Despre Înviere

.

Dacă acum prăznuim Învierea, lesne este să înţelegem că mai înainte a fost moartea, iar aceasta a intrat în omenire ca urmare a păcatului. O singură poruncă a primit omul în rai, să trăiască în armonie şi bucurie, prin care avea puterea să se şi desăvârşească. Însă neîmplinirea poruncii avea să-i aducă moartea ca pedeapsă pentru neascultare.

Moartea înseamnă despărţire: pe de o parte se referă la despărţirea sufletului de trup, iar pe de altă parte sufletul se desparte de Dumnezeu, “căci în suflet era viaţa şi viaţa era darul lui Dumnezeu”. Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea şi Tatăl din început a hotărât să nimicească moartea. Dacă făgăduinţa vine imediat după păcat, lucrarea mântuirii se va face la plinirea vremii. Iar dacă moartea era pecetea fiecărui urmaş al lui Adam, cine ar fi putut să o curme? Nu era cu putinţă să fie curmată decât de cineva nemuritor. Atunci Tatăl cel Ceresc a hotărât ca Fiul Său să ia trup, să pătimească şi să moară.

Prin patima, prin crucea şi prin moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu se izbăvesc strămoşii şi se înlătură moartea ca pedeapsă pentru păcat.

Învierea restabileşte frumuseţea cea dintâi, ea ne aşează mai sus decât erau strămoşii înainte de păcat, pentru că Hristos Fiul lui Dumnezeu după al Cărui chip s-a făcut omul cel dintâi este ca un începător al neamului omenesc, ceea ce l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, adică Mântuitorul Hristos, cu Duh dătător de viaţă”.

Viaţa înmugureşte în baia botezului care semnifică trecerea prin mormântul lui Hristos, după care cântăm: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu bucurie rostim aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel la primirea celei dintâi taine, întrucât la fiecare dintre cei botezaţi cerul se deschide.

Acesta este semnul dragostei părinteşti a lui Dumnezeu care priveşte cu bunăvoinţă către Fiul Său înviat din morţi. Hristos iese din mormânt cu un trup nestricăcios superior trupului lui Adam, care aflându-se în rai avea nevoie de hrană şi era supus ispitelor. Acum Iisus Hristos înviază cu un trup duhovnicesc. Acesta nu mai poate fi cuprins de stricăciune şi locul unde îi duce Hristos pe strămoşi este superior raiului celui dintâi. În Eden satana a intrat şi a adus ispita, însă în Raiul pe care îl deschide Hristos prin Înviere este numai lumină şi nici un rău nu mai poate să pătrundă pentru că lumina a alungat întunericul. Însuşi Hristos luminează în raiul pe care îl deschide pentru toţi oamenii cei ce doresc viaţa şi mântuirea.

Să nu-i uitaţi pe sfinţii noştri care au primit lumina lui Hristos prin Sfinţii Apostoli şi ne-au trimis-o nouă jertfindu-se, ca şi noi să fim astăzi părtaşi Învierii lui Hristos. Au trecut prin suferinţă pragul acestei vieţi lăsând mărturie a Învierii tuturor, Sfintele lor Moaşte care ocrotesc întreaga lume. S-au jertfit pentru ca noi să nu mai plângem, căci au venit iertarea şi pacea aduse de Hristos prin Învierea ce străluceşte şi ne copleşeşte întărindu-ne pe toţi.

†TEODOSIE

Sursa:  http://www.arhiepiscopiatomisului.ro 

Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

.
Pastorală la Învierea Domnului – 2012

Învierea Mântuitorului - iubire deplină faţă de om

† Teodosie,
prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, har şi pace de la Hristos Cel înviat, slăvit împreună cu Tatăl şi Duhul Sfânt, iar de la noi, părintească binecuvântare.

Hristos a înviat!

„Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 14)

Iubiţi credincioşi,

Întâmpinăm în noaptea cea mai sfântă a anului învierea lui Hristos, Care ne-a dăruit tuturor viaţă veşnică, atât celor care se află cu trupurile în morminte, cât şi nouă, celor care trăim în această lume. El a înviat, precum vestise în Evanghelie, ca lumea să aibă viaţă desăvârşită din belşug (Ioan 10, 10).

