Hirotonirea întru episcop (2)

.

Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa lui, de către episcopii-delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia respectivă. Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două părti: ipopsifierea, adică chemarea candidatului (ipopsifiu) la treapta arhieriei, şi hirotonia propriu-zisă.

.
În seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După vecernie, ipopsifiul (cel chemat la arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rânduiala chemării. După binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la Dumnezeu să fie învrednicit „a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi". Cei doi arhierei întocmesc un proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi rugăciune către Dumnezeu.

.

Înainte de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se aduce de către doi diaconi între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu: „Şi ce crezi?", ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare mărturisirea de credinţă care cuprinde:
• Crezul în întregime;
• însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
• cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
• anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu;
• păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
• păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
• păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.

.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.

.
După începerea Sfintei Liturghii, candidatul, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...", iar arhiereii slujitori au rostit chemarea „Doamne , Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta arhieriei vine în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau, unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte, Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit arhiereu..."

.
Ajungând la uşile împărăteşti unde se află arhiereul protos, acesta îl binecuvintează de trei ori pe candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini îl iau pe candidat de mâini înconjurând Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte..."; după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat, îi pune pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului.

.
Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta, arhiereul-protos face trei cruci pe capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeu „de a fi învrednicit să ia jugul Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit, în acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii...", cerând ca să-l lumineze Dumnezeu cu harul Lui ca, atât el, cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta, să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.

.
Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei, iar protosul, dându-i succesiv: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra, întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne."

.
După ce primeşte cuvenitele felicitări, se continuă Sfânta Liturghie , iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.

.
După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice: „Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".

.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 3 (68) martie 2009 şi nr. 4 (69) aprilie 2009

Hirotonirea întru episcop (1)

.

Episcopul, ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf. Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. ἐπίσκοπος „episkopos” (lat. episcopus), şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos. Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă, întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la episcopul lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că "cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".

.

Funcţiunile administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt: arhiereu vicar, episcop vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh ecumenic. Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea.

.

Puterea şi drepturile episcopului:

• are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
• are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi episcopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
• are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
• are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
• are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
• are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
• are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.
.

Condiţiile pentru hirotonia episcopului:
• să fie creştin ortodox;
• să fie fost tuns monah;
• să fie fost hirotonit preot;
• să aibă recomandarea duhovnicului;
• să nu aibă impedimente canonice;
• să nu fie impus de puterea politică;
• să fie ales de Sinod Sinod;
• să nu fie mason;
• să nu aibă reputaţie proastă;
• să nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
• în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
• ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
• să nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată.
.

Interdicţiile şi limitările episcopului:
• nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
• nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
• nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
• nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
• nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
• nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
• nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
• nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
• nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 2 (67) februarie 2009

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (3)

.

Preotul, dacă va purta grijă de înfricoşata slujire a Sfintei Liturghii, va lua mare plată de la Dumnezeu, iar dacă nu va lucra cu luare aminte, să ştie că greşeşte de moarte şi va moşteni osânda cea veşnică.
.
14. Într-o biserică cu mai multe altare, la fiecare altar se poate sluji o Sfântă Liturghie în aceeaşi zi, însă la ore diferite şi nu de acelaşi preot slujitor.

.
15. Dacă se întâmplă preotului să se împreuneze cu soţia sa în noaptea dinaintea săvârşirii Sfintei Liturghii, nu mai îi este îngăduit să slujească în acea zi.

.
16. Dacă un preotul care slujeşte în sobor nu se împărtăşeşte, este dator să explice credincioşilor de ce nu s-a împărtăşit, pentru a nu-i sminti. Pentru a evita sminteala, preotul care nu se împărtăşeşte, mai bine să nu slujească.

.
17. La împărtăşirea credincioşilor şi mai ales a copiilor mici se întâmplă uneori să cadă din Dumnezeiasca Împărtăşanie pe haine. În această situaţie preotul trebuie să strângă cu grijă părticica căzută, iar haina, sau măcar bucata pe care a căzut, să o ardă şi apoi să o îngroape la piciorul Sfintei Mese.

.
18. Preotul este dator a învăţa pe cei ce se împărtăşesc ce să facă dacă vor voma (vărsa) în ziua împărtăşirii. Dacă după ce s-au împărtăşit au vărsat înainte de a mânca, vărsătura să fie îngropată la piciorul Sfintei Mese, iar dacă li s-a întâmplat după ce au mâncat, s-o îngroape la un loc curat. Cel ce a vomitat după împărtăşire se opreşte 40 de zile de la împărtăşanie, rostind psalmul 50 şi făcând 50 de metanii în fiecare zi, ori din ce pricină i s-ar fi întâmplat aceasta. Chiar dacă ar gândi că nu din cauza lui i s-a întâmplat aceasta, să înţeleagă că pricina sunt alte păcate ale sale pe care pesemne le-a uitat.

.
19. Când Sfântul Agneţ este pregătit pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite se afundă în Dumnezeiescul Sânge la Liturghia din Duminica premergătoare. Atunci preotul trebuie să aibă grijă să nu se atingă cu degetele de Sfântul Sânge din Potir; iar dacă s-a întâmplat aceasta să nu îndrăznească să se spele la spălător ci cu buretele să se şteargă până nu va rămâne nici o urmă.

.
20. Sfântul Agneţ, scos pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite, se aşează într-un chivot special (sau pe Sfântul Disc) pregătit pentru aceasta, iar preotul este dator să poarte de grijă să nu fie mâncat de vreo vietate, să nu mucegăiască şi să nu curgă din Dumnezeiescul Sânge.

.
21. Dacă mucegăieşte Sfântul Agneţ în răstimpul de la pregătirea lui până în ziua slujirii, aceasta se întâmplă din neluarea aminte a preotului şi el trebuie obligatoriu consumat.

.
22. Dacă preotul la slujirea Liturghiei Darurilor Mai Înainte Sfinţite constată că Sfântul Agneţ s-a uscat prea tare, trebuie să zăbovească puţin până când acesta se va fi înmuiat suficient ca să poată fi fărâmat şi aşa să împărtăşească pe credincioşi.

.
23. Dacă va cădea din vinul ce s-a pus peste Dumnezeiescul Agneţ, să se strângă cu luare aminte cu un prosop curat, iar după arderea prosopului să se îngroape la piciorul sfintei mese. Cu toate că vinul nu se transformă în Sfântul Sânge, există riscul ca împreună cu vinul să cadă şi părticele din Sfântul Agneţ.

.
24. Venind la împărtăşire mulţi credincioşi, preotul să nu îndrăznească nicidecum să mai adauge vin în Potir după sfinţirea Darurilor.

.
25. Greşeşte de moarte preotul care îndrăzneşte să împărtăşească credincioşii folosind pentru fiecare în parte altă linguriţă, manifestându-şi astfel propria necredinţă.

.
Pentru toate acestea preotul este dator să se spovedească la duhovnic sau la episcopul său fără să amâne sau să se lenevească şi nicidecum să îndrăznească să mai slujească fără canon şi dezlegare.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 4 (81) aprilie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (2)

.

Preotul trebuie să slujească cu mare grijă şi cutremur pentru a nu i se întâmpla din cele de mai jos, iar dacă i se va întâmpla ceva, să plângă şi să se tânguiască pentru neîndemânarea lui şi neapărat să se spovedească la episcopul locului de la care va lua canon pentru greşeală. Canonul să se silească să-l facă cu toată inima spre curăţirea, mântuirea şi îndreptarea greşelii lui. Iar fără de spovedanie şi canon să nu îndrăznească nicidecum a mai sluji pentru a nu se pedepsi ca nebăgător de seamă şi batjocoritor de cele sfinte.
.
7. Dacă din neatenţia preotului va cădea o picătură din Dumnezeiescul Sânge pe pardoseala bisericii, se socoteşte păcat de moarte. Deîndată preotul va trebui să se plece şi să şteargă cu limba, iar apoi să radă scândura sau piatra şi tot ce va curăţa să ardă şi apoi să îngroape la piciorul Sfintei Mese. Dacă pardoseala este din gresie sau marmură lucioasă şi nu se poate răzui, să pună spirt pe suprafaţa respectivă şi, aprinzându-l să îl lase să ardă tot.

