Pastorală la Naşterea Domnului – 2011

.

† TEODOSIE, prin Harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Noi, părintească binecuvântare.

Naşterea Domnului Iisus Hristos este Darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu pentru noi.

Iubiţi fii duhovnicești,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este Marele praznic al bucuriei prin care Dumnezeu Se pogoară pe pământ pentru a ne ridica pe noi oamenii, şi împreună cu noi, întreaga creaţie, la viaţa Sa cea dumnezeiască. Nicio religie şi nicio filosofie nu vorbesc despre vreo coborâre a lui Dumnezeu la oameni. De aceea, putem spune că prin Întruparea Fiului, omenirea se bucură de cea mai mare grijă şi iubire din partea lui Dumnezeu.

Noi suntem creaţia lui Dumnezeu cea mai de seamă şi de aceea El are grijă de noi, chiar după căderea în păcat, când hotărăște să trimită pe Fiul Său ca să Se pogoare la noi şi să ne mântuiască: „Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut, L-a dat … ca să se mântuiască, prin El lumea” (Ioan 3: 16-17).

Ca Iubire desăvârşită (I Ioan 4: 8, 16), Dumnezeu ne oferă ce are El mai de preţ, ni-L trimite pe Fiul Său ca să ne mântuiască, aşa cum rostim în Crez: „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”. Şi, tot în Crez mai mărturisim că întruparea Fiului este darul suprem pe care Dumnezeu Îl face omenirii, în deplina Sa libertate şi iubire: „Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut Om”.

Vedem că Fiul lui Dumnezeu nu Se naşte pentru Sine, ci pentru noi, oamenii. Atunci când suntem aduşi la existenţă, ne naştem pentru noi, pentru ca să ne împărtăşim şi să ne bucurăm de darul vieţii pe care Dumnezeu ni-l oferă prin părinţii noştri. Însă la Hristos lucrurile stau cu totul altfel. Dacă noi nu existăm deloc înainte de zămislirea noastră în pântecele mamei, El, Fiul lui Dumnezeu, există mai înainte de veci. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spune că Fecioara Maria nu naşte un om oarecare, ci pe Creatorul ei, pe Cel care exista mai înainte decât ea, născut din Tatăl din veşnicie: „Vezi, aşadar, că, nu numai Maria L-a născut pe Cel mai în vârstă decât ea… pe Făcătorul ei şi, născând pe Născătorul ei, a devenit Născătoare a Născătorului ei”.

Frați creștini,

Sfântul Apostol Ioan ne spune că prin Fiul lui Dumnezeu au fost create toate cele ce există: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut… lumea prin El s-a făcut” (Ioan 1: 3,10). Iar Sfântul Apostol Pavel subliniază ideea că Iisus Hristos este atât Creatorul, cât și Purtătorul de grijă al universului, existenţa Lui fiind mai presus de timp şi peste măsura noastră de înţelegere: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1: 16-17).

Toate aceste scripturi ne ajută să înţelegem şi mai bine adevărul că Hristos este Darul suprem care ni se aduce pentru a noastră mântuire. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă darul cel mai preţios de care se învredniceşte omenirea: „Pentru a restabili raportul de iubire între fiinţa noastră umană şi Dumnezeu şi între noi şi semenii noştri, Dumnezeu Însuşi S-a introdus în lume ca Dar şi Cuvânt suprem… El e Darul cel mai preţios şi Cuvântul suprem al Tatălui către noi. El este comunicare supremă a iubirii Tatălui către noi… Fiul cel Unul Născut al Tatălui… vine nu numai ca Darul şi Cuvântul suprem, ci şi ca Persoana dăruitoare şi cuvântătoare”.

