Culorile liturgice

.

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.

Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.

Culorile veşmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise sau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.

În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.

În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.

În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu, stacojiu şi ruginiu.

Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:

1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (de asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele).
6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.

În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi unele particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.

Albul este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului. În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie. În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.

Verdele este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.

Auriul (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roşu închis ori stacojiu este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.

Roşu deschis este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru  este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliul (ruginiu) este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena). În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică. În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori. În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).

După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.

Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.

În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb. În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ. Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.

Practica purtării veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia). După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus. Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni. Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri).

Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor şi studenţilor teologi, fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi). În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.

Sursa:  http://ro.orthodoxwiki.org