind aşa, se împotrivea, şi-şi făcea rugăciunea, şi învingea gândul.

.
A mai spus tot maica Theodora: un om evlavios a fost ocărât odată de cineva. Şi i-a spus aceluia: şi eu puteam să-ţi spun asemenea, dar legea lui Dumnezeu îmi ferecă gura.

.

A mai spus: un creştin stând de vorbă cu un maniheu despre trup a spus aşa: dă-i lege trupului, vei vedea că trupul e al celui care l-a plăsmuit.

.
A mai spus tot ea: învăţătorul trebuie să fie străin de ambiţia de a conduce, străin de slava deşartă, departe de mândrie. Să nu fie amăgit de măgulire, nici orbit de daruri, necum învins de pântece, ori stăpânit de mânie; ci îndelung răbdător, blând, cât mai smerit; îngăduitor şi sârguincios, binevoitor şi prietenos, iubitor de suflete.

.
Tot ea mai spunea: nici nevoinţa, nici privegherea, nici orice fel de osteneală nu mântuiesc, ci doar smerenia (tapeinophrosynê) cea adevărată. Era odată un pustnic care gonea dracii şi îi întreba:

– Ce vă izgoneşte, postul?

– Noi nici nu bem, nici nu mâncăm.

– Atunci privegherea?

– Noi nu dormim.

– Atunci sihăstria?

– Noi petrecem prin pustietăţi.

– Atunci ce vă izgoneşte?

– Nimic nu ne biruieşte, decât smerenia.

Deci vezi că smerenia este biruitoarea dracilor.

.

A zis iarăşi maica Theodora: era un călugăr şi de mulţimea încercărilor a zis: plec de aici. Şi când şi-a pus sandalele, a mai văzut pe altul încălţându-se, care i-a zis: nu pleci din pricina mea? eu te urmez oriunde ai merge. (Şi acest om era dracul, care îi făcea lui ispite).

.

Sursa: www.pateric.ro

Mirungerea

.

Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându‑i‑se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.

.

Ce este Sfântul şi Marele Mir
Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. Sfântul şi Marele Mir este obţinut din ­untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor ru­găciuni speciale.

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. Gru­pări precum „Biserica Orto­doxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.

.
Desfăşurarea slujbei
După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Du­hu­lui Sfânt! Amin!”. În practica veche a ­Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior re­nunţându‑se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.

.
Îndrumări practice
După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.

Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.

Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă, în loc pomeniri, şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.

Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008

Tânărul cel bogat – când propria avere te împiedică să devii sfânt

.

Textul evanghelic relatează un dialog real petrecut între Hristos şi un tânăr nenumit, semn că oricine poate fi în locul său, pe tema câştigării vieţii veşnice.

.

Dialogul ne arată că tânărul era preocupat în mod evident de dobândirea sfinţeniei, pentru că mărturiseşte păzirea poruncilor Vechiului Testament încă din copilărie.

.

Hristos însă îi arată că fiecare putem avea câte o slăbiciune sau o lipsă sufletească („nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”) cu care trebuie să luptăm pentru a dobândi viaţa veşnică. În cazul tânărului („ce-mi lipseşte?”), slăbiciunea era lipirea inimii sale de propria avere.

.

Pentru a-l vindeca, Hristos îi propune drept tratament duhovnicesc practicarea milosteniei însoţită de o viaţă jertfelnică în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui („Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”).

.

O vorbă populară spune că „cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi”, iar în cazul tânărului se adevereşte deplin, deoarece acesta nu-şi poate dezlipi inima de avere şi „a plecat întristat”, semn al neputinţei de a-şi purta propria luptă.

.

Concluzia Domnului este dură şi menită să trezească conştiinţa în privinţa primejdiei iubirii de avere „că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”; aceasta însă nu pentru că nu ar dori Dumnezeu mântuirea bogatului, ci pentru că bogatul iubeşte mai mult averea decât sfinţenia.

.

Nimic însă nu e imposibil înaintea lui Dumnezeu pentru că „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”, adică mântuirea poate fi cu putinţă, chiar şi atunci când pare imposibil de realizat.

.

Sursa: www.radiodobrogea.ro

Pilda datornicului nemilostiv – Iertarea totală şi necondiţionată, din inimă

.

