Rugăciunea Cuviosului Siluan Athonitul – între deznădejde și smerenie (2)

.

Mulți oameni se roagă cu buzele și le place să se roage din cărți de rugăciune. Și este un lucru bun acesta. Domnul primește rugăciunea lor și revarsă asupra lor harul Lui. Dar dacă te rogi gândindu-te la altceva, Domnul nu va asculta o astfel de rugăciune. Cel ce se roagă din obișnuință nu încearcă schimbări în rugăciunea lui, care rămâne aceeași, dar cel ce se roagă din toată inima sa cunoaște multe încercări în rugăciune. Se luptă când cu Vrăjmașul, când cu sine însuși, când cu patimile lui, când cu oamenii, și în toate acestea trebuie să fie un învingător.

Suferințele și primejdiile i-au învățat pe mulți să se roage, reușind să se cufunde în Dumnezeu în rugăciunile lor.

Multor oameni le place să citească cărți bune, și e un lucru bun, dar să te rogi e un lucru mai bun decât toate. Iar cel ce citește cărți rele sau ziare este lovit de foamea sufletească. Sufletul lui flămânzește, pentru că hrana sufletului și desfătările lui, viața și bucuria lui, sunt în Dumnezeu.

Dacă vrem să ne rugăm având mintea unită cu inima și nu suntem în stare, să repetăm rugăciunea cu buzele și să fixăm mintea asupra cuvintelor rugăciunii, după cum se spune în „Scara” Sfântului Ioan Scărarul. Cu timpul, Domnul ne va da „rugăciunea inimii”, fără împrăștiere, și ne vom ruga cu ușurință. Există unii care, forțându-și mintea la rugăciune să coboare în inimă, au adâncit-o într-atât încât nu o mai pot rosti nici măcar cu buzele. Noi, însă, să nu uităm legea vieții duhovnicești, care spune că darurile sunt date de la Dumnezeu doar sufletelor smerite și ascultătoare. Celor ascultători și înfrânați în toate – în hrană, în cuvinte și mișcări, Domnul Însuși le va da rugăciunea și ea se va săvârși cu ușurință în inima lor.

Rugăciunea neîncetată e născută din iubire, dar se pierde și moare prin judecăți, vorbe deșarte și neînfrânare. Cel ce iubește pe Domnul Îl poate avea în mintea sa zi și noapte, căci nici o ocupație nu te poate împiedica să iubești pe Dumenzeu. Apostolii iubeau pe Domnul fără ca lumea să-i stânjenească, deși nu uitau de lume. Se rugau pentru ea și se dedicau propovăduirii. E adevărat că Sfântului Arsenie i s-a zis: „Fugi de oameni!”, dar chiar și în pustie Duhul lui Dumnezeu ne învață să ne rugăm pentru oameni și pentru întreaga lume.

În lumea aceasta, fiecare își are locul și lucrul lui: unul este împărat, altul patriarh, altul bucătar, fierar sau învățător, și Domnul iubește pe toți oamenii, dar cel care are mai mare iubire de Dumnezeu, acela va primi plată mai multă. Domnul ne-a dat poruncă de a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din tot sufletul nostru (Matei 22, 37). Dar cum poți să-L iubești pe Dumenzeu fără să te rogi? Pentru aceasta mintea și inima omului trebuie să fie întotdeauna libere pentru rugăciune.

Când iubim pe cineva ne place să ne gândim la el, să vorbim despre el, să fim împreună cu el. Așa și sufletul nostru iubește pe Domnul ca pe Tatăl și Ziditorul lui și stă înaintea Lui cu frică și iubire. Cu frică, pentru că este Domnul; cu iubire, pentru că sufletul recunoaște în El pe Tatăl lui. El este milostiv și harul Său e mai dulce decât orice altceva. Domnul ne iubește și ne dă să vorbim cu El prin rugăciune. Această iubire e cunoscută prin Duhul Sfânt, iar sufletul ce se roagă cunoaște pe Sfântul Duh.

Unii zic că rugăciunea duce sufletul în amăgire duhovnicească. Este o gândire greșită aceasta, căci amăgirea vine dintr-o îngâmfată încredere în sine și nu din rugăciune. Toți Sfinții s-au rugat mult și îndeamnă și pe alții la rugăciune. Rugăciunea e cea mai bună lucrare pentru suflet. Rugăciunea e calea spre Dumnezeu. Prin rugăciune dobândim smerenia, răbdarea și tot lucrul bun. Cel ce vorbește împotriva rugăciunii n-a simțit în chip vădit niciodată cât de bun este Domnul. Nici un rău nu vine de la Dumnezeu. Toți Sfinții s-au rugat neîncetat și nu rămâneau nici o clipă fără rugăciune. 

Când smerenia se pierde, sufletul pierde în același timp harul și iubirea față de Dumnezeu și, atunci, rugăciunea arzătoare se stinge. Dar când sufletul domolește patimile și acesta câștigă smerenia, Domnul îi dă harul Său și atunci el se roagă pentru vrăjmașii lui, ca pentru sine însuși, și se roagă cu lacrimi pentru întreaga lume.

.

Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Alba Iulia, 1994.