.
8. Dacă va cădea din Dumnezeiescul Sânge pe acoperământul Sfintei Mese, pe Antimis, pe procoveţe sau pe sfintele veşminte, preotul întâi să le sugă bine cu gura şi după aceea să le şteargă bine cu buretele. Iar după ce se va sfârşi slujba, să le spele de mai multe ori cu apă deasupra vasului pentru anafură şi de va fi cu putinţă să bea apa sau să o toarne în locul de la piciorul Sfintei Mese.

.
9. Dacă, după sfinţire se va vărsa Dumnezeiescul Sânge din potir, preotul să se împărtăşească cu cât de puţin a rămas şi cu acela să săvârşească slujba, iar dacă nu va mai rămâne nimic, să toarne vin şi puţină apă spunând în taină cele ce se cuvine de la Proscomidie şi apoi de la sfinţire cele ale Dumnezeiescului Sânge să se împărtăşească. Pentru strângerea Dumnezeiescului Sânge vărsat se va face întocmai cum s-a arătat mai sus.

.
10. Dacă vor năvăli cei de alt neam, eretici, păgâni, ucigaşi sau vrăjmaşi în vremea când slujeşte preotul şi nu va putea să săvârşească slujba, să potrivească (să consume) Sfintele ca să nu rămână şi să fie batjocorite de duşmani şi apoi, dacă va putea, să fugă. Dacă însă nu va putea să fugă şi va fi omorât, va primi cununa muceniciei.

.
11. Dacă va lua foc biserica, dacă va fi cutremur sau furtună sau din altă întâmplare va cădea biserica, preotul să ia antimisul şi Sfintele şi, ieşind din biserică, într-un loc de cinste pe acelaşi antimis să continue Sfânta Liturghie până la sfârşit.

.
12. Dacă după sfinţirea pâinii şi a vinului se va întâmpla prin minune ca pâinea să se arăte carne aievea sau în chip de prunc sau vinul aievea în chip de sânge, preotul să nu se împărtăşească cu ele ci să aştepte o vreme până când vor reveni la chipul pâinii şi vinului şi abia atunci cu acestea să se împărtăşească pentru că adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos sunt. Dacă însă nu se va întâmpla asta, să ia alt agneţ sau alt vin, după caz, să zică cele ale Proscomidiei şi ale sfinţirii şi aşa să se împărtăşească, iar Sfintele în chip de carne şi sânge să le îngroape la piciorul Sfintei Mese.

.
13. Preotul este dator ca în fiecare sâmbătă şi duminică şi sărbătoare mare a sluji Sfânta Liturghie pentru a nu lipsi pe credincioşi de a primi acest mare dar, iar dacă nu va sluji să ştie că este păcat de moarte. În aceeaşi zi, la aceeaşi Sfântă Masă, se poate săvârşi numai o singură Sfântă Liturghie.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 3 (80) martie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (1)

.

1. Preotul este dator ca la slujirea Sfintei Liturghii să aducă Darurile din pâine şi vin de cea mai bună calitate. Altfel să nu îndrăznească a sluji, după cuvântul: „Cu frică mântuirea voastră lucraţi”. Să ia aminte la această slujire înfricoşătoare şi să se nevoiască să lucreze lucrul cel bun ca să nu pătimească cumplit după cuvântul proorocului: „Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului fără de grijă”. Preotul este dator ca la săvârşirea Proscomidiei să verifice ca pâinea adusă să fie din grâu, nestricată, nemucegăită sau mâncată de şoareci şi să nu fie azimă (nedospită) sau nesărată.

.
Dacă va descoperi una din acestea înainte de sfinţirea ei sau în timp ce când zice cele ale sfinţirii, să o înlocuiască cu altă prescură proaspătă şi de grâu curat şi să zică în taină cele ale Proscomodiei peste Agneţ, iar dacă nu va avea altă prescură să nu îndrăznească nicidecum să mai slujească.

.
Dacă va observa însă aceasta după prefacere, să ia altă prescură şi să zică cele ale Proscomidiei asupra ei, şi, după obicei, să săvârşească iarăşi sfinţirea, iar primul Agneţ să îl consume după potrivirea Sfintelor.

.
2. Dacă, în timpul Sfintei Liturghii, înainte de sfinţirea Trupului şi Sângelui Domnului preotul se va îmbolnăvi grav încât nu va mai putea să continue sau va fi pe moarte, să înceteze slujirea.

.
Dacă este de faţă alt preot coslujitor, el trebuie să continue Sfânta Liturghie, iar dacă cel bolnav nu va muri, să se împărtăşească şi el.

.
Dacă însă nu va fi alt preot care să continue slujba, a doua zi alt preot, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi potrivirea Sfintelor, să consume şi darurile rămase la proscomidiar însă nu ca pe Trupul şi Sângele lui Hristos, ci ca pe o pâine şi un vin binecuvântat; iar dacă apucaseră a fi sfinţite, ele să fie consumate de un alt preot după săvârşirea Sfintei Liturghii împreună cu cele sfinţite în ziua respectivă.

.
3. Dacă începută fiind slujba, un catehumen nebotezat sau orice alt creştin va fi pe moarte, iar preotul va fi la săvârşirea proscomidiei sau la Liturghie până la Vohodul cel Mare, şi va fi chemat, să meargă să săvârşească botezul şi împărtăşirea spre nădejdea mântuirii muribundului. În acest timp în biserică se va citi din Apostol, Psaltire sau din canoane până la întoarcerea preotului pentru continuarea Sfintei Liturghii.

.
Dacă însă situaţia va fi după Vohodul Mare, preotului nu îi mai este îngăduit să iasă din biserică nicidecum, lăsând pe bolnav în purtarea de grijă a lui Dumnezeu până la terminarea Sfintei Liturghii.

.
4. Dacă Sfânta Împătăşanie ce se păstrează uscată pentru împărtăşirea bolnavilor se mucegăieşte sau se strică în vreun fel oarecare, preotul este dator să o amestece cu vin dulce şi să o consume, iar de nu va fi cu putinţă să o consume, să o îngroape la piciorul Sfintei Mese, în locul special amenajat.

.
5. Dacă va îngheţa iarna Dumnezeiescul Sânge în potir, preotul va încălzi procoveţele pe la foc să învelească cu ele sfântul potir până se va dezgheţa sau apă fierbinte turnând împrejurul Sfântului Potir cu mare luare aminte să nu cadă în el din acea apă făcând aceasta până ce se va dezgheţa.

.
6. Dacă va îngheţa Sfântul Agneţ pe disc încât preotul să nu-l poată frânge, să pună un vas cu cărbuni aprinşi (un mic reşou) pe sfânta masă, iar Dumnezeiescul Agneţ, aşezând din nou steluţa şi acoperindu-l cu procovăţul, să-l ţină deasupra până ce se va dezgheţa.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 2 (79) februarie 2010

Divorţul

.

Întruparea Mântuitorului a deschis drumul pentru nimicirea păcatului prin iubire. Iubirea aproapelui înseamnă şi răspunderea pentru mântuirea sufletului lui. Cu atât mai mult se cere acest lucru într-o căsătorie, unde jertfa pentru mântuirea sufletului celuilalt este mai presus de orice. Iubirea unui soţ pentru celălalt face ca iertarea greşelilor lui să nu fie o simplă trecere cu vederea sau o nesocotire a greşelii, ci o iertare ziditoare, spre mântuirea lui. Divorţul este practic o constatare a distrugerii iubirii, din pricina egoismului care nu lasă loc iertării.

.

Mântuitorul zice celor ce îi spuneau că Moise le-a dat voie să se despartă cu uşurătate de femeile lor: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19, 6), iar prin gura Sfântului Apostol Pavel zice: „legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea" (1 Cor. 7, 27) şi „celor căsătoriţi nu eu, ci Domnul le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" (1 Cor. 7, 10). Domnul adaugă însă o îngăduinţă: „în afară de pricină de desfrânare" (Mt. 19, 9).

