File de pateric (38)

.

Povestea avva Casian: ne-am dus eu şi sfântul Gherman în Egipt, la un bătrân. Şi găzduindu-ne el, l-am întrebat:

– De ce când vă vin oaspeţi fraţi străini, nu păziţi canonul postului nostru, aşa cum l-am primit în Palestina?
– Postul este cu mine pururea, dar pe voi nu pot să vă păstrez pururea la mine. Iar postul este lucru şi folositor, şi neapărat, dar ţine de alegerea noastră. Împlinirea iubirii însă o cere neapărat legea lui Dumnezeu. Căci primindu-l pe Hristos în voi, trebuie să vă îngrijesc cu toată sârguinţa. După ce vă petrec pe voi, pot să încep iar canonul postului. Căci fiii mirelui nu pot posti, în vremea în care mirele este cu ei; când se va lua mirele de la ei, atunci au voie de postesc.

.
Tot el a spus: era un bătrân şi era slujit de o fecioară sfântă. Şi oamenii ziceau: nu sunt neprihăniţi. Iar bătrânul a auzit. Când trăgea să moară, le spuse părinţilor: când voi muri, sădiţi toiagul meu pe mormânt; şi dacă înmugureşte şi dă rod, să ştiţi că sunt neprihănit faţă de ea; iar dacă nu înmugureşte, să ştiţi că am greşit cu ea.

Şi toiagul a înverzit şi a treia zi a înmugurit şi a dat rod. Şi toţi îl slăveau pe Dumnezeu.

.
A mai zis: am mers la alt bătrân. El ne-a pus să mâncăm, şi după ce ne săturasem, tot ne mai îndemna să mai luăm. Cum îi spuneam că nu mai pot, mi-a răspuns: eu de şase ori am pus masa fraţilor care veneau, şi i-am îndemnat să mânce, mâncând şi eu cu ei, şi încă îmi e foame. Tu mâncând o dată eşti atât de sătul, că nu mai poţi mânca?

.
Povestea tot el: a venit avva Ioan, stareţul unei mănăstiri mari, la avva Paisie, care trăia de patruzeci de ani în străfundul pustiei. Şi ca unul care avea pentru el multă dragoste şi familiaritatea care vine din ea, l-a întrebat: ce ai izbutit în atâta amar de vreme sihăstrit aşa şi netulburat de nimenea? Iar el a spus: de când m-am călugărit, niciodată nu m-a văzut soarele mâncând. Spuse şi avva Ioan: nici pe mine mâniindu-mă.

.
Povestea avva Casian despre un anume avva Ioan, chinoviarh, că ducea o viaţă sfântă. Şi spunea: când se apropia de sfârşit şi pleca cu veselie şi bucuros spre Dumnezeu, fraţii l-au înconjurat cerându-i să le lase moştenire un cuvânt scurt şi mântuitor, prin care să poată înainta pe calea desăvârşirii în Christos. Iar el spuse gemând: Niciodată n-am făcut voia mea, nici n-am învăţat pe altul ceva ce n-am făcut eu înainte.

.
Mai povestea despre un alt bătrân care locuia în pustie, că l-a rugat pe Dumnezeu să-i dea dar, ca niciodată să nu aţipească atunci când începe vreo discuţie duhovnicească, şi dacă începe cineva să spună vorbe deşarte sau ponegriri, să adoarmă îndată, ca urechile lui să nu guste din asemenea otravă. Tot el spunea că diavolul este sârguincios la vorbe deşarte, şi se luptă cu toată învăţătura duhovnicească, folosind această pildă: vorbind eu pentru folosul unor fraţi, au căzut într-un somn aşa greu, încât nici pleoapele nu şi le puteau clinti. Eu am dorit să le arăt lucrarea diavolului, am furişat şi un cuvânt deşert; atunci ei s-au veselit, trezindu-se. Eu am gemut şi le-am spus: până acum am vorbit despre lucruri cereşti, şi ochii voştri erau plecaţi spre somn; când am strecurat un cuvânt deşert, v-aţi trezit toţi cu sârg. De aceea, fraţilor, vă rog, daţi-vă seama de lucrarea diavolului celui rău şi luaţi aminte la voi, păzindu-vă de aţipire, când faceţi sau ascultaţi ceva duhovnicesc.

.
A mai spus: un senator roman, care se lepădase (de lume) şi-şi împărţise averile săracilor, păstrase câte ceva pentru odihna sa, nevrând să îndure smerenia care vine din lepădarea desăvârşită, şi sfânta supunere a canonului vieţii de obşte. Lui i-a spus cel dintre sfinţi Vasile acest cuvânt: nici rangul de senator nu-l mai ai, nici călugăr nu te-ai făcut.