Astfel, prin sărbătoarea Crăciunului, Hristos se aduce ca Dar al lui Dumnezeu şi pentru cel sărac, dar şi pentru cel bogat; şi pentru cel sănătos, cât şi pentru cel bolnav; atât pentru cel care se veseleşte, cât şi pentru cel care este în strâmtorare, durere sau încercare. De aceea, mai întâi de toate, trebuie se ne bucurăm cu toţii de Hristos Domnul care S-a născut în Betleemul Iudeii, deoarece El nu face nicio diferenţă între noi. Prin venirea Lui pe pământ ne înconjoară pe toţi cu aceeaşi dragoste: „Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Om, exclusiv pentru alţii, reprezintă culmea generozităţii, din care se poate întări generozitatea umană, pentru slăbirea egoismului. El nu are nevoie să fie om, pentru a exista în modul şi gradul suprem. El se face Om numai pentru oameni, purtând toate ale omului, nu pentru a se realiza pe Sine ca Dumnezeu, ci pentru a realiza în Sine culmea omului adevărat, pururea mai presus de oameni, pentru a da oamenilor puterea să se înalţe în veci, să aibă un model întăritor mai presus de ei”, ne spune iarăși părintele Stăniloae.

Momentul naşterii Fiului lui Dumnezeu ca Om uneşte cerul cu pământul în mod real. Avem pe de o parte pe magi şi pe păstori, care aleargă să se închine Mântuitorului Hristos, iar pe de altă parte oştirile îngereşti, care, la rândul lor, nu contenesc să aducă laudă lui Dumnezeu: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2: 14). Toţi împreună: cerul şi pământul, îngerii şi oamenii, într-un cuvânt întreaga creaţie, îşi exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Stihirile Vecerniei Naşterii Domnului Hristos redau cel mai bine acest adevăr de credinţă: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi”.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea lui Hristos reprezintă punctul central al istoriei umanităţii şi evenimentul cel mai important pe care omenirea îl cunoaşte. Marele scriitor bisericesc Eusebiu de Cezareea spune că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ trebuie văzută ca cea mai minunată faptă istorică la care umanitatea ia parte: „Lumea asta a noastră, a oamenilor, n-a cunoscut din veac decât un singur eveniment cu adevărat ieşit din comun, uimitor şi neasemuit: atunci, anume, când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat cu adevărat pe pământ”.

De aceea, prin Întruparea Fiului, Dumnezeu Se coboară și se înfrățește cu noi, pentru a rămâne alături de noi în veci. Prin naşterea Fiului ca Om, Dumnezeu vine la noi astfel că acest timp sfânt, aşa cum frumos ne sfătuieşte părintele Teofil Părăian, este un prilej de reflecţie la noi înşine şi la Hristos.

Mai întâi de toate se cade să ne gândim la fapta cea preaminunată a coborârii Fiului lui Dumnezeu la noi, la modul în care El S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă, într-un loc smerit, lipsit de strictul necesar, pentru a ne căuta pe noi şi a ne oferi mântuirea. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, prin pogorârea Sa, Fiul lui Dumnezeu, se îmbracă în neajunsurile şi toate necazurile acestei lumi pentru a ne îmbogăţi cu viaţa Sa dumnezeiască: „Că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Cor. 8: 9).
.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Coborârea Fiului lui Dumnezeu trebuie urmată de fiecare dintre noi. Orice om este dator să renunţe cât mai mult la preocuparea de sine și la grijile pământești, să dea la o parte egoismul care-l ţine în robia patimilor, pentru a putea ieşi în întâmpinarea Pruncului dumnezeiesc, Hristos, şi a semenilor săi. Niciun om nu trebuie să trăiască pentru sine. Pentru a se împlini omul are nevoie mai întâi de Dumnezeu şi apoi de fraţii săi întru umanitate.

Fiind Dumnezeu, Fiul Se face şi Om şi rămâne veşnic Dumnezeul-Om. Astfel, El este mereu alături de noi atât ca Dumnezeu al nostru, după divinitate, cât şi ca Fratele nostru după umanitate. Urmând lui Hristos, suntem datori să ne facem fraţii tuturor oamenilor şi să devenim aproapele oricărei persoane care are nevoie de ajutorul, de respectul, de atenţia şi de iubirea noastră.

Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea Crăciunului este un praznic al darului şi al iubirii. Tocmai de aceea se cade ca în aceste momente sfinte să punem un nou început spre înduhovnicirea vieţii noastre şi să devenim, în calitate de creștini, vase de iubire atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru semenii noştri. Să ne punem în slujba celor necăjiți, a celor care au nevoie de sprijinul nostru, în aceste vremuri grele, de sărăcire materială, spre a nu cădea în deznădejde.