Fiul lui Dumnezeu întrupat, asemenea nouă, iar acum înviat cu Trupul din morţi, ne ridică la înalta demnitate de fii ai lui Dumnezeu. Toate cele pe care Hristos le săvârşeşte sunt manifestarea iubirii dumnezeieşti împărtăşite nouă. El nu înfăptuieşte nimic pentru Sine, ci toate le face numai pentru noi oamenii, pentru a ne readuce la plinătatea iubirii, în comuniunea cu Dumnezeu. Am fost părtaşi la momentele de durere de dinaintea morţii Domnului. Dar nici soldaţii romani, nici arhiereii sau căpeteniile iudeilor, nici poporul răsculat şi nici chiar persecutorii care au pus în practică hotărârea răstignirii Sale n-au avut puterea supremă în condamnarea lui Hristos. El este Jertfa vie şi conştientă care Se aduce în mod liber spre Răstignire, după cum a binevoit. El este – aşa cum mărturisim în timpul rugăciunii Heruvicului din timpul Sfintei Liturghii – „Cel ce aduce şi Cel ce Se aduce”, Cel care singur Îşi dă viaţa şi acceptă temporar moartea trupească pentru a ne da viaţa cea veşnică.

Sf. Ap. Pavel spune că Hristos este Mielul Pascal care „S-a jertfit pentru noi” (I Corinteni 5, 7). Acest adevăr este mărturisit, de fapt, cu mult timp înainte de Jertfa şi Învierea Mântuitorului Hristos, încă din perioada Vechiului Testament, de marele prooroc Isaia prin cuvintele: „Ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu Şi-a deschis gura Sa” (Isaia 53, 7).

La rândul său, Sfântul Evanghelist Luca spune că Hristos a rostit pe Cruce cuvintele: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu” (Luca 23, 46), de unde reiese, în mod clar, că Hristos singur, în deplina Sa libertate, Se jertfeşte „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, pentru a ne scoate definitiv din robia păcatului și de sub stăpânirea morţii (Evrei 2, 14-15).

Moartea pe care Mântuitorul Hristos o primeşte prin umanitatea Sa exprimă în mod deplin purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii, ne spune Sf. Maxim Mărturisitorul. Tot el afirmă că Jertfa de pe Cruce, moartea şi pogorârea la iad sunt mijloacele prin care Hristos Se pogoară în locuinţa morţii pentru a-i surpa puterea pentru totdeauna. Astfel, folosindu-se de o serie de imagini sugestive, Sfinţii Părinţi ne spun că Trupul lui Hristos este momeala aşezată în undiţa firii Sale dumnezeieşti care, prin experienţa morţii, surpă pe stăpânitorul acesteia şi trage afară din locaşurile întunericului şi din adâncurile iadului pe toţi sfinţii și drepţii aflaţi sub stăpânirea morţii.

Prin urmare, temeiul fundamental al Jertfei lui Hristos este iubirea Sa desăvârşită pentru întreaga Creaţie şi, în mod special, pentru om: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Mai înainte de Patimile şi de Răstignirea Sa, Hristos i-a învăţat pe ucenicii Săi că Jertfa este calea cea mai bună prin care se arată iubirea adevărată: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan 15, 13-14). Şi tocmai din cauza iubirii Sale desăvârşite, Hristos se jertfeşte pentru întreaga umanitate (Efeseni 5, 2). Hristos ne descoperă în mod copleşitor dragostea dumnezeiască: „Căci Hristos, încă fiind noi neputincioşi, la timpul hotărât a murit pentru cei necredincioşi. Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Romani 5, 6-8).

Dreptmăritori creştini,

Hristos îşi arată iubirea Sa faţă de oameni nu doar prin răstignirea Sa. Ca Domn al Vieţii şi ca Împărat al celor vii, Hristos Îşi păstrează în mod permanent firea dumnezeiască unită cu firea omenească asumată din Sfânta Fecioară Maria. Astfel, chiar dacă în mormânt fiind, Trupul Său este despărţit de suflet, El rămâne permanent unit cu acestea prin dumnezeirea Sa. Tocmai de aceea, în Trupul lui Hristos cel Răstignit şi aşezat în mormânt noi avem Trupul cel plin de viaţă al lui Hristos Domnul.