.
A mai spus: era odată un monah care locuia într-o peşteră în pustie. Şi i-au spus nişte rubedenii de-ale lui după trup:
– Tatăl tău este foarte supărat de boală şi trage să moară, vino să-l moşteneşti.
– Eu am murit faţă de lume înainte de el; mort pe viu nu moşteneşte.

.

Un frate i-a spus avvei Cronie:

– Spune-mi un cuvânt.

– Când a mers Elisei prooroc la sunamiteancă, a văzut că nu avea nici o treabă cu nimeni. Atunci ea a zămislit şi a născut prin venirea lui Elisei (IV Împăraţi 4, 10).

– Care este tâlcul?

– Când sufletul veghează şi se adună din risipirea atenţiei, şi se leapădă de voile sale, atunci pune stăpânire pe el Duhul lui Dumnezeu. Şi atunci poate să nască, deşi este sterp.

.
Un frate l-a întrebat pe avva Cronie:

– Ce să fac cu uitarea care-mi înrobeşte cugetul şi mă face nesimţitor, până mă trage la păcat?
– Când au luat neamurile străine chivotul din pricina nelegiuirilor fiilor lui Israil, l-au tras până l-au dus în casa lui Dagon, dumnezeul lor, care atunci a căzut cu faţa în jos.

– Adică?

– Când ajunge să fie înrobit cugetul omului prin mijloacele lui însuşi, atunci e tras, până e dus în păcatul nevăzut.

.
L-a întrebat un frate pe avva Cronie:

– În ce chip ajunge omul la smerenie?

– Prin frica lui Dumnezeu.

– Şi prin ce faptă ajunge la frica lui Dumnezeu?

– După mine, să se înfrâneze de la tot lucrul, să se dedea trudei trupeşti, şi, după puteri, să se gândească la ieşirea sa din trup şi la judecata lui Dumnezeu.

.
A zis avva Cronie:

– Dacă nu mâna Moise oile sub muntele Sinai, nu ar fi văzut focul din rug (Exod 3, 2).

L-a întrebat un frate:

– Ce înseamnă rug?

– Rugul înseamnă fapta trupească. Este scris că împărăţia cerurilor este asemenea comorii ascunse în ogor.

– Atunci omul n-ajunge la nici o cinste, fără trudă?

– Oricum, e scris: „cu ochii aţintiţi la începătorul şi împlinirea credinţei, la Iisus, care în locul bucuriei care era pusă dinaintea Lui, a răbdat crucea“ (Evrei 12, 2). Şi David zice şi el, „de voi da somn ochilor mei, şi pleoapelor mele adormire“ (Psalmi 131, v. 4) şi aşa mai departe.

.
Spunea avva Cronie: ne-a povestit avva Iosif Pelusiotul aşa: pe când locuiam în Sinai, era acolo un frate nu doar bun şi nevoitor, ci şi frumos cu trupul. Şi venea la biserică la slujbă cu un antereu vechi şi petecit. Atunci văzându-l că vine într-una aşa la slujbă, i-am zis:

– Frate, nu vezi fraţii, cum sunt îngeri la slujbă, în biserică; cum vii tu totdeauna aşa încoace?
– Iartă-mă, avvo, că nu am altele.

Atunci l-am luat la mine în chilie şi i-am dat un leviton şi ce-i mai trebuia, şi de atunci era îmbrăcat ca ceilalţi fraţi, şi arăta ca un înger. Au avut odată părinţii nevoie să trimită zece fraţi la împărat pentru o trebuinţă; şi l-au ales şi pe el printre cei trimişi. Cum a auzit el, a făcut metanie părinţilor, zicându-le:
– Iertaţi-mă, pentru Dumnezeu, că sunt robul unuia mare din cei de-acolo; şi dacă mă recunoaşte, îmi ia chipul călugăresc şi mă duce iarăşi ca să-i robesc.

După ce i-a înduplecat pe părinţi şi s-a dus, am aflat mai târziu de la cineva care-l ştia îndeaproape, că atunci când era în lume, fusese praefectus praetorii („şef al poliţiei“) la Roma; şi ca să nu-l recunoască şi să fie stânjenit de oameni, a găsit acel pretext. Atât de mult se sârguiau părinţii ca să fugă de slava şi de tihna lumii acesteia.

.

Sursa: www.pateric.ro 

Rugăciune

.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca astăzi toată ziua să am grijă să mă leapăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac, şi astfel, ţinând la mine, Te pierd pe Tine.