Să-L primim pe Hristos să Se nască şi în viaţa, familia şi fiinţa noastră pentru a ne putea împărtăşi cu bucurie de lumina Sa dumnezeiască. Având bucuria și șansa de a locui pe tărâmul străvechi al Schythiei Minor, Dobrogea de astăzi, să privim cu mintea și să simțim cu inima pașii celui ce ne-a adus pe Pruncul născut în Betleem. Să ne aplecăm cu smerenie la peștera noastră, lăsată moștenire de părintele duhovnicesc al tuturor românilor, Sfântul Apostol Andrei, și să aprindem candela sufletului noastru spre înnoirea credinței și lucrarea sfințeniei în mijlocul semenilor noștri. De aceea, să nu lăsăm să treacă la întâmplare timpul Praznicului Naşterii lui Hristos, ci să-l valorificăm prin gândurile şi faptele noastre bune. Să ne rugăm mai mult, să fim mai smeriţi şi mai milostivi pentru a deveni sălaşuri vrednice spre naşterea lui Hristos în noi.

Vă îmbrățișez cu dragoste părintească, rugând pe Pruncul Cel Născut în iesle să vă dăruiască tuturor pacea, bucuria și dragostea Sa dumnezeiască, spre desăvârșirea vieții noastre.

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos rugător,

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

Sursa: www.arhiepiscopiatomisului.ro

"Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos."

.

Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină, apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere, şi pe cei ce sunt răi, şi chiar şi pe cei nepăsători.

Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica Lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine. Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţă, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului; şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte Ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunde: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haide-ţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii!

Sursa:
Arhimandrit Arsenie Papacioc

Despre viaţa de familie şi diverse probleme ale lumii contemporane

www.arhiepiscopiatomisului.ro

De ce construim Catedrala Mântuirii Neamului şi care este semnificaţia acesteia?

.

Necesitatea liturgică

Numai cine slujeşte sau participă la momentele solemne liturgice şi la ceremoniile bisericeşti din actuala Catedrală patriarhală cunoaşte dificultăţile pe care le creează lipsa acută de spaţiu în desfăşurarea normală a slujbelor religioase. Actuala Catedrală patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656-1658), a fost iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, ea serveşte în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, aşa cum se menţionează în pisania scrisă deasupra uşii de intrare de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală şi oferă clerului şi credincioşilor condiţii mai bune pentru desfăşurarea cultului.

.
Necesitatea publică

Potrivit Legii cultelor nr. 489/2006, cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1). În Catedrala Mântuirii Neamului vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public naţional, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălţării Domnului şi Ziua eroilor, (unul dintre hramurile viitoarei Catedrale patriarhale) şi a eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te-Deum la Ziua Naţională 1 Decembrie. În acelaşi timp, în Catedrala Mântuirii Neamului se vor desfăşura alte ceremonii, aniversări sau comemorări cu caracter naţional şi internaţional, vor fi primiţi oaspeţii din străinătate şi vor fi organizate evenimente cu semnificaţie religioasă, congrese, conferinţe şi alte manifestări ale preoţilor şi tinerilor români din ţară şi străinătate. Utilitatea publică a viitoarei Catedrale patriarhale va fi evidenţiată şi de amenajarea spaţiului generos de aproape 6 hectare din jurul ei ca parc public, mărind suprafaţa spaţiilor verzi din Bucureşti.

.
Simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii

În ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului, lucrarea spirituală de ordin liturgic, catehetic şi omiletic se va desfăşura în unitate şi completare cu lucrarea social-culturală prin Centrul de conferinţe şi Muzeul creştinismului românesc, social-filantropică prin cantina şi căminul pentru pelerini, şi social-medicală prin Centrul de diagnostic şi tratament, toate în incinta Catedralei noi.
.

Simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor depretutindeni

Catedrala Mântuirii Neamului, prin stilul arhitectonic tradiţional bizantin- românesc, va fi reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. Picturile şi mozaicurile viitoarei Catedrale patriarhale vor include sfinţi şi lăcaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi chiar ale comunităţilor de români din afara României.

.
Simbol al demnitătii naţionale

Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. în mai multe ţări din lume Catedrala din capitală se numeşte catedrală naţională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală naţională, în care au loc şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. De remarcat faptul că în Bucureşti a fost construit stadionul National Arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, fără mari proteste în legătură cu oportunitatea acestui obiectiv sportiv naţional. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cu o capacitate de 5.000 de locuri, va fi construită doar parţial din fonduri publice, ceilalţi bani fiind din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate. Deşi este cu puţin mai înaltă decât Palatul Parlamentului, având înălţimea de 120 metri, Catedrala reprezintă doar a zecea parte din suprafaţa desfăşurată a acestuia.

.
Complementară şcolilor şi spitalelor din România

Noua Catedrală patriarhală nu poate fi pusă în concurenţă sau opoziţie cu şcolile şi spitalele din România, aşa cum fac cei ostili construirii ei, deoarece ea este complementară acestora. Şcolile publice din România sunt concurate şi completate de multe şcoli particulare, apărute după 1990, aşa cum spitalele şi alte unităţi medicale de stat sunt concurate şi completate de centre medicale private. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului nu poate fi înlocuită de una privată, deoarece Catedrala este un simbol al unei mari comunităţi în rugăciune, al unui oraş întreg, al unei provincii şi al unui popor. Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pământeşti. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor spre a dobândi sănătate sufletească şi iubire curată pentru armonia în familie şi societate. Aşadar, Biserica este şcoală spirituală şi spital duhovnicesc, complementară tuturor şcolilor şi spitalelor publice. De aceea, la solicitarea Bisericii, în şcolile publice se predă şi religia, care educă pe copii şi tineri în spiritul valorilor perene şi eterne, completând astfel disciplinele ştiinţifice, iar în spitale sunt prezenţi preoţi de caritate care ajută şi completează practica medicală ştiinţifică, întrucât omul este nu numai trup, ci şi suflet.

În concluzie, este util şi demn să construim cu bucurie un spaţiu-simbol al comuniunii româneşti din ţară şi de pretutindeni!

Acest adevăr este confirmat de mulţimea clericilor şi credincioşilor români care deja au început să ofere cu bucurie bănuţul lor pentru Catedrala care reprezintă dorinţa lor de întărire în credinţă şi de înălţare în demnitate.

Acum puteţi şi dumneavoastră să fiţi număraţi printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, oferind cu bucurie contribuţia dumneavoastră, având credinţa vie că dar din dar se face raiul!

Sursa: www.patriarhia.ro

File de pateric (36)