Mântuitorul Hristos se pogoară ca Viaţă în mormânt, dar şi în străfundurile iadului pentru a pune capăt păcatului odată pentru totdeauna. Aşa cum mărturisim de fiecare dată la Sfânta Liturghie, în timpul celor trei zile în care Hristos a stat în mormânt, El S-a aflat cu trupul în mormânt, dar, în acelaşi timp, cu sufletul în iad, cu tâlharul în Rai, și cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt pe Tronul Sfintei Treimi. Astfel, aşezarea dumnezeiescului Trup în mormânt devine o prezenţă totală a lui Hristos. De aceea, Mântuitorul este şi rămâne pentru totdeauna – chiar şi în moarte – Dumnezeu şi Om adevărat.

Pe temeiul acestei învăţături de credinţă, Biserica vorbeşte despre pogorârea lui Hristos în iad. El nu este dus la iad de către moarte, ca celelalte suflete peste care aceasta avea stăpânire, ci singur Hristos se pogoară ca un Biruitor în casa morţii, pentru a elibera veşnic sufletele ţinute acolo. Hristos coboară la iad ca Împăratul Vieţii, ca Cel Atotputernic care a prădat iadul și moartea. Prin aceasta, mormântul lui Hristos devine Raiul însuşi, dar şi izvor al Învierii.

În acest sens, Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă că Hristos S-a pogorât la iad pentru ca toţi cei care au crezut şi L-au iubit pe Dumnezeu să regăsească comuniunea cu El: „Sufletul îndumnezeit se pogoară la iad şi astfel a slobozit pe cei legaţi din veci şi iarăşi a revenit dintre morţi deschizându-ne calea către înviere”.

Iubiţi fii duhovniceşti şi mărturisitori ai Învierii Domnului,

Darul vieţii primit prin Învierea lui Hristos este pentru toţi oamenii. În locul îndepărtării de Dumnezeu, provocate de noi prin păcat, Hristos ne-a dus la comuniunea cu Dumnezeu, Viaţa cea adevărată; în schimbul urii, al răzvrătirii şi al necredinţei noastre, El ne-a dăruit iubirea Sa dumnezeiască. În acest sens, Sf. Iustin Popovici spune că dacă noi, prin păcatele noastre, îl răstignim pe Hristos, El ne răspunde cu iubirea Sa veşnică: „Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte; Dumnezeu însă, prin Învierea Lui îi conduce pe oameni la nemurire. În locul loviturilor pe care I le-au dat oamenii, El îi îmbrăţişează; în locul ocărilor, El le împărtăşeşte binecuvântări; în locul morţii, El le dă nemurirea… Oamenii au vrut să-L facă pe Dumnezeu muritor, dar Dumnezeu, prin Învierea Lui, i-a făcut pe oameni nemuritori”.

Văzând atâta iubire a lui Hristos pentru noi ne punem întrebarea: care trebuie să fie răspunsul nostru faţă de Jertfa şi Învierea Sa? După cum și Psalmistul David se întreba, cu mult timp înainte: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalm 115, 3). Răspunsul îl găsim în Biserică, prin sfinţi. Iată, Sf. Nicolae Cabasila ne arată că trebuie să ne dăm pe noi înşine lui Hristos cu toată viaţa, cu gândurile şi cu dorinţele noastre, pentru a-L lăsa să învie şi să trăiască în noi: „Să ne dăm aşadar lui Dumnezeu pe noi înşine! Sau, mai bine zis, să-i aducem ca pe un rod în chip desăvârşit nu numai trupul, ci şi sufletul însuşi, adică mintea, simţirea, voinţa şi toată mişcarea lor. Fiindcă şi Mântuitorul S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere şi să ne elibereze din sclavie”.