.

Sfânta Taină a Cununiei uneşte aşadar pe cei doi miri până la moarte, divorţul nefiind îngăduit decât în împrejurări excepţionale:
• când unul dintre soţi atentează la viaţa celuilalt prin bătăi, lovituri periculoase, înfometare, împingere către suicid, claustrare, îngrozire şi ameninţare, toate făcute cu scopul ca moartea celuilalt să nu fie pusă în seama lui;
• când unul din soţi cade în apostazie;
• când unul din soţi cade în adulter. După dumnezeiescul Grigorie Teologul şi soţia are dreptul să-şi lase soţul care preacurveşte însă adaugă că mare dragoste arată acela dintre soţi care, din iubire de Dumnezeu, iartă pe cel ce a greşit, căci scris este: „vor fi amândoi un trup" (Mt 19, 5); însă, după legiurile împăratului Justinian, cel ce a căzut în preacurvie se trimite la mănăstire doi ani pentru pocăinţă, chiar dacă este bărbatul în cauză, după care cei doi vor rămâne împreună, căci celui înşelat nu i se dă posibilitatea altei căsătorii. În cazul în care cel aflat la pocăinţă în mănăstire moare mai înainte de împlinirea celor doi ani, celălalt este obligat să se călugărească (canonul 48 apostolic din Pidalion).
• când unul dintre soţi sileşte sau provoacă avortul, căci anulează scopul de căpătâi al căsătoriei şi pentru că avortul este crimă împotriva copilului nevinovat, dar şi pentru că riscul morţii femeii este foarte mare;
• dacă unul dintre ei se opune procreerii;
• când unul din soţi sileşte pe celălalt la perversiuni sexuale (sodomie, onanie, prostituţie);
• pentru pricina neputinţei (impotenţă) sau refuzul îndeplinirii datoriilor conjugale (nu se referă la neînţelegerile dintre soţi);
• pentru pricină de alienaţie mintală incurabilă;
• în cazul dispariţiei unuia dintre soţi de la domiciliu mai mult de 10 ani pe timp de război.

.
Divorţul se aplică obligatoriu în cazul în care se constată rudenia de sânge, cuscria, rudenia spirituală (au fost botezaţi împreună, la aceeaşi slujbă, cu aceeaşi apă - din acest motiv băieţii se botează separat şi fetele separat).

.
Este mare păcat înaintea lui Dumnezeu a divorţa cineva pe motivul că soţul (soţia) nu a adus zestrea promisă sau din cauza sărăciei în care trăiesc cei doi.

.
În Biserica noastră divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesaţi să se căsătorească a doua oară. Cererea trebuie însoţită de actul eliberat de judecătorie prin care a fost obţinut divorţul civil.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (64) noiembrie 2008

Mirungerea

.

Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându‑i‑se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.

.

Ce este Sfântul şi Marele Mir
Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. Sfântul şi Marele Mir este obţinut din ­untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor ru­găciuni speciale.

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. Gru­pări precum „Biserica Orto­doxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.

.
Desfăşurarea slujbei
După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Du­hu­lui Sfânt! Amin!”. În practica veche a ­Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior re­nunţându‑se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.

.
Îndrumări practice
După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.

Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.

Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă, în loc pomeniri, şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.

Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008

Sfânta Aghiasmă mare şi mică

.

Semnificaţia aghiasmei

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.

Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

.

Felurile Aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.

Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.

Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.

Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.

Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

Prescurile şi Sfânta Anafură

.

Despre prescuri.
La Sfânta Liturghie se folosesc 5 prescuri din care preotul săvârşeşte rânduiala Proscomidiei (pomenirea credincioşilor şi pregătirea cinstitelor daruri) înainte de începerea Sfintei Liturghii. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ, care la Sfânta Liturghie se preface în Trupul Mântuitorului. Din cea de a doua se scoate părticica pentru Maica Domnului, iar din a treia se scot 9 părticele pentru cele 9 cete al sfinţilor. Ultimele două sunt pentru pomenirea credincioşilor: din a patra se scot părticele pomenindu-se creştinii vii, iar din a cincea pomenindu-se cei adormiţi.

Prescurile folosite la Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credincioasă şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie văduvă. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, prescurile se fac numai din făină, apă şi sare, fără drojdie. În locul drojdiei, pentru fermentare se folosesc bucăţele de aluat uscat rămase de la prescurile precedente. Prescurile trebuie să fie bine crescute, coap­te şi proaspete. Nu se folosesc niciodată prescurile crude sau cele atinse de mucegai sau de şoareci.

.

Ce este Sfânta Anafură.
Sfânta Anafură este pâinea sfinţită prin binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie în timpul cântării Axionului. În fapt, bucăţelele de anafură care se binecuvintează sunt ceea ce rămâne nefolosit din cele 5 prescuri din care s-au scos părticelele, iar când nu este de ajuns pentru toţi credincioşii, este îngăduit să se adauge pâine. Anafura se mai numeşte ­“antidoron”, adică “în loc de dar”, pentru că se împarte la sfârşitul Sfintei Liturghii spre mângâierea şi sfinţirea credincioşilor care nu se pot împărtăşi cu Trupul şi ­Sângele ­Mântuitorului.

.

Cum se ia Sfânta Anafură.
Sfânta Anafură se ia, închinându-ne cu semnul Sfintei Cruci:

• de toţi cei care s-au împărtăşit, după Sfânta Împărtăşanie;

• de cei cărora le este îngăduit, în fiecare zi, de obicei dimineaţa, fie la biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii, fie acasă;

• întotdeauna înainte de aghiasma mică;

• după aghiasma mare, când credinciosul a primit binecuvântare pentru a lua aghiasmă mare, sau în perioada 5-14 ianua­rie, când tot creştinul are binecuvântare de a lua aghiasmă mare;

• numai pe nemâncate, adică numai de cei care nu au mai mâncat şi băut nimic după miezul nopţii precedente.

.

Nu este îngăduit a lua Sfânta Anafură:

• cei care trăiesc în desfrânare;

• soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;

• femeile în perioada lunară şi bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă.

Dacă anafura, fiind păstrată rău, a mucegăit, ea nu se aruncă, ci trebuie arsă şi îngropată în locul amenajat special al bisericii, sau la alt loc curat, ca orice lucru sfinţit.

.

Scoaterea de părticele.
În rânduiala Sfintei Proscomidii există posibilitatea de a se pomeni şi a scoate părticele pentru creştinii în viaţă, cu cereri speciale către Dumnezeu sau pentru mulţumire. Greşit procedează unii preoţi care, după ce pomenesc credincioşii şi scot părticică pentru aceştia, după rânduiala de mai sus, le dau această părticică acasă. Cu atât mai grav este dacă părticelele scoase pentru vrăjmaşi, de exemplu, “credinciosul” le cere pentru a le folosi în scopuri rele sau practici vrăjitoreşti.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (52) Noiembrie 2007

Cum se fac metaniile

.

1. Metaniile şi semnificaţia lor

Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală.

Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.

.

2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea

În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa‑numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.

Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, ros­tind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie atingând cu ge­nunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.

Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.

Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mare (sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.

.

3. Când nu se fac metanii

Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.

Metanii mari nu se fac:

- după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);

- la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;

- în biserică, de la vecernia din Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;

- de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie).

.

4. Ce nu este permis când facem metanii:

- nu se sărută pământul;

- nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;

- metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;

- la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;

- întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;

- la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;

- metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;

- metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“;

- metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);

- Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Slujba Litiei şi litia

.