.

Doamne Iisuse Hristoase ajută-mi ca rugăciunea Prea Sfânt Numelui Tău să-mi lucreze în minte mai repede decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, că iată mint în tot ceasul.

.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întunerec. Patimile au pus tină pe ochiul minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, şi aşa risipim în deşertăciuni zilele noastre, umiliţi şi dosădiţi până la pământ.

.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Pune foc temniţei în care Te ţinem, aprinde dragostea Ta în inimile noastre, arde spinii patimilor şi fă lumină sufletelor noastre.

.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi. Vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul, că Duhul Tău cel Sfânt Se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea noastră rămân pe jos neputincioase.

.

Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că nu ne dăm seama ce nedesăvârşiţi suntem, cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât Te depărtăm prin micimile noastre, ci luminează lumina Ta peste noi ca să vedem lumea prin ochii Tăi, să trăim în veac prin viaţa Ta, lumina şi bucuria noastră, slavă Ţie.

.

Amin.

.

Sursa: Părintele Arsenie BOCA.

Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi ...

.

"...Aşa stă Biblia în faţa cititorului: ca o prescură care poate să rămână pâine dospită, poate deveni anafură sau se poate transfigura în trup euharistic. Trepte de pătrundere, trepte de cunoaştere; trepte de cunoaştere, trepte de iniţiere; trepte de iniţiere, trepte de sfinţenie: chiar dacă L-am cunoscut pe Hristos după trup acum nu-L mai cunoaştem astfel."

.

   "Prin urmare, cititorule dacă vei deschide Cartea din simplă curiozitate sau deprindere, spre a-ţi împlini nevoia de a şti, şi dacă ai străbătut-o ca pe un simplu act de cultură, fii sigur că n-o vei uita. Dacă ai zăbovit asupră-i cu un oarecare interes lingvistic, vei fi aflat că în ebraică şi în greaca veche sunt semănate cuvinte, fraze şi denumiri eterogene, împrumutate din culturile cu care autorii biblici s-au învecinat sau din altele pe care nici ei şi nici părinţii lor nu le-au ştiut. Dacă ai citit-o numai ca pe o operă literară, iată că ai gustat într-însa belşug de genuri şi specii, poezie lirică şi epică, istoriografie, legislaţie, imnuri sacre şi sapienţiale, pagini profetice şi apocaliptice, proze scurte şi nuclee de roman, scenarii dramatice şi eseuri filosofice, sentinţe aforistice şi incantaţii prozodice... Dacă ai cerceta-o cu un ochi critic necruţător, vei fi descoperit şi ceea ce, în fapt, căutai: naivităţi, inadvertenţe, lacune, suprapuneri, distorsiuni, interpolări, paralelisme şi multe alte metehne care te vor sminti în măsura în care te vei opri aici.

.

   Dacă, pentru nevoia de a înţelege, o vei cerceta a doua şi a treia oară, mai cu de-amănuntul, cu-ncetineli şi reveniri, dacă îţi vei pune gândul pe textul din faţă şi pe cele paralele, însemnate alături, atunci cugetul tău va fi în stare să pipăie înţelesurile din spatele cuvintelor, să pătrundă în luminişurile alegorice ale întâmplărilor, să desluşească de ce jertfa lui Avraam, de pildă, s-a petrecut ca fapt istoric la vremea ei, dar şi în prefigurare pentru vremile din urmă. În acelaşi timp, reliefurile noilor tale lecturi îţi vor deschide calea de acces către întreaga cultură europeană, în tot ce are ea mai înalt şi mai frumos de-a lungul ultimului mileniu.

.

   Dar dacă, pentru nevoia de a cunoaşte, te vei deprinde să o citeşti nu atât pe dinafară, cât mai ales pe dinlăuntru, dacă sufletul ţi se va aprinde în văpaia celor ce se întraripează cu dumnezeiescul dor, atunci dorul acesta îţi va descoperi că, de vreme ce toate cărţile acestei Cărţi au fost scrise de dragul unui singur personaj, Iisus Hristos, prevestindu-L şi vestindu-L, şi de vreme ce Iisus Hristos a venit în lume de dragul unei singure făpturi, omul înseamnă că toată Cartea se îndreaptă spre o singură fiinţă, care eşti tu, cititorule. Dacă o ocoleai, ar fi fost să treci pe alături de propria ta viaţă; dar fiindcă ţi-ai asumat-o a fost să te descoperi pe tine sie-ţi. Acum, ajutat de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, de însemnările din josul paginii, vei pătrunde în adevărurile de credinţă şi în sensurile adânci ale Scripturii adică în lumina lecturii ei duhovniceşti singura care te ridică deasupra lui a şti şi deasupra lui a înţelege, anume în văzduhul lui a cunoaşte, acolo unde cuvintele redevin Cuvânt şi eternitatea te îmbie la Viaţă; căci viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. 