La rândul său, Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să nu ne arătăm indiferenţi faţă de Învierea Mântuitorului Hristos, ci să o perpetuăm prin viaţa şi comportamentul nostru de zi cu zi. Astfel, el ne spune că trebuie să devenim adevăraţi fii ai Învierii, în care să nu mai vieze păcatul: „Aşa şi voi, socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru. Deci să nu împărăţească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să nu puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci, înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu, ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu” (Romani 6, 11-13).

Iubiți fraţi şi surori întru Hristos Cel înviat,

Noi, cei ce ne aflăm în acest pământ apostolic, cel mai vechi ţinut creştin românesc binecuvântat de sângele multor mucenici și străjuit de peștera Sfântului Apostol Andrei de unde ca din mormântul Domnului, au izvorât razele strălucitoare ale propovăduirii de către cel Întâi chemat la apostolie, se cuvine să avem fiori de credință care să ne cucerească mintea, inima şi toate simţirile noastre.

Astfel, dacă Hristos se aşează într-un mormânt săpat în stâncă, asemenea unei peşteri, de unde va învia luminând întreaga lume, și peştera Sfântului Andrei devine mormântul Învierii neamului nostru, prin mărturia despre Înviere a celui ce ne ocroteşte spiritual.

Cuvântul Învierii a rodit bogat în primele secole creştine încât, până în secolul V, cetăţile Schytiei Minor, ale Dobrogei de azi, erau toate creştine, strălucind credinţa împărtăşită de ierarhii, preoţii şi diaconii din cele 15 scaune episcopale.

Să reaprindem aşadar şi noi, cei de acum, străjuiţi din cer de mulţimea sfinţilor de aici, flacăra credinţei, cum am început cu toţii prin multe zeci de biserici şi mănăstiri noi, întemeiate în Eparhia noastră.

Să-L primim pe Hristos Cel Înviat în lăuntrul nostru spre a zidi şi cetatea sufletelor noastre, în care să ardă necontenit candela Învierii Domnului Hristos.

Cu El să mergem la Tatăl, în Împărăţia Cerurilor, ca cel Întâi născut din morţi şi începutul învierii celor adormiţi.

Ne rugăm Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel jertfit şi înviat, să reverse şi în viaţa noastră a păcătoşilor lumina şi bucuria Învierii Sale pentru a putea să ne menţinem şi să înaintăm tot timpul pe calea mântuirii şi să împlinim cele bineplăcute Lui.

Hristos a înviat!

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos Cel înviat rugător,

† TEODOSIE

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

METANIE, de Radu Gyr

.                                        
Doamne, fă din suferinţă
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velinţă
Ca într-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din înfrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin.

Din veninul pus în cană
Fă miresme ce nu pier.
Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer;

Şi din fiece dezastru
şi crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
şi fă zâmbet înţelept.
.
Metanie

“Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea…”

.

Dacă acum prăznuim Învierea, lesne este să înţelegem că mai înainte a fost moartea, iar aceasta a intrat în omenire ca urmare a păcatului. O singură poruncă a primit omul în rai, să trăiască în armonie şi bucurie, prin care avea puterea să se şi desăvârşească. Însă neîmplinirea poruncii avea să-i aducă moartea ca pedeapsă pentru neascultare.

Moartea înseamnă despărţire: pe de o parte se referă la despărţirea sufletului de trup, iar pe de altă parte sufletul se desparte de Dumnezeu, “căci în suflet era viaţa şi viaţa era darul lui Dumnezeu”. Iubirea dumnezeiască este mai tare decât moartea şi Tatăl din început a hotărât să nimicească moartea. Dacă făgăduinţa vine imediat după păcat, lucrarea mântuirii se va face la plinirea vremii. Iar dacă moartea era pecetea fiecărui urmaş al lui Adam, cine ar fi putut să o curme? Nu era cu putinţă să fie curmată decât de cineva nemuritor. Atunci Tatăl cel Ceresc a hotărât ca Fiul Său să ia trup, să pătimească şi să moară.

Prin patima, prin crucea şi prin moartea cu trupul a Fiului lui Dumnezeu se izbăvesc strămoşii şi se înlătură moartea ca pedeapsă pentru păcat.