.
A spus avva Iacov: mai bună este înstrăinarea decât primirea de străini („e mai bine să fii oaspete decât gazdă“ sau „e mai bine să trăieşti ca străin decât să fii ospitalier“).
.
A mai zis: cel lăudat trebuie să gândească la păcatele sale şi să cugete că nu e vrednic de cele spuse.
.
A mai zis iar: aşa cum făclia luminează în colţul ascuns, aşa şi frica de Dumnezeu, când ajunge în inima omului, o luminează, şi o învaţă toate virtuţile şi poruncile lui Dumnezeu.
.
A mai spus: nu e nevoie doar de cuvinte; că sunt cuvinte destule la oamenii din vremea de azi. Ci de lucru e nevoie; căci el este cel căutat, nu cuvintele, care nu au roadă.
.
L-a întrebat un frate pe avva Hierax:
– Spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc.
– Şezi în chilia ta; când ţi-e foame, mâncă, dacă ţi-e sete, bea, nu vorbi de rău pe nimeni, şi te vei mântui.
.
Tot el a spus: n-am spus niciodată cuvânt lumesc, nici n-am vrut să aud.
.
Avva Ioan eunucul, când era tânăr, l-a întrebat pe un bătrân:
– Cum de voi aţi putut face lucrul lui Dumnezeu în tihnă, iar noi nu-l putem face nici cu trudă?
– Noi am putut, fiindcă lucrul lui Dumnezeu ne era fundamental, iar trebuinţa celor trupeşti secundară. Vouă vă e de căpătâi trebuinţa trupească, iar lucrul lui Dumnezeu ca neesenţial. De asta vă şi trudiţi, şi de asta a spus Mântuitorul ucenicilor: „neîncrezătorilor, căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra“ (Matei 6, 33).
.
A spus iar: părintele nostru avva Antonie a spus: „Niciodată n-am pus mai presus binele meu decât folosul fratelui meu“.
.
Le zicea fraţilor avva Ioan cilicianul (Cilicia, zonă în SE Asiei Mici), egumenul Raitului:
– Fiilor, aşa cum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului.
.
A mai zis: să urmăm (să imităm) părinţilor noştri, cu ce trai aspru şi cu ce împăcare au locuit aici.
.
A zis iar: să nu pângărim, fiilor, locul acesta, pe care părinţii noştri l-au curăţit de draci.
.
A mai zis: locul acesta este de nevoitori, nu de negustori.
.
Povestea avva Ioan al Chiliilor, zicând că era în Egipt o curvă, foarte frumoasă şi foarte bogată. Dregătorii mergeau la ea. Într-o zi s-a întâmplat să ajungă la biserică şi dorea să intre. Hipodiaconul, care sta la uşă, n-a lăsat-o să intre:
– Nu eşti vrednică să intri în lăcaşul lui Dumnezeu, fiindcă eşti spurcată.
Şi cum se ciorovăiau ei, a auzit vlădica zarva şi a ieşit. Curva i-a spus:
– Nu mă lasă să intru în biserică.
– Nici nu e chip să intri, fiindcă eşti spurcată.
Ea, cu mustrare de conştiinţă, îi zise:
– Nu mai curvesc.
– Dacă îţi aduci aici averile, voi şti că nu mai curveşti.
Când le aduse, el le luă, dându-le foc. Atunci ea ieşi din biserică plângând şi zicând:
– Dacă aici aşa mi-au făcut, ce o să îndur dincolo?
Şi s-a pocăit şi s-a făcut vas al alegerii („vas al alegerii“ Faptele Apostolilor 9, 15).
.
Spunea avva Ioan al Tebaidei: monahul trebuie să dobândească, mai întâi de toate, smerenia, că ea este prima poruncă a Mântuitorului, care a zis „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 3).
.
Ziceau despre avva Isidor preotul că a venit odată un frate să-l cheme la prânz. Bătrânul n-a primit să vină, zicând:
– Adam a fost înşelat cu mâncarea, fiind izgonit din Rai.
– Te temi să ieşi din chilia ta?
– Fiule, mă tem, căci „diavolul, răgind ca leul, caută pe cine să înghită“ (I Petru, 5, 8).
Spunea adesea: dacă se dedă cineva băuturii, nu va scăpa uneltirii gândurilor. Şi Lot, silit de fetele lui, s-a îmbătat cu vin, şi din pricina beţiei diavolul l-a împins cu uşurinţă spre curvie nelegiuită.
.
A spus avva Isidor: dacă iubeşti împărăţia cerurilor, dispreţuieşte bogăţiile şi caută răsplata cerească.
.
Este cu neputinţă să trăieşti după Dumnezeu, dacă eşti iubitor de plăceri şi de bani.
.
A mai zis: dacă vă nevoiţi postind după rânduieli, nu vă îngâmfaţi. Dacă vă înfumuraţi cu asta, mai bine mâncaţi carne. Că e mai bine ca omul să mânce carne, decât să se mândrească şi să se fălească.
.
A mai spus: ucenicii trebuie ca să-i iubească pe cei cu adevărat dascăli, ca pe nişte părinţi, şi să se teamă de ei ca de nişte conducători, ca nu cumva din pricina iubirii să se risipească frica, nici din pricina fricii să se întunece iubirea.
.
A mai zis: dacă iubeşti mântuirea, fă toate cele care te duc spre ea.
.
Se zicea despre avva Isidor, că atunci când mergea vreun frate la el, fugea înlăuntrul chiliei. Atunci fraţii îi spuneau:
– Avvo, ce înseamnă asta?
– Şi fiarele fug în vizuinile lor, şi scapă.
Asta o spunea pentru folosul fraţilor.
.
Sursa: www.pateric.ro

Vremuri grele ...