.

   Odată ajuns aici, nu-ţi mai rămâne decât Bucuria."

Cuvânt lămuritor asupra Sfintei Scripturi, versiune diortosită după Septuaginta redactată, adnotată şi tipărită de BARTOLOMEU VALERIU ANANIA, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, în ediția tipărită în 2009 la Editura Renaşterea, Cluj-Napoca.

Care este sensul binecuvântării, în general, şi care este valoarea ei?

.

În privința sensului binecuvântării vom pleca de la o definiţie ad-hoc, cum că binecuvântarea este actul paşnic şi benevol prin care o persoană doreşte (urează) binele adevărat unei alte persoane, cu care comunică. Binele adevărat este binele universal valabil, iar acesta nu poate fi decat binele care are izvor în Dumnezeu ca singur Veşnic şi Desăvârşit. Ca binecuvântarea să aibă lucrare este necesar ca ambele persoane să creadă în acelaşi „bine”.

.

Binecuvântarea este de două feluri: (1) binecuvântarea de la Dumnezeu şi (2) binecuvântarea de la oameni. Există şi o situaţie specială, ce împlineşte amândouă binecuvântările: binecuvântarea ce o face preotul către oameni, atunci când binecuvânteaza în numele lui Dumnezeu. Doar în credinţa creştină întâlnim aceasta putere de a binecuvânta astfel, deoarece preotul creştin este purtător al unui har (putere, trimitere) ce este chiar de la Dumnezeu spre aceasta. Preotul creştin poate binecuvânta şi în numele său personal, dar poate binecuvânta şi în numele lui Dumnezeu, iar Dumnezeu va împlini binecuvântarea acestuia. Se face aceasta nu pentru că Dumnezeu nu are timp de lume şi şi-a angajat ajutoare, ci pentru Biserica Lui, pe care o iubeşte şi care este, prin întoarcerea către Dumnezeu prin pocăinta, a omului cazut, împlinirea Cuvântului şi Jertfei Sale. Tot omul este căzut, dar nu tot omul rămâne căzut! Cel care se întoarce prin plângere şi părere de rău sincere, acela devine fiu al Bisericii şi astfel, beneficiar potent al binecuvântării preotului! Oamenii de azi înţeleg mai greu că lucrarea Bisericii este de a naşte sfinţi din toţi cei care devin mădulare ale ei. Oamenii solicită azi ceea ce ei doresc de la Biserică, spre împlinirea unor nevoi şi neputinţe ce solicită milă uneori (deci cu greu pot fi refuzate), este drept, dar nu mai solicită binecuvântarea!

.

Acum, să le luăm pe rând:

1. Dumnezeu poate binecuvânta pe cineva, atunci când doreşte aceasta. Fericit este omul acela, căci este prietenul lui Dumnezeu. Aceasta binecuvântare nu se mai ia înapoi nicicând! Valoarea acestei binecuvântări rezultă din valoarea celui care o oferă (Dumnezeu), din puterea ei în faţa căreia nu poate sta nimeni, cât şi din veşnicia acesteia. Mântuirea este binecuvântarea supremă din această categorie, pe care o nădăjduim!
2. Omul poate binecuvânta pe Dumnezeu sau pe un alt om. Când omul binecuvântează pe Dumnezeu, o face cu scopul de a se închina Lui; recunoaşte puterea şi măreţia şi stăpânirea Acestuia şi ridică slavă catre Creator. Nu aşteaptă în schimb nimic, ci este un act de prosternare faţă de Acesta! Valoarea acestei binecuvântări vine din aşezarea omului în poziţia corectă faţă de existenţa sa; un astfel de om va avea puterea, ulterior să priceapă, să vadă, să audă corect şi deplin ceea ce Dumnezeu lucrează în Iubire. De aceea, fiecare slujbă a cultului creştin începe cu binecuvântarea pe care preotul o face către Dumnezeu, ca o aşezare în normalitate! Tot aici, trebuie menţionat că, din smerenie şi dorinţa ca omul să nu se aşeze cumva în fața lui Dumnezeu cu nevrednicie, cultul Bisericii rezervă binecuvântarea aceasta preotului, în timpul oricărei slujbe sau rugăciuni. În particular, fiecare om poate binecuvânta pe Dumnezeu, dar nu cu scopul de a înlocui lucrarea preotului Bisericii, ci pentru a împlini, cum spuneam, nevoia de a ne aşeza pe poziţia singura corectă faţă de El, supunerea totală!