Această pildă este rostită de către Hristos ca mărturie a faptului că, indiferent cine şi cât ne-ar greşi, noi trebuie să fim iertători, deoarece şi noi, la rândul nostru, greşim faţă de lumea întreagă şi faţă de Dumnezeu.

.

Pilda ne prezintă cazul a doi oameni care aveau aceiaşi condiţie socială, slugi la un stăpân: primul datora stăpânului zece mii de talanţi, iar cel de-al doilea datora primului o sută de dinari.

.

Datoria primei slugi echivala cu 436.200,00 kg de argint şi era aşa de mare încât pentru a fi achitată, omul era în pericolul de a-i fi vândută familia întreagă.Văzând acest pericol, prima slugă s-a ruga în genunchi faţă de stăpân să fie iertată, şi a primit iertarea de datorie.

.

Datoria celei de-a doua slugi faţă de cel iertat de stăpân echivala cu 455 grame de argint, deci era de aproximativ 1 MILION de ori mai mică, prin aceasta arătându-se cât de neînsemnată era această datorie.

.

Cu toate acestea, cel ce fusese iertat de stăpân, se arată crud şi nemilos, neîndurător şi neiertător faţă de datornicul său şi vrea să-l bage la închisoare pentru neînsemnata datorie.

.

Auzind aceasta, stăpânul a rechemat pe datornicul iertat şi l-a pedepsit, chinuindu-l până se va achita datorie, adică aproape niciodată.

.

Concluzia pildei este rostită de Însuşi Hristos care spune că „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.

.

Aşadar, iertarea trebuie să fie autentică, din inimă, şi nu doar formal, cu gura, cum din păcate, adeseori se întâmplă în societatea noastră.

.

De aceea această pildă este de extremă actualitate, pentru că noi înşine, adeseori, prigonim pe cei din jur pentru greşeli neînsemnate, în vreme ce, la rândul nostru, dorim să fim iertaţi de fapte foarte grave.

.

Sursa: www.radiodobrogea.ro

Credinţă

.

Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război împotriva celor ce luptă cu ardoare.

.
Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se împiedică în necredinţă - cade, căci ''Tot ce nu este din credinţă este păcat'' (Romani 14,23).

.
Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu uşurinţă.

.
Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.

.
Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.

.
Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea sfintelor puteri - îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.

.
Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig - haină, celui ostenit - odihnă, celui ce se roagă - nădejdea inimii şi celui ce plânge - mângâiere.

.
Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.

.
Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
.

Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până şi de umbra sa.

.
Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.

.
Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe drept cuvânt.

.
Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.

.
Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor al păcatului.

.
Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

.

Sursa: www.filocalia.ro

Sfânta Aghiasmă mare şi mică

.

Semnificaţia aghiasmei

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.

Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

.

Felurile Aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.

Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.

Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.

Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.

Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

File de pateric (31)

.

Un frate bântuit de ispită i-a dezvăluit-o avvei Iraclie, care îi spuse, întărindu-l: avea un bătrân un ucenic ascultător foarte, vreme de mulţi ani. Într-o zi, era bântuit de ispită, făcu metanie bătrânului zicând:

– Lasă-mă să mă sihăstresc (şi să stau singur).

– Alege un loc şi o să-ţi facem chilie.

Şi a găsit unul la o milă de acolo. Au plecat, făcând chilie. Şi îi spuse fratelui: fă cum îţi spun. Când ţi-e foame, bea şi mâncă, dormi. Dar nu ieşi din chilie până sâmbătă. Atunci vino la mine.

Fratele petrecu două zile după poruncă, şi făcându-i-se urât (akediasas) spuse „de ce mi-a făcut aşa bătrânul“ (În traducere: ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni?). Şi ridicându-se cântă mai mulţi psalmi; şi după apusul soarelui mâncă şi s-a ridicat să meargă la culcare pe rogojina lui. Şi a văzut un negru întins, care scrâşnea din dinţi. Atunci a fugit cu mare frică la bătrân, şi a bătut la uşă, spunând: avvo, fie-ţi milă şi deschide-mi. Bătrânul, ştiind că nu-i păzise cuvântul, nu i-a deschis până în zori. Şi deschizând dimineaţa, l-a găsit afară rugându-se. Atunci i s-a făcut milă şi l-a chemat înăuntru. El zise:

– Te rog, părinte, am văzut un negru pe rogojina mea, când am plecat să mă culc.

– Aşa ai păţit, fiindcă nu ai păzit cuvântul meu.

