De ce construim Catedrala Mântuirii Neamului şi care este semnificaţia acesteia?

.

Necesitatea liturgică

Numai cine slujeşte sau participă la momentele solemne liturgice şi la ceremoniile bisericeşti din actuala Catedrală patriarhală cunoaşte dificultăţile pe care le creează lipsa acută de spaţiu în desfăşurarea normală a slujbelor religioase. Actuala Catedrală patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656-1658), a fost iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, ea serveşte în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, aşa cum se menţionează în pisania scrisă deasupra uşii de intrare de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală şi oferă clerului şi credincioşilor condiţii mai bune pentru desfăşurarea cultului.

.
Necesitatea publică

Potrivit Legii cultelor nr. 489/2006, cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1). În Catedrala Mântuirii Neamului vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public naţional, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălţării Domnului şi Ziua eroilor, (unul dintre hramurile viitoarei Catedrale patriarhale) şi a eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te-Deum la Ziua Naţională 1 Decembrie. În acelaşi timp, în Catedrala Mântuirii Neamului se vor desfăşura alte ceremonii, aniversări sau comemorări cu caracter naţional şi internaţional, vor fi primiţi oaspeţii din străinătate şi vor fi organizate evenimente cu semnificaţie religioasă, congrese, conferinţe şi alte manifestări ale preoţilor şi tinerilor români din ţară şi străinătate. Utilitatea publică a viitoarei Catedrale patriarhale va fi evidenţiată şi de amenajarea spaţiului generos de aproape 6 hectare din jurul ei ca parc public, mărind suprafaţa spaţiilor verzi din Bucureşti.

.
Simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii

În ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului, lucrarea spirituală de ordin liturgic, catehetic şi omiletic se va desfăşura în unitate şi completare cu lucrarea social-culturală prin Centrul de conferinţe şi Muzeul creştinismului românesc, social-filantropică prin cantina şi căminul pentru pelerini, şi social-medicală prin Centrul de diagnostic şi tratament, toate în incinta Catedralei noi.
.

Simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor depretutindeni

Catedrala Mântuirii Neamului, prin stilul arhitectonic tradiţional bizantin- românesc, va fi reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. Picturile şi mozaicurile viitoarei Catedrale patriarhale vor include sfinţi şi lăcaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi chiar ale comunităţilor de români din afara României.

.
Simbol al demnitătii naţionale

Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. în mai multe ţări din lume Catedrala din capitală se numeşte catedrală naţională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală naţională, în care au loc şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. De remarcat faptul că în Bucureşti a fost construit stadionul National Arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, fără mari proteste în legătură cu oportunitatea acestui obiectiv sportiv naţional. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cu o capacitate de 5.000 de locuri, va fi construită doar parţial din fonduri publice, ceilalţi bani fiind din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate. Deşi este cu puţin mai înaltă decât Palatul Parlamentului, având înălţimea de 120 metri, Catedrala reprezintă doar a zecea parte din suprafaţa desfăşurată a acestuia.

.
Complementară şcolilor şi spitalelor din România

Noua Catedrală patriarhală nu poate fi pusă în concurenţă sau opoziţie cu şcolile şi spitalele din România, aşa cum fac cei ostili construirii ei, deoarece ea este complementară acestora. Şcolile publice din România sunt concurate şi completate de multe şcoli particulare, apărute după 1990, aşa cum spitalele şi alte unităţi medicale de stat sunt concurate şi completate de centre medicale private. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului nu poate fi înlocuită de una privată, deoarece Catedrala este un simbol al unei mari comunităţi în rugăciune, al unui oraş întreg, al unei provincii şi al unui popor. Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pământeşti. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor spre a dobândi sănătate sufletească şi iubire curată pentru armonia în familie şi societate. Aşadar, Biserica este şcoală spirituală şi spital duhovnicesc, complementară tuturor şcolilor şi spitalelor publice. De aceea, la solicitarea Bisericii, în şcolile publice se predă şi religia, care educă pe copii şi tineri în spiritul valorilor perene şi eterne, completând astfel disciplinele ştiinţifice, iar în spitale sunt prezenţi preoţi de caritate care ajută şi completează practica medicală ştiinţifică, întrucât omul este nu numai trup, ci şi suflet.

În concluzie, este util şi demn să construim cu bucurie un spaţiu-simbol al comuniunii româneşti din ţară şi de pretutindeni!

Acest adevăr este confirmat de mulţimea clericilor şi credincioşilor români care deja au început să ofere cu bucurie bănuţul lor pentru Catedrala care reprezintă dorinţa lor de întărire în credinţă şi de înălţare în demnitate.

