Culorile liturgice

.

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.

Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.

Culorile veşmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise sau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.

În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.

În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.

În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu, stacojiu şi ruginiu.

Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:

1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (de asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele).
6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.

În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi unele particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.

Albul este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului. În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie. În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.

Verdele este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.

Auriul (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roşu închis ori stacojiu este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.

Roşu deschis este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru  este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliul (ruginiu) este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena). În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică. În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori. În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).

După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.

Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.

În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb. În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ. Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.

Practica purtării veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia). După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus. Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni. Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri).

Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor şi studenţilor teologi, fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi). În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.

Sursa:  http://ro.orthodoxwiki.org 

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (4)

Mănăstirea RÂMET

Istoricul: Aşezământul este printre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Transilvania, după unii autori chiar de la începutul secolului XIII, are prima dată certă anul 1376, menţionat pe al doilea strat de pictură interioară, aceasta însemnând că biserica a fost zidită cu mult mai înainte. Toponimul Râmet ar deriva de la Eremit = pustnic, concluzia fiind că a fost întemeiată de călugării retraşi în sihăstrie la adăpostul stâncilor de aici.

Descriere: Biserica veche este construită din piatră, în formă de navă dreptunghiulară, cu o boltă cilindrică. În partea de apus are o tindă deasupra căreia este un turn masiv. Aşa cum am arătat şi mai înainte, în cursul vremii, biserica a suferit mai multe refaceri radicale, ultima restaurare fiind făcută în anii 1987-1989, cărora li se datorează întregul parament al faţadei.

Pictura: Pictura bisericii vechi, păstrează fragmentar mai multe straturi de pictură de valori diferite. Cea mai veche pictură datează din anul 1300. Al doilea strat de pictură, de o mare valoare, atât documentară cât şi artistică, poate fi datat cu precizie datorită inscripţiei de pe coloana din dreapta a bisericii, unde putem citi atât anul 1376 cât şi numele meşterului Mihu de la Crişul Alb şi cel al Arhiepiscopului Ghelasie, egumen al mănăstirii şi primul Arhiepiscop român ortodox din Transilvania. Pictura lui Mihu se detaşează prin măiestria desenului, simţul culorilor, varietatea fizionomiilor, precizia şi frumuseţea grafiei. Un alt strat de pictură de factură post-brâncovenească, care datează din 1749, are de asemenea o certă valoare artistică. Pictura mai nouă, realizată în anul 1809, este lipsită de valoare artistică.

Altele: În anul 1969 a fost creat un muzeu în vechea clădire, vis-a-vis de biserică, în care sunt expuse o colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, carte veche, exponate de valoare arheologică, etnografică şi bisericească. 

. 

Mănăstirea RÎMETEA

Istoricul: În aceste locuri n-a fost niciodată viaţă monahală. Pentru că se simţea nevoia unui aşezământ monahal în zonă, fapt dorit de credincioşi, părintele Ioan Comanici a iniţiat înfiinţarea unei mănăstiri cu obşte pentru maici. În luna martie 1998, Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul de Alba-Iulia, a dat binecuvântarea înfiinţării şi în 26 septembrie 1998 s-a sfinţit paraclisul de vară şi s-a pus piatra de temelie pentru biserica mare din zid.

Descriere: Biserica mare este din zid de cărămidă, în formă de cruce. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Are un pridvor deschis în stil brâncoveneasc. La 10 octombrie 1998 biserica se afla în construcţie. A fost turnată şi fundaţia pentru corpul de chilii. După doi ani biserica şi corpul de chilii au fost terminate. Tot în zona Rîmetea a fost înfiinţată şi Mănăstirea Rîmetea II, cu obşte de călugări.

Pictura: Biserica veche are mai multe straturi de pictură: primul strat datează din anul 1300, iar al doilea din 1310; aceste straturi au fost identificate, după pigmenţii din pictură, de către pictorul C. Boambeş, între anii 1987-1988. Al treilea strat se află pe arcada dintre naos şi pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea datează din anul 1450, al cincilea – din anul 1600, al şaselea – din 1741 şi al şaptelea – din anul 1809.

Altele: Mânăstirea are un muzeu în care se află o colecţie de carte veche, icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte etnografice din zonă şi obiecte de cult.  

.

Mănăstirea SFÂNTA TREIME - MAGINA

Istoricul: După istoricul Nicolae Iorga biserica datează din anul 1611, dar lucrările arheologice conduse de arhitectul Gh. Petrov din Cluj demonstrează că este construită din 1550. A funcţionat ca biserică de mir pentru creştinii ortodocşi până în 1700, când a fost ocupată cu forţa de uniaţi. Blajul trimitea aici pentru pocăinţă pe călugării certaţi cu disciplina. În 1781 s-a deschis aici o şcoală pentru cântăreţi bisericeşti care a funcţionat până în 1948. Din anul 1948 a funcţionat ca biserică de mir ortodoxă. În anul 1988 biserica a fost reparată prin grija lui Emilian Birdas, ajuns episcop la Episcopia Caransebeşului. A fost sfinţită în 1992 de Episcopul Andrei Andreicuţ. În 1977 preotul Ioan Fufezan a avut iniţiativa înfiinţării aici a unei mănăstiri şi în urma intervenţiilor făcute, s-a aprobat înfiinţarea mănăstirii cu obşte de călugări.

Descriere: Biserica este o clădire mică, în formă de navă, având la început numai altar şi naos, în total 8 m lungime şi 4 m înălţime. După 1800 s-a adăugat pronaosul având azi 12 m lungime. Zidurile, din bolovani de piatră de râu cu mortar de var, au o grosime de 80 cm. Pe pronaos se înalţă o turlă oarbă pătrată având şi funcţie de clopotniţă. Biserica este luminată de mici ferestre cu dimensiuni de 70/15 cm. Este acoperită cu şindrilă.

Pictura: Biserica a fost pictată în interior în perioada 2000 - 2001, de către pictorii Angela şi Constantin Bârleanu din Turda.

Altele: Incinta a fost iniţial înconjurată cu un zid de piatră de râu înalt de 4 m. Avea o poartă cu arcadă care a fost restaurată. La nord de biserică s-a construit din cărămidă în 1991 un mic aghiasmatar folosit şi ca altar de vară. Corpul de chilii de 45 m lungime, construit din cărămidă şi acoperit cu ţiglă, se află la 50 m nord de biserică.

.

 Sursa: www.manastiriortodoxe.ro 

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (3)

.