Slujba Litiei se săvârşeşte unită cu Vecernia cea Mare şi are două părţi. Prima parte este o rugăciune stăruitoare care a şi dat numele întregii slujbe. Cuvântul „litie“ vine de la grecescul liti, care înseamnă rugăciune de implorare, plină de umilinţă. Această primă parte se săvârşeşte în pronaosul bisericii. Ieşirea preotului împreună cu credincioşii din naos în pronaos simbolizează alungarea protopărinţilor Adam şi Eva din rai şi este urmată de rugăciunea de pocăinţă pentru redeschiderea cerului şi a milostivirii dumnezeieşti la care chemăm mijlocirea tuturor Sfinţilor. De aceea aici se pomeneşte un mare număr de sfinţi, începând cu Maica Domnului şi continunând cu Sfinţii Îngeri, Sfântul Ioan Botezătorul, Apostolii, Ierar­hii, Mucenicii, Cuvioşii şi Sfinţii pomeniţi în ziua respectivă.

.

În a doua parte, preotul şi credincioşii se întorc în naosul bisericii, unde sunt aşezate în chipul crucii, pe o masă, patru feluri de daruri: pâine (cinci pâini), grâu, vin şi untdelemn. Pâinile care se binecuvântează simbolizează cele cinci pâini pe care Mântuitorul le‑a binecuvântat, înmulţindu‑le în chip minunat şi săturând cu ele în pustie cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii (Luca 9, 12‑17). Grâul, vinul şi untdelemnul ce se aduc la Litie şi se binecuvintează împreună cu pâinile reprezintă prinosul sau ofranda adusă de noi lui Dumnezeu din roadele de căpetenie ale pământului (ce alcătuiesc hrana noastră principală), având ca model jertfa adusă de către Abel şi de către evrei în Templul Legii Vechi. Când aducem aceste ofrande, cerem ca Dumnezeu să le binecuvânteze şi să le înmulţească în toţi anii „în satul acesta, ţara acesta şi în toată lumea“, iar „pe credincioşii care vor gusta din ele să‑i sfinţească“.

.

Preotul împarte apoi cele cinci pâini în bucăţele mici, pe care le stropeşte cu vinul binecuvântat. Aceste bucăţele poartă numele de „litie“ şi sunt dăruite celor din biserică la sfârşitul slujbei de către preot, care spune: „Ajutorul meu de la Domnul, Cel Ce a făcut cerul şi pământul“. Litia se împarte spre întărirea credincioşilor în timpul privegherii. Se presupune că cei ce participă la priveghere se împărtăşesc la Sfânta Liturghie şi deci asta ar fi ultima gustare până dimineaţa. De aceea s‑a păstrat rânduiala ca după litie nimeni să nu mai bea şi să nu mai mănânce nimic în acea seară. Cu excepţia faptului că litia nu se ia obligatoriu „pe nemâncate“, precum anafura, cei opriţi a lua sfânta anafură nu pot lua nici litie.

.

Litia rămasă de seara nu se mănâncă cu mâncare a doua zi, ci se ia ca şi anafura. Uleiul, vinul şi grâul nu se binecuvântează a doua oară la o altă slujbă.

.

Cei ce iau litia cu credinţă sunt izbăviţi de friguri şi de multe alte rele.

.

Uleiul binecuvântat la slujba Litiei se foloseşte la miruirea celor prezenţi la slujbă, iar grâul se păstrează şi se amestecă de preot cu grâul ce se seamănă în ţarină, la rugăciunea de binecuvântare a semănatului pentru sporirea recoltei.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 12 (53) Decembrie 2007

Paraclisierul

.

Paraclisierul e bărbatul însărcinat cu ordinea şi curăţenia bisericii, a curţii acesteia, a clopotniţei etc, îndeplinind şi activităţi neclericale necesare oficierii cultului. Prin excepţie, în mănăstirile de maici această ascultare o are o maică.

.
„Paraclisier" (paracliser, ţârcovnic) vine din grecescul „para-(e)clisiarh, "cel de pe lângă biserică". In vechime şi în mănăstiri sarcinile paraclisierului erau împărţite mai multor persoane: aprinzător de candele, canonarh, clopotar, deşteptător şi de paraclisierul propriu-zis, cu ascultare în Sfântul Altar.

.

La biserica de parohie, paraclisierul se alege dintre credincioşii mai în vârstă şi care au timpul necesar să se ocupe de îngrijirea bisericii. El trebuie ales de preot dintre cei chibzuiţi şi blânzi, cu o familie model pentru parohieni.

.

Datoriile paraclisierului:
• să facă trei metanii când intră prima dată în zi în Sf. Altar şi când pleacă la sfârşit, însă fără a săruta Sf. Masă;
• să facă curăţenie în biserică în fiecare săptămână cel puţin o dată, iar gunoiul să-l ardă într-un loc special amenajat lângă biserică;
• să aprindă candelele şi lumânările la începutul slujbei şi să le vegheze cu multă grijă şi evlavie;
• să se îngrijească permanent ca lumina să fie potrivită, fără să scoată fum, iar feştila să fie în mijlocul candelei, ca să nu crape paharul;
• să menţină candelele curate, spălându-le ori de câte ori e nevoie şi aruncând restul de ulei într-o groapă special amenajată lângă biserică;
• să se îngrijească de încălzirea bisericii;
• să aibă prosoape curate pentru curăţatul icoanelor, catapeteasmei, strănilor, tetrapoadelor, sfeşnicelor etc.
• să cunoască rânduiala slujbei, pentru a da preotului cădelniţa aprinsă la vreme, a fi pregătit să iasă cu lumânarea la vohoade, a aşeza analogul pentru citirea Evangheliei, a da apa caldă, a trage clopotele şi a bate toaca la momentele potrivite;
• să taie prescurile rămase de la Proscomidie, spre a fi binecuvântate ca anafura;
• să aibă o ţinută cuviincioasă şi el însuşi să fie curat.

.

Paraclisierul nu are voie:
• să folosească la candele ulei rânced sau de proastă calitate, nici ulei sfinţit la Sf. Maslu sau de la Litie;
• să bârfească pe preot, smintind parohienii;
• să bea sau să mănânce în Sf. Altar;
• să aducă în Sf. Altar altceva în afară de ulei, prescuri, vin, lumânări, tămâie şi cărbune;
• să se atingă de Sf. Masă sau să treacă prin faţa ei;
• să schimbe acoperămintele de pe Sf. Masă (aceasta o face numai preotul):
• să atingă sau să mute Sf. Potir, Sf. Disc, Sf. Evanghelie, Sf. Antimis, linguriţa, copia etc;
• să umble la Chivot sau să poarte Sf. Trup şi Sânge al Mântuitorului;
• să se atingă de Proscomidiar sau de Darurile aduse în acest loc;
• să stea în Sf. Altar fără de vreo trebuinţă;
• să vorbească în timpul slujbei, deranjând preotul;
• să mai intre în Altar dacă a făcut păcate grele: beţii, desfrânări etc.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 6 (71) iunie 2009

Sfânta Liturghie

.

„Sfânta Liturghie este Taina Tainelor, Sfinţirea Sfinţirilor, adevărat Sfântul Sfintelor, a toate săvârşirilor săvârşire, începătoare de săvârşire şi săvârşitoare.” (Sfântul Simeon al Tesalonicului)

.
Cuvântul Liturghie vine din limba greacă şi înseamnă o slujbă sau lucrare comună, de interes public. De-a lungul timpului, Dumnezeiasca Liturghie a fost cunoscută sub mai multe denumiri: frângerea pâinii, Cina Domnului, paharul binecuvântării, euharistia, aducerea (prosfora, termen sinonim cu anafură), taină sau mister, jertfă, sfânta slujbă, adunare.

.
Sfânta Liturghie are un dublu scop: primul, sfinţirea Darurilor de Jertfă – adică prefacerea pâinii şi vinului în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi al doilea, sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.
.
Instituirea Sfintei Jertfe a avut loc la Cina cea de Taină săvârşită de Însuşi Mântuitorul cu ucenicii Săi înainte de Sfintele Patimi (cu o zi înainte de Paştele iudaic): „Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Noului Legământ, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.”(Matei 26, 26-28) „Aceasta faceţi spre pomenirea Mea.” (1 Corinteni 11, 24)
.