Atunci îl învăţă după puteri rânduielile vieţii singuratice (monêrou biou, ale vieţii de sihastru.) şi l-a slobozit. Şi încet-încet s-a făcut călugăr iscusit.

.

Avva Theodor al Fermei dobândise trei cărţi bune, şi s-a dus la avva Macarie să-i spună:

– Am trei cărţi bune, şi-mi sunt de folos; şi le întrebuinţează şi fraţii, şi le sunt de folos şi lor. Spune-mi ce să fac: să le păstrez pentru zidirea mea şi a fraţilor, sau să le vând şi banii să-i dau săracilor.

– Bune sunt faptele, dar mai bună ca toate este neaverea.

Auzind acestea, a plecat, vânzându-le, şi banii i-a dat săracilor.

.
Un frate care locuia la Chilii era tulburat de singurătate, şi a mers la avva Theodor al Fermei, spunându-i. Bătrânul îi zise: du-te, smereşte-ţi gândul, supune-te şi locuieşte cu alţii. El se întoarse la bătrân şi-i zise:

– Nici printre oameni nu am tihnă.

– Dacă singur nu ai tihnă, nici printre ceilalţi, de ce ai ieşit să te faci călugăr? Nu ca să rabzi necazurile? De câţi ani eşti monah?

– De opt.

– Zău aşa, eu port rasa de şaptezeci de ani şi n-am găsit odihnă nici o zi, şi tu în opt ani vrei să ai linişte?

Auzind acestea, se duse îmbărbătat.

.
A venit un frate odată la avva Theodor, şi vreme de trei zile l-a tot rugat să-i spună un cuvânt, dar el nu-i răspundea. Atunci fratele a plecat mâhnit. Ucenicul îi zise:

– Avvo, cum de nu i-ai spus cuvânt, de a plecat mâhnit?

– Nu i-am spus, zău, fiindcă e precupeţ şi vrea să fie slăvit din cuvintele altora.

.
A mai spus: dacă eşti prieten cu cineva şi se întâmplă să cadă în ispita curviei, dacă poţi, dă-i mâna şi trage-l în sus. Dar dacă va cădea în erezie, şi nu se lasă înduplecat de tine ca să se întoarcă, îndepărtează-te degrabă de el, ca nu cumva întârziind să cazi împreună cu el în groapă.

.
Se spunea despre avva Theodor al Fermei, că ţinea trei lucruri ca fiind mai de căpetenie ca multe altele: neaverea, nevoinţa şi fuga de oameni.

.
Era odată avva Theodor cu ei (cu fraţi la Sketis). Iar ei mâncau, luând cu evlavie paharele, în tăcere, fără să spună „iartă“. Şi spuse avva Theodor: şi-au pierdut monahii buna-cuviinţă(eugeneia, aici, bune maniere.) de a spune „iartă“.

.
L-a întrebat un frate:

– Vrei, avvo, să nu mânc pâine câteva zile?

– Bine faci; şi eu am făcut aşa.

– Vreau să-mi duc bobul la brutărie şi să-l fac făină.

– Dacă mergi iar la brutărie, fă-ţi pâinea; dar ce nevoie e de ieşirea aceasta?

.
A venit unul dintre bătrâni la avva Theodor şi i-a spus:

– Cutare frate s-a întors în lume.

– De asta te miri? Nu te mira, ci minunează-te mai degrabă dacă auzi că a putut cineva să scape din fălcile vrăjmaşului.

.
Un frate a venit la avva Theodor şi a început să vorbească şi să cerceteze lucruri, pe care încă nu le făcuse. Bătrânul îi spuse: încă n-ai găsit corabia, nici încărcătura n-ai încărcat-o, şi înainte de a ridica ancora, ai şi ajuns în oraş. Când vei face lucrul, vei ajunge la cele de care spui.

.
Tot el a venit odată la avva Ioan, cel care era eunuc din naştere. Şi i-a zis, pe când vorbeau ei: când eram la Sketis, lucrarea sufletului era de căpetenie, iar lucrarea mâinilor era neînsemnată (parergon, secundar, subsidiar); acum lucrarea sufletului a ajuns neînsemnată, şi ce era neînsemnat, lucrare.

.
L-a întrebat un frate:

– Ce este lucrarea sufletului, pe care acum o avem neînsemnată, şi ce este lucrarea neînsemnată, care ne este acuma lucrare de căpetenie?