Acum puteţi şi dumneavoastră să fiţi număraţi printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, oferind cu bucurie contribuţia dumneavoastră, având credinţa vie că dar din dar se face raiul!

Sursa: www.patriarhia.ro

File de pateric (36)

.
A spus avva Iacov: mai bună este înstrăinarea decât primirea de străini („e mai bine să fii oaspete decât gazdă“ sau „e mai bine să trăieşti ca străin decât să fii ospitalier“).
.
A mai zis: cel lăudat trebuie să gândească la păcatele sale şi să cugete că nu e vrednic de cele spuse.
.
A mai zis iar: aşa cum făclia luminează în colţul ascuns, aşa şi frica de Dumnezeu, când ajunge în inima omului, o luminează, şi o învaţă toate virtuţile şi poruncile lui Dumnezeu.
.
A mai spus: nu e nevoie doar de cuvinte; că sunt cuvinte destule la oamenii din vremea de azi. Ci de lucru e nevoie; căci el este cel căutat, nu cuvintele, care nu au roadă.
.
L-a întrebat un frate pe avva Hierax:
– Spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc.
– Şezi în chilia ta; când ţi-e foame, mâncă, dacă ţi-e sete, bea, nu vorbi de rău pe nimeni, şi te vei mântui.
.
Tot el a spus: n-am spus niciodată cuvânt lumesc, nici n-am vrut să aud.
.
Avva Ioan eunucul, când era tânăr, l-a întrebat pe un bătrân:
– Cum de voi aţi putut face lucrul lui Dumnezeu în tihnă, iar noi nu-l putem face nici cu trudă?
– Noi am putut, fiindcă lucrul lui Dumnezeu ne era fundamental, iar trebuinţa celor trupeşti secundară. Vouă vă e de căpătâi trebuinţa trupească, iar lucrul lui Dumnezeu ca neesenţial. De asta vă şi trudiţi, şi de asta a spus Mântuitorul ucenicilor: „neîncrezătorilor, căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra“ (Matei 6, 33).
.
A spus iar: părintele nostru avva Antonie a spus: „Niciodată n-am pus mai presus binele meu decât folosul fratelui meu“.
.
Le zicea fraţilor avva Ioan cilicianul (Cilicia, zonă în SE Asiei Mici), egumenul Raitului:
– Fiilor, aşa cum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului.
.
A mai zis: să urmăm (să imităm) părinţilor noştri, cu ce trai aspru şi cu ce împăcare au locuit aici.
.
A zis iar: să nu pângărim, fiilor, locul acesta, pe care părinţii noştri l-au curăţit de draci.
.
A mai zis: locul acesta este de nevoitori, nu de negustori.
.
Povestea avva Ioan al Chiliilor, zicând că era în Egipt o curvă, foarte frumoasă şi foarte bogată. Dregătorii mergeau la ea. Într-o zi s-a întâmplat să ajungă la biserică şi dorea să intre. Hipodiaconul, care sta la uşă, n-a lăsat-o să intre:
– Nu eşti vrednică să intri în lăcaşul lui Dumnezeu, fiindcă eşti spurcată.
Şi cum se ciorovăiau ei, a auzit vlădica zarva şi a ieşit. Curva i-a spus:
– Nu mă lasă să intru în biserică.
– Nici nu e chip să intri, fiindcă eşti spurcată.
Ea, cu mustrare de conştiinţă, îi zise:
– Nu mai curvesc.
– Dacă îţi aduci aici averile, voi şti că nu mai curveşti.
Când le aduse, el le luă, dându-le foc. Atunci ea ieşi din biserică plângând şi zicând:
– Dacă aici aşa mi-au făcut, ce o să îndur dincolo?
Şi s-a pocăit şi s-a făcut vas al alegerii („vas al alegerii“ Faptele Apostolilor 9, 15).
.
Spunea avva Ioan al Tebaidei: monahul trebuie să dobândească, mai întâi de toate, smerenia, că ea este prima poruncă a Mântuitorului, care a zis „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 3).
.
Ziceau despre avva Isidor preotul că a venit odată un frate să-l cheme la prânz. Bătrânul n-a primit să vină, zicând:
– Adam a fost înşelat cu mâncarea, fiind izgonit din Rai.
– Te temi să ieşi din chilia ta?
– Fiule, mă tem, căci „diavolul, răgind ca leul, caută pe cine să înghită“ (I Petru, 5, 8).
Spunea adesea: dacă se dedă cineva băuturii, nu va scăpa uneltirii gândurilor. Şi Lot, silit de fetele lui, s-a îmbătat cu vin, şi din pricina beţiei diavolul l-a împins cu uşurinţă spre curvie nelegiuită.
.
A spus avva Isidor: dacă iubeşti împărăţia cerurilor, dispreţuieşte bogăţiile şi caută răsplata cerească.
.
Este cu neputinţă să trăieşti după Dumnezeu, dacă eşti iubitor de plăceri şi de bani.
.
A mai zis: dacă vă nevoiţi postind după rânduieli, nu vă îngâmfaţi. Dacă vă înfumuraţi cu asta, mai bine mâncaţi carne. Că e mai bine ca omul să mânce carne, decât să se mândrească şi să se fălească.
.
A mai spus: ucenicii trebuie ca să-i iubească pe cei cu adevărat dascăli, ca pe nişte părinţi, şi să se teamă de ei ca de nişte conducători, ca nu cumva din pricina iubirii să se risipească frica, nici din pricina fricii să se întunece iubirea.
.
A mai zis: dacă iubeşti mântuirea, fă toate cele care te duc spre ea.
.
Se zicea despre avva Isidor, că atunci când mergea vreun frate la el, fugea înlăuntrul chiliei. Atunci fraţii îi spuneau:
– Avvo, ce înseamnă asta?
– Şi fiarele fug în vizuinile lor, şi scapă.
Asta o spunea pentru folosul fraţilor.
.
Sursa: www.pateric.ro

