Curaj - frică

.

Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)

.
Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.

Sursa: www.filocalia.ro

Învierea fiului văduvei din Nain – Milostivirea Învierii

.

Textul evanghelic relatează o minune înfăptuită de către Mântuitorul Hristos în cetatea Nain, situată la câţiva kilometri spre sud de cetatea Nazaret. Aici, Domnul Hristos, însoţit de ucenici şi de mulţime de oameni întâlneşte un cortegiu funerar alcătuit în jurul unui tânăr decedat, singurul fiu al mamei sale, văduvă. Situaţia femeii care era probabil îndurerată la extrem de moartea unicului ei fiu va determina milostivirea Domnului care va învia pe respectivul tânăr. Milostivirea nu se referă însă la situaţia economico-socială a femeii, ci la nevoia de luminare a umanităţii cu privire la nemurirea sufletului şi la posibilitatea Învierii.

.

Cuvântul central al textului este imperativul pe care Hristos îl rosteşte către cel decedat: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.

.

Prin aceasta Hristos ne învaţă că omul este nemuritor, sufletul său fiind de fapt veşnic trăitor la faţa lui Dumnezeu care dispune de viaţa noastră în calitatea Sa de Domn şi Stăpân al Vieţii. Mai mult, sufletul este cel ce influenţează direct starea trupului, astfel că atunci când se desface legătura dintre suflet şi trup moare numai trupul.

.

Totodată, Domnul Hristos este Învierea, deoarece El este izvorul Vieţii şi a Învierii, astfel că această minune este de fapt un gest profetic al Învierii tuturor morţilor, aşa cum mărturisim în Crez. Evanghelia ne mai învaţă şi nevoia de a fi milostivi cu cei aflaţi în suferinţa produsă de moartea cuiva apropiat.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

File de pateric (33)

.

Povesteau unii despre avva Ioan Colobós (kolobos, schilod, bondoc sau prea scurt) că pustnicindu-se la un bătrân teban la Sketis, s-a sălăşluit în pustietate. Şi luând avva lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a spus: udă-l zilnic cu un ulcior de apă, până va face roade. Apa era departe de ei, încât pleca seara şi venea dimineaţa. După trei ani a prins viaţă şi a dat roade. Bătrânul a luat roadele lui, ducându-le la biserică, şi le spuse fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!

.
Se spunea despre avva Ioan Colobós, că i-a zis odată fratelui lui mai mare: vroiam să fiu fără grijă, aşa cum sunt senini îngerii, nelucrând, ci slujindu-i neîncetat lui Dumnezeu.

Şi şi-a dat jos cămaşa ieşind în pustie, iar după o săptămână s-a întors la fratele lui. Când a bătut la uşă, l-a auzit zicând, până să deschidă:

– Cine eşti?

– Sunt Ioan, fratele tău.

– Ioan s-a făcut înger şi nu mai e cu oamenii.

– Eu sunt – l-a rugat el.

Şi nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se amărască până dimineaţa. Apoi i-a deschis, zicându-i:

– Eşti om, trebuie să lucrezi iar ca să mânci.

– Iartă-mă, s-a căit el.

.
A spus avva Ioan Colobós: dacă vrea un împărat să ia o cetate duşmană, întâi stăpâneşte apa şi hrana, şi astfel duşmanii pierind de foame i se supun. Astfel şi patimile cărnii, dacă trăieşte omul în post şi flămânzire, vrăjmaşii se vlăguiesc împotriva sufletului său.

.
A spus avva Ioan Colobós: cel care înfulecă pe săturate şi vorbeşte cu un copil a şi curvit în gând cu el.

.
A mai spus: mergând pe drumul spre Sketis cu ceva funie împletită, cămilarul vorbind mă aţâţa la mânie, şi lăsând marfa am fugit.

.
Altă dată la seceriş a auzit un frate vorbind mânios cu altul, şi zicând: ah, şi tu! Şi lăsând secerişul, a fugit avva.

.
S-au nimerit unii bătrâni la Sketis, mâncând împreună, şi avva Ioan cu ei. Şi s-a ridicat un preot mare ca să toarne apă mesenilor, dar n-a vrut nici unul să primească de la el, decât Ioan Colobós. Ei s-au minunat şi i-au spus:

– Cum tu, fiind cel mai mărunt, ai cutezat să fii slujit de preot?

– Eu când mă ridic să torn apă, mă bucur să ia toţi, ca să am răsplată; şi nu de asta am luat, ca să ia el răsplată, ci ca să nu se mâhnească pentru că nu primeşte nimeni de la el.

.
Când şedea odată dinaintea bisericii, l-au înconjurat fraţii şi-l întrebau despre gândurile lor. Şi iată că unul dintre bătrâni, ros de invidie, îi spuse:

– Ulciorul tău, Ioane, e plin de otravă.

– Aşa e, avvo. Ai spus aşa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?