Când omul binecuvântează pe alt om, nu contează decât scopul pentru care se face acea binecuvântare. Omul care binecuvântează trebuie să aibă, mai întâi, aşezarea spre a face aceasta, căci spune Scriptura: „Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare.”(Evrei 7,7), deci să binecuvânteze din ale sale, adică să aibă în el „materia” ce doreşte să o transmită celuilalt, binele! Preotul va binecuvânta pe credincios spre întărire, spre ocrotire de la Dumnezeu a celui binecuvântat şi spre mântuire. Credinciosul va binecuvânta pe alt credincios cu iubire, tot spre mântuire! Acesta binecuvântare conţine deci, implicit, o rugăciune către Cel ce ţine toate, către Dumnezeu, din partea celui care binecuvântează pentru cel ce primeşte binecuvântarea. Această binecuvântare respectă, întotdeauna, principiul ierarhiei lucrării harice. Astfel ea se transmite de sus în jos şi pe orizontală, dar niciodată de jos în sus! Episcopul va binecuvânta pe alt episcop, pe preot, pe diacon şi pe credincios; preotul va binecuvânta pe alt preot, pe diacon, sau pe credincios, dar nu pe episcop; tot aşa mai departe! Aici este de observat diferenţa dintre binecuvântarea acesta şi rugăciunea pentru alt om. Amândouă se fac din iubire, dar binecuvântarea, chiar dacă include obligatoriu o formă de rugăciune, se bazează pe curgerea Darului de la Izvor (Dumnezeu) către vărsare (omul); rugăciunea însă, este ca şi aerul, înconjoară pe toţi şi răcoreşte pe toţi cu bucurie. Deci a nu se confunda binecuvântarea cu rugăciunea, chiar dacă uneori la forma văzută seamană destul de mult! Foarte importantă este nevoia de binecuvântare ce există în relaţia dintre părintele trupesc şi copilul său. Părintele (tata sau mama, chiar bunicii) pot şi trebuie să-şi binecuvânteze copiii (nepoţii), pentru că numai astfel îi vor feri de apariţia în viața lor a stării opuse binecuvântarii, blestemul. Un copil care este însemnat de părinţii săi cu semnul crucii (şi nu numai când este mic!) şi este binecuvântat cu cuvinte precum „Domnul nostru Iisus Hristos să te ocrotească”, va reuşi să evite părtăşia cu blestemul de oriunde ar veni acesta, din neam, de la lume sau de la cel rău!

.

Cazul special, cum spuneam mai sus, al binecuvântarii preotului către credincios şi care conţine în acelasi timp atât binecuvântarea Lui Dumnezeu cât şi cea a omului, apare ca urmare a puterii transmisă preotului prin împreună-lucrarea cu Harul Preoţiei. În general, aceasta binecuvântare este folosită atunci când este solicitată de o rânduială de cult sau când preotul vede nevoia acesteia. Exemplu poate fi dezlegarea păcatelor la Taina Sfintei Spovedanii, sau situaţii excepţionale în care preotul se implică, cu voia şi ştiinţa sa deplină, cerând lui Dumnezeu, în baza puterii de a lega şi dezlega păcatele oamenilor, ca voia sa să fie împlinită exact aşa. Preotul va da socoteală însă de felul cum foloseşte această putere ce i-a fost încredinţată.

.

Cu excepţia situaţiei în care omul binecuvântează pe Dumnezeu, cel care este binecuvântat trebuie să colaboreze în iubire identică cu cel ce binecuvintează, acceptând binecuvântarea şi întărind această acceptare printr-o formulă clară, cel mai indicat spunând “Amin!”. Roadele binecuvântarii se vor vedea în mod sigur prin răbdare. Dacă cel binecuvântat nu răspunde prin această aşezare corectă în primirea binecuvântării, binecuvântarea se va întoarce la cel care a trimis-o. Se întelege deci, că binecuvântarea nu este ceva abstract, ci o formă clară şi reală a unei puteri care se poate transmite, cu condiţia ca cel ce doreşte să o trimită să aibă de unde să “rupă” aceasta putere! Altfel este nebunie: cum să dai ceea ce nu ai! Iată de ce oricine este lepădat, căzut, necunoscător, sau răuvoitor, nu poate da Binele prin binecuvântare vreunui om, cu atât mai puţin lui Dumnezeu! Aceştia trebuie mai întâi să facă pocăinţă spre reaşezarea lor pe calea cea bună, căci doar una este Calea, iar apoi să încerce să dea din preaplinul inimii lor, când îl vor dobândi!