Vremuri grele ...

.
Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te şi de aceştia.

(II Tim. 3, 1-5)

Sursa: www. bibliaortodoxa.ro

DESPRE DUMNEZEU FIUL (8)

.
188. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioară şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească?
Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară: întâi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om şi mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotărârea lui Dumnezeu.
Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvârşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvârşit păcat, dar nici nu putea săvârşi.
.
189. De ce nu putea săvârşi păcat?
Pentru că Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi, Care lucra în acelaşi timp şi prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e fapta împotriva lui Dumnezeu, şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa?
.
190. Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat?
Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobândeşte omul de-abia când scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.
.
191. Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul?
Mântuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se afla în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispita. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi îl avem pe El în noi.
.
192. Vorbeşte Sfânta Scriptură despre lipsa de păcat a Mântuitorului?
Da. Chiar Mântuitorul spune către iudei: "Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. "Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evr. 4, 15).
.
193. A fost de trebuinţă pentru mântuirea noastră ca Iisus Hristos să fie fără de păcat?
Da. Numai fiindcă "n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui" (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci "pentru fărădelegile noastre", răscumpărându-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărând neascultarea noastră. Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.
.
194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?
Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: "Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat".
.
195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui?
După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mântuiască.
.
196. Când a început Iisus lucrarea de mântuire a omului? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mântuitoare?
Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mântuit. Totuşi mântuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbavită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdându-le pe toate acestea cu tărie până la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte.
Aşadar, mântuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se câstigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tâlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi împăratul cerurilor: din moment ce a coborât în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrânte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat» (Despre intruparea Cuvantului, cap. IX, P. G., XV, col. 1120; vezi si Sfantul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, in "P.S.B.", traducere, introducere si note de Pr. prof. Dumitru Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 101).
.
197. De ce "S-a răstignit (Domnul) pentru noi"?
În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei mortii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezatp în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alunga liniştea şi face cu neputinţă propaşirea în bine.
Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar mai mult decât toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decât viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfă de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor intinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând un sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevarată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevarată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. "Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele tăurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeste spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiti Dumnezeului celui viu" (Evr. 9, 11-14).
Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut ca adevarată şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi" (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).
.
198. De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?
Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfa Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spala; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut, 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osaândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticaloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastra; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.
Aşadar, de cate ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului, şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: "Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul ca S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui" (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).
.
199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?
Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim.
Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu, ci pururea şi-o aminteste şi ne-o aminteste, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. "Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni" (I Cor. 11, 26).
La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit "semnul Fiului Omului", Ea se va arată pe cer împreună cu Ei (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).
.
200. Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?
Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: "Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1,18). Şi iarăşi: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lauda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!" (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.
Sfânta Scriptura socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărtea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, ăn Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătam că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al pacii. "Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i impace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes. 2, 14-16). " Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, pe cele de pe pământ, cu cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale" (Col. 1, 19-21). ,, Ştergând zapisul ce era asupra noastră, căci ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce" (Col. 2,14 si 15). Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.
Crucea e semnul care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).
Mântuitorul însuşi spune: "Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţă faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?
.