Învierea restabileşte frumuseţea cea dintâi, ea ne aşează mai sus decât erau strămoşii înainte de păcat, pentru că Hristos Fiul lui Dumnezeu după al Cărui chip s-a făcut omul cel dintâi este ca un începător al neamului omenesc, ceea ce l-a îndemnat pe Sfântul Apostol Pavel să spună: “Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam, cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă, adică Mântuitorul Hristos, cu Duh dătător de viaţă”.

Viaţa înmugureşte în baia botezului care semnifică trecerea prin mormântul lui Hristos, după care cântăm: “Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Cu bucurie rostim aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel la primirea celei dintâi taine, întrucât la fiecare dintre cei botezaţi cerul se deschide.

Acesta este semnul dragostei părinteşti a lui Dumnezeu care priveşte cu bunăvoinţă către Fiul Său înviat din morţi. Hristos iese din mormânt cu un trup nestricăcios superior trupului lui Adam, care aflându-se în rai avea nevoie de hrană şi era supus ispitelor. Acum Iisus Hristos înviază cu un trup duhovnicesc. Acesta nu mai poate fi cuprins de stricăciune şi locul unde îi duce Hristos pe strămoşi este superior raiului celui dintâi. În Eden satana a intrat şi a adus ispita, însă în Raiul pe care îl deschide Hristos prin Înviere este numai lumină şi nici un rău nu mai poate să pătrundă pentru că lumina a alungat întunericul. Însuşi Hristos luminează în raiul pe care îl deschide pentru toţi oamenii cei ce doresc viaţa şi mântuirea.

Să nu-i uitaţi pe sfinţii noştri care au primit lumina lui Hristos prin Sfinţii Apostoli şi ne-au trimis-o nouă jertfindu-se, ca şi noi să fim astăzi părtaşi Învierii lui Hristos. Au trecut prin suferinţă pragul acestei vieţi lăsând mărturie a Învierii tuturor, Sfintele lor Moaşte care ocrotesc întreaga lume. S-au jertfit pentru ca noi să nu mai plângem, căci au venit iertarea şi pacea aduse de Hristos prin Învierea ce străluceşte şi ne copleşeşte întărindu-ne pe toţi.

†TEODOSIE

.

Sursa: http://www.arhiepiscopiatomisului.ro/ 

File de pateric (37)

.

Zicea avva Isidor, pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.

.

A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.

.

A mai zis: mulţi oameni doresc virtuţile, dar se codesc să meargă pe calea care duce la ele; alţii sunt de părere că nu există virtute. Trebuie ca pe unii să-i îndupleci să-şi lase îndoiala, iar pe ceilalţi să-i înveţi că virtutea este într-adevăr virtute.

.

A mai zis: răutatea i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi i-a dezbinat pe oameni între ei. Trebuie să fugim de ea cât mai tare şi să urmărim virtutea, cea care ne aduce alături de Dumnezeu şi ne uneşte pe unii cu alţii.

.

A mai spus: Fiindcă mare este înălţimea smereniei, şi mare căderea înfumurării, vă sfătuiesc să o iubiţi pe una, şi să nu cădeţi în cealaltă.

.

Cumplita şi atot-îndrăzneaţa iubire de avere nu cunoaşte saţ, mânând sufletul înrobit până la cele mai mari rele. Deci să o gonim încă de la început, că atunci când precumpăneşte, e de nestăpânit.

.

Au venit odată să-l facă pe avva Isaac preot. Când a auzit, a fugit în Egipt – s-a dus într-o ţarină şi s-a ascuns printre ierburi. Părinţii îl urmăreau, şi ajungând în ţarină s-au oprit să se odihnească puţin acolo, că se înnoptase; au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a dus, oprindu-se lângă bătrân. Dimineaţa au căutat măgarul, găsindu-l şi pe avva Isaac, şi s-au minunat. Cum voiau să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: nu mai fug. E voia Domnului, şi oriunde aş fugi, tot la ea ajung.

A zis avva Isaac: când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu avva Theodor al Fermei – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:

– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?

– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.

De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.

.

Avva Isaac şi avva Avraam locuiau împreună. A venit odată avva Avraam, găsindu-l pe avva Isaac plângând. Şi i-a spus:

– De ce plângi?

– De ce să nu plângem? Unde să ne ducem? Că au murit părinţii noştri. Munca mâinilor nu ne ajunge pentru plata luntrilor, ca să mergem la bătrâni, deci de acum am rămas orfani. De asta plâng eu.

.

Zicea avva Isaac: l-am văzut pe un frate secerând la holdă, şi a vrut să mânce un spic de grâu. Şi i-a spus stăpânului holdei, „pot să mânc un spic de grâu?“ Iar acela s-a minunat auzindu-l, şi i-a spus: a ta este holda, părinte, şi mă întrebi pe mine? Atâta era de conştiincios (era atent la amănunte) fratele.

.

A mai zis fraţilor: nu aduceţi aici copii – patru mănăstiri din Sketis s-au pustiit din pricina copiilor.

.

Despre avva Isaac se zicea că mânca cenuşa cădelniţei de la liturghie, cu pâine.

.

A zis avva Isaac: părinţii noştri şi avva Pamvó purtau haine vechi, răscârpite, şi de fuior de curmal pe deasupra; voi purtaţi acum haine scumpe. Duceţi-vă de aici, că aţi pustiit locurile de aici. Când să meargă la seceriş, le zicea: nu vă dau porunci, că nu le păziţi.

.

Povestea unul dintre părinţi că a mers odată unul dintre fraţi purtând un culion mic la biserica Chiliilor, la avva Isaac, iar bătrânul l-a gonit zicând aşa: cele de aici sunt ale călugărilor, tu fiind mirean, nu poţi să rămâi aici.

.

A spus avva Ioan: niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, şi m-am sârguit şi eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.

.

S-a îmbolnăvit de o boală grea avva Isaac, una care l-a ţinut mult. Fratele îi făcea niţică fiertură, şi i-a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste. Fratele îl ruga:

– Ia puţin, avvo, din pricina bolii.

– Zău, frate, aş dori să petrec treizeci de ani în boala asta.

.

Se zicea că trăgea să moară avva Isaac, şi s-au adunat bătrânii la el, şi i-au spus:

– Ce-o să ne facem după tine, părinte?

– Vedeţi cum am umblat în faţa ochilor voştri: dacă vreţi şi voi să urmaţi şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, vă trimite harul Lui şi păzeşte locul acesta. Dacă nu le veţi păzi, nici să nu rămâneţi în locul acesta. Şi noi când trăgeau să moară părinţii noştri, ne îndureram, dar păzind poruncile lui Dumnezeu şi sfaturile lor, n-am căzut, ca şi cum ar fi fost ei cu noi. Aşa faceţi şi voi, şi vă veţi mântui.

.

A spus avva Isaac: zicea avva Pamvó, că se cade ca monahul să poarte aşa fel de haină, de să o arunce în afara chiliei trei zile, şi să n-o ia nimeni.

.
Sursa: http://www.pateric.ro/

Învătătură despre preoţie

.

Hirotonia (Preoţia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, se împărtăşeşte unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire.Sfânta Taină a Preoţiei se împărtăşeşte aşadar unor bărbati anume pregătiţi pentru a o primi cu vrednicie. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinţii apostoli şi i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăţiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebită cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie şi de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a aşezat şi Taina Preoţiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan XX, 21-23).

.

Sfinţii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârşit Sfânta Taină a Preoţiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).

.

În trei direcţii se exercită puterea şi slujirea preoţească, şi anume:  învătătorească, sfinţitoare şi duhovnicească. 

Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfinţilor apostoli şi prin ei episcopilor şi preoţilor, odată cu cea sfinţitoare, prin cuvintele : «Mergând, învăţati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Matei XXVIII, 19-20).

Puterea sfinţitoare a fost dată şi în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceţi spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfinţitoare a preoţiei vorbeşte şi sfântul apostol Pavel: «Aşa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1).

Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).

.