.

Sper că toate acestea să vă folosească. De am greşit ceva, iertaţi-mă şi rugaţi-L pe Domnul să mă înţeleptească spre mântuire!

.

Cu dragoste de Hristos şi dor de Rai,

.
Pr. Gheorghe Iftimi

.

Sursa:  www.preotia.ro   

Despre Înviere

.

Dacă acum prăznuim Învierea, lesne este să înţelegem că mai înainte a fost moartea, iar aceasta a intrat în omenire ca urmare a păcatului. O singură poruncă a primit omul în rai, să trăiască în armonie şi bucurie, prin care avea puterea să se şi desăvârşească. Însă neîmplinirea poruncii avea să-i aducă moartea ca pedeapsă pentru neascultare.

Moartea înseamnă despărţire: pe de o parte se referă la despărţirea sufletului de trup, iar pe de altă parte sufletul se desparte de Dumnezeu, “căci în suflet era viaţa şi viaţa era darul lui Dumnezeu”. Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea şi Tatăl din început a hotărât să nimicească moartea. Dacă făgăduinţa vine imediat după păcat, lucrarea mântuirii se va face la plinirea vremii. Iar dacă moartea era pecetea fiecărui urmaş al lui Adam, cine ar fi putut să o curme? Nu era cu putinţă să fie curmată decât de cineva nemuritor. Atunci Tatăl cel Ceresc a hotărât ca Fiul Său să ia trup, să pătimească şi să moară.

Prin patima, prin crucea şi prin moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu se izbăvesc strămoşii şi se înlătură moartea ca pedeapsă pentru păcat.

Învierea restabileşte frumuseţea cea dintâi, ea ne aşează mai sus decât erau strămoşii înainte de păcat, pentru că Hristos Fiul lui Dumnezeu după al Cărui chip s-a făcut omul cel dintâi este ca un începător al neamului omenesc, ceea ce l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, adică Mântuitorul Hristos, cu Duh dătător de viaţă”.

Viaţa înmugureşte în baia botezului care semnifică trecerea prin mormântul lui Hristos, după care cântăm: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu bucurie rostim aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel la primirea celei dintâi taine, întrucât la fiecare dintre cei botezaţi cerul se deschide.

Acesta este semnul dragostei părinteşti a lui Dumnezeu care priveşte cu bunăvoinţă către Fiul Său înviat din morţi. Hristos iese din mormânt cu un trup nestricăcios superior trupului lui Adam, care aflându-se în rai avea nevoie de hrană şi era supus ispitelor. Acum Iisus Hristos înviază cu un trup duhovnicesc. Acesta nu mai poate fi cuprins de stricăciune şi locul unde îi duce Hristos pe strămoşi este superior raiului celui dintâi. În Eden satana a intrat şi a adus ispita, însă în Raiul pe care îl deschide Hristos prin Înviere este numai lumină şi nici un rău nu mai poate să pătrundă pentru că lumina a alungat întunericul. Însuşi Hristos luminează în raiul pe care îl deschide pentru toţi oamenii cei ce doresc viaţa şi mântuirea.

Să nu-i uitaţi pe sfinţii noştri care au primit lumina lui Hristos prin Sfinţii Apostoli şi ne-au trimis-o nouă jertfindu-se, ca şi noi să fim astăzi părtaşi Învierii lui Hristos. Au trecut prin suferinţă pragul acestei vieţi lăsând mărturie a Învierii tuturor, Sfintele lor Moaşte care ocrotesc întreaga lume. S-au jertfit pentru ca noi să nu mai plângem, căci au venit iertarea şi pacea aduse de Hristos prin Învierea ce străluceşte şi ne copleşeşte întărindu-ne pe toţi.

†TEODOSIE

Sursa:  http://www.arhiepiscopiatomisului.ro 

Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

.
Pastorală la Învierea Domnului – 2012

Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.

Hristos a înviat!

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14)

Iubiţi credincioşi,

Întâmpinăm în noaptea cea mai sfântă a anului învierea lui Hristos, Care ne-a dăruit tuturor viaţă veşnică, atât celor care se află cu trupurile în morminte, cât şi nouă, celor care trăim în această lume. El a înviat, precum vestise în Evanghelie, ca lumea să aibă viaţă desăvârşită din belşug (Ioan 10, 10).