Mănăstirea MARTIRII NEAMULUI - MUNCEL

.

Istoricul: Aşezarea monahală a luat fiinţă la umbra unor aşezări pustniceşti care au dispărut cu timpul, datorită vitregiei vremurilor. Muntele Macu a adăpostit mulţi pustnici, dovadă că şi astăzi se păstrează ca amintire numele de Izvorul Călugărului. Din acest izvor al muntelui urmează să fie adusă prin canal, apa până în mănăstire.

Descriere: Biserica este mică, din lemn, acoperită cu tablă. Are o turlă pe naos şi două turnuleţe în faţă. Atât turla mare cât şi turnuleţele sunt acoperite cu tablă În exterior este îmbrăcată în sită.

Pictura: Este tencuită în interior, dar în 1994 nu era pictată.

Altele: Planul de construcţie al mănăstirii este tip cetate, amplasată pe platou, cu biserica în mijlocul construcţiilor aşezate în pătrat. Pentru început, în 1994, erau ridicate două construcţii mici: una pentru bacalaureat, trapeză şi câteva chilii, a două pentru stăreţie şi chilii.  

.

Mănăstirea NEGREAIA – PĂTRÂNGENI

.

Istoricul: Mai jos de mănăstire, în actualul sat Valea Mică, în secolele XVII-XVIII a existat o mănăstire cu obşte de călugări, distrusă în 1761 de armata austriacă, condusă de generalul Bukov. Au rămas numai nişte ruine, aşa că n-a mai continuat viaţa monahală în aceste locuri, până în zilele noastre. După 1989, credincioşii din satul Pătrângeni au insistat pentru reînfiinţarea mănăstirii, având ca bază materială terenul şi biserica din pădurea Negraia, unde în trecutul mai îndepărtat era cimitirul credincioşilor greco-catolici. Arhiepiscopul Andrei al Albei Iulia a dat curs solicitării credincioşilor şi a aprobat reînfiinţarea mănăstirii în anul 1993, cu destinaţie pentru maici. În anul 1994 a sfinţit locul unde se va construi corpul de chilii. După anul 1995 au început lucrările pentru ridicarea corpului de chilii şi renovarea bisericii. Lucrările au fost începute prin grija maicilor Arsenia Pană şi Antuza Şerban, venite aici de la Mănăstirea Agapia din Vale. La sfârşitul anului 1997 a venit aici şi Arhimandritul Serafim Maciuca, care a fost mulţi ani stareţ al mănăstirii Vărzăreşti, judeţul Vrancea. Având un bun spirit organizatoric, ajutat de anii de experienţă, a terminat în 1998 corpul de chilii, la care a adăugat şi un mic paraclis, unde se slujeşte în perioada rect şi când numărul creditorilor la slujbe este mai mic. Atât ridicarea corpului de chilii, cât şi renovarea bisericii, s-a făcut cu contribuţia materială şi financiară a creştinilor ortodocşi din zonă şi a combinatului siderurgic din Zlatna.

Descriere: Biserica este o construcţie înaltă, din zid de cărămidă, în plan dreptunghiular, lungă de 24 m şi lată de 7,5 m, cu spaţiul repartizat în altar, naos, pronaos şi pridvor. Altarul spaţios este luminat de două ferestre aşezate la răsărit. Catapeteasma este din zid. Naosul primeşte lumină de la două ferestre aşezate la sud şi alte două pe zidul din nord, iar pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. Ferestrele sunt mari cu ramele metalice. În pronaos este un balcon sprijinit pe doi stâlpi din lemn, iar deasupra lui, se află o turlă oarbă, de formă pătrată, prevazută cu trei ferestre. Are acoperiş de tablă în formă de clopot. Pridvorul este închis, cu intrarea prin vest. Este prevăzut pe fiecare parte cu câte o cameră, cu intrările prin pronaos. Pardoseala în biserică este din lespezi de piatră. Acoperişul bisericii este în două ape, cu tablă aşezată în solzi. Biserica, renovată după anul 1995, nu este pictată până în anul 2000. Faţadele exterioare sunt simple, zugrăvite în calciu, culoare gri. De jur-împrejur sunt trotuare late din ciment.

Pictura: Pe data de 1 iulie 2002 se începe pictura în altarul Paraclisului, fiind finalizată în ajunul hramului Sf. Proroc Ilie Tesviteanul.La sfârşitul lunii iulie încep lucrările la noua clădire. În perioada octombrie- decembrie se continuă pictura în naosul şi pronaosul Paraclisului.

Altele: La 40 m nord-vest de biserică se află corpul de chilii, construcţie parter şi etaj, lungă de 16 m şi lată de 6,5 m. Parterul este din zid (cărămidă BCA), etajul din lemn. Atât la parter cât şi la etaj are culoare închisă. La demisol clădirea are şi un beci. Trapeza, bucătăria, camera de oaspeţi, stăreţia şi grupul sanitar se află la parter, iar chiliile la etaj.  

.

Mănăstirea OASA

.

Istoricul: În 1943 scriitorul Ioan Pop a ridicat o biserică din lemn. Aici avea adesea întâlniri cu marele povestitor Mihail Sadoveanu. Pe locul acestei biserici, prin purtarea de grijă a Episcopului Emilian Birdas al Alba Iuliei (primul Ierarh al refăcutei eparhii, după 275 de ani) paroh fiind preot Faur, iar protopop, Viorel Porcaru, s-a ridicat o nouă biserică în anii 1982-1983. La sfârşitul decadei optzeci, preotul Petru Sora din Şugag i-a făcut unele îmbunătăţiri, iar în 1990 a fost sfinţită şi destinată ca mănăstire de maici. Sarcina conducerii mănăstirii nou înfiinţată a fost dată monahiei Iustiniana Macarie. Luptându-se cu greutăţi materiale şi în special financiare, maica stareţă ajutată de obşte, cu concursul Trustului de Construcţii Hidrotehnica şi sprijinul bunilor credincioşi, a construit mai multe clădiri în jurul bisericii. Clădirile sunt din zid, acoperite cu tablă. Clădirea pentru chilii este construită în stil brâncovenesc şi etajată. A doua clădire este pentru stăreţie, iar a treia pentru trapeză, bucătărie şi cămări pentru alimente. În faţa bisericii s-a construit clopotniţa.

Descriere: Biserica este din lemn, pe fundaţie de piatră, în formă de cruce. Are o singură turlă. Este acoperită cu şindrilă.

Pictura: A fost pictată în tehnica frescă între anii 1985-1986 de către pictorul Liviu Dumbrava din Gura Humorului.  