Sursa: www.patriarhia.ro

Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti

.
Faptele milosteniei trupeşti:
.
1. A sătura pe cel flămând.
2. A da de băut celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A primi în casă pe cel străin.
5. A cerceta pe cel bolnav.
6. A cerceta pe cel din temniţă.
7. A îngropa pe cel mort.
.
Faptele milosteniei sufleteşti:
.
1. A îndrepta pe cel greşit.
2. A învăţa pe cel neştiutor.
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială.
4. A ne ruga pentru aproapele.
5. A mângâia pe cel întristat.
6. A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii.
7. A ierta pe cei ce ne-au greşit şi a ne ruga pentru ei.
.
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul

DESPRE DUMNEZEU FIUL (7)

.
175. Ce înseamnă: "S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om", şi anume de ce spune în chip deosebit "S-a întrupat" şi în chip deosebit "S-a făcut om"?
"S-a întrupat" înseamnă cu deosebire "S-a zămislit", ca început al întrupării. Iar "S-a făcut om" înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioara Maria. Dar prin cuvântul "S-a întrupat", Sf. Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioara Maria. Iar prin cuvântul "S-a făcut om" au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvântător.
.
176. Şi ce înseamnă: "de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara"? Care este partea Duhului Sfânt şi care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului?
Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit fără de sămânţă bărbătească. Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămânţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. "Iată îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicând: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt" (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: "şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara".
Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i dă acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea caz, Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevărat omenesc, luat din trup omenesc.
Dar Duhul Sfânt dă Fecioarei puterea să-L zămislească fără de sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat. "Şi a zis Maria către înger: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul a zis: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri..." (Luca 1, 34-35).
.
177. Duhul Sfânt a fost singur în Fecioara, când aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?
N-a fost singur. În acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de Dumnezeu. Ci însuşi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea, Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea Sa omenească din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul despre El însuşi că "S-a întrupat", adică Şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfânt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcatuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfânt.
Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfânt S-a pogorat peste ea... dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvaântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea ipostatică şi Puterea Prea Înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui-şi din sângiurile ei trup însufletit» (Dogmatica, cartea III, cap. 2, trad. cit., p. 147).
.
178. Cine a fost Fecioara Maria?
A fost o fecioară din seminţia lui David, din care trebuia, după făgăduinţa dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăţie desăvârşită şi era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeaşi seminţie, dar ea avea de gând să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?" (Luca 1, 34). Deşi îngerul nu spusese cum va naşte, ca să poată înţelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuşi se mira, pentru că era hotărâtă ca şi în viitor să nu ştie de bărbat.
Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că după ce "S-a aflat având în pântece", Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, "căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este" (Matei 1, 20).
.
179. Aşadar, Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?
Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, deci atât la naştere, cât şi după aceea. De aceea Biserica noastră îi zice «pururea Fecioară».
.
180. Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură ţi în Sf. Tradiţie?
Da. Că fecioria ei a rămas nestricată şi la naştere, învăţăm de la proorocul Iezechiel care spune: "Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi închisă" (lez. 44, 1-2).
Dacă n-ar fi rămas fecioară şi la naştere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioară». Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Cu adevărat zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate şi neatinse de sămânţă şi de stricăciune şi de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară şi după naştere, rămânând prin naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii şi mai presus de raţiune... Lucru şi auzire cu adevarat minunate e că s-a făcut naştere şi ieşire de prunc, închizătorile mădularelor de naştere ale celei ce a născut nedeschizându-se" (Ambiguorum liber. Migne, R G., XCI, col. 1276).
Iar că Sf. Maria a rămas fecioară şi după naştere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredinţat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: "Femeie, iată fiul tău", iar Apostolului Ioan: "Iată mama ta" (Ioan 19, 26-27). Dacă Sf. Maria ar fi avut şi alţi fii, ar fi lăsat-o în grija lor.
Dar e şi la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atît de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viaţă de rând. Dacă Apostolii şi-au închinat viaţa lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă, pentru curaţia ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?
.
181. De ce cinstim pe Sf. Fecioară Maria şi-i închinăm zile de sărbătoare?
Pentru că însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia, şi a vestit lucrul acesta prin profeţi (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; Ier. 23, 5-6; Iez. 44, 1-3).
A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se şi numind-o: "plină de har" şi "binecuvântată între femei" (Luca 1, 28).
A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul, numind-o: "bine-cuvântată între femei" şi "Maica Domnului" (Luca 1, 40-43).