Fiul lui Dumnezeu întrupat, asemenea nouă, iar acum înviat cu Trupul din morţi, ne ridică la înalta demnitate de fii ai lui Dumnezeu. Toate cele pe care Hristos le săvârşeşte sunt manifestarea iubirii dumnezeieşti împărtăşite nouă. El nu înfăptuieşte nimic pentru Sine, ci toate le face numai pentru noi oamenii, pentru a ne readuce la plinătatea iubirii, în comuniunea cu Dumnezeu. Am fost părtaşi la momentele de durere de dinaintea morţii Domnului. Dar nici soldaţii romani, nici arhiereii sau căpeteniile iudeilor, nici poporul răsculat şi nici chiar persecutorii care au pus în practică hotărârea răstignirii Sale n-au avut puterea supremă în condamnarea lui Hristos. El este Jertfa vie şi conştientă care Se aduce în mod liber spre Răstignire, după cum a binevoit. El este – aşa cum mărturisim în timpul rugăciunii Heruvicului din timpul Sfintei Liturghii – „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce”, Cel care singur Îşi dă viaţa şi acceptă temporar moartea trupească pentru a ne da viaţa cea veşnică.

Sf. Ap. Pavel spune că Hristos este Mielul Pascal care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7). Acest adevăr este mărturisit, de fapt, cu mult timp înainte de Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, încă din perioada Vechiului Testament, de marele prooroc Isaia prin cuvintele: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).

La rândul său, Sfântul Evanghelist Luca spune că Hristos a rostit pe Cruce cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46), de unde reiese, în mod clar, că Hristos singur, în deplina Sa libertate, Se jertfeşte „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, pentru a ne scoate definitiv din robia păcatului și de sub stăpânirea morţii (Evrei 2, 14-15).

Moartea pe care Mântuitorul Hristos o primeşte prin umanitatea Sa exprimă în mod deplin purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Tot el afirmă că Jertfa de pe Cruce, moartea şi pogorârea la iad sunt mijloacele prin care Hristos Se pogoară în locuinţa morţii pentru a-i surpa puterea pentru totdeauna. Astfel, folosindu-se de o serie de imagini sugestive, Sfinţii Părinţi ne spun că Trupul lui Hristos este momeala aşezată în undiţa firii Sale dumnezeieşti care, prin experienţa morţii, surpă pe stăpânitorul acesteia şi trage afară din locaşurile întunericului şi din adâncurile iadului pe toţi sfinţii și drepţii aflaţi sub stăpânirea morţii.

Prin urmare, temeiul fundamental al Jertfei lui Hristos este iubirea Sa desăvârşită pentru întreaga Creaţie şi, în mod special, pentru om: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mai înainte de Patimile şi de Răstignirea Sa, Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi că Jertfa este calea cea mai bună prin care se arată iubirea adevărată: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 13-14). Şi tocmai din cauza iubirii Sale desăvârşite, Hristos se jertfeşte pentru întreaga umanitate (Efeseni 5, 2). Hristos ne descoperă în mod copleşitor dragostea dumnezeiască: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 6-8).

Dreptmăritori creştini,

Hristos îşi arată iubirea Sa faţă de oameni nu doar prin răstignirea Sa. Ca Domn al Vieţii şi ca Împărat al celor vii, Hristos Îşi păstrează în mod permanent firea dumnezeiască unită cu firea omenească asumată din Sfânta Fecioară Maria. Astfel, chiar dacă în mormânt fiind, Trupul Său este despărţit de suflet, El rămâne permanent unit cu acestea prin dumnezeirea Sa. Tocmai de aceea, în Trupul lui Hristos cel Răstignit şi aşezat în mormânt noi avem Trupul cel plin de viaţă al lui Hristos Domnul.

Mântuitorul Hristos se pogoară ca Viaţă în mormânt, dar şi în străfundurile iadului pentru a pune capăt păcatului odată pentru totdeauna. Aşa cum mărturisim de fiecare dată la Sfânta Liturghie, în timpul celor trei zile în care Hristos a stat în mormânt, El S-a aflat cu trupul în mormânt, dar, în acelaşi timp, cu sufletul în iad, cu tâlharul în Rai, și cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pe Tronul Sfintei Treimi. Astfel, aşezarea dumnezeiescului Trup în mormânt devine o prezenţă totală a lui Hristos. De aceea, Mântuitorul este şi rămâne pentru totdeauna – chiar şi în moarte – Dumnezeu şi Om adevărat.