.
Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te şi de aceştia.

(II Tim. 3, 1-5)

Sursa: www. bibliaortodoxa.ro

DESPRE DUMNEZEU FIUL (8)

.
188. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioară şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească?
Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară: întâi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om şi mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotărârea lui Dumnezeu.
Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvârşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvârşit păcat, dar nici nu putea săvârşi.
.
189. De ce nu putea săvârşi păcat?
Pentru că Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi, Care lucra în acelaşi timp şi prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e fapta împotriva lui Dumnezeu, şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa?
.
190. Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat?
Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobândeşte omul de-abia când scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.
.
191. Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul?
Mântuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se afla în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispita. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi îl avem pe El în noi.
.
192. Vorbeşte Sfânta Scriptură despre lipsa de păcat a Mântuitorului?
Da. Chiar Mântuitorul spune către iudei: "Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. "Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evr. 4, 15).
.
193. A fost de trebuinţă pentru mântuirea noastră ca Iisus Hristos să fie fără de păcat?
Da. Numai fiindcă "n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui" (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci "pentru fărădelegile noastre", răscumpărându-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărând neascultarea noastră. Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.
.
194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?
Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: "Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat".
.
195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui?
După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mântuiască.
.
196. Când a început Iisus lucrarea de mântuire a omului? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mântuitoare?
Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mântuit. Totuşi mântuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbavită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdându-le pe toate acestea cu tărie până la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte.
Aşadar, mântuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se câstigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tâlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi împăratul cerurilor: din moment ce a coborât în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrânte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat» (Despre intruparea Cuvantului, cap. IX, P. G., XV, col. 1120; vezi si Sfantul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, in "P.S.B.", traducere, introducere si note de Pr. prof. Dumitru Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 101).
.
197. De ce "S-a răstignit (Domnul) pentru noi"?
În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei mortii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezatp în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alunga liniştea şi face cu neputinţă propaşirea în bine.
Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar mai mult decât toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decât viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfă de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor intinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând un sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevarată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevarată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. "Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele tăurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeste spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiti Dumnezeului celui viu" (Evr. 9, 11-14).
Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut ca adevarată şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi" (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).
.
198. De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?
Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfa Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spala; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut, 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osaândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticaloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastra; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.
Aşadar, de cate ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului, şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: "Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul ca S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui" (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).
.
199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?
Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim.
Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu, ci pururea şi-o aminteste şi ne-o aminteste, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. "Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni" (I Cor. 11, 26).
La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit "semnul Fiului Omului", Ea se va arată pe cer împreună cu Ei (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).
.
200. Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?
Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: "Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1,18). Şi iarăşi: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lauda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!" (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.
Sfânta Scriptura socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărtea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, ăn Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătam că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al pacii. "Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i impace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes. 2, 14-16). " Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, pe cele de pe pământ, cu cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale" (Col. 1, 19-21). ,, Ştergând zapisul ce era asupra noastră, căci ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce" (Col. 2,14 si 15). Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.
Crucea e semnul care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).
Mântuitorul însuşi spune: "Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţă faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?
.

Sursa: www.patriarhia.ro

Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti

.
Faptele milosteniei trupeşti:
.
1. A sătura pe cel flămând.
2. A da de băut celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A primi în casă pe cel străin.
5. A cerceta pe cel bolnav.
6. A cerceta pe cel din temniţă.
7. A îngropa pe cel mort.
.
Faptele milosteniei sufleteşti:
.
1. A îndrepta pe cel greşit.
2. A învăţa pe cel neştiutor.
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială.
4. A ne ruga pentru aproapele.
5. A mângâia pe cel întristat.
6. A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii.
7. A ierta pe cei ce ne-au greşit şi a ne ruga pentru ei.
.
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul