Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (6)

Mănăstirea SFÂNTUL PROOROC ILIE - ALBAC

Istoricul: În zonă n-a existat aşezământ monahal. Iniţiativa înfiinţării mănăstirii a avut-o, în 1990, fratele Irineu Toader, de la Schitul Crasna din judeţul Prahova şi fratele său, preotul Vasile. Aceasta a fost şi dorinţa credincioşilor din zonă. Solicitării credincioşilor şi iniţiativei fraţilor Toader, Arhiepiscopia Alba Iuliei i-a dat curs şi a aprobat înfiinţarea mănăstirii cu obşte de maici. Terenul a fost donat de domnul Gheorghe Pleşa, fostul primar al comunei Albac. Din cauza formalităţilor, locul s-a sfinţit abia în 1992. Lucrările de construcţie au durat din 1996 până în anul 2000, timp în care au fost ridicate biserica şi corpul de chilii.

Descriere: Biserica este construită din grinzi de lemn, pe fundaţie din bolovani de piatră, în formă de cruce. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Există şi un pridvor deschis. Altarul este luminat de trei ferestre, câte una la nord, nord-est şi sud-est. Iconostasul, din lemn de tei frumos sculptat, este opera meşterului Augustin Mascasan şi a fiului său, Sorin, din Nima - Dej. Naosul primeşte lumină de la o fereastră aşezată pe zidul din sud şi alta pe cel nordic. Pe naos se înalţă o turlă deschisă, de formă octogonală, luminată de patru ferestre, în fiecare punct cardinal câte una. Acoperişul turlei este în formă de clopot. Pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. În pronaos se află şi un balcon, susţinut de grinzi din beton, care se sprijină pe ziduri. Intrarea în pronaos se face prin vest, pe o uşă din stejar în două canaturi. Pridvorul are în partea vestică un parapet de beton, înalt de 105 m, pe care vara stau ghivece cu frumoase flori. Intrarea în pridvor se face atât prin nord, cât şi prin sud. Pardoseala în biserică este din duşumea de scândură, iar în pridvor este ciment mozaicat. Biserica şi turla sunt acoperite cu tablă zincată. Faţadele exterioare sunt placate cu bârne de lemn în două modele.

Pictura: Împodobită în 2002 cu pictura în tehnica frescă de zugravul-iconar Adrian Pancu din Târgovişte.

Altele: La 15 m nord de biserică este corpul de chilii, parter şi etaj, cu cerdac la etaj, susţinut de stâlpi din lemn. Clădirea are două laturi formând litera L. Acoperişul cu ţiglă este foarte înalt, făcând posibilă construirea unei mansarde pentru chilii. În sudul bisericii, la 20 m distanţă, este construit aghiasmatarul din lemn, închis cu geamuri şi acoperit cu şindrilă.

                

Schitul CALENE

Istoricul: Schitul s-a înfiinţat în 1991, din iniţiativa doamnei Ana Albu, care şi-a donat gospodăria şi terenul în acest scop. Episcopul Andrei a dat binecuvântarea înfiinţării schitului şi a numit la conducerea lui pe monahia Melania Cărpinişeanu, care împreună cu mama ei, ajutată de credincioşii din Calene şi din alte părţi, a reuşit în scurt timp să construiască o biserică şi o mică clădire pentru stăreţie, trapeza, bucătărie şi chilii.

Descriere: Biserica este o construcţie de zid cu cărămidă BCA, pe fundaţie de piatră şi beton, în formă de cruce. Naosul şi pronaosul formează un spaţiu comun, fără o delimitare distinctă. Acoperişul este din tablă zincată. Are trei turle îmbrăcate şi acoperite cu tablă zincată.

Altele: Clopotniţa se construieşte la intrarea în incintă.

Schitul IZVORUL POSAGA

Istoricul: Biserica a fost construită în 1933 de preotul paroh al satului, Alexandru Rujdea. Viaţa monahală a început în 1948 şi a durat până în 1960, când, ca urmare a Decretului nr. 410/1959, Schitul a fost desfiinţat. Biserica a fost folosită în continuare ca magazie, atât ea, cât şi alte clădiri părăginindu-se.

Descriere: Biserica este o construcţie din lemn, pe fundaţie de piatră. Are formă de construcţie dreptunghiulară. Naosul cu pronaosul nu sunt separate, suprafeţele formând un spaţiu comun. Pridvorul deschis este sprijinit pe stâlpi din lemn, foarte frumos sculptaţi. Catapeteasma din lemn, de asemenea are o sculptură foarte frumoasă. Uşile de la intrare sunt masive, din lemn de stejar cu o sculptură ornamentală. Biserica are două turle, una mare pe naos şi alta mai mică pe pridvor. Este tencuită în interior şi căptuşită cu şipcă în exterior. Acoperişul este cu ţiglă.

Pictura: Pictura, foarte plăcută ochilor, este operă a doi cumetri, Gheorghe şi Dumitru, şi a fost executată în anii 1988-1989. În aceeaşi ani a fost lucrată şi sculptura de către meşterul Ioan Achitei din Moldova.

Altele: Clopotniţa, construită din lemn şi acoperită cu şindrilă, este susţinută de stâlpi puternici din lemn şi ei frumos sculptaţi. În incinta schitului este un frumos altar de vară construit din lemn, acoperit cu ţiglă şi susţinut de şase stâlpi din lemn sculptat. Clădirea pentru chilii, trapeza, bucătărie, stăreţie este din lemn, pereţii fiind tencuiţi în interior şi căptuşiţi cu şipcă în exterior. Este acoperită cu ţiglă şi la fel de cochetă ca şi biserica. Împrejmuirea din faţă, paralelă cu drumul, este din zid masiv de piatră la bază iar deasupra acestui soclu este uluca din lemn.

Schitul TET

Istoricul: Monahul Ghenadie, de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, călugărit la Ierusalim, a avut o vedenie prin care i s-a cerut să înfiinţeze în acest loc o mănăstire. Împreună cu credincioşii din zonă, care l-au ajutat, a construit o mică biserică din lemn, acoperită cu şindrilă. Construcţia a fost începută în 1945 şi s-a continuat cu construcţia chiliilor, terminându-se în 1957. N-a durat mult viaţa monahală aici, pentru că a fost pus în aplicare Decretul nr. 410/1959, călugărul fiind bătut şi trimis la închisoare. A revenit în aceste locuri după 1990, dar, fiind bolnav, a decedat. A fost înmormântat în incinta mănăstirii.

Altele: Slujbele se ţin dimineaţa la ora 6, după amiază la ora 17 şi 1, noaptea de la orele 24-3.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (5)

.

Mănăstirea SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Mănăstire de călugări, cu hramul: Sfântul Ioan Botezătorul.

Istoricul: În luna iulie 1941, apele vijelioase ale Argeşului au măturat casele din satul Căpăţâneni şi din alte localităţi ale zonei. Mareşalul Ion Antonescu, dorind să ajute sinistraţii, oferindu-le adăpost, a construit cătunul pe care localnicii l-au numit Antoneşti.

Pictura: Biserica a fost ridicată la roşu nefiind tencuită şi pictată.

Mănăstirea SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL

Mănăstire de maici, cu hramul: Sfântul Ioan Botezătorul.