Sfinţii apostoli au împărtăşit harul Preoţiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericeşti, (adică episcopilor, preoţilor şi diaconilor), având credinţa luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-şi are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată şi sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur). Aşadar, Preoţia este de la Dumnezeu, cum îi scrie şi sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei: «Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6). Taina Sfintei Preoţii o poate săvârsi numai episcopul şi de partea ei văzută ţine rugăciunea rostită de el: "Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop…)" şi punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneşte.

.

Taina Hirotoniei are trei trepte, toate adeverite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie şi bine cunoscute încă din vremea sfinţilor apostoli, şi anume : diaconia, preoţia şi arhieria. În Faptele sfinţilor apostoli ni se arată cum a luat fiinţă treapta diaconească, pe urma alegerii şi hirotoniei celor şapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe aceştia i-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se şi-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6). Sfinţii apostoli au hirotonit preoţi în mai multe cetăţi (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a aşezat şi episcopi, pe care, prin viu grai şi prin scrisori, îi sfătuieşte să îndrepteze cele ce mai lipsesc şi să aşeze preoţi prin cetăţi (Tit I,5). Şi sfinţii părinţi dau mărturie neîntreruptă şi netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preoţii, unul din ei scriind: «Supuneţi-vă toţi episcopului, precum Iisus Hristos Tatălui, şi preoţilor ca apostolilor, cinstiţi pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1-2).

.

Spre Sfânta Preoţie poate păşi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăşit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit, pentru pricini de abateri de la buna purtare preoţească, de la săvârşirea celor sfinte.

.

Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preoţii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor.

Episcopul are puterea să săvârşească toate Sfintele Taine şi toate slujbele bisericeşti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot şi, împreună cu încă doi arhierei, întru arhiereu, şi de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, deţine plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârsi cele sfinte şi de a conduce Biserica.

Preotul primeşte de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfinţitoare şi de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Sfântul Mir şi Antimisul.

Diaconul este ajutător al preotului şi al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credincioşilor, neputând săvârsi nici o Taină şi nici o Ierurgie.

.

Pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică ne învaţă că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos şi că sfinţii apostoli au împărtăşit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului şi diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice, avându-şi baza în voinţa Mântuitorului.

.

Sursa: www.preotia.ro

Preotul – Icoana lui Hristos

Toţi oamenii aşteaptă de la preot o atitudine foarte apropiată de cea a lui Hristos - Domnul Iubirii. Este foarte corect să ai astfel de aşteptări, nu? Avem încă preoţi care chiar aşa sunt. Când spun asta mă gândesc la cum îi vede Hristos pe preoţi: toţi sunt sfinţiţi, adică chemaţi şi aşezaţi în slujirea aceasta specială, iar mulţi din ei sunt foarte aproape de sfinţenie.

Pentru un preot nu este greu să ajungă la a fi "cu un picior în rai" încă de pe pământ; este foarte greu să se menţină în starea aceasta. Lupta este uriaşă şi un mare aport spre mântuirea preotului îl are tocmai felul cum duce această luptă. Altfel spus, o mare grijă a preotului este să păstreze darul ce i-a fost încredinţat. La fel de importantă însă este şi lucrarea de a aduce roadă, căci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, două griji (lucrări, stări) ale preotului: prima grijă preotul o are faţă de Dumnezeu în mod direct, iar cea de-a doua tot faţă de El, dar prin intermediul Bisericii.

Preotul – Purtător al Harului Preoţiei

Prima lucrare (sau stare) este o relaţie specială (numai) între preot şi Dumnezeu; i-aş spune starea de “Purtător al Harului Preoţiei”. Din această stare rezultă şi cinstirea pe care o are preotul în lume. El se prezintă ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminentă, ci mai mult Preoţia acestei persoane, adică Harul Preoţiei. De aceea cinstea faţă de preot se cere şi dacă, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului său. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteşte doar pe preotul vrednic, pe preot îl cinsteşte, cine-l cinsteşte şi pe preotul nevrednic, preoţia o cinsteşte!”. Puţini oameni mai au azi capacitatea spirituală să-l vadă pe preot în această stare, de “Purtător al Harului Preoţiei”!

Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intimă cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stări este batjocură la adresa lui Dumnezeu şi El nu-şi va lăsa prietenii neapărati, căci le-a spus că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor! Orice trădare a acestei stări de către preot este un păcat aproape sinonim cu sinuciderea, căci preotul nu se mai poate întoarce la viaţa anterioară, fără preoţie adică, aşa cum nici omul nu se mai poate naşte încă o dată!

Preotul – Slujitor al Harului Preoţiei

Cea dea doua stare, să-i spunem de “Slujitor al Harului Preoţiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roadă, înmulţirea talanţilor, se face, după cum spuneam, în Biserică. Ea se face de către preot tot pentru Dumnezeu, dar nu în mod direct, ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preoţiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii în lucrarea Sa pământească, capătă formă în lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea învăţătorească, puterea sfinţitoare şi puterea conducătoare (duhovniceşte). Credinciosul de azi nu vede decât starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preoţiei”), acesta îl afectează, îl interesează, pentru că i se adresează. În funcţie de această stare clasifică preoţii, îi cinsteşte sau îi condamnă.

Atacul din exterior asupra acestei stări, dacă are o justificare ce este dreaptă, îl pune pe preot într-o stare de incompatibilitate (greseală, păcat) cu lucrarea lui în Biserică. Echilibrul se poate reface prin pocainţă şi dacă preotul nu a renunţat la credinţa lui în Harul Preoţiei, prima stare (aceea de “Purtător al Harului Preoţiei” ) nu este afectată deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot să fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie după un timp de pocainţă să i se dea voie, totuşi, să se împărtăşească la un loc cu ceilalţi preoţi în Altar în starea de “Purtător al Harului Preoţiei”.

Atacul din exterior poate fi însă şi unul nedrept şi atunci intervenţia Stăpânului preotului se va face simţită, ca şi în prima stare. De aici acea teamă a credinciosului, justificată, dar uneori împinsă spre extremă, cum că dacă ai nedreptăţit un preot va trebui să faci faţă unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzaţii mincinoase.

 

Preotul – Slujitor sau slugă

În Biserică, fiecare creştin, membru al Bisericii aşteaptă ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/şi trupesc, şi prin credinţa lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mâna preotului (uneori nu la propriu “prin mâna preotului”, ci prin slujirea lui la Altar ). Alţii, însă, răi fiind, încearcă să-şi ascundă păcatul lor de Dumnezeu, şi cum o poţi face cel mai bine decât desfiinţând pe cel care îţi vorbeşte în numele Domnului. Astfel se lansează o vânătoare a păcatelor preotului (ca să justifice neascultarea de cuvântul acestuia) sau, dacă nu se găsesc păcate destul de mari, atunci se încearcă schimbarea rânduielii drepte, aşa încât păcatul lor să fie considerat în comunitate măcar ceva corect, dacă nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie să se opună, altfel….! Aşa s-a ajuns la renunţarea la necesitatea Preoţiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gând de genul “ei lasă că nu-i ăsta chiar aşa sfânt ca să-mi spună mie ce să fac”, până la adevărate lupte făţişe. Dacă preotul nu se lasă atras în conflict şi îşi respectă principiile date de Hristos prin Preoţie, pierderea este doar a celui care ispiteşte. Dacă preotul cade în capcana întinsă va deveni părtaş, mai mult sau mai puţin, păcatului ispititorului.

Concluzie

Revin la întrebarea de la început: este greşit să ai aşteptări mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie să fie lumină, la fel ca Stăpânul Său. Preotul care nu mai luminează trebuie tratat ca atare: ca pe un frate creştin care a căzut. Preoţia pe care o poartă însă, trebuie tratată tot ca Preoţie, chiar dacă purtătorul ei este jos. Un capăt al preoţiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capăt care va rămâne la Hristos, şi acela nu poate fi întinat; prin acel capăt Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea să lucreze sau obligă harul să lucreze în interesul celor lumeşti. Acesta este sinucigas şi deja a murit. Miroase urât şi se simte de departe! Dar rămâne în grija Domnului, iar Acesta ştie când să-l îngroape sau când să-l învieze.

Sursa: Pr. Gheorghe Iftimi, www.preotia.ro