– Toate cele care se fac din porunca lui Dumnezeu, sunt lucrarea sufletului; cele pe care le facem după mintea noastră, lucrând şi strângând, trebuie să ne fie neînsemnate.

– Lămureşte-mă.

– Dacă auzi despre mine că sunt bolnav şi vrei să mă cercetezi şi îţi zici „trebuie să-mi las lucrul, şi să plec acuma; hai să-l isprăvesc, şi atunci plec“ atunci îţi mai vine şi altceva şi apoi nu mai pleci deloc.

Apoi un alt frate îţi zice: dă-mi mâna, frate! Şi spui „trebuie să-mi las lucrul meu, şi să plec să lucrez cu el“. Dacă nu mergi, laşi porunca lui Dumnezeu, care este lucrarea sufletului, şi faci ceea ce e lăturalnic, care este lucrul mâinilor.

.
A mai zis avva Theodor al Fermei: omul care stăruie întru pocăinţă nu este legat de poruncă.

.
Tot el a spus: nu e altă virtute ca aceea să nu dispreţuieşti.

.
A mai spus: cel care cunoaşte dulceaţa chiliei nu din dispreţ fuge de aproapele său.

.

A mai spus: dacă nu mă smulg de la simţămintele acestea de milă, nu mă lasă să fiu monah.

.
A mai spus: mulţi din vremea aceasta au luat odihna înainte ca să le-o dea Dumnezeu.

.
A mai spus: nu te culca într-un loc în care este femeie.

.
Un frate l-a întrebat pe avva Theodor, spunând: vreau să împlinesc poruncile. Atunci bătrânul îi spuse despre avva Theoná, că şi el spusese odată „vreau să-mi împlinesc gândul faţă de Dumnezeu“ şi luând grâu s-a dus la brutărie şi a făcut pâini. Şi cerându-i săracii, le-a dat pâinile; şi cum îi cereau iar, le-a dat şi coşurile şi haina pe care o purta, şi s-a întors în chilie, încins doar peste brâu cu o haină. Şi încă se mustra pe sine, zicând „nu am împlinit porunca lui Dumnezeu“.

.
S-a îmbolnăvit odată avva Iosif şi a trimis după avva Theodor, zicând: haide, să te văd până nu ies din trup. Era la jumătatea săptămânii. Şi nu s-a dus, ci a trimis să-i spună: dacă rămâi până sâmbătă, vin; dacă pleci, ne vom vedea în lumea cealaltă.

.
Un frate i-a zis avvei Theodor: spune-mi un cuvânt, că mă prăpădesc. Iar bătrânul îi zise cu greu: eu sunt în primejdie, şi ce să-ţi spun ţie?

.
A venit un frate la avva Theodor, ca să îl înveţe să împletească, aducând şi funie ( seira, fir de ţesut sau fibre pentru împletit coşuri) cu el. Bătrânul îi spuse: pleacă, vino dimineaţă.

Şi se ridică, muindu-i funia, şi i-a urzit începutul împletiturii, zicând: fă aşa şi pe dincolo. Şi l-a lăsat, apoi a intrat de s-a aşezat în chilia lui. Şi la vreme i-a făcut de mâncare şi i-a dat drumul. Dimineaţa a venit iar, dar bătrânul i-a spus: ia-ţi funia de aici şi du-te; ai venit să mă bagi în ispită şi griji! Şi nu l-a mai lăsat înăuntru.

.
Povestea ucenicul avvei Theodor: a venit odată unul să vândă ceapă şi mi-a umplut un vas. Bătrânul mi-a spus: umple-i-l cu grâu şi dă-i. Erau două grămezi de grâu, unul ales, şi unul necurăţat; iar eu am umplut din cel necurăţat. Atunci bătrânul m-a privit supărat; şi de frică am căzut şi am spart vasul, şi i-am făcut metanie. Iar bătrânul a zis: scoală, nu tu, ci eu am greşit, că ţi-am zis. Şi ieşind bătrânul i-a umplut sânul de grâu ales şi i l-a dat cu cepele.

.
A plecat odată avva Theodor cu un frate să ia apă; şi luând-o fratele înainte spre fântână a văzut un şarpe. Bătrânul îi zise: du-te, calcă-l pe cap. Dar de frică nu s-a dus. Atunci a venit bătrânul, şi văzându-l jivina a fugit stingherită în pustie.