.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (2)

.

Mănăstirea DE SUB PIATRĂ – SĂLCIUA

.

Istoricul: În aceste locuri viaţă monahală a existat de cinci secole şi jumătate. Biserica a fost construită prin 1450. A funcţionat ca mănăstire cu obşte de călugări până în anul 1760, când a început prigoana habsburgică şi biserica a fost arsă.

Pictura: Pictura interioară, executată pe pânză şi lipită pe pereţi, se păstrează în întregime în altar şi pe iconostas. Pictura din naos şi pronaos s-a deteriorat în timp, de aceea a fost necesar ca în 1948 pereţii să fie văruiţi în aceste compartimente. În sfântul altar, pe peretele din stânga, există, scrisă cu litere chirilice, inscripţia: Acest sfânt altar l-au plătit Ioan Rac şi cu Sotra Gavril din Ponor pentru zugrăvit ca să fie pomenire. Pe iconostas, tot în litere chirilice, este următoarea inscripţie: 1844 - Acest Fruntariu l-au plătit Baic Florea şi cu soţia sa Lupa pentru zugrăvit.

Altele: Ca patrimoniu cu valoare se păstrează icoane vechi din lemn, care datează din jurul anului 1800 şi icoane pe sticlă care datează din anul 1750.

.

Mănăstirea DUMBRAVA

.

Istoricul: În zonă n-a fost mănăstire, dar în timpul prigoanei bisericii ortodoxe de către austro-ungari, ocupanţii Transilvaniei, aceştia au dat foc unui preot din apropiere care s-a opus să treacă la catolicism. şi tot în împrejurimi, pe Dealul Costiţa, a poposit domnitorul Mihai Viteazul cu trupele sale în drum spre Miraslău. Pe acest deal se află o cruce de piatră ridicată în vremea aceea. În memoria acestor evenimente, cinstite cu evlavie, Preotul Teodor Crişan a avut iniţiativa şi a întreprins demersuri pentru a se înfiinţa o mănăstire cu obşte de maici. Aceasta a fost şi dorinţa credincioşilor din zonă. Locul a fost sfinţit la 26 octombrie 1996, iar în luna mai 1997 au pornit lucrările pentru construirea mănăstirii, începându-se mai întâi cu biserica. Lucrându-se cu sârguinţă, la 26 octombrie a aceluiaşi an, s-a sfinţit biserica, făcându-se prima slujbă în ea, iar la începutul lunii noiembrie 1997 au venit aici primele maici din alte mănăstiri şi din lume, continuându-se popularea ei. Cu timpul s-a terminat şi corpul de chilii cu clopotniţa bisericii, aşa că în toamna anului 1999 viaţa în mănăstire decurgea normal ca în vechile mănăstiri.

Descriere: Biserica este o construcţie din zid în formă de cruce, înaltă, lungă de 26 m, având 9 m lăţime în zona absidelor naosului, 6 m lăţime în pronaos. Spaţiul este compartimentat în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Biserica are şi un pridvor deschis. Altarul este luminat de o fereastră la sud şi alta la nord. Catapeteasma este din lemn de tei, sculptat de meşterul Gheorghe din Cluj-Napoca. Naosul primeşte lumină de la o fereastră la sud şi alta la nord. Are absidele pronunţate (largi şi profunde). Deasupra se înalţă o turlă deschisă, de formă circulară în interior şi octogonală la exterior, cu acoperişul piramidal. Pronaosul este luminat de asemenea de câte o fereastră la sud şi nord. Pridvorul închis este luminat de două ferestre suprapuse, cât înălţimea zidurilor, aşezate la sud, nord şi vest. În stânga pridvorului este o cămăruţă care închide casa scărilor, iar la dreapta (sud) o altă cămăruţă. Deasupra pridvorului aşezate dreapta-stânga (sud-nord) sunt două turle oarbe octogonale. Intrarea în pridvor se face prin vest, pe o uşă masivă de stejar. Pardoseala în biserică este din beton, peste care se va aşterne duşumea de scândură sau marmură. Este acoperită cu tablă. Pridvorul deschis este susţinut de doi stâlpi în faţă (aşezaţi sud-nord) şi alţi doi stâlpi în spate, toţi cei patru stâlpi fiind sculptaţi la bază. Pardoseala din pridvorul deschis este din beton şi plăci de marmură. Din cauza fundaţiei înalte şi diferenţei de nivel, se urcă din curte în pridvor, pe o scară de beton din şase trepte. Faţadele exterioare au de jur-împrejur, sub cornişe, firide.

Pictura: Pictura bisericii este realizată de soţii Crişan în anul 2000 în stil bizantin.

Altele: Corpul de chilii este din zid, clădire lungă în forma literei L, răsturnat cu o latură la sud şi alta la est de biserică, mult mai lungă. Construcţia este doar parter, cu verande, acoperită cu tablă zincată. Zugrăveala la biserică şi corpul de chilii este de culoare gri-închis.  

.

Mănăstirea LUPŞA

.

Istoricul: Biserica mănăstirii, construită din lemn de stejar pe la 1429, este considerată cea mai veche biserică de lemn din Transilvania. Are formă de navă şi la început a avut numai altar şi naos, iar în anul 1810 i s-a adăugat pronaosul şi turla clopotniţă. După 1993 biserica a fost renovată fiind tencuită în interior şi pictată. Alături de biserică s-a construit o clădire de zid BCA pentru stăreţie, chilii, trapeză, bucătărie. În dreapta acestei clădiri este o şcoală pentru clasele I-IV. Înainte de a fi desfiinţată Mănăstirea era şi un centru cultural în zonă, aici funcţionând o şcoală şi un atelier de pictură pe sticlă. Credincioşii şi turiştii dornici de cultură e bine sa-şi facă timp şi să meargă în centrul comunei Lupşa (la 3 km) unde pot vizita muzeul etnografic, înfiinţat şi organizat de învăţătorul Pamfil Albu. Mai pot vedea şi biserica satului, construită în 1421 de acelaşi ctitor al bisericii mănăstirii. Este pictată în frescă în 1750.

Descriere: Biserica mănăstirii cu hramul Sfântul Mare Ierarh Nicolae, construită din lemn de stejar, este considerată cea mai veche biserică de lemn din Transilvania. Are formă de navă şi la început a avut numai altar si naos, iar în anul 1810 i s-a adăugat pronaosul şi turla clopotniţă.

Pictura: După 1993 biserica a fost renovată fiind tencuită în interior şi pictată.  

.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

File de pateric (39)

.

A spus avva Caríon: am făcut multe osteneli, mai mult decât fiul meu Zaharia, şi n-am ajuns de o seamă cu el, cu smerenia şi cu tăcerea lui.

.

A fost odată un monah la Sketis, pe numele său avva Caríon. El avea doi copii, pe care i-a lăsat soţiei sale, pustnicindu-se. După o vreme, s-a iscat o foamete în Egipt, iar femeia lui, strâmtorată, a venit la Sketis aducând şi copii cu ea, un băiat pe nume Zaharia, şi o fată. Şi s-a sălăşluit departe de bătrân (s, în luncă – este luncă alături de Sketis, şi acolo sunt zidite şi bisericile, şi sunt şi izvoarele apelor. Era obiceiul la Sketis că dacă vine o femeie, ca să vorbească cu fratele ei sau altă rudenie, să vorbească de departe unii cu alţii. Atunci îi zise femeia avvei Caríon:

– Tu te-ai făcut monah, şi a venit foamete. Copiii cine să ţi-i hrănească?

– Trimite-mi-i mie.

– Mergeţi la tatăl vostru – le zise ea copiilor.

Când au mers la tatăl lor, fata s-a întors la mama ei, iar copilul s-a dus la tată. Când a ajuns flăcău, au început bombăneli printre fraţi în privinţa lui. Auzind avva Caríon, îi spuse fiului său:

– Zaharia, scoală, să plecăm de aici, că părinţii bombănesc.

– Avvo, toţi de aici ştiu că sunt fiul tău; dacă mergem în altă parte, aceia nu pot zice că sunt fiul tău.

– Scoală, hai să plecăm de aici.

Şi s-au dus în Tebaida. Când şi-au luat chilii, sălăşluindu-se de câteva zile, s-a ivit acelaşi bombănit despre băiat. Atunci tatăl îi spuse: Zaharia, scoală, să mergem la Sketis. Şi au mers la Sketis, iar după câteva zile, iarăşi s-a iscat cârteală în privinţa lui. Atunci Zaharia, fiul, merse la balta de sodă şi se dezbrăcă, intrând până la nări în sodă. Şi rămase acolo mult, cât a putut, de i s-a prăpădit trupul. Mergând el la sfânta împărtăşanie după obicei, i se descoperi sfântului Isidor, preotul Sketisului, ce făcuse; când îl văzu se miră, zicându-i:

– Zaharia, fiul tău a venit duminica trecută şi s-a împărtăşit ca un om, acum s-a făcut ca un înger.

.

Fiind întrebat despre gândul curviei, avva Cyros alexandrinul răspunse aşa: dacă nu ai gând, nu ai nici nădejde; dacă nu ai gând, ai fapta. Aceasta înseamnă că cel care nu luptă cu păcatul în gândire, nici nu i se împotriveşte, trupeşte săvârşeşte fapta. Cel care are fapte nu e bântuit de gânduri. Şi l-a întrebat bătrânul pe frate: nu ai obicei să vorbeşti cu femeile? Iar fratele: nu; gândurile mele sunt zugravi noi şi vechi. Amintirile mă bântuie pe mine, chipuri de femei. Iar bătrânul îi răspunse: de morţi nu te teme, ci fugi de cei vii, adică de încuviinţare şi de păcatul cu fapta, şi te îndreaptă mai mult spre rugăciune.

.

Au venit odată unii la avva Lukios la Enat, călugări din cei care se numesc euhitai, adică rugători. Şi i-a întrebat bătrânul:

– Ce lucraţi cu mâinile?

– Noi nu ne atingem de lucrare a mâinilor, ci, cum spune apostolul, ne rugăm neîncetat.

– Da’ nu mâncaţi?

– Ba da.

– Când mâncaţi, cine se roagă pentru voi? De dormit, nu dormiţi?

– Ba da.

– Şi când dormiţi, cine se roagă pentru voi?

Şi n-au mai ştiut ce să-i răspundă la acestea. Atunci el le spuse:

– Iertaţi-mă, dar nu faceţi cum spuneţi. Vă arăt eu, că lucrând cu mâinile mă rog neîncetat. Mă aşez cu Dumnezeu înmuind lujerii, şi împletind funie, zic „miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea“ (Psalm 50, 2) – asta nu e rugăciune?

– Ba da.

– Atunci când lucrez toată ziua şi mă rog, fac şaisprezece bani, mai mult sau mai puţin. Din ei dau doi la poartă şi de ceilalţi mânc; şi cel care ia cei doi bani se roagă pentru mine când mânc sau când dorm, şi cu harul lui Dumnezeu mi se împlineşte ruga neîncetată.

.

A venit unul din bătrâni la avva Lot, la oaza din Arsinoe, şi i-a cerut o chilie, şi el i-a dat. Bătrânul era bolnav şi avva Lot îl îngrijea: şi dacă veneau unii să-l vadă pe avva Lot, îi ducea şi la bătrânul cel bolnav, care a început să le spună cuvinte de ale lui Origen. Avva Lot era supărat, şi zicea „nu cumva să creadă părinţii că şi noi suntem aşa“ – dar să-l gonească de acolo îi era frică, din pricina poruncii. Şi s-a ridicat avva Lot, mergând la avva Arsenie şi i-a povestit despre bătrân. Avva Arsenie i-a zis: nu-l izgoni, ci zi-i „mâncă din cele ale lui Dumnezeu, şi bea, cum vrei, dar cuvintele acestea să nu le mai spui“; şi dacă vrea, se îndreaptă; dacă nu vrea să se îndrepte, va cere singur să se ducă de acolo, şi nu din pricina ta.

Avva Lot plecă, făcând aşa. Bătrânul, când auzi, nu a vrut să se îndrepte, ci a început să se roage: pentru Domnul, trimiteţi-mă de aici, că nu mai pot îndura pustia. Şi s-a ridicat, plecând, fiind petrecut cu dragoste.

.

Povestea cineva despre un frate care căzuse în păcat, că, mergând la avva Lot, intra şi ieşea, zbuciumat, negăsindu-şi locul. Avva Lot îi spuse:

– Ce ai, frate?

– Am făcut păcat mare şi nu pot să-l spun părinţilor.

– Mărturiseşte-mi-l mie, şi eu îl voi lua asupra mea.

– Am căzut în curvie şi am jertfit (idolilor) ca să capăt lucrul.

– Curaj, că este pocăinţă. Hai, şezi în peşteră, posteşte tot la două zile, şi eu voi lua asupra mea (voi purta) împreună cu tine jumătate din păcat.