Pe temeiul acestei învăţături de credinţă, Biserica vorbeşte despre pogorârea lui Hristos în iad. El nu este dus la iad de către moarte, ca celelalte suflete peste care aceasta avea stăpânire, ci singur Hristos se pogoară ca un Biruitor în casa morţii, pentru a elibera veşnic sufletele ţinute acolo. Hristos coboară la iad ca Împăratul Vieţii, ca Cel Atotputernic care a prădat iadul și moartea. Prin aceasta, mormântul lui Hristos devine Raiul însuşi, dar şi izvor al Învierii.

În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că Hristos S-a pogorât la iad pentru ca toţi cei care au crezut şi L-au iubit pe Dumnezeu să regăsească comuniunea cu El: „Sufletul îndumnezeit se pogoară la iad şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere”.

Iubiţi fii duhovniceşti şi mărturisitori ai Învierii Domnului,

Darul vieţii primit prin Învierea lui Hristos este pentru toţi oamenii. În locul îndepărtării de Dumnezeu, provocate de noi prin păcat, Hristos ne-a dus la comuniunea cu Dumnezeu, Viaţa cea adevărată; în schimbul urii, al răzvrătirii şi al necredinţei noastre, El ne-a dăruit iubirea Sa dumnezeiască. În acest sens, Sf. Iustin Popovici spune că dacă noi, prin păcatele noastre, îl răstignim pe Hristos, El ne răspunde cu iubirea Sa veşnică: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin Învierea Lui îi conduce pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea… Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori”.

Văzând atâta iubire a lui Hristos pentru noi ne punem întrebarea: care trebuie să fie răspunsul nostru faţă de Jertfa şi Învierea Sa? După cum și Psalmistul David se întreba, cu mult timp înainte: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalm 115, 3). Răspunsul îl găsim în Biserică, prin sfinţi. Iată, Sf. Nicolae Cabasila ne arată că trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Hristos cu toată viaţa, cu gândurile şi cu dorinţele noastre, pentru a-L lăsa să învie şi să trăiască în noi: „Să ne dăm aşadar lui Dumnezeu pe noi înşine! Sau, mai bine zis, să-i aducem ca pe un rod în chip desăvârşit nu numai trupul, ci şi sufletul însuşi, adică mintea, simţirea, voinţa şi toată mişcarea lor. Fiindcă şi Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere şi să ne elibereze din sclavie”.

La rândul său, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să nu ne arătăm indiferenţi faţă de Învierea Mântuitorului Hristos, ci să o perpetuăm prin viaţa şi comportamentul nostru de zi cu zi. Astfel, el ne spune că trebuie să devenim adevăraţi fii ai Învierii, în care să nu mai vieze păcatul: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 11-13).

Iubiți fraţi şi surori întru Hristos Cel înviat,

Noi, cei ce ne aflăm în acest pământ apostolic, cel mai vechi ţinut creştin românesc binecuvântat de sângele multor mucenici și străjuit de peștera Sfântului Apostol Andrei de unde ca din mormântul Domnului, au izvorât razele strălucitoare ale propovăduirii de către cel Întâi chemat la apostolie, se cuvine să avem fiori de credință care să ne cucerească mintea, inima şi toate simţirile noastre.

Astfel, dacă Hristos se aşează într-un mormânt săpat în stâncă, asemenea unei peşteri, de unde va învia luminând întreaga lume, și peştera Sfântului Andrei devine mormântul Învierii neamului nostru, prin mărturia despre Înviere a celui ce ne ocroteşte spiritual.

Cuvântul Învierii a rodit bogat în primele secole creştine încât, până în secolul V, cetăţile Schytiei Minor, ale Dobrogei de azi, erau toate creştine, strălucind credinţa împărtăşită de ierarhii, preoţii şi diaconii din cele 15 scaune episcopale.

Să reaprindem aşadar şi noi, cei de acum, străjuiţi din cer de mulţimea sfinţilor de aici, flacăra credinţei, cum am început cu toţii prin multe zeci de biserici şi mănăstiri noi, întemeiate în Eparhia noastră.

Să-L primim pe Hristos Cel Înviat în lăuntrul nostru spre a zidi şi cetatea sufletelor noastre, în care să ardă necontenit candela Învierii Domnului Hristos.

Cu El să mergem la Tatăl, în Împărăţia Cerurilor, ca cel Întâi născut din morţi şi începutul învierii celor adormiţi.

Ne rugăm Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel jertfit şi înviat, să reverse şi în viaţa noastră a păcătoşilor lumina şi bucuria Învierii Sale pentru a putea să ne menţinem şi să înaintăm tot timpul pe calea mântuirii şi să împlinim cele bineplăcute Lui.

Hristos a înviat!

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos Cel înviat rugător,

† TEODOSIE

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

METANIE, de Radu Gyr

.                                        
Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.
.
Metanie