Istoricul: Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul a fost ctitorită în anul 1924 de Dr. Ioan Stroia, Episcopul general al armatei, care a trăit între 1865 şi 1937. Aşa cum am arătat mai sus, Schitul a fost mutat în punctul Valea Popii, unde a fost strămutată şi biserica după 1994, în 24 iunie anul 2000 a fost sfinţită de Arhiepiscopul Andrei, în al zecelea an de păstorire a domniei sale, stareţ fiind Protosinghelul Ioan Cojan. Biserica a fost ridicată pentru prima oară în anul 1768 prin mila credincioşilor din satul Agmar, comuna Blandiana şi a fost adusă în incinta veche a schitului în anul 1989, ca apoi după 1994, să înceapă strămutarea ei în actualul loc.

Descriere: Biserica este o construcţie în formă de navă, din grinzi de lemn, pe tălpi din lemn aşezate pe o mică fundaţie de piatră. Spaţiul este repartizat în altar, naos, pronaos. În partea de sud a bisericii, pe toată lungimea ei, este un pridvor deschis (prispa) susţinut de 12 stâlpi din lemn. Pridvorul are un grilaj înalt de 80 cm. Intrarea în biserică se face prin sud, pe o uşă masivă din stejar. Lumina pătrunde în altar prin două ferestre mici aşezate la est şi alta la nord, naosul este luminat de trei ferestre la sud şi alte două la nord. Ferestrele sunt duble, din lemn, cu dimensiunile de 70/40 cm. Naosul este delimitat de pronaos prin pereţi din lemn. Pronaosul nu este luminat. Pe pronaos se înalţă o turlă cu baza pătrată şi cu foişorul piramidal. Pardoseala este de duşumea din scândură. Acoperişul, foarte înalt, este din şindrilă.

Pictura: Pictura în tempera, aplicată pe placajul care îmbracă interiorul bisericii, este opera meşterului iconar Vasile Lefter, prin dania tuturor cucernicilor şi evlavioşilor creştini. În partea inferioară a pereţilor sunt pictaţi sfinţii, iar pe plafon scene biblice.

Altele: La sud-vest de biserică s-a ridicat o clădire din cărămidă pentru chilii, trapeza, bucătărie şi camere pentru credincioşi. Este acoperită cu ţiglă. În apropierea acestei clădiri, în sud-est, a fost construită prima clădire pentru chilii, cu verandă la etaj, acoperită cu tablă. Clădirile anexe, acoperite cu tablă, sunt ridicate la sud de clădirile chiliilor. Aici sunt magaziile, atelierele şi garajele schitului.

Mănăstirea SFÂNTUL IOAN BOTEZĂTORUL - STRUNGARI

Istoricul: Mănăstirea a fost înfiinţată în 1990, dar viaţa duhovnicească a fost trăită aici într-o chilie de la marginea pădurii, cu mult timp înainte. Ca începător este cunoscut monahul Simeon, care a vieţuit în chilie în singurătate şi rugăciune din jurul anului 1900 până în 1943, când s-a mutat la Domnul. A fost urmat de monahul Varsanufie Ştirban din partea de nord a Moldovei, care a păstrat candela rugăciunii aprinsă 26 ani. În această perioadă a avut ca ucenic pe fratele Ioan David, pastor născut în 1920 în cătunul Plai, care trăia într-un bordei, mai sus de chilia sihastrului Varsanufie, dar seara cobora pentru a petrece împreună noaptea în priveghere şi rugăciune. Spre sfârşitul vieţii, prin duhovnicul Arhimandrit Dometie cu care ţinea legătura în apostolat, monahul Varsanufie devine preot slujitor la Mănăstirea Râmeti. L-a însoţit şi fratele Ioan, care a păstorit oile mănăstirii. Murind părintele Varsanufie, fratele Ioan se întoarce la chilia din marginea pădurii Strungari, unde s-a nevoit cu post aspru şi rugăciune până la 7 ianuarie 1995 (soborul Sfântului Ioan Botezatorul), când a plecat la Domnul să-şi ia plata ostenelii. A fost înmormântat aproape de chilii, lângă părintele Simeon, începătorul nevoinţei din binecuvântata chilie. Mulţi dintre cei suferinzi sau chinuiţi de duhuri necurate îşi găsesc liniştea şi uşurarea la mormintele pustnicului Ioan şi monahului Simeon. Avem exemplul preotesei de lângă Timişoara chinuită de mai mulţi ani de un duh rău. Într-o noapte a văzut în vis un ostaş cu numele Ioan, care se lupta cu o dihanie fioroasă, iar soţul preot a visat două morminte cu inscripţiile: Monah Simeon şi fratele Ioan veniţi la Mănăstirea din Strungari pentru rugăciune. După slujbă au fost îndemnaţi să urce sus la morminte, să aprindă câte o lumânare şi să ceara ajutor la Dumnezeu prin rugăciunile aleşilor lui şi s-au minunat când preoteasa a văzut numele ostaşului din vis, iar preotul mormintele visate de el. Deodată bolnava a simţit o eliberare de răul ce o muncea şi mulţumind lui Dumnezeu s-a întors acasă sănătoasă.

Descriere: Paraclisul este o construcţie din cărămidă, pe fundaţie de piatră, în formă dreptunghiulară. Are spaţiul repartizat în altar, naos şi pridvor închis. Altarul, spaţios, este luminat de două ferestre aşezate pe dreapta şi stânga peretelui din răsărit, de o fereastră la sud şi alta pe zidul din nord. Catapeteasma este din lemn de tei sculptat. Naosul, destul de spaţios, primeşte lumină de la două ferestre aşezate la sud şi alte două pe zidul din nord. Pe naos, în apropierea altarului este o turlă circulară, luminată de patru ferestre, câte una în fiecare punct cardinal. Ferestrele din altar şi naos sunt dreptunghiulare, înalte, cu lăţimea de 45 cm. Au geamuri duble şi la exterior grilaj metalic. În apropierea pridvorului se află balconul pentru cor, susţinut de un stâlp pătrat, din zid, pe mijloc şi alţi doi stâlpi pe zidurile laterale şi balconul este luminat de o fereastră mare, înaltă şi lată. Intrarea din pridvor în naos, se face pe o uşă din lemn în două canaturi. În pridvor se intră tot pe o uşă din lemn de stejar, în două canaturi, aşezată pe zidul din naos. Pe pridvor este o turlă pătrată, cu acoperişul piramidal, ca şi a turlei de pe naos. Pardoseala este din duşumea de lemn în altar şi naos, ciment îmbinat cu plăci din marmură în pridvor. Biserica, inclusiv cele două turle, are acoperiş din tablă zincată. Faţadele exterioare sunt tencuite în calciu de culoare alb-verzui. În partea superioară sunt prevăzute mici firide care urmează să fie pictate. Deasupra uşii de intrare în pridvor s-a pictat, în medalion, Acoperământul Maicii Domnului, încadrat într-o parte de Sfântul Ioan Botezătorul şi în alta de Sfântul Ioan Hozevitul. Pe stânga şi dreapta, alte două medalioane reprezintă pe Maica Domnului.

Pictura: Pictura bisericii terminată în 1999 este realizată în tehnica frescă de pictorii Zănescu şi Zahiu din Moldova. Îmbinarea culorilor roz, alb şi verde face ca pictura să fie deschisă, luminată, în pridvor s-a pictat, Vameşul şi Fariseul, Acoperământul Maicii Domnului, Sfântul Ioan Hozevitul. Pe plafonul plat este pictat Iisus Hristos, iar la intrarea în naos Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. Pe peretele vestic al naosului este pictat Arhiepiscopul de Alba-Iulia, Andrei Andreicuţ. Pe zidurile din sud şi nord ale naosului s-au pictat sfinţi în partea inferioară, iar în partea superioară, scene biblice care se continuă şi pe boltă.

Altele: La sud-vest de paraclis este prima construcţie a chiliilor din lemn pe fundaţie de piatră, acoperită cu tablă, orientată de la vest la est. În nord-vest de paraclis este o construcţie parter, din zid, în formă pătrată în care se află trapeza, bucătăria, cămările. La vest de această clădire a început în anul 2000 construcţia din zid a bisericii mănăstirii. Alte două clădiri construite din cărămidă BCA, parter şi mansardă se află la 20 m nord de paraclis, în marginea incintei, orientate de la est la vest, între ele ridicându-se clopotniţa cu gang şi poarta de intrare în mănăstire. Toate clădirile sunt acoperite cu tablă zincată. La nord-est de paraclis s-a construit din lemn, în formă circulară, altarul de vară, iarna utilizat ca aghiasmatar.  

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro 

Culorile liturgice

.

Culorile liturgice sunt culorile folosite la veşminte, la acoperămintele de la altar, proscomidiar, analog, tetrapod şi alte obiecte liturgice din biserică în contextul slujbelor dumnezeieşti. Culorile pot să aibă un simbolism specific unor perioade/timpuri liturgice sau unor sărbători.

Trebuie făcută distincţia între culorile veşmintelor liturgice ale clerului şi cele ale îmbrăcăminţii lor de fiecare zi (anteriul şi rasa) care, cu puţine excepţii, rămân neschimbate de-a lungul anului bisericesc.

Culorile veşmintelor liturgice

Tipicul nu aduce informaţii cu privire la regulile de urmat cu privire la culorile veşmintelor clerului, menţionând doar necesitatea de a folosi veşminte de culori închise sau deschise, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea dă regula minimală de urmat în materie de veşminte liturgice.

În tradiţia slavă (îndeosebi rusească) a fost elaborată în timp, posibil sub influenţa occidentală, o schemă coloristică destul de complexă, care va fi prezentată în cele ce urmează. În zilele noastre, mulţi membri ai clerului care urmează practica bizantină au preluat şi ei reglementarea din practica slavă.

În tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe Române se împletesc elemente din tradiţia slavă şi cea grecească, la care se adaugă obiceiurile locale. În privinţa acestora din urmă, tradiţia locală a fost structurată şi în funcţie de dotările materiale mai puţin bogate. Strămoşii noştri purtau ce veşminte aveau, nedispunând de multe rânduri de veşminte, iar pentru cei din zilele noastre alegerile lor de atunci (legate de motivele amintite) au devenit tradiţie. De altfel, întrucât regulile prezentate mai jos nu sunt absolut obligatorii, mulţi slujitori poartă veşmintele pe care ei înşişi le preferă, fără să ţină seama de recomandări. Pe de altă parte, în continuare, puţini sunt cei care îşi permit un număr mare de seturi de veşminte liturgice complete.

În Biserica Ortodoxă sunt folosite în principal şase culori liturgice: alb, verde, purpuriu (vineţiu), roşu, albastru şi auriu. Recent au început a se folosi şi veşminte de culoare neagră. În unele locuri mai sunt folosite şi culorile portocaliu, stacojiu şi ruginiu.

Alegerea culorilor veşmintelor liturgice se face în funcţie de semnificaţia fiecărei culori. Astfel, albul reprezintă puritatea luminii harului lui Dumnezeu; verde, culoarea vieţii, a Sfântului Duh şi a lemnului Sfintei Cruci; purpuriu, pentru patima Domnului Iisus Hristos; roşu închis pentru sângele lui Hristos şi pentru sângele martirilor; albastru pentru Maica Domnului; auriu pentru bogaţia darurilor Sfântului Duh şi roşu deschis pentru flacăra intensă a Oastei Duhovniceşti. Negru este în mod tradiţional culoarea morţii şi a doliului în Apus, spre deosebire de Răsărit unde albul este culoarea Adormirii (căci Ortodoxia accentuează Învierea Domnului, nu greutatea şi chinul patimilor şi morţii Domnului). În Rusia, roşu este culoarea bucuriei, strălucirii şi frumuseţii. Nici una dintre acestea nu este scrisă în anumite reguli sau canoane şi, în mod evident, multiplele culori au semnificaţii diferite pentru variile popoare, astfel că şi folosirea lor poate fi diferită de la caz la caz.

Pentru Biserica Ortodoxă, mai ales cea Rusă şi cele influenţate de tradiţia ei, culorile predominante pentru diferitele sărbători sunt următoarele:

1. La Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi: auriu şi galben de toate nuanţele;
2. La Praznicele Maicii Domnului, la Puterile cele fără de trup (Îngeri) şi la Sfintele Fecioare: albastru deschis (bleu) şi alb;
3. La Praznicele Sfintei Cruci: purpuriu şi roşu închis;
4. La Sfinţii Mucenici: roşu (În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină.)
5. La Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos: verde (de asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte verzi de toate nuanţele).
6. În Posturi: albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi, veşmintele folosite se obişnuieşte a fi cele negre. Sâmbetele şi la sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii şi de alte culori.
7. Înmormântările se săvârşesc în veşminte albe.

În afară de aceste reguli generale, există mai ales în practica rusească, în cadrul căreia există o mare diversitate, şi unele particularităţi legate de folosirea culorilor veşmintelor liturgice.

Albul este purtat la Praznicele Botezului Domnului (Epifaniei, Teofaniei sau Arătării lui Dumnezeu), Schimbării la Faţă şi Învierii Domnului şi până la odovania lor. În antichitatea creştină la Epifanie se prăznuia şi Naşterea Domnului, însă după separarea celor două sărbători, de Crăciun se poartă alb şi din a doua zi de Crăciun până la Bobotează se poartă auriu.

În tradiţia moscovită, veşmintele bisericii şi ale clerului se schimbă în alb la cântarea Prochimenului din Liturghia Sfintei şi Marii Zi a Sâmbetei (adică înainte de citirea din Apostol). Albul este purtat până la Utrenia Duminicii Învierii, când sunt schimbate cu cele roşu deschis până la odovania praznicului. În unele locuri din Rusia, albul este purtat de la Înălţarea Domnului până la Pogorârea Sfântului Duh, iar în alte locuri se obişnuieşte a se purta culoarea aurie. În zona carpato-rusă (Ucraina de Vest), de la Paşti până la Înălţare, precum şi la înmormântări se poartă numai alb.

Verdele este purtat în unele părţi la Înălţarea Sfintei Cruci. În zona carpato-rusă verdele se poartă de la Rusalii la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi în Duminica Intrării Domnului în Ierusalim. În unele locuri se poartă verde pentru prăznuirile proorocilor şi îngerilor.

Auriul (uneori înlocuit cu simplul galben) este obişnuit a se purta când nu este specificată nici o altă culoare. În unele tradiţii locale auriul este purtat în toate sâmbetele, mai puţin cele în care este precizat albul, inclusiv duminicile în perioadele de post.

Roşu închis ori stacojiu este purtat în Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la Crăciun, la Înălţarea Sfintei Cruci şi la praznicele Sfinţilor Mucenici.

Roşu deschis este purtat la praznicele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, precum şi la Sfinţii Îngeri. La Moscova, în Athos şi la Ierusalim roşu deschis este folosit la Paşti şi la Crăciun.

Albastru  este purtat la praznicele Maicii Domnului, la Întâmpinarea Domnului, la Buna-Vestire şi, uneori, în Vinerea Acatistului din a cincea săptămână a Postului Mare. În zona carpato-rusă, albastrul este purtat din prima zi a Postului Adormirii Maicii Domnului până la Înălţarea Sfintei Cruci şi chiar până la începutul Postului Crăciunului.

Purpuriu (vineţiu) este purtat în sâmbetele şi duminicile din Postul Mare. În unele părţi purpuriul este purtat în zilele de rând ale Postului Mare, iar auriul se foloseşte în sâmbetele şi duminicile acestuia.

Portocaliul (ruginiu) este purtat pe alocuri în Postul Sfinţilor Apostoli, iar în altele de la Sfinţii Apostoli până la Schimbarea la Faţă.

În Biserica Primară nu se purtau veşminte negre, deşi clerul monahal purta sutane negre. În acele vremuri tot clerul purta veşminte stacojii (roşu sângeriu, grena). În Rusia s-au purtat prima dată veşminte negre la înmormântarea Ţarului Petru al II-lea (1821). De atunci s-a răspândit purtarea culorii negre la înmormântări şi în Postul Mare, ca în tradiţia romano-catolică. În Ucraina Occidentală, în fostele parohii greco-catolice, în cursul săptămânii, la înmormântări şi la parastase, precum şi la Liturghie se purtau veşminte negre, după obiceiul romano-catolic, dar acest lucru nu mai este universal valabil.

Unde se poate, toate acoperămintele din biserică, inclusiv dvera şi chiar sticla candelelor se schimbă în funcţie de culoarea veşmintelor sfinţiţilor slujitori. În tradiţia grecească se obişnuieşte însă ca dvera şi sticla candelelor să rămână tot timpul roşii, în amintirea surpării catapetesmei Templului din Ierusalim la moartea Mântuitorului pe Cruce şi a ouălor aduse, potrivit tradiţiei, de soţia lui Ponţiu Pilat la Cruce, care s-au înroşit când asupra lor a curs Cinstitul Sânge al Domnului Hristos. Totodată că purpuriul, roşul închis intens este şi culoarea imperială, motiv pentru care este folosit la dvera Sfintelor Uşi (pe unde intra şi împăratul Bizanţului spre a se împărtăşi).

După cum se vede, aceste practici sunt foarte variate. Însă măcar acolo unde sunt dotările de rigoare sau unde există posibilităţi materiale mai bune, este de preferat să se urmărească şi semnificaţia duhovnicească a culorilor în purtarea veşmintelor, mai ales a celor liturgice.

Culorile veşmintelor neliturgice

Îmbrăcămintea neliturgică a preoţilor de mir este alcătuită din anteriu (sutană, reverendă) şi rasă. Deosebirea dintre ele este că rasa se încheie chiar pe mijloc şi are deschizături largi la mâneci; ea se poartă peste reverendă, care este mai strânsă pe corp.

În tradiţia rusă, pentru că monahii poartă îmbrăcăminte neliturgică de culoare închisă (de obicei neagră, bleumarin sau maro închis), iar clerul mirean poartă de obicei reverende de culori deschise, cele două categorii sunt cunoscute, oarecum inexact, drept clerul negru şi clerul alb. În Rusia, înainte de Revoluţia din 1917, acest plan vestimentar era valabil pentru ambele sutane sau veşminte neliturgice. De asemenea, culoarea marginii mânecii rasei semnifica rangul preotului.

În Rusia modernă, clerul foloseşte culoarea neagră pentru rasă şi culori diverse pentru reverendă, nemaipurtându-se culori potrivite rangului administrativ. Totuşi, deoarece clerul comunităţilor ruseşti din diaspora – mai ales din America - nu a fost afectat de Revoluţia din 1917, acesta, în marea sa majoritate, continuă tradiţia purtării de veşminte de culorilor diferite.

Practica purtării veşmintelor neliturgice de diverse culori vine din vremea stăpânirii turceşti. Imamii musulmani îşi revervaseră dreptul de a purta culorile alb sau negru, considerând că umilesc astfel clerul creştin, silit astfel să poarte culori mai strălucitoare (pentru a se deosebi de aceştia). După ce Biserica Ortodoxă a scăpat de sub constrângerile stăpânirii turceşti, clerul ortodox din fostele teritorii otomane a renunţat să mai poarte sutane de diverse culori; această tradiţie a fost însă continuată de clerul rus. Dar şi clerul ortodox de alte tradiţii, mai ales cel grec, poartă sutane de culori diverse (mai ales deschise) în zonele cu climat tropical, ecuatorial şi mediteranean. Cremul, griul şi gălbuiul, ca şi bronzul pal (bej şi auriu pal) sunt cele mai populare. De asemenea, reverenda de culoare bleu o întâlnim la clerul de pretutindeni. Peste reverendă este potrivit să se poarte un brâu sau curea (mai ales că se pot găsi şi cingători cu însemne creştine). În tradiţia greacă, această curea este o panglică, un şiret, un cordon sau o funie ce împrejmuieşte talia. În tradiţia sârbă şi română aceste brâie semnifică rangul preotului (distincţiile şi/sau funcţiile administrative). În Biserica Rusă acest brâu este ales împodobit (arhiepiscopul Ioan Garklavs de Chicago purta prin 1991 unul chiar brodat cu trandafiri).

Purtarea sutanelor (a reverendei şi a rasei) este proprie episcopilor, preoţilor, diaconilor, monahilor şi monahiilor. Permisiunea de a purta sutane se acordă şi seminariştilor şi studenţilor teologi, fraţilor de mănăstire, ipodiaconilor şi citeţilor (respectiv dascălilor sau cantorilor azi). În ceea ce priveşte sutanele, Tipiconul nu precizează nimic mai mult decât că ele pot fi deschise sau închise la culoare, aşa că tradiţia locală este singurul standard.

Sursa:  http://ro.orthodoxwiki.org 

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (4)

Mănăstirea RÂMET

Istoricul: Aşezământul este printre cele mai vechi mănăstiri ortodoxe din Transilvania, după unii autori chiar de la începutul secolului XIII, are prima dată certă anul 1376, menţionat pe al doilea strat de pictură interioară, aceasta însemnând că biserica a fost zidită cu mult mai înainte. Toponimul Râmet ar deriva de la Eremit = pustnic, concluzia fiind că a fost întemeiată de călugării retraşi în sihăstrie la adăpostul stâncilor de aici.

Descriere: Biserica veche este construită din piatră, în formă de navă dreptunghiulară, cu o boltă cilindrică. În partea de apus are o tindă deasupra căreia este un turn masiv. Aşa cum am arătat şi mai înainte, în cursul vremii, biserica a suferit mai multe refaceri radicale, ultima restaurare fiind făcută în anii 1987-1989, cărora li se datorează întregul parament al faţadei.

Pictura: Pictura bisericii vechi, păstrează fragmentar mai multe straturi de pictură de valori diferite. Cea mai veche pictură datează din anul 1300. Al doilea strat de pictură, de o mare valoare, atât documentară cât şi artistică, poate fi datat cu precizie datorită inscripţiei de pe coloana din dreapta a bisericii, unde putem citi atât anul 1376 cât şi numele meşterului Mihu de la Crişul Alb şi cel al Arhiepiscopului Ghelasie, egumen al mănăstirii şi primul Arhiepiscop român ortodox din Transilvania. Pictura lui Mihu se detaşează prin măiestria desenului, simţul culorilor, varietatea fizionomiilor, precizia şi frumuseţea grafiei. Un alt strat de pictură de factură post-brâncovenească, care datează din 1749, are de asemenea o certă valoare artistică. Pictura mai nouă, realizată în anul 1809, este lipsită de valoare artistică.

Altele: În anul 1969 a fost creat un muzeu în vechea clădire, vis-a-vis de biserică, în care sunt expuse o colecţie de icoane pe lemn şi pe sticlă, carte veche, exponate de valoare arheologică, etnografică şi bisericească. 

. 

Mănăstirea RÎMETEA

Istoricul: În aceste locuri n-a fost niciodată viaţă monahală. Pentru că se simţea nevoia unui aşezământ monahal în zonă, fapt dorit de credincioşi, părintele Ioan Comanici a iniţiat înfiinţarea unei mănăstiri cu obşte pentru maici. În luna martie 1998, Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul de Alba-Iulia, a dat binecuvântarea înfiinţării şi în 26 septembrie 1998 s-a sfinţit paraclisul de vară şi s-a pus piatra de temelie pentru biserica mare din zid.

Descriere: Biserica mare este din zid de cărămidă, în formă de cruce. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Are un pridvor deschis în stil brâncoveneasc. La 10 octombrie 1998 biserica se afla în construcţie. A fost turnată şi fundaţia pentru corpul de chilii. După doi ani biserica şi corpul de chilii au fost terminate. Tot în zona Rîmetea a fost înfiinţată şi Mănăstirea Rîmetea II, cu obşte de călugări.

Pictura: Biserica veche are mai multe straturi de pictură: primul strat datează din anul 1300, iar al doilea din 1310; aceste straturi au fost identificate, după pigmenţii din pictură, de către pictorul C. Boambeş, între anii 1987-1988. Al treilea strat se află pe arcada dintre naos şi pronaos, cu text din anul 1377, stratul al patrulea datează din anul 1450, al cincilea – din anul 1600, al şaselea – din 1741 şi al şaptelea – din anul 1809.

Altele: Mânăstirea are un muzeu în care se află o colecţie de carte veche, icoane pe lemn şi pe sticlă, obiecte etnografice din zonă şi obiecte de cult.  

.

Mănăstirea SFÂNTA TREIME - MAGINA

Istoricul: După istoricul Nicolae Iorga biserica datează din anul 1611, dar lucrările arheologice conduse de arhitectul Gh. Petrov din Cluj demonstrează că este construită din 1550. A funcţionat ca biserică de mir pentru creştinii ortodocşi până în 1700, când a fost ocupată cu forţa de uniaţi. Blajul trimitea aici pentru pocăinţă pe călugării certaţi cu disciplina. În 1781 s-a deschis aici o şcoală pentru cântăreţi bisericeşti care a funcţionat până în 1948. Din anul 1948 a funcţionat ca biserică de mir ortodoxă. În anul 1988 biserica a fost reparată prin grija lui Emilian Birdas, ajuns episcop la Episcopia Caransebeşului. A fost sfinţită în 1992 de Episcopul Andrei Andreicuţ. În 1977 preotul Ioan Fufezan a avut iniţiativa înfiinţării aici a unei mănăstiri şi în urma intervenţiilor făcute, s-a aprobat înfiinţarea mănăstirii cu obşte de călugări.

Descriere: Biserica este o clădire mică, în formă de navă, având la început numai altar şi naos, în total 8 m lungime şi 4 m înălţime. După 1800 s-a adăugat pronaosul având azi 12 m lungime. Zidurile, din bolovani de piatră de râu cu mortar de var, au o grosime de 80 cm. Pe pronaos se înalţă o turlă oarbă pătrată având şi funcţie de clopotniţă. Biserica este luminată de mici ferestre cu dimensiuni de 70/15 cm. Este acoperită cu şindrilă.

Pictura: Biserica a fost pictată în interior în perioada 2000 - 2001, de către pictorii Angela şi Constantin Bârleanu din Turda.

Altele: Incinta a fost iniţial înconjurată cu un zid de piatră de râu înalt de 4 m. Avea o poartă cu arcadă care a fost restaurată. La nord de biserică s-a construit din cărămidă în 1991 un mic aghiasmatar folosit şi ca altar de vară. Corpul de chilii de 45 m lungime, construit din cărămidă şi acoperit cu ţiglă, se află la 50 m nord de biserică.

.

 Sursa: www.manastiriortodoxe.ro 

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (3)

.

Mănăstirea MARTIRII NEAMULUI - MUNCEL

.

Istoricul: Aşezarea monahală a luat fiinţă la umbra unor aşezări pustniceşti care au dispărut cu timpul, datorită vitregiei vremurilor. Muntele Macu a adăpostit mulţi pustnici, dovadă că şi astăzi se păstrează ca amintire numele de Izvorul Călugărului. Din acest izvor al muntelui urmează să fie adusă prin canal, apa până în mănăstire.

Descriere: Biserica este mică, din lemn, acoperită cu tablă. Are o turlă pe naos şi două turnuleţe în faţă. Atât turla mare cât şi turnuleţele sunt acoperite cu tablă În exterior este îmbrăcată în sită.

Pictura: Este tencuită în interior, dar în 1994 nu era pictată.

Altele: Planul de construcţie al mănăstirii este tip cetate, amplasată pe platou, cu biserica în mijlocul construcţiilor aşezate în pătrat. Pentru început, în 1994, erau ridicate două construcţii mici: una pentru bacalaureat, trapeză şi câteva chilii, a două pentru stăreţie şi chilii.  

.

Mănăstirea NEGREAIA – PĂTRÂNGENI

.