Împlinindu-se trei săptămâni, a fost încredinţat bătrânul că a primit Dumnezeu căinţa fratelui. Şi i-a rămas supus bătrânului până la moarte.

.

O femeie care avea cancer la sân a auzit de avva Longin, şi a vrut să-l întâlnească. El locuia pe atunci la mila a noua spre apus de Alexandria. Cum femeia îl căuta, a dat de fericitul Longin adunând lemne pe lângă mare. Când îl întâlni, îl întrebă: avvo, unde locuieşte avva Longin, robul lui Dumnezeu? fără să ştie că el era. El îi spuse: ce vrei de la înşelătorul acela? Nu te duce la el, e un prefăcut. Ce ai?

Femeia îi arătă boala. El, făcând semnul crucii asupra locului, o lăsă să plece, zicându-i:

– Du-te şi Dumnezeu te va vindeca. Longin nu poate să-ţi fie de nici un folos.

Femeia plecă, având încredere în spusele lui, şi se vindecă îndată. După aceea, povestind cuiva întâmplarea şi spunându-i trăsăturile bătrânului, află că fusese avva Longin.

.

Altădată i-au adus un demonizat. El le spuse: eu n-am ce să vă fac, mai bine duceţi-vă la avva Zenon. Atunci avva Zenon a început să-l gonească pe demon ca să plece. Demonul începu să strige:

– Nu cumva crezi, avva Zenon, că din pricina ta plec? iată că avva Longin se roagă acolo, împotriva mea; şi temându-mă de rugăciunile lui mă duc, altfel nu ţi-aş fi răspuns.

.

I-a spus avva Longin avvei Acachie: femeia îşi dă seama că a rămas gravidă atunci când i se opreşte menstruaţia. Aşa şi sufletul îşi dă seama când a primit Duhul Sfânt, când se opresc patimile care se scurg din el. Iar când este în patimi, cum se poate înfumura că este fără patimi? Dă sânge şi ia Duh.

.

Zicea avva Pimen despre avva Copri că ajunsese la o asemenea măsură, că, zăcând bolnav, mulţumea şi îşi oprea voia.

.

Zicea avva Copri: fericit cel care rabdă osteneala mulţumind.

.

S-au adunat odată cei din Sketis (ca să discute) despre Melhisedec şi au uitat să-l cheme şi pe avva Copri. Chemându-l apoi, l-au întrebat despre asta. El, lovindu-se de trei ori peste gură, zise: vai ţie, Copri, că ce ţi-a poruncit Dumnezeu să faci, le-ai părăsit, şi cauţi ce nu cere de la tine. Auzind fraţii unele ca acestea, fugiră în chiliile lor.

.

L-a întrebat avva Longin pe avva Lukios odată despre trei gânduri, zicându-i:

 – Vreau să mă înstrăinez.

– Dacă nu-ţi stăpâneşti limba, nu eşti înstrăinat, oriunde ai merge. Chiar şi aici, stăpâneşte-ţi limba şi eşti străin.

– Vreau să postesc.

– A spus Isaia prooroc „dacă ţi-ai încovoia grumazul ca un jug şi ca un belciug, nici aşa nu se va chema post adevărat“ (Isaia, 58,5. Traducerile moderne dau: „să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?“) – mai degrabă înfrânează-te de la gândurile rele.

– Vreau să fug de oameni.

– Dacă nu te îndrepţi mai întâi printre oameni, nici de unul singur nu te vei putea îndrepta.

.

Şi-a spus avva Longin, fiind odată bolnav: boleşte şi mori, iar dacă ceri de la mine să mânci în afară de vremea hotărâtă, nu-ţi voi da nici hrana zilnică.

.

Sursa: www.pateric.ro

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI - 2012

† TEODOSIE,

prin Harul lui Dumnezeu

Arhiepiscopul Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Noi, părintească binecuvântare.

Motto: 

„Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, 

care va fi pentru tot poporul.

Că vi s-a născut azi Mântuitor,

Care este Hristos Domnul,

în cetatea lui David.”

(Luca 2, 10-11)

Iubiţi fii sufleteşti

Cuvintele de mai sus au fost rostite de către Îngerul Domnului care s-a arătat păstorilor de pe câmpurile de lângă Betleem, în noaptea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos: „îngerul Domnului a stat lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor și ei s-au înfricoșat cu frică mare” (Luca 2, 8). Aceste cuvinte ne întăresc şi ne luminează sărbătoarea de astăzi cu razele luminoase ale dragostei lui Dumnezeu, revărsate peste întreaga umanitate prin Naşterea Fiului Său din Preasfânta Fecioară Maria, pe care o şi numim întru adevăr, Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să ne bucurăm întru această zi cu veselie mare, alături de cetele îngereşti care, lăudând măreţia nespusă a slavei lui Dumnezeu, au fost auzite în aceeaşi noapte de păstori, şi prin ei, de întreaga umanitate, îndemnând ca noi să ne umplem de bunăvoirea dragostei mântuitoare a Domnului: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2, 14).

Iubiţi credincioşi

Înainte de Întruparea şi Naşterea Sa, Dumnezeu a fost alături de oameni prin lucrarea săvârşită pe întreaga perioadă a Vechiului Testament. Prin prooroci, prin îngeri şi prin drepţii acelor timpuri, Dumnezeu nu a părăsit pe om, deoarece acesta poartă chipul Său şi a fost creat cu nespusă iubire ci, a descoperit prin intermediul acestora „Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută” (Efeseni 3, 9). Numai dacă ne uităm la referatul biblic al Creaţiei, vom vedea că omul nu apare pe pământ asemenea celorlalte făpturi, adică la porunca lui Dumnezeu: „Să fie” ci, asemenea unui Părinte iubitor, Dumnezeu ţine sfat în Sine şi se apleacă asupra materiei, din care plămădeşte trupul omului, dar, totodată, săvârşeşte o lucrare nemaivăzută nicăieri în creaţie: înzestrează pe om cu suflet, dar nu orice fel de suflet, ci un suflet care este chipul lui Dumnezeu: „și l-a făcut pe om după chipul Său” (Facere 1, 27). Prin aceasta, Dumnezeu ne arată dragostea sa infinită, deoarece aşa cum ne învaţă Sf.  Grigorie de Nazianz, omul poartă în sine „o părticică dumnezeiască”. Astfel, după cum spune şi Părintele Dumitru Stăniloae, prin faptul că omul a fost înzestrat cu chipul lui Dumnezeu, între noi şi El apare o relaţie specială, o legătură vie, care să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. În acest fel, noi înţelegem că nu suntem persoane singuratice, apărute de nicăieri pe acest pământ, ci suntem rodul iubirii nesfârşite a Sfintei Treimi, în care a fost sădită tendinţa de asemănarea cu Dumnezeu, adică spre o iubire absolută şi veşnică, prin îndumnezeirea noastră după har.