.
L-a întrebat cineva pe avva Theodor:

– Dacă vine peste noi dintr-o dată o năpastă, şi tu te temi, avvo?

– Şi dacă s-ar lipi cerul de pământ, lui Theodor tot nu i-ar fi frică.

Căci se rugase lui Dumnezeu să ia frica de la el; de asta îl şi întrebase.

.
Se spunea despre el, că ajungând diacon la Sketis nu vroia să-şi vadă de diaconie şi fugea în multe locuri. Şi bătrânii îl aduceau înapoi, zicând:

– Nu-ţi lăsa diaconia.

– Lăsaţi-mă şi o să mă rog lui Dumnezeu, să îmi adeverească dacă să stau în locul slujbei mele.

Şi se rugă lui Dumnezeu aşa: dacă e voia ta să stau în locul acesta, adevereşte-mi. Atunci i se arătă stâlp de foc din pământ până la cer, şi o voce care spunea: dacă vei putea să fii ca stâlpul acesta, mergi, fii diacon.

El auzind a hotărât ca să nu primească nicidecum. Mergând la biserică, i-au zis fraţii, făcând metanie: dacă nu vrei să fii diacon, măcar ţine potirul. Şi neprimind nici asta, a zis: dacă nu mă lăsaţi, mă duc din locul acesta. Şi aşa l-au lăsat.

.
Se spunea despre el, că atunci când s-a pustiit Schitul, s-a dus să locuiască la Ferma. Şi îmbătrânind, s-a îmbolnăvit, şi alţii îi aduceau cele trebuincioase. Şi ce îi aducea cel dintâi, îi dădea celui de-al doilea, şi aşa mai departe, ce primea de la unul, da altuia. Şi la ora mâncării, ce îi aducea cel care venea, aia mânca.

.
Se spunea despre avva Theodor, că atunci când s-a sălăşluit la Sketis, a venit la el un demon, vrând să intre; şi l-a legat în afara chiliei. Şi a venit şi alt drac să intre, şi l-a legat şi pe el. Şi venind pe deasupra şi al treilea drac i-a găsit pe cei doi legaţi; şi le spuse:

– Ce staţi aici afară?

– Este aşezat înăuntru şi nu ne lasă să intrăm.

Iar el tiranic a încercat să intre; dar bătrânul l-a legat şi pe el. Temându-se de rugile bătrânului, i-au cerut dracii:

– Lasă-ne.

– Plecaţi.

Şi s-au depărtat ruşinaţi.

.
Povestea unul din părinţi despre avva Theodor al Fermei: am mers odată după amiaz la el şi l-am găsit purtând un leviton zdrenţăros, cu pieptul gol şi culionul pe dinainte. Şi a venit un om de neam să-l vadă; el a bătut, iar bătrânul a ieşit să-i deschidă şi l-a întâmpinat, şezând în uşă să stea cu el de vorbă. Iar eu am luat o poală a hainei şi i-am acoperit umerii; el a întins mâna şi a tras-o. Când a plecat acela, i-am spus:

– Avvo, de ce ai făcut aşa? Omul a venit să se folosească, nu să se scandalizeze.

– Ce aud, avvo? am ajuns să slujim oamenilor? Noi am făcut ce trebuie, celelalte nu au însemnătate. Cel care vrea să se lămurească, se va lămuri; cel care vrea să se scandalizeze, se va scandaliza. Eu cum mă aflu, aşa îi şi întâmpin.

Şi ucenicului lui i-a poruncit: dacă vine cineva să mă vadă, nu-i spune ceva omenesc, ci dacă mânc, spune „mâncă“, şi dacă dorm, „doarme“.

.
Au venit odată peste el trei tâlhari: doi îl ţineau, şi unul îi lua lucrurile. Când i-a luat cărţile, a vrut să-i ia şi levitonul, adică haina. Atunci le spuse: ăsta lăsaţi-l. Ei nu vroiau. Atunci smucindu-şi mâinile i-a trântit pe cei doi, şi s-au speriat. Bătrânul le spuse: nu vă fie frică: împărţiţi-le în patru părţi, luaţi trei şi lăsaţi una. Şi au făcut aşa, şi ca să-şi ia partea lui, levitonul de mers la adunare.

.

Sursa: www.pateric.ro