Istoricul: Mai jos de mănăstire, în actualul sat Valea Mică, în secolele XVII-XVIII a existat o mănăstire cu obşte de călugări, distrusă în 1761 de armata austriacă, condusă de generalul Bukov. Au rămas numai nişte ruine, aşa că n-a mai continuat viaţa monahală în aceste locuri, până în zilele noastre. După 1989, credincioşii din satul Pătrângeni au insistat pentru reînfiinţarea mănăstirii, având ca bază materială terenul şi biserica din pădurea Negraia, unde în trecutul mai îndepărtat era cimitirul credincioşilor greco-catolici. Arhiepiscopul Andrei al Albei Iulia a dat curs solicitării credincioşilor şi a aprobat reînfiinţarea mănăstirii în anul 1993, cu destinaţie pentru maici. În anul 1994 a sfinţit locul unde se va construi corpul de chilii. După anul 1995 au început lucrările pentru ridicarea corpului de chilii şi renovarea bisericii. Lucrările au fost începute prin grija maicilor Arsenia Pană şi Antuza Şerban, venite aici de la Mănăstirea Agapia din Vale. La sfârşitul anului 1997 a venit aici şi Arhimandritul Serafim Maciuca, care a fost mulţi ani stareţ al mănăstirii Vărzăreşti, judeţul Vrancea. Având un bun spirit organizatoric, ajutat de anii de experienţă, a terminat în 1998 corpul de chilii, la care a adăugat şi un mic paraclis, unde se slujeşte în perioada rect şi când numărul creditorilor la slujbe este mai mic. Atât ridicarea corpului de chilii, cât şi renovarea bisericii, s-a făcut cu contribuţia materială şi financiară a creştinilor ortodocşi din zonă şi a combinatului siderurgic din Zlatna.

Descriere: Biserica este o construcţie înaltă, din zid de cărămidă, în plan dreptunghiular, lungă de 24 m şi lată de 7,5 m, cu spaţiul repartizat în altar, naos, pronaos şi pridvor. Altarul spaţios este luminat de două ferestre aşezate la răsărit. Catapeteasma este din zid. Naosul primeşte lumină de la două ferestre aşezate la sud şi alte două pe zidul din nord, iar pronaosul este luminat de câte o fereastră la sud şi nord. Ferestrele sunt mari cu ramele metalice. În pronaos este un balcon sprijinit pe doi stâlpi din lemn, iar deasupra lui, se află o turlă oarbă, de formă pătrată, prevazută cu trei ferestre. Are acoperiş de tablă în formă de clopot. Pridvorul este închis, cu intrarea prin vest. Este prevăzut pe fiecare parte cu câte o cameră, cu intrările prin pronaos. Pardoseala în biserică este din lespezi de piatră. Acoperişul bisericii este în două ape, cu tablă aşezată în solzi. Biserica, renovată după anul 1995, nu este pictată până în anul 2000. Faţadele exterioare sunt simple, zugrăvite în calciu, culoare gri. De jur-împrejur sunt trotuare late din ciment.

Pictura: Pe data de 1 iulie 2002 se începe pictura în altarul Paraclisului, fiind finalizată în ajunul hramului Sf. Proroc Ilie Tesviteanul.La sfârşitul lunii iulie încep lucrările la noua clădire. În perioada octombrie- decembrie se continuă pictura în naosul şi pronaosul Paraclisului.

Altele: La 40 m nord-vest de biserică se află corpul de chilii, construcţie parter şi etaj, lungă de 16 m şi lată de 6,5 m. Parterul este din zid (cărămidă BCA), etajul din lemn. Atât la parter cât şi la etaj are culoare închisă. La demisol clădirea are şi un beci. Trapeza, bucătăria, camera de oaspeţi, stăreţia şi grupul sanitar se află la parter, iar chiliile la etaj.  

.

Mănăstirea OASA

.

Istoricul: În 1943 scriitorul Ioan Pop a ridicat o biserică din lemn. Aici avea adesea întâlniri cu marele povestitor Mihail Sadoveanu. Pe locul acestei biserici, prin purtarea de grijă a Episcopului Emilian Birdas al Alba Iuliei (primul Ierarh al refăcutei eparhii, după 275 de ani) paroh fiind preot Faur, iar protopop, Viorel Porcaru, s-a ridicat o nouă biserică în anii 1982-1983. La sfârşitul decadei optzeci, preotul Petru Sora din Şugag i-a făcut unele îmbunătăţiri, iar în 1990 a fost sfinţită şi destinată ca mănăstire de maici. Sarcina conducerii mănăstirii nou înfiinţată a fost dată monahiei Iustiniana Macarie. Luptându-se cu greutăţi materiale şi în special financiare, maica stareţă ajutată de obşte, cu concursul Trustului de Construcţii Hidrotehnica şi sprijinul bunilor credincioşi, a construit mai multe clădiri în jurul bisericii. Clădirile sunt din zid, acoperite cu tablă. Clădirea pentru chilii este construită în stil brâncovenesc şi etajată. A doua clădire este pentru stăreţie, iar a treia pentru trapeză, bucătărie şi cămări pentru alimente. În faţa bisericii s-a construit clopotniţa.

Descriere: Biserica este din lemn, pe fundaţie de piatră, în formă de cruce. Are o singură turlă. Este acoperită cu şindrilă.

Pictura: A fost pictată în tehnica frescă între anii 1985-1986 de către pictorul Liviu Dumbrava din Gura Humorului.  

.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (2)

.

Mănăstirea DE SUB PIATRĂ – SĂLCIUA

.

Istoricul: În aceste locuri viaţă monahală a existat de cinci secole şi jumătate. Biserica a fost construită prin 1450. A funcţionat ca mănăstire cu obşte de călugări până în anul 1760, când a început prigoana habsburgică şi biserica a fost arsă.

Pictura: Pictura interioară, executată pe pânză şi lipită pe pereţi, se păstrează în întregime în altar şi pe iconostas. Pictura din naos şi pronaos s-a deteriorat în timp, de aceea a fost necesar ca în 1948 pereţii să fie văruiţi în aceste compartimente. În sfântul altar, pe peretele din stânga, există, scrisă cu litere chirilice, inscripţia: Acest sfânt altar l-au plătit Ioan Rac şi cu Sotra Gavril din Ponor pentru zugrăvit ca să fie pomenire. Pe iconostas, tot în litere chirilice, este următoarea inscripţie: 1844 - Acest Fruntariu l-au plătit Baic Florea şi cu soţia sa Lupa pentru zugrăvit.

Altele: Ca patrimoniu cu valoare se păstrează icoane vechi din lemn, care datează din jurul anului 1800 şi icoane pe sticlă care datează din anul 1750.

.

Mănăstirea DUMBRAVA

.

Istoricul: În zonă n-a fost mănăstire, dar în timpul prigoanei bisericii ortodoxe de către austro-ungari, ocupanţii Transilvaniei, aceştia au dat foc unui preot din apropiere care s-a opus să treacă la catolicism. şi tot în împrejurimi, pe Dealul Costiţa, a poposit domnitorul Mihai Viteazul cu trupele sale în drum spre Miraslău. Pe acest deal se află o cruce de piatră ridicată în vremea aceea. În memoria acestor evenimente, cinstite cu evlavie, Preotul Teodor Crişan a avut iniţiativa şi a întreprins demersuri pentru a se înfiinţa o mănăstire cu obşte de maici. Aceasta a fost şi dorinţa credincioşilor din zonă. Locul a fost sfinţit la 26 octombrie 1996, iar în luna mai 1997 au pornit lucrările pentru construirea mănăstirii, începându-se mai întâi cu biserica. Lucrându-se cu sârguinţă, la 26 octombrie a aceluiaşi an, s-a sfinţit biserica, făcându-se prima slujbă în ea, iar la începutul lunii noiembrie 1997 au venit aici primele maici din alte mănăstiri şi din lume, continuându-se popularea ei. Cu timpul s-a terminat şi corpul de chilii cu clopotniţa bisericii, aşa că în toamna anului 1999 viaţa în mănăstire decurgea normal ca în vechile mănăstiri.