Căderea în păcat a protopărinţilor neamului omenesc a adus peste întreaga umanitate umbra morţii. Sf. Ioan Gură de Aur ne mărturiseşte că: „Dintre toate relele omeneşti, singurul păcatul este adevăratul rău”, ceea ce însemnă că, prin păcat, între noi şi Dumnezeu a apărut o despărţire, o vrajbă, care a adus întuneric mare asupra omului şi universului întreg. Cu toate acestea, Dumnezeu a continuat să iubească pe om şi făgăduieşte că va trimite pe Cineva, care să pună capăt aceste vrajbe. Scriptura ne arată că atunci când Dumnezeu ceartă pe diavolul care luase chipul şarpelui, rosteşte următoarele cuvinte: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Numită şi Proto-evanghelie, această cuvântare a lui Dumnezeu ne arată că, deşi noi am greşit înaintea Lui, El ne făgăduieşte un Răscumpărător, un Mântuitor care să vină şi să pună capăt robiei păcatului asupra umanităţii. Astfel, „sămânţa femeii” de care vorbeşte Scriptura nu era nimic altceva decât Hristos, aşa cum ne arată mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii. De aceea, timp de secole, omenirea aştepta pe Hristos, numit şi Mesia, care se tâlcuieşte „Unsul Domnului”, adică cel ce era trimisul Domnului pentru a arăta din nou umanităţii care este calea cea dreaptă.

Această venire a lui Mesia s-a petrecut însă în chip preaminunat, la plinirea vremii, prin Nașterea Pruncului Iisus din Fecioara Maria, într-o iesle din oraşul Betleem: „L-a născut pe Fiul ei Cel Întâi-Născut și L-a înfășat și L-a culcat în iesle” (Luca 2, 7).

Biserica întreagă mărturiseşte că nu era decât o singură cale prin care omul să reintre în comuniune cu Dumnezeu, adică Dumnezeu să coboare la om, deoarece omul nu mai putea să se ridice la Dumnezeu. Sfântul Irineu de Lyon ne arată că: „Domnul nostru Iisus Hristos, ca să ne facă ceea ce este El Însuşi, potrivit nemăsuratei lui iubiri, s-a făcut ceea ce suntem noi”, adică om. Astfel, Dumnezeu alege să se întrupeze, luând fire umană din Preasfânta Fecioară, şi, păstrând rânduiala firii omeneşti, se naşte Prunc, pentru ca noi să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Părintelui Ceresc.

Și, despre dumnezeirea Fiului Întrupat care ne aduce Cuvânt de la Dumnezeu, El însuși fiind Cuvântul, găsim nenumărate mărturii. Mai întâi, Arhanghelul Gavriil i-a spus Fecioarei Maria la Buna-Vestire „Acesta va fi mare și Fiul Celui Prea Înalt se va chema” (Luca 1, 32). Și bătrânului Iosif i se arată un înger care-i spune că Maria va naște fiu de la Duhul Sfânt, iar numele lui va fi Iisus, El va mântui poporul său de păcatele lor (Matei 1, 21).

O altă mărturie este cea de la Botezul Domnului când Dumnezeu spune în auzul mulțimilor: „Acesta este Fiul Meu cel iubit” (Matei 3, 17) ca, apoi, la Schimbarea la Față, înaintea apostolilor să spună: „Acesta este Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit. Pe Acesta să-l ascultați” (Matei 17, 5). Ascultarea aceasta înseamnă ascultarea învățăturii Mântuitorului ca adevăruri dumnezeiești, nu umane.

Dar, despre dumnezeirea Fiului Întrupat mărturisește chiar El Însuși, Iisus descoperindu-se pe Sine ca Fiu al lui Dumnezeu: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30) sau „Tatăl este întru Mine și Eu întru Tatăl” (Ioan 10, 38).

Și, în sfârșit, ucenicii Îl mărturisesc și ei ca Fiul al lui Dumnzeu: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16).

Toate aceste recunoașteri ale dumnezeirii Celui a cărui Naștere o sărbătorim trebuie să le completăm și cu adeveririle pe care Sfântul Ioan Botezătorul le aduce, mulțimile care văd minunile Lui, natura (vânturile și marea) care ascultă de El (Matei 8, 27). Toți L-au recunoscut ca făcător de fapte dumnezeiești. Până și cei care L-au răstignit, văzând minunile care s-au petrecut atunci au spus: „Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta” (Marcu 15, 39).

Iubiţi fraţi şi surori întru Domnul

Naşterea Pruncului Iisus este un prilej de a reflecta mai îndelung asupra dragostei lui Dumnezeu pentru noi. Hristos se naşte într-o iesle, smerit şi fragil, asemenea tuturor pruncilor, pentru a ne arăta că drumul nostru de întoarcere către Dumnezeu trebuie să înceapă cu smerenia. De altfel, cum bine ştim, prima Fericire pe care Mântuitorul o rosteşte în Predica Sa de pe Muntele Fericirilor este: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Matei 5, 3). De aceea, se cuvine să înţelegem că smerenia este începutul împăcării dintre oameni şi Dumnezeu, dar totodată, este şi începutul împăcării dintre noi oamenii. Căci datoria noastră este să vieţuim în comuniunea dragostei creştine, aşa cum ne învaţă Însuşi Hristos când zice: „…să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu” (Ioan 15, 12).

În Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu ia trup omenesc, astfel că omul este vindecat pe deplin de rănile păcatului, după cum spune Leonţiu de Bizanţ: „Prin iconomie, singurul Doctor înţelept al sufletelor noastre, primind în Sine pătimirile noastre, a vindecat boala tuturor”. În acest fel, firea umană se îndumnezeieşte, iar noi avem posibilitatea de a deveni fiii lui Dumnezeu, după har, cum mărturiseşte Sf. Ap. Pavel.

Și Părintele Dumitru Stăniloae susține că „Nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară este începutul și condiția primă a ridicării omului din întunericul păcatului și al înălțării lui la lumina lui Dumnezeu prin jertfă și înviere. De aceea s-a născut Iisus din Fecioară, pentru a ridica pe om din această stare”. Vedem, așadar, că nașterea este un act de bunăvoință și iubire prin care puterea lui Dumnezeu lucrează ridicarea omenirii din întunericul păcatului la lumina vieții veșnice.