A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, S-a îngrijit de ea, dând-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).
Au cinstit-o oamenii din mulţime, fericind-o pentru a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul ei a întărit această cinstire, zicând: "aşa este" (Luca 11, 27-28).
Ea însăşi a grăit sub insuflarea Duhului Sfânt, că "I-a făcut mărire. Cel Puternic" şi că de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48-49).
Iată de ce se cuvine ca şi noi, cu atât mai mult, să cinstim pe Sf. Fecioară Maria.
.
182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decât cinstirea adusă altor sfinţi?
Da, este mai mare, pentru ca ea este cea dintâi între sfinţi. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstita.
.
183. De ce Sf. Fecioară Maria este cea dintâi între sfinţi?
Este cea dintâi între ei, pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu şi de profeţi că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul ştim că a fost cel mai mare între profeţi (Luca 7, 28), deoarece însăşi venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Matei 3, 1; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dintâi între sfinţi, de aceea şi cinstirea ei este preacinstire.
.
184. Dar în Sf. Scriptură se vorbeşte de nişte "fraţi" ai Domnului. Care sunt aceştia?
Este adevărat că în Sf. Scriptură se vorbeşte de astfel de "fraţi". Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: "încă grăind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El" (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, când predica în sinagoga din Nazaret, iudeii se mirau întrebând: "Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?" (Matei 13, 55-56; vezi şi Maru 6, 3; alte locuri despre "fraţii" Domnului: Ioan 2, 12 si 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici sunt daţi chiar cu numele de "fraţii" Domnului.
Dar lucrul sigur e ca aceştia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptura uneori "cealaltă Marie" sau "Maria lui Cleopa". Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov şi Iosi, doi din pomeniţii fraţi ai Domnului. "Şi erau acolo multe femei, privind de departe,... între care era Maria-Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi" (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25).
Aceşti aşa zişi "fraţi" ai Domnului erau nişte veri sau alte rude ale Lui, căci în Sfânta Scriptura se numesc "fraţi" şi alte rude mai apropiate. Aşa, Avraam numeşte pe Lot "frate", deşi îi era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12, 14, 16).
.
185. Dacă Mântuitorul n-a avut după El fraţi, în ce înţeles Se numeşte El "întâiul născut" (Matei 1, 24)?
În Vechiul Testament "întâiul născut", atât dintre oameni cât şi dintre animale, era închinat lui Dumnezeu (les. 13, 2). De aceea chiar dacă nu mai erau după el alţi născuţi, se numea tot "întâiul născut", şi nu "singurul născut", pentru că "întâiul născut" înseamnă sfinţit, închinat lui Dumnezeu. Prin el se câştigă milă de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul născut era ca un fel de preot pentru fraţii săi în faţa lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfă lui Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «întâiul născut», deşi a fost "singurul născut", ca să se arate că El, ca om, e întâiul născut la viaţa cea nouă dintre toţi fraţii "ca să fie El întâiul născut între mulţi fraţi" (Rom. 8, 29).
Pe de altă parte El a fost atât preotul adevărat, cât şi jertfa adevărată pentru toţi oamenii, câştigând de fapt iertarea pentru toţi.
.
186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai "Pururea Fecioară", ci şi "Prea Curată"?
Pentru că ea n-a săvârşit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeste îngerul când îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare şi cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare şi deosebit dar, acela de a nu păcătui». Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduinţa ei cu totul deosebită de a trăi în curăţie deplină.
Ea e Prea Curată însă şi pentru că în acelaşi timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naşte, a fost "curăţită" de păcatul strămoşesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimţământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte» (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad. cit., p. 147).
Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, cum susţin unii, căci îngerul îi spune: "Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieţii ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăţie, pe care luând-o în seamă Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea?
.
187. De ce numim pe Fecioară şi "Născătoare de Dumnezeu", sau "Maica lui Dumnezeu"?
Pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoană a firii dumnezeieşti, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca persoană a firii omeneşti, e născut în timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoană S-a născut şi din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omeneşti a lui Iisus Hristos era însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire îsi are deci temelia în faptul că Sf. Fecioara Maria a fost Născatoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cât de mult greşesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: "Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema" (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii "a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie" (Gal. 4, 4). Sfânta noastră Biserică cinsteşte pe Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemanat de frumoase:
«Primit-ai în pântece pe Cuvântul şi ai purtat pe Cel ce poartă toate şi ai hrănit cu lapte, ceea ce eşti curată, pe Cela ce hrăneşte toată lumea». Sau iarăşi: «cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face» (Acatistul Prea Sfintei Născatoare de Dumnezeu).
.

Sursa: www.patriarhia.ro

Zbor vertical ...

.

„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul asta aş putea să vă văd şi inimile. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, făra cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mica abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni. Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoaşteţi inimile, posibilităţile”.

Părintele Arsenie Papacioc