Descriere: Biserica este o construcţie din zid în formă de cruce, înaltă, lungă de 26 m, având 9 m lăţime în zona absidelor naosului, 6 m lăţime în pronaos. Spaţiul este compartimentat în altar, naos, pronaos şi pridvor închis. Biserica are şi un pridvor deschis. Altarul este luminat de o fereastră la sud şi alta la nord. Catapeteasma este din lemn de tei, sculptat de meşterul Gheorghe din Cluj-Napoca. Naosul primeşte lumină de la o fereastră la sud şi alta la nord. Are absidele pronunţate (largi şi profunde). Deasupra se înalţă o turlă deschisă, de formă circulară în interior şi octogonală la exterior, cu acoperişul piramidal. Pronaosul este luminat de asemenea de câte o fereastră la sud şi nord. Pridvorul închis este luminat de două ferestre suprapuse, cât înălţimea zidurilor, aşezate la sud, nord şi vest. În stânga pridvorului este o cămăruţă care închide casa scărilor, iar la dreapta (sud) o altă cămăruţă. Deasupra pridvorului aşezate dreapta-stânga (sud-nord) sunt două turle oarbe octogonale. Intrarea în pridvor se face prin vest, pe o uşă masivă de stejar. Pardoseala în biserică este din beton, peste care se va aşterne duşumea de scândură sau marmură. Este acoperită cu tablă. Pridvorul deschis este susţinut de doi stâlpi în faţă (aşezaţi sud-nord) şi alţi doi stâlpi în spate, toţi cei patru stâlpi fiind sculptaţi la bază. Pardoseala din pridvorul deschis este din beton şi plăci de marmură. Din cauza fundaţiei înalte şi diferenţei de nivel, se urcă din curte în pridvor, pe o scară de beton din şase trepte. Faţadele exterioare au de jur-împrejur, sub cornişe, firide.

Pictura: Pictura bisericii este realizată de soţii Crişan în anul 2000 în stil bizantin.

Altele: Corpul de chilii este din zid, clădire lungă în forma literei L, răsturnat cu o latură la sud şi alta la est de biserică, mult mai lungă. Construcţia este doar parter, cu verande, acoperită cu tablă zincată. Zugrăveala la biserică şi corpul de chilii este de culoare gri-închis.  

.

Mănăstirea LUPŞA

.

Istoricul: Biserica mănăstirii, construită din lemn de stejar pe la 1429, este considerată cea mai veche biserică de lemn din Transilvania. Are formă de navă şi la început a avut numai altar şi naos, iar în anul 1810 i s-a adăugat pronaosul şi turla clopotniţă. După 1993 biserica a fost renovată fiind tencuită în interior şi pictată. Alături de biserică s-a construit o clădire de zid BCA pentru stăreţie, chilii, trapeză, bucătărie. În dreapta acestei clădiri este o şcoală pentru clasele I-IV. Înainte de a fi desfiinţată Mănăstirea era şi un centru cultural în zonă, aici funcţionând o şcoală şi un atelier de pictură pe sticlă. Credincioşii şi turiştii dornici de cultură e bine sa-şi facă timp şi să meargă în centrul comunei Lupşa (la 3 km) unde pot vizita muzeul etnografic, înfiinţat şi organizat de învăţătorul Pamfil Albu. Mai pot vedea şi biserica satului, construită în 1421 de acelaşi ctitor al bisericii mănăstirii. Este pictată în frescă în 1750.

Descriere: Biserica mănăstirii cu hramul Sfântul Mare Ierarh Nicolae, construită din lemn de stejar, este considerată cea mai veche biserică de lemn din Transilvania. Are formă de navă şi la început a avut numai altar si naos, iar în anul 1810 i s-a adăugat pronaosul şi turla clopotniţă.

Pictura: După 1993 biserica a fost renovată fiind tencuită în interior şi pictată.  

.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

File de pateric (39)

.

A spus avva Caríon: am făcut multe osteneli, mai mult decât fiul meu Zaharia, şi n-am ajuns de o seamă cu el, cu smerenia şi cu tăcerea lui.

.

A fost odată un monah la Sketis, pe numele său avva Caríon. El avea doi copii, pe care i-a lăsat soţiei sale, pustnicindu-se. După o vreme, s-a iscat o foamete în Egipt, iar femeia lui, strâmtorată, a venit la Sketis aducând şi copii cu ea, un băiat pe nume Zaharia, şi o fată. Şi s-a sălăşluit departe de bătrân (s, în luncă – este luncă alături de Sketis, şi acolo sunt zidite şi bisericile, şi sunt şi izvoarele apelor. Era obiceiul la Sketis că dacă vine o femeie, ca să vorbească cu fratele ei sau altă rudenie, să vorbească de departe unii cu alţii. Atunci îi zise femeia avvei Caríon:

– Tu te-ai făcut monah, şi a venit foamete. Copiii cine să ţi-i hrănească?

– Trimite-mi-i mie.

– Mergeţi la tatăl vostru – le zise ea copiilor.

Când au mers la tatăl lor, fata s-a întors la mama ei, iar copilul s-a dus la tată. Când a ajuns flăcău, au început bombăneli printre fraţi în privinţa lui. Auzind avva Caríon, îi spuse fiului său:

– Zaharia, scoală, să plecăm de aici, că părinţii bombănesc.

– Avvo, toţi de aici ştiu că sunt fiul tău; dacă mergem în altă parte, aceia nu pot zice că sunt fiul tău.

– Scoală, hai să plecăm de aici.

Şi s-au dus în Tebaida. Când şi-au luat chilii, sălăşluindu-se de câteva zile, s-a ivit acelaşi bombănit despre băiat. Atunci tatăl îi spuse: Zaharia, scoală, să mergem la Sketis. Şi au mers la Sketis, iar după câteva zile, iarăşi s-a iscat cârteală în privinţa lui. Atunci Zaharia, fiul, merse la balta de sodă şi se dezbrăcă, intrând până la nări în sodă. Şi rămase acolo mult, cât a putut, de i s-a prăpădit trupul. Mergând el la sfânta împărtăşanie după obicei, i se descoperi sfântului Isidor, preotul Sketisului, ce făcuse; când îl văzu se miră, zicându-i:

– Zaharia, fiul tău a venit duminica trecută şi s-a împărtăşit ca un om, acum s-a făcut ca un înger.

.

Fiind întrebat despre gândul curviei, avva Cyros alexandrinul răspunse aşa: dacă nu ai gând, nu ai nici nădejde; dacă nu ai gând, ai fapta. Aceasta înseamnă că cel care nu luptă cu păcatul în gândire, nici nu i se împotriveşte, trupeşte săvârşeşte fapta. Cel care are fapte nu e bântuit de gânduri. Şi l-a întrebat bătrânul pe frate: nu ai obicei să vorbeşti cu femeile? Iar fratele: nu; gândurile mele sunt zugravi noi şi vechi. Amintirile mă bântuie pe mine, chipuri de femei. Iar bătrânul îi răspunse: de morţi nu te teme, ci fugi de cei vii, adică de încuviinţare şi de păcatul cu fapta, şi te îndreaptă mai mult spre rugăciune.

.

Au venit odată unii la avva Lukios la Enat, călugări din cei care se numesc euhitai, adică rugători. Şi i-a întrebat bătrânul:

– Ce lucraţi cu mâinile?

– Noi nu ne atingem de lucrare a mâinilor, ci, cum spune apostolul, ne rugăm neîncetat.

– Da’ nu mâncaţi?

– Ba da.

– Când mâncaţi, cine se roagă pentru voi? De dormit, nu dormiţi?

– Ba da.

– Şi când dormiţi, cine se roagă pentru voi?

Şi n-au mai ştiut ce să-i răspundă la acestea. Atunci el le spuse:

– Iertaţi-mă, dar nu faceţi cum spuneţi. Vă arăt eu, că lucrând cu mâinile mă rog neîncetat. Mă aşez cu Dumnezeu înmuind lujerii, şi împletind funie, zic „miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea“ (Psalm 50, 2) – asta nu e rugăciune?

– Ba da.

– Atunci când lucrez toată ziua şi mă rog, fac şaisprezece bani, mai mult sau mai puţin. Din ei dau doi la poartă şi de ceilalţi mânc; şi cel care ia cei doi bani se roagă pentru mine când mânc sau când dorm, şi cu harul lui Dumnezeu mi se împlineşte ruga neîncetată.

.

A venit unul din bătrâni la avva Lot, la oaza din Arsinoe, şi i-a cerut o chilie, şi el i-a dat. Bătrânul era bolnav şi avva Lot îl îngrijea: şi dacă veneau unii să-l vadă pe avva Lot, îi ducea şi la bătrânul cel bolnav, care a început să le spună cuvinte de ale lui Origen. Avva Lot era supărat, şi zicea „nu cumva să creadă părinţii că şi noi suntem aşa“ – dar să-l gonească de acolo îi era frică, din pricina poruncii. Şi s-a ridicat avva Lot, mergând la avva Arsenie şi i-a povestit despre bătrân. Avva Arsenie i-a zis: nu-l izgoni, ci zi-i „mâncă din cele ale lui Dumnezeu, şi bea, cum vrei, dar cuvintele acestea să nu le mai spui“; şi dacă vrea, se îndreaptă; dacă nu vrea să se îndrepte, va cere singur să se ducă de acolo, şi nu din pricina ta.

Avva Lot plecă, făcând aşa. Bătrânul, când auzi, nu a vrut să se îndrepte, ci a început să se roage: pentru Domnul, trimiteţi-mă de aici, că nu mai pot îndura pustia. Şi s-a ridicat, plecând, fiind petrecut cu dragoste.

.

Povestea cineva despre un frate care căzuse în păcat, că, mergând la avva Lot, intra şi ieşea, zbuciumat, negăsindu-şi locul. Avva Lot îi spuse:

– Ce ai, frate?

– Am făcut păcat mare şi nu pot să-l spun părinţilor.

– Mărturiseşte-mi-l mie, şi eu îl voi lua asupra mea.

– Am căzut în curvie şi am jertfit (idolilor) ca să capăt lucrul.

– Curaj, că este pocăinţă. Hai, şezi în peşteră, posteşte tot la două zile, şi eu voi lua asupra mea (voi purta) împreună cu tine jumătate din păcat.

Împlinindu-se trei săptămâni, a fost încredinţat bătrânul că a primit Dumnezeu căinţa fratelui. Şi i-a rămas supus bătrânului până la moarte.

.

O femeie care avea cancer la sân a auzit de avva Longin, şi a vrut să-l întâlnească. El locuia pe atunci la mila a noua spre apus de Alexandria. Cum femeia îl căuta, a dat de fericitul Longin adunând lemne pe lângă mare. Când îl întâlni, îl întrebă: avvo, unde locuieşte avva Longin, robul lui Dumnezeu? fără să ştie că el era. El îi spuse: ce vrei de la înşelătorul acela? Nu te duce la el, e un prefăcut. Ce ai?

Femeia îi arătă boala. El, făcând semnul crucii asupra locului, o lăsă să plece, zicându-i:

– Du-te şi Dumnezeu te va vindeca. Longin nu poate să-ţi fie de nici un folos.

Femeia plecă, având încredere în spusele lui, şi se vindecă îndată. După aceea, povestind cuiva întâmplarea şi spunându-i trăsăturile bătrânului, află că fusese avva Longin.

.

Altădată i-au adus un demonizat. El le spuse: eu n-am ce să vă fac, mai bine duceţi-vă la avva Zenon. Atunci avva Zenon a început să-l gonească pe demon ca să plece. Demonul începu să strige:

– Nu cumva crezi, avva Zenon, că din pricina ta plec? iată că avva Longin se roagă acolo, împotriva mea; şi temându-mă de rugăciunile lui mă duc, altfel nu ţi-aş fi răspuns.

.

I-a spus avva Longin avvei Acachie: femeia îşi dă seama că a rămas gravidă atunci când i se opreşte menstruaţia. Aşa şi sufletul îşi dă seama când a primit Duhul Sfânt, când se opresc patimile care se scurg din el. Iar când este în patimi, cum se poate înfumura că este fără patimi? Dă sânge şi ia Duh.

.

Zicea avva Pimen despre avva Copri că ajunsese la o asemenea măsură, că, zăcând bolnav, mulţumea şi îşi oprea voia.

.

Zicea avva Copri: fericit cel care rabdă osteneala mulţumind.

.

S-au adunat odată cei din Sketis (ca să discute) despre Melhisedec şi au uitat să-l cheme şi pe avva Copri. Chemându-l apoi, l-au întrebat despre asta. El, lovindu-se de trei ori peste gură, zise: vai ţie, Copri, că ce ţi-a poruncit Dumnezeu să faci, le-ai părăsit, şi cauţi ce nu cere de la tine. Auzind fraţii unele ca acestea, fugiră în chiliile lor.

.

L-a întrebat avva Longin pe avva Lukios odată despre trei gânduri, zicându-i:

 – Vreau să mă înstrăinez.

– Dacă nu-ţi stăpâneşti limba, nu eşti înstrăinat, oriunde ai merge. Chiar şi aici, stăpâneşte-ţi limba şi eşti străin.

– Vreau să postesc.

– A spus Isaia prooroc „dacă ţi-ai încovoia grumazul ca un jug şi ca un belciug, nici aşa nu se va chema post adevărat“ (Isaia, 58,5. Traducerile moderne dau: „să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?“) – mai degrabă înfrânează-te de la gândurile rele.

– Vreau să fug de oameni.

– Dacă nu te îndrepţi mai întâi printre oameni, nici de unul singur nu te vei putea îndrepta.

.

Şi-a spus avva Longin, fiind odată bolnav: boleşte şi mori, iar dacă ceri de la mine să mânci în afară de vremea hotărâtă, nu-ţi voi da nici hrana zilnică.

.

Sursa: www.pateric.ro