La această minunată lucrare a lui Dumnezeu participă întreaga creaţie. Astfel, steaua se arată pe cer ca o noutate, îngerii înconjoară peștera cântând laudă lui Dumnezeu, iar magii aduc daruri Pruncului Iisus: aur, smirnă şi tămâie (Matei 2, 9). De la aceste daruri creștinătatea a statornicit frumoasa tradiţie ca noi, de Crăciun, să oferim daruri, mai ales pruncilor, dar şi celor care sunt asemenea pruncilor, lipsiţi de apărare şi neajutoraţi, pentru ca prin cele materiale să punem în valoare bogăţia spirituală a iubirii dumnezeieşti. Se cuvine, așadar, să luăm aminte și la mulțimile de îngeri care laudă pe Dumnezeu în cântările lor. Aceste cântări sunt, practic, primele colinde pe care oamenii le aud, de aceea, noi păstrăm şi astăzi tradiţia colindatului, adică a vestirii Naşterii Domnului.

Văzând cu ochii noştri sufleteşti şi trupeşti această preaminunată lucrare a lui Dumnezeu, să ne cutremurăm de măreţia iubirii Domnului către noi, care vine în scutece şi în iesle, pentru a ne curăţa sufletele de robia păcatului. De aceea, Sf. Ioan Gură de Aur, ne arată cum trebuie să petrecem această sărbătoare: „Să nu ne punem ghirlande la intrările caselor; să nu împodobim străzi, să nu dăm desfătare ochiului; să nu ne desfrânăm gustul, să nu dăm plăcere pipăitului, nu cu străluciri şi pietre scumpe; nu cu licăriri de aur; nu cu amăgiri de farduri, nu cu ospeţe şi cu beţii, care duc la paturi de desfrâu şi de nelegiuiri. Noi însă, care ne închinăm la Cuvântul, chiar dacă ne vom desfăta şi noi în o măsură oarecare, să ne desfătăm în vorbiri duhovniceşti şi în legea dumnezeiască. Iar cei care aveţi plăcere de asemenea lucruri, să vă curăţiţi şi la minte şi la cuget”.

Iubiţi fii duhovnicești de pe pământul apostolic al Tomisului

Naşterea Domnului ne prilejuieşte nouă, românilor dobrogeni, o dublă sărbătoare. Căci, aici, în Arhiepiscopia Tomisului, Dumnezeu ne-a rânduit o vieţuire cu totul aparte faţă de ceilalți români. Noi purtăm asupra noastră, prin lucrarea misionară a Sf. Ap. Andrei, pecetea duhovnicească a unui popor apostolic, iar paşii noştri calcă pe un pământ binecuvântat de paşii celui dintâi chemat la Apostolie. Această demnitate înaltă în care ne-a aşezat Dumnezeu ne şi cheamă la o vieţuire aleasă, aceea de a fi ucenici ai Domnului chiar prin Sf. Andrei. Dacă în ieslea Betleemului, Hristos se naşte ca lumină a lumii întregi, aici, la Peştera Sf. Ap. Andrei, Hristos ne-a adus, prin lucrarea celui dintâi Ucenic al Său, lumina cunoştinţei de Dumnezeu. De aceea, să preţuim cum se cuvine această dragoste a lui Dumnezeu arătată către noi şi să ne împăcăm unii cu alţii, să facem părtaşi la masa noastră şi pe cel sărac şi lipsit, pe cel bătrân şi singur, pe cel orfan şi pe cea văduvă. Că de vom face acestea, ne vom arăta a fi asemenea lui Hristos, care a venit la noi, cei care eram lipsiţi de Lumina dumnezeirii, sărăciţi de vederea harului, goliţi de faptele cele bune şi înstrăinaţi de Dumnezeu.

Vă îmbrățișez cu dragoste părintească, rugând pe Pruncul Cel Născut în iesle să vă dăruiască tuturor pacea, bucuria și dragostea Sa dumnezeiască, spre desăvârșirea vieții noastre.

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos rugător,

† Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

Sursa: http://www.arhiepiscopiatomisului.ro 

File de pateric (38)

.

Povestea avva Casian: ne-am dus eu şi sfântul Gherman în Egipt, la un bătrân. Şi găzduindu-ne el, l-am întrebat:

– De ce când vă vin oaspeţi fraţi străini, nu păziţi canonul postului nostru, aşa cum l-am primit în Palestina?
– Postul este cu mine pururea, dar pe voi nu pot să vă păstrez pururea la mine. Iar postul este lucru şi folositor, şi neapărat, dar ţine de alegerea noastră. Împlinirea iubirii însă o cere neapărat legea lui Dumnezeu. Căci primindu-l pe Hristos în voi, trebuie să vă îngrijesc cu toată sârguinţa. După ce vă petrec pe voi, pot să încep iar canonul postului. Căci fiii mirelui nu pot posti, în vremea în care mirele este cu ei; când se va lua mirele de la ei, atunci au voie de postesc.

.
Tot el a spus: era un bătrân şi era slujit de o fecioară sfântă. Şi oamenii ziceau: nu sunt neprihăniţi. Iar bătrânul a auzit. Când trăgea să moară, le spuse părinţilor: când voi muri, sădiţi toiagul meu pe mormânt; şi dacă înmugureşte şi dă rod, să ştiţi că sunt neprihănit faţă de ea; iar dacă nu înmugureşte, să ştiţi că am greşit cu ea.

Şi toiagul a înverzit şi a treia zi a înmugurit şi a dat rod. Şi toţi îl slăveau pe Dumnezeu.

.
A mai zis: am mers la alt bătrân. El ne-a pus să mâncăm, şi după ce ne săturasem, tot ne mai îndemna să mai luăm. Cum îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: eu de şase ori am pus masa fraţilor care veneau, şi i-am îndemnat să mânce, mâncând şi eu cu ei, şi încă îmi e foame. Tu mâncând o dată eşti atât de sătul, că nu mai poţi mânca?

.
Povestea tot el: a venit avva Ioan, stareţul unei mănăstiri mari, la avva Paisie, care trăia de patruzeci de ani în străfundul pustiei. Şi ca unul care avea pentru el multă dragoste şi familiaritatea care vine din ea, l-a întrebat: ce ai izbutit în atâta amar de vreme sihăstrit aşa şi netulburat de nimenea? Iar el a spus: de când m-am călugărit, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând. Spuse şi avva Ioan: nici pe mine mâniindu-mă.

.
Povestea avva Casian despre un anume avva Ioan, chinoviarh, că ducea o viaţă sfântă. Şi spunea: când se apropia de sfârşit şi pleca cu veselie şi bucuros spre Dumnezeu, fraţii l-au înconjurat cerându-i să le lase moştenire un cuvânt scurt şi mântuitor, prin care să poată înainta pe calea desăvârşirii în Christos. Iar el spuse gemând: Niciodată n-am făcut voia mea, nici n-am învăţat pe altul ceva ce n-am făcut eu înainte.

.
Mai povestea despre un alt bătrân care locuia în pustie, că l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea dar, ca niciodată să nu aţipească atunci când începe vreo discuţie duhovnicească, şi dacă începe cineva să spună vorbe deşarte sau ponegriri, să adoarmă îndată, ca urechile lui să nu guste din asemenea otravă. Tot el spunea că diavolul este sârguincios la vorbe deşarte, şi se luptă cu toată învăţătura duhovnicească, folosind această pildă: vorbind eu pentru folosul unor fraţi, au căzut într-un somn aşa greu, încât nici pleoapele nu şi le puteau clinti. Eu am dorit să le arăt lucrarea diavolului, am furişat şi un cuvânt deşert; atunci ei s-au veselit, trezindu-se. Eu am gemut şi le-am spus: până acum am vorbit despre lucruri cereşti, şi ochii voştri erau plecaţi spre somn; când am strecurat un cuvânt deşert, v-aţi trezit toţi cu sârg. De aceea, fraţilor, vă rog, daţi-vă seama de lucrarea diavolului celui rău şi luaţi aminte la voi, păzindu-vă de aţipire, când faceţi sau ascultaţi ceva duhovnicesc.

.
A mai spus: un senator roman, care se lepădase (de lume) şi-şi împărţise averile săracilor, păstrase câte ceva pentru odihna sa, nevrând să îndure smerenia care vine din lepădarea desăvârşită, şi sfânta supunere a canonului vieţii de obşte. Lui i-a spus cel dintre sfinţi Vasile acest cuvânt: nici rangul de senator nu-l mai ai, nici călugăr nu te-ai făcut.

.
A mai spus: era odată un monah care locuia într-o peşteră în pustie. Şi i-au spus nişte rubedenii de-ale lui după trup:
– Tatăl tău este foarte supărat de boală şi trage să moară, vino să-l moşteneşti.
– Eu am murit faţă de lume înainte de el; mort pe viu nu moşteneşte.

.

Un frate i-a spus avvei Cronie:

– Spune-mi un cuvânt.

– Când a mers Elisei prooroc la sunamiteancă, a văzut că nu avea nici o treabă cu nimeni. Atunci ea a zămislit şi a născut prin venirea lui Elisei (IV Împăraţi 4, 10).

– Care este tâlcul?

– Când sufletul veghează şi se adună din risipirea atenţiei, şi se leapădă de voile sale, atunci pune stăpânire pe el Duhul lui Dumnezeu. Şi atunci poate să nască, deşi este sterp.

.
Un frate l-a întrebat pe avva Cronie:

– Ce să fac cu uitarea care-mi înrobeşte cugetul şi mă face nesimţitor, până mă trage la păcat?
– Când au luat neamurile străine chivotul din pricina nelegiuirilor fiilor lui Israil, l-au tras până l-au dus în casa lui Dagon, dumnezeul lor, care atunci a căzut cu faţa în jos.

– Adică?

– Când ajunge să fie înrobit cugetul omului prin mijloacele lui însuşi, atunci e tras, până e dus în păcatul nevăzut.

.
L-a întrebat un frate pe avva Cronie:

– În ce chip ajunge omul la smerenie?

– Prin frica lui Dumnezeu.

– Şi prin ce faptă ajunge la frica lui Dumnezeu?

– După mine, să se înfrâneze de la tot lucrul, să se dedea trudei trupeşti, şi, după puteri, să se gândească la ieşirea sa din trup şi la judecata lui Dumnezeu.

.
A zis avva Cronie:

– Dacă nu mâna Moise oile sub muntele Sinai, nu ar fi văzut focul din rug (Exod 3, 2).

L-a întrebat un frate:

– Ce înseamnă rug?

– Rugul înseamnă fapta trupească. Este scris că împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse în ogor.

– Atunci omul n-ajunge la nici o cinste, fără trudă?

– Oricum, e scris: „cu ochii aţintiţi la începătorul şi împlinirea credinţei, la Iisus, care în locul bucuriei care era pusă dinaintea Lui, a răbdat crucea“ (Evrei 12, 2). Şi David zice şi el, „de voi da somn ochilor mei, şi pleoapelor mele adormire“ (Psalmi 131, v. 4) şi aşa mai departe.

.
Spunea avva Cronie: ne-a povestit avva Iosif Pelusiotul aşa: pe când locuiam în Sinai, era acolo un frate nu doar bun şi nevoitor, ci şi frumos cu trupul. Şi venea la biserică la slujbă cu un antereu vechi şi petecit. Atunci văzându-l că vine într-una aşa la slujbă, i-am zis:

– Frate, nu vezi fraţii, cum sunt îngeri la slujbă, în biserică; cum vii tu totdeauna aşa încoace?
– Iartă-mă, avvo, că nu am altele.

Atunci l-am luat la mine în chilie şi i-am dat un leviton şi ce-i mai trebuia, şi de atunci era îmbrăcat ca ceilalţi fraţi, şi arăta ca un înger. Au avut odată părinţii nevoie să trimită zece fraţi la împărat pentru o trebuinţă; şi l-au ales şi pe el printre cei trimişi. Cum a auzit el, a făcut metanie părinţilor, zicându-le:
– Iertaţi-mă, pentru Dumnezeu, că sunt robul unuia mare din cei de-acolo; şi dacă mă recunoaşte, îmi ia chipul călugăresc şi mă duce iarăşi ca să-i robesc.

După ce i-a înduplecat pe părinţi şi s-a dus, am aflat mai târziu de la cineva care-l ştia îndeaproape, că atunci când era în lume, fusese praefectus praetorii („şef al poliţiei“) la Roma; şi ca să nu-l recunoască şi să fie stânjenit de oameni, a găsit acel pretext. Atât de mult se sârguiau părinţii ca să fugă de slava şi de tihna lumii acesteia.

.

Sursa: www.pateric.ro