Împlinind această poruncă, Sfinţii Apostoli săvârşeau în fiecare duminică Jertfa Mântuitorului în chip nesângeros, rugându-se îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în Însuşi Sfântul Său Trup şi Sânge cu care apoi se împărtăşeau. Cea mai cunoscută şi folosită formă a Liturghiei până în secolul IV a fost Liturghia Sfântului Apostol Iacov. Deoarece circulau foarte multe variante ale acestei rânduieli de slujbă, Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) şi, mai apoi, Sfântul Ioan Gură de Aur (începutul sec. V), folosindu-se de variantele existente, au alcătuit fiecare câte o Liturghie care să poată fi folosită fără schimbare în toată Biserica. După ei, Sfântul Grigorie Dialogul (începutul sec.VII) alcătuieşte Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite.

.
În cursul vremii, în Biserica Ortodoxă au mai circulat şi alte forme ale Liturghiei, însă cele trei enumerate mai sus s-au impus şi răspândit pretutindeni, astfel încât aproape numai ele se săvârşesc.

.
Dintre ele, cel mai des se foloseşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare se săvârşeşte numai de zece ori în an, iar a Sfântului Grigorie Dialogul (care nu este o Liturghie completă deoarece se folosesc Sfintele Taine deja sfinţite la o Liturghie precedentă, scopul ei fiind numai acela de a se împărtăşi credincioşii în timpul Postului când nu se face Liturghie) se face numai în Postul cel Mare.

.

Sfânta Liturghie se poate săvârşi o singură dată pe zi de acelaşi slujitor (preot sau episcop). De asemenea, indiferent de săvârşitor, într-un altar nu se poate sluji decât o singură Sfântă Liturghie într-o zi. „Această unicitate a Sfintei Jertfe (una singură în zi) înseamnă numai o moarte a lui Hristos, care moarte a luat-o pentru noi, şi numai o patimă a Lui pe care odată a răbdat-o pentru noi.” (Liturghier, Povăţuiri)

.
Sfânta Liturghie se săvârşeşte de regulă dimineaţa, pe la ceasul al treilea din zi, adică în jurul orei 9 dimineaţa. Excepţie de la această regulă sunt: luni şi marţi din prima săptămână a Postului Paştelui, Vinerea Patimilor, Vinerea dinaintea Crăciunului şi Bobotezei când acestea cad Duminica sau luni, în miercurea şi vinerea din Săptămâna Brânzei.
.
Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai de arhierei şi preoţi care nu sunt opriţi de a sluji, prin impedimente morale sau canonice. Preotul poate sluji singur sau cu diacon, iar arhiereul slujeşte de obicei înconjurat de sobor de preoţi şi diaconi. Diaconul nu poate sluji Sfânta Liturghie singur niciodată.
.

Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai în biserică, paraclis sau capele sfinţite, care au Antimis, şi anume în Sfântul Altar.

.
Se poate sluji Sfânta Liturghie şi afară din biserică (însă tot pe Sfântul Antimis) în cazuri excepţionale: la hramuri, la sfinţiri de biserici şi pe câmpul de luptă, având binecuvântarea episcopului pentru aceasta.

.
Sfântul antimis (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată icoana Punerii în Mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de Sfinte Moaşte. Sfântul Antimis este sfinţit, semnat şi dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei.
.
Pentru săvârşirea Sfintei Liturghii sunt necesare următoarele: Sfântul Antimis, sfintele veşminte, sfintele vase (potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, buret, vas pentru căldură), Procoveţe, prescuri (de regulă cinci), vin curat din struguri, apă curată, cădelniţă şi tămâie. Sunt necesare de asemenea cărţi de slujbă: Sfânta Evanghelie şi Liturghier pentru preot, Apostol, Catavasier sau Liturghierul de strană pentru cântăreţ. Obligatoriu pentru a săvârşi Sfânta Liturghie este nevoie de două lumini pe Sfânta Masă şi una la Sfânta Proscomidie (acestea pot fi candele sau lumânări).

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 11 (76) noiembrie 2009, nr. 12 (77) decembrie 2009

Coliva şi prinoasele

.

Coliva este o ofrandă care se aduce spre sfinţirea credincioşilor, în cinstea sfântului zilei sau la pomenirea celor adormiţi şi este făcută, în principal, din grâu fiert. Coliva simbolizează credinţa noastră în nemurirea sufletului, adică în înviere şi în viaţa veşnică. Aceasta după cuvântul Mântuitorului, care spune: “Amin, amin grăiesc vouă, bobul de grâu căzând pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă va aduce” (Ioan 12, 24).

.

Prima atestare a obiceiului de a pregăti colivă din grâu fiert este tocmai din secolul IV. Împăratul roman Iulian Apostatul, în prima săptămână a postului mare, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sânge de la jertfele idoleşti. Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s‑a arătat în vedenie episcopului cetăţii, spunându‑i să îi înveţe pe creştini să nu guste din alimentele spurcate, ci, în loc, să prepare colivă.

.

Coliva se face în general din grâu fiert, însă se poate face şi din fructe şi alte produse. Coliva din grâu se prepară ameste­când grâul fiert cu zahăr sau miere, arome şi miez de nucă. Îndulcirea colivei simbolizează dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în Dumnezeiasca Lumină. Coliva împodobită cu bomboane sau miez de nucă în semnul sfintei cruci simbolizează purtarea crucii de către creştini. În anumite zone ale ţării se obişnuieşte şi aducerea la biserică a unor “colive” din fructe şi dulciuri.

.

Prinoasele sau ofrandele sunt daruri pe care credincioşii le aduc la biserică drept jertfă, după modelul celei dintâi jertfe aduse de Abel, fiul lui Adam. În diferite momente ale anului se obişnuieşte aducerea de diverse prinoase:

• de Paşti se aduc ca prinoase carne, brânză şi ouă roşii;

• la Schimbarea la Faţă a Domnului se aduc prinoase din primii struguri copţi, iar

• la vremea coacerii diferitelor fructe se aduc prinoase din fiecare; de asemenea, înainte de seceriş se aduc spice de grâu.

.

Pentru toate acestea, preotul rosteşte o rugăciune anume de binecuvântare la sfârşitul slujbei, după împărtăşirea credincioşilor.

.

Se mai obişnuieşte aducerea ca pârgă de mere şi pere dulci de Sfântul Ilie şi ouă roşii la Înălţare.

.

Pentru că sfintele canoane nu îngăduie credincioşilor a mânca în biserică, după în­cheierea slujbei, prinoasele se împart la ieşire.

.

Este rânduit ca nimeni să nu guste struguri înainte de binecuvântarea lor la biserică, la praznicul Schimbării la Faţă, iar cei ce nu respectă această regulă se opresc a mânca struguri toată luna august. Tot ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, după ce primele poame sunt binecuvântate la biserică, înainte de a le gusta, credinciosul se cuvine să rostească, în particular, Psalmul 33.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 2 (55) Februarie 2008

Pregătirea preotului pentru Sfânta Liturghie

.

Cel mai mare dar pe care ni l-a dat Bunul Dumnezeu este lucrarea prin care omul vine în contact nemijlocit cu Însuşi Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, Îl poartă în mâini pe Cel Necuprins, se împărtăşeşte cu Cel Nefăcut şi Îl împarte credincioşilor pe Împăratul împăraţilor. Este cea mai înfricoşătoare taină: a împreună petrecerii făpturii cu Ziditorul său, prin bunăvoinţa şi iubirea Celui Atotputernic, a negrăitei smerenii a Celui Preaînalt Care Se coboară în inima omului ridicându-l şi îndumnezeindu-l.

.
Dacă mireanului care se împărtăşeşte i se cere o riguroasă şi îndelungă pregătire trupească şi sufletească, cu atât mai mult i se cere celui care săvârşeşte Sfânta Liturghie o pregătire continuă pentru a fi gata în orice moment pentru această slujire.

.

.

Pregătirea sufletească

.
Pregătirea sufletească cuprinde: pacea sufletului, mărturisirea păcatelor şi rugăciunea personală.

.

Aşadar preotul slujitor trebuie:

• să nu aibă ură, mânie sau dorinţă de răzbunare împotriva cuiva şi să fie împăcat cu toată lumea;

.
• să nu aibă alte gânduri rele (de supărare, de mâhnire, de trândăvie, de desfrânare etc.);
De va îndrăzni să slujească având asemenea patimi, după Pravila de la Govora, se va opri 60 de zile de la slujire, făcând zilnic 50 de metanii până se va îndrepta.

.
• să fie spovedit, chiar dacă nu a făcut păcate grele;
Şi preotul, om fiind, poate face multe din păcatele aparent mici: îmbuibarea pântecelui, beţia, mândria, minciuna, atitudinea părtinitoare, smintirea credincioşilor, neglijenţa faţă de lucrurile bisericii, lipsa de râvnă în povăţuirea credincioşilor etc.

.
• să săvârşească mai înainte măcar slujba Utreniei;
Să se ştie însă că preotul este dator a săvârşi toate cele Şapte Laude.

.
• să-şi împlinească mai înainte cu evlavie şi cu luare aminte pravila personală de rugăciune şi anume: Rânduiala Sfintei Împărtăşiri, Canonul Îngerului Păzitor, Acatistul şi Paraclisul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Mântuitorului, Rugăciunile de dimineaţă şi de seară şi, după caz, închinăciuni şi metanii câte va putea.

.
Pentru cei mai râvnitori se recomandă privegherea cu rugăciuni şi citiri sfinte, în toată noaptea premergătoare slujirii sau cât vor putea.

.

.

Pregătirea trupească

.
Preotul slujitor este dator la:
• înfrânare de la împreunarea trupească cu soţia (pentru clericul căsătorit) trei zile înainte de slujire cât şi în noaptea următoare slujirii;

.
• înfrânare de la orice mâncare şi băutură în dimineaţa zilei în care va sluji;
Vechile pravile rânduiau ca preotul slujitor chiar să ajuneze în ziua dinaintea săvârşirii Sfintei Liturghii. Cel ce din neputinţă nu va putea ajuna, să evite însă mâncarea multă şi băutura şi să nu mănânce nicidecum după ceasul 3 din noapte (ora 21.00) pentru a evita tulburările, visele păcătoase şi poluţia care vin în timpul somnului din acestea. Se recomandă de asemenea preotului să nu se spele pe dinţi dimineaţa, ci seara, pentru a nu înghiţi din greşeală apă şi să nu mestece gumă înainte de slujire. Fumatul este cu desăvârşire interzis.

.
• curăţenie trupului.
În afară de curăţenia corpului, preotul trebuie să aibă hainele curate şi îngrijite. Veşmintele liturgice să fie curate şi întregi, să nu fie pătate şi rupte, căci "greşeşte de moarte înaintea Domnului dacă vor fi altfel".

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 1 (78) ianuarie 2010

Cununia

.

Cununia este taina prin care mirele şi mireasa, după chipul marii taine a unirii dintre Hristos şi Biserică, se unesc din iubire, pentru veşnicie, spre naştere şi creştere de prunci şi spre mântuire.

.

Spune Sfântul Simeon al Tesalonicului: „Nunta este darul lui Dumnezeu, dat după neputinţa noastră pentru facerea de copii până ce va sta această lume care este însoţită cu stricăciunea. Dumnezeu n-a voit ca starea noastră să fie precum cea dobitocească, din curgere scârbicioasă, dar pentru că ne-am făcut muritori de voia noastră, a lăsat starea neamului nostru tot într-acest chip a se lucra ca şi la dobitoace, ca să cunoaştem la ce am ajuns. Aceasta se va urma până ce va învia şi va face firea noastră nemuritoare Cel fără de stricăciune, Care a şi murit şi a înviat pentru noi. Drept aceea şi binecuvântează El însuşi Nunta, pentru a nu fi fără binecuvântare începutul vieţii noastre".

.

Dintru început Dumnezeu a zidit bărbatul, pe Adam, apoi a zis Domnul Dumnezeu: „Nu este bine să fie omul singur, să-i facem ajutor asemenea lui" (Fac. 2, 18). Şi, luând o coastă din Adam, a creat femeia, pe Eva, şi a binecuvântat însoţirea celor doi zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi" (Fac. 1, 28).

.
Mântuitorul, prin prezenţa Sa la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), unde a săvârşit prima minune prefăcând apa în vin, a ridicat Cununia la înălţimea de Taină a Bisericii, după chipul unirii Sale negrăite cu Mireasa-Biserica.

.

Cununia nu se poate săvârşi:
• dacă vârsta mirilor este sub 18 ani băiatul sau 16 ani fata;
• dacă oricare din miri este în vârstă de peste 60 de ani;
• dacă diferenţa între cei doi este mai mare de 15 ani;
• dacă unul din miri este schismatic, eretic sau păgân (musulman, evreu, budist etc);
• dacă vreunul din miri a depus voturile monahale sau a fost hirotonit celib;
• în lipsa consimţământului părinţilor sau al tutorilor;
• fără slujba prealabilă a logodnei;
• prin constrângere, răpire, înfricoşare sau înşelăciune;
• dacă vreunul din miri nu este în deplinătatea facultăţilor mintale (alienat mintal, schizofrenic etc);
• între rudenii de sânge (până la gradul 7 inclusiv, de exemplu: veri de gradul doi);
• între rude spirituale - năşia (până la gradul trei inclusiv) sau cei botezaţi împreună în aceeaşi apă;
• în timpul posturilor, în praznicele împărăteşti, între Naşterea Domnului şi Bobotează sau în Săptămâna Luminată;
• în lipsa „strigărilor" (anunţării cununiei în biserică) cu 8 zile înainte de cununie.
.

Este bine ca slujba cununiei să fie săvârşită duminica, îndată după Sfânta Liturghie, iar mirii să participe şi să se împărtăşească, dacă au dezlegare de la duhovnic.

.
Mireasa se îmbracă în alb, simbolizând curăţia ei. Mirilor care nu şi-au păstrat fecioria nu li se pun cununiile pe cap.

.
Nu se cuvine creştinilor să facă petreceri de nuntă cu lăutari sau beţii. Masa de nuntă trebuie binecuvântată de preot, care este dator să-i îndemne pe nuntaşi la bună-cuviinţă.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 10 (63) octombrie 2008

Întocmirea unui pomelnic

.

Prin pomenire, adică prin rostirea în cadrul unei rugăciuni către Dumnezeu a numelui propriu sau al altor persoane, se doreşte împărtăşirea harului şi atragerea milostivirii lui Dumnezeu pentru cei pomeniţi, după cuvântul tâlharului de pe cruce: „Pomeneşte‑mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta” şi al Sfântului Apostol Pavel, care zice: „Rugaţi-vă unii pentru alţii”. Când persoana pomenită nu este prezentă fizic la locul pomenirii, prin rostirea numelui ei, credem că harul şi mila lui Dumnezeu se revarsă indiferent de locul unde se află ea la acel moment.

.

Pomenirea se poate face atât de clerici, în cadrul sfintelor slujbe sau în rugăciunea lor par­ticulară, cât şi de laici, în rugăciunile personale. Privitor la pomenirea la sfintele slujbe, în practica de zi cu zi a credincioşilor s-au împământenit mai multe feluri de pomenire. Corect se poate vorbi de următoarele feluri de pomenire:

• Sfânta Liturghie – este pomelnicul de vii şi de morţi care se pomeneşte în taină de către preot la rânduiala proscomidiei din cadrul Sfintei Liturghii;

• Acatistul – este pomelnicul de vii care se pomeneşte la ecteniile acatistului cu scopul strict de mulţumire sau îndeplinire a unor cereri (sănătate, izbăvirea de închisoare, îmblânzirea duşmanilor etc.);

• Sfântul Maslu – este pomelnicul numai de vii care se pomeneşte în cadrul tainei Sfântului Maslu, pentru sănătatea trupească şi iertarea de păcate a celor pomeniţi;

• Sărindarul – vine de la grecesul saranda care înseamnă 40 şi este pomelnicul numai pentru morţi, de regulă pentru o singură persoană, recent decedată, care se pomeneşte la Sfânta Liturghie până la parastasul de 40 de zile al răposatului.

.

Cum scriem un pomelnic:

• Pe pomelnic se trec doar numele de botez şi fără detalierea problemelor şi dorinţelor pentru care cerem sprijinul lui Dumnezeu;

• pe pomelnic se trec numai ortodocşii practicanţi (cei care se spovedesc şi participă regulat la Sfânta Liturghie), pentru că harul lui Dumnezeu nu lucrează împotriva voinţei libere a necredinciosului;

• pe pomelnic credinciosul trebuie să scrie la ce fel de slujbă doreşte să fie pomenit pomelnicul, iar pentru Sfânta Liturghie pomelnicul trebuie făcut pe două coloane distincte, una pentru vii şi una pentru răposaţi, cu menţiunea „Vii” şi „Adormiţi”;

• ordinea înscrierii pe pomelnic este următoarea: preotul care a săvârşit botezul celui care dă pomelnicul; preotul duhovnic; naşii (de la botez şi cununie); soţ/ soţie şi copii; alte rude şi apropiaţi.

.

Ce nu este permis la scrierea unui pomelnic:

• Nu se pomenesc persoanele nebotezate, deci nici copiii avortaţi;

• nu se pomenesc vrăjitorii, descântătorii, ghicitorii sau cei ce practică magia albă;

• nu se pomenesc sinucigaşii, apostaţii, ereticii, schismaticii, ateii sau masonii;

• nu se pomenesc la răposaţi dispăruţii despre care nu avem certitudinea morţii lor;

• nu se scriu nume de persoane vii pe pomelnicul celor răposaţi cu părerea că aşa s-ar provoca moartea persoanei respective;

• nu se cere pedepsirea sau răul vreunei persoane considerate duşman;

• pe pomelnicul de la Sfântul Maslu nu se trec răposaţi;

• scrisul numelui pe toacă, pe limba clopotului etc. sunt lucruri vrăjitoreşti, care atrag osânda celor ce le practică.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (49) August 2007

Biserica (ca locaş) şi rânduielile de comportament

.

1. Simbolistica bisericii (ca locaş)

Biserica este locaşul care a înlocuit templul Legii Vechi. Aici se află altarul unde Se jertfeşte Mielul lui Dumnezeu, Hristos, înlocuind şi desăvârşind mulţimea jertfelor de animale aduse pentru împăcarea oamenilor cu Dumnezeu.

Biserica simbolizează Împarăţia lui Dumnezeu, este loc sfânt şi îngeresc, cerul pogorât pe pământ, loc de mântuire, de propovăduire a adevărului de credinţă şi de desăvârşire morală. Este locul unde oamenii se îndumnezeiesc prin împărtăşirea cu Iisus Hristos.

.

2. Alcătuirea bisericii

La început biserica nu avea o formă de­finită, din pricina prigoanelor creştinii ascunzân­du-se în catacombe. Mai târziu, forma locaşu­lui de cult s-a modelat după două simboluri: cel al corăbiei şi cel al Sfintei Cruci.

Având ca model Arca lui Noe, corabia sim­bolizează izbăvirea neamului omenesc din po­topul patimilor şi din furtuna ispitelor şi an­co­rarea la limanul mântuirii. Sf. Cruce sim­bolizează Altarul jertfei depline a Mântuitorului Iisus Hristos pentru mântuirea noastră a tuturor. Biserica e alcătuită de obicei din trei părţi: altar, naos şi pronaos. La acestea se mai adaugă, la unele biserici, pridvorul. Sf. Altar este locul unde se află Sf. Masă care simbolizează Tronul lui Dumnezeu şi este locul de jertfă al Mântuitorului. În Altar intră numai arhiereul, preoţii, diaconii şi paraclisierul, şi e despărţit de naos prin iconostas (catapeteasmă). Naosul e locul unde stau, de obicei, bărbaţii şi cântăreţii. La cele mai multe biserici peste naos se ridică turla. Pronaosul, în vechime locul femeilor, poate cuprinde o turlă sau două şi cafasul (balconul de unde cântă corul).

.

3. Reguli de comportament în biserică

La biserică se vine în ţinută curată şi cu­viincioasă. În timp ce femeile vor purta capul acoperit, bărbaţii vor sta descoperiţi.

Pentru a nu crea dezordine şi a nu tulbura slujba, e bine să venim mai înainte de începerea slujbei, să ne închinăm fără grabă la icoane, să aprindem lumânările pentru vii şi răposaţi şi să dăm pomelnicul la Sf. Altar. După ce salutăm pe cei din biserică, ne aşezăm în picioare, în genunchi sau în strană, de unde să putem urmări cu atenţie cântările şi rugăciunile săvârşite. Regula e că bărbaţii stau în faţă, iar femeile în spate, sau bărbaţii în dreapta şi femeile în stânga.

Trebuie să ne păstrăm mintea şi inima departe de grijile lumeşti, slujind Domnului alături de tot poporul: „Un singur glas se cade să fie în biserică; precum suntem un singur trup al lui Hristos, aşa şi o singură lucrare este Sfânta Biserică, adică, să stăm cu frică, să ascultăm, să luam aminte şi să ne rugăm, căci şi clericii împreună cântă, iar noi, toţi, răspundem într-un singur glas”.

După slujba de duminică se cuvine să ne continuăm rugăciunea şi studiul duhovnicesc acasă. Dacă e posibil, participăm şi la slujba vecerniei de după-amiază.

.

4. Ce nu trebuie să facem în biserică

La biserică nu venim împodobiţi, pudraţi, parfumaţi, cu ţinută provocatoare şi indecentă.

După binecuvântarea rostită de preot la începutul slujbei, nu ne mai plimbăm prin biserică, nu mai vorbim cu nimeni, nu glumim, nu râdem, nu privim în stânga şi în dreapta, nu ne foim, nu ieşim afară din biserică. În biserică nu se mănâncă, nu se face vânzare şi cumpărare. Nu facem gesturi prin care am putea deranja pe ceilalţi de la rugăciune, nu cântăm mai tare sau pe altă voce decât cântăreţii, nu rostim ecteniile şi rugăciunile pe care le spun preoţii şi diaconii.

La altar nu se aduc decât prescuri, vin, ulei, lumânări şi tămâie.

După sfârşitul slujbei nu mergem la restaurant, la petreceri, la întreceri sportive, nu pierdem timpul la televizor şi la spectacole ucigătoare de suflet.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 3 (56) Martie 2008

Sfânta Proscomidie

.

Proscomidia este prima parte a Sfintei Liturghii. Termenul proscomidie vine de la grecescul „proscomizein” care înseamnă a aduce, a pune înainte, a oferi. În mod obişnuit, proscomidia este cunoscută astăzi ca rânduiala pregătirii şi afierosirii Cinstitelor Daruri, adică a pâinii şi vinului. Deşi are o formulă de binecuvântare de început şi otpust cât şi forma şi întinderea unei slujbe propriu- zise, proscomidia nu este o slujbă independentă ci este inseparabilă de Sfânta Liturghie.

.

După Sfântul Simeon al Tesalonicului, locul unde se săvârşeşte proscomidia închipuie Betleemul unde S-a Întrupat pentru noi Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, precum El s-a născut din Sfânta Fecioară, Agneţul se scoate din prescură curată. Procoveţele (acoperămintele) închipuie scutecele cu care S-a înfăşurat. Steluţa care se aduce deasupra, închipuie steaua magilor. În locul aurului, Sfintele Vase; pentru smirnă, Darurile ce se aduc în Sfintele Vase; tămâia pentru tămâie, iar în locul închinăciunii şi a slavosloviei păstorilor şi magilor, rugăciunile şi slavosloviile preoţilor.

.

Proscomidia se săvârşeşte, de regulă, dimineaţa în timpul ceasurilor 3 şi 6, în partea de nord a Sfântului Altar şi anume la masa numită proscomidiar aşezată de obicei într-o firidă în perete sau în altă încăpere aparte care comunică cu Altarul printr-o deschidere fără uşă. Se săvârşeşte întotdeauna de preot (la marile praznice având ajutor şi diaconul), fără să participe cântăreţii sau poporul credincios.

.

După ce preotul se închină la sfintele icoane şi se îmbracă cu toate veşmintele, se duce la proscomidiar unde se află cinci prescuri din grâu curat, un vas cu vin şi unul cu apă, Sfântul Disc şi Potirul, Copia şi acoperămintele. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ însemnat cu IC XC NI KA (Iisus Hristos Biruieşte). Apoi se pune vin şi apă în Potir. Din a doua prescură se scoate părticica pentru Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu care se aşează în stânga Agneţului. Din a treia prescură se scot nouă părticele aşezându-se în rând de câte trei pentru toate cetele sfinţilor. Din a patra prescură se scot trei părticele mari ce se aşează în faţa Sfântului Agneţ pentru episcopul locului, pentru conducătorii ţării şi poporul credincios, şi pentru ctitorii vii ai sfântului locaş. Din aceeaşi prescură se fac pomenirile pentru cei vii, iar miridele (fărâmiturile) rezultate se aşează în stânga Agneţului sub părticica Maicii Domnului. Din ultima prescură se scot miridele pentru cei adormiţi care se aşează în dreapta Sfântului Agneţ sub cele nouă părticele ale cetelor sfinţilor. Toate acestea se săvârşesc însoţite de rugăciunile rânduite pentru momentul şi pomenirile respective. La toate acestea preotul slujitor poate adăuga şi pomenirile speciale pentru cei vii cum ar fi: pentru cei ce călătoresc, pentru cei bolnavi, pentru împlinirea dorinţelor, pentru cei năpăstuiţi de vrăjmaşi, pentru izbăvirea din închisoare, pentru mulţumire şi la vremuri de mare cumpănă ca la secetă şi ploaie necontenită. Apoi, cu un burete sau o pensulă, preotul strânge cu mare grijă miridele ca nu cumva să cadă vreuna jos după care, rostind rugăciunile momentului, acoperă cu procoveţele Sfântul Disc şi Sfântul Potir. Se face otpustul şi se cădeşte Altarul şi Biserica toată şi se dă binecuvântarea pentru începerea Sfintei Liturghii.

.

Condiţii:

- prescurile să nu fie vechi, mucegăite, mâncate de şoareci etc.;
- cantitatea de apă să fie potrivită cu chibzuinţă pentru a nu schimba firea vinului;
- prima părticică din cele nouă ale sfinţilor se scoate pentru Sfinţii Îngeri;
- nu se pomenesc viii la morţi după nechibzuita părere că astfel li s-ar produce moartea (preotul slujitor şi cel care ar cere aceasta se afurisesc);
- nu se scot părticele la cererile speciale pentru a se da apoi credincioşilor spre consumare, pierzând astfel binecuvântarea lui Dumnezeu;
- părticelele scoase pentru îmblânzirea vrăjmaşilor nu se dau celor „nedreptăţiţi” care greşesc de moarte dacă le-ar arunca în apă, în foc sau în alte locuri cu gândul că astfel ar provoca moartea dulşmanilor (cei ce vor face acestea se vor socoti drept vrăjitori şi ucigaşi);
- dacă datorită mulţimii miridelor se vor uni cele ale viilor cu cele ale morţilor nu este greşeală de moarte;
- părticele la vii nu se scot decât numai pentru creştinii ortodocşi, spovediţi şi care nu trăiesc în păcate de moarte cum ar fi: desfrânaţi, beţivi, vrăjitori, eretici, atei, etc.
- nu se scot părticele la morţi care nu au fost ortodocşi sau care s-au sinucis;
- nu se pomenesc copiii avortaţi, cu nume de Ion, Ioana sau în alt chip.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 10 (75) octombrie 2009

Sfânta împărtăşanie

.

Sfânta împărtăşanie, numită şi Euharistie sau Cuminecare, este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos date nouă spre unire cu Dumnezeu şi spre moştenirea vieţii veşnice. Pâinea şi vinul Sfintei Euharistii nu „închipuie" Trupul şi Sângele Domnului, ci sunt chiar Trupul şi Sângele Domnului, după cuvântul Mântuitorului la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul Meu (...). Acesta este Sângele Meu". Prin mâncare am primit moartea, despărţindu-ne de Rai şi de Dumnezeu, prin cuminecare luăm iarăşi viaţă veşnică.

.

Etape şi condiţii pentru ca să poată cineva primi Sfânta împărtăşanie:
- să fie botezat ortodox;
- să se fi spovedit şi să fi primit dezlegare de la duhovnic (fac excepţie copiii sub şapte ani);
- să nu fie certat cu nimeni şi să îşi ceară iertare de la rudele şi cunoştinţele cărora se poate să le fi greşit cu ceva;
- să fi postit tot postul, dacă se împărtăşeşte în post;
- creştinii mai râvnitori, care doresc să se împărtăşească mai des, şi în afara posturilor, să fi postit între trei şi şapte zile, după cuvântul duhovnicului;
- să se fi înfrânat de la relaţii trupeşti cel puţin trei zile înainte;
- să se înfrâneze de la mâncare şi băutură în seara precedentă, iar cei evlavioşi să ajuneze sau să ţină post negru înainte de împărtăşire, cu binecuvântarea duhovnicului;
- să fie spălat şi îmbrăcat cuviincios;
- să fii participat la slujba vecerniei şi a utreniei zilei respective;
- să-şi fi citit pravila de rugăciune rânduită;
- pentru cei râvnitori, să fi privegheat noaptea precedentă, după putere, citind din Noul Testament, din Psaltire sau alte rugăciuni şi să fi făcut metanii sau închinăciuni, după putere;
- să îşi fi citit canonul şi rugăciunile dinainte de împărtăşire, fără silă sau grabă;
- să fi evitat televizorul şi alte spectacole, discuţiile în contradictoriu sau deşarte.

.

Nu se pot împărtăşi cei căzuţi în păcate grele: cei necununaţi religios, cei ce fac desfrânări, ucideri, avorturi, beţii, cei ce urmează învăţături şi credinţe rătăcite (mai ales dacă s-au împărtăşit la aceia), vrăjitorii, ghicitorii, cât şi cei care apelează la vrăjitori şi ghicitori. De asemenea, nu se împărtăşesc cei căzuţi în inconştienţă sau în comă, cei nebuni, cei posedaţi de duhuri necurate şi cei violenţi.

.

In mod obişnuit (fac excepţie bolnavii imobilizaţi la pat şi muribunzii), împărtăşirea se face în cadrul Sfintei Liturghii, în faţa Sfântului Altar, după împărtăşirea clericilor, când preotul sau diaconul rosteşte chemarea: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!", împărtăşirea în timpul utreniei sau la începutul Sfintei Liturghii se îngăduie ca pogorământ numai copiilor mici sau celor în situaţii foarte grave.

.
Primii la împărtăşire, după clerici, sunt ipodiaconii, citeţii sau cântăreţii care au hirotesie, apoi călugării sau maicile, bărbaţii şi femeile începând cu cei mai în vârstă şi terminând cu cei mai tineri.

.
După învăţătura din Liturghier, cei ce se împărtăşesc se apropie cu evlavie, cu mâinile încrucişate pe piept, liniştiţi. Cel puţin din motive practice, nu se recomandă ca fiecare credincios să ţină în mână lumânare aprinsă. După ce se împărtăşesc îşi şterg buzele cu acoperământul din mâna preotului (procovăţul), iau anafura şi puţin vin.

.
După terminarea slujbei trebuie să citească rugăciunile de mulţumire după Dumnezeiasca împărtăşanie, să mănânce cu înfrânare şi evitând pe cât posibil carnea şi băutura multă. De asemenea, se cere înfrânare de la relaţiile trupeşti o zi după împărtăşire. Bun şi folositor este ca după împărtăşire credinciosul să petreacă restul zilei în rugăciuni, citiri sfinte şi fapte bune.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 8 (61) august 2008