.
Spuneau părinţii că, mâncând fraţii împreună la o pomană (agape, ospăţ dat din milostenie, nu neapărat pentru pomenirea cuiva), a râs un frate la masă. Văzându-l a plâns avva Ioan, zicând: ce o fi în inima fratelui, de a râs când trebuia mai curând să plângă, devreme ce mâncă de pomană?

.
Au venit unii fraţi să-l încerce, căci nu-şi lăsa gândul să rătăcească, nici nu vorbea lucruri lumeşti. Şi i-au spus:

– Mulţumim lui Dumnezeu, că a plouat mult anul acesta, şi s-au adăpat curmalii de au dat lăstari, iar fraţii îşi găsesc de lucru.

– Aşa şi cu Duhul Sfânt: când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc (se regenerează) şi dau mlădiţe în frica lui Dumnezeu.

.
Ziceau despre el că a făcut odată funie pentru două coşuri, şi a împletit-o pe toată într-unul singur, şi nu şi-a dat seama, până nu a ajuns la perete, căci cugetul lui se îndeletnicea cu contemplarea.

.
A zis avva Ioan: eu sunt ca cel care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre el; şi când nu le poate ţine piept, urcă în copac şi scapă; aşa şi eu: şed în chilia mea şi privesc gândurile rele deasupra mea: şi când nu izbândesc asupra lor, mă refugiez la Dumnezeu prin rugăciune şi scap de duşman.

.
Zicea avva Pimen despre avva Ioan Colobós că se rugase lui Dumnezeu, şi a luat patimile de la el şi a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a zis unui bătrân:

– Mă văd netulburat şi fără nici un război.

– Mergi, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi vină război şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează sufletul.

Atunci s-a rugat, şi venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea: dă-mi, Doamne, îndârjire( hypomonê, răbdare şi rezistenţă) în războaie.

.
A spus avva Ioan, că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi stăteau pe malul mării, şi a venit un glas către ei de pe celălalt mal, care le-a zis: luaţi aripi de foc şi veniţi spre mine. Şi doi au luat, şi au zburat pe malul celălalt; iar unul a rămas, şi plângea cu amar şi striga. Dar apoi i s-au dat şi lui aripi, nu de foc, ci slabe şi neputincioase; şi a trecut cu osteneală căzând şi ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare necaz. Aşa şi neamul de oameni de acuma, şi dacă iau aripi, nu iau unele de foc, ci de-abia slabe şi neputincioase.

.
L-a întrebat un frate pe avva Ioan: cum sufletul meu rănit nu se ruşinează să-şi ponegrească aproapele? Iar bătrânul i-a zis o pildă despre ponegrire: era un om sărac, şi avea nevastă; şi a văzut şi alta plăcută, şi a luat-o. Amândouă erau goale. Fiind sărbătoare undeva, l-au rugat: ia-ne cu tine. Şi le-a luat, punându-le într-un chiup, apoi s-a urcat pe o corabie, mergând în acel loc. Când s-a făcut arşiţă şi oamenii s-au tras la răcoare să se odihnească, s-a uitat una din ele, şi, nevăzând pe nimeni, a sărit pe gunoi şi adunând zdrenţe vechi, şi-a făcut ca un şorţ şi mergea fără păs (meta parrêsias, cu dezinvoltură). Iar cealaltă stând goală înăuntru, zicea: uite, curvei nu i-e ruşine să umble goală. Scos din fire, bărbatul îi zise: nemaipomenit! ea cel puţin îşi acoperă ruşinea; tu eşti cu totul goală, şi nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa.Tot aşa şi cu ponegrirea.

.
A mai zis iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: era o curvă frumoasă într-un oraş şi avea mulţi ibovnici. Şi a venit la ea un om de vază, i-a zis: făgăduieşte-mi că te vei cuminţi, şi eu te iau de soţie. Ea i-a făgăduit. Şi a luat-o, plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui şi el află, ne pedepseşte. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; şi va recunoaşte fluieratul, coborând la noi, şi n-avem nici o vină. Ea, auzind fluieratul, şi-a astupat urechile şi s-a grăbit în cămara cea mai lăuntrică şi a zăvorât uşile.

.
Pe când urca odată avva Ioan de la Sketis cu alţi fraţi, au rătăcit drumul, că era noapte. Fraţii i-au zis:

– Ce să facem, avvo, că fratele a rătăcit drumul? Nu cumva să murim rătăciţi.

– Dacă îi spunem, se mâhneşte şi i se face ruşine. Uite, mă prefac eu bolnav, şi zic „nu mai pot călători, ci rămân aici până dimineaţa“.

Aşa a şi făcut. Ceilalţi ziseră: nu mergem nici noi, ci şedem cu tine.

Şi au şezut până dimineaţa, şi nici pe frate nu l-au smintit (ouk eskandalisan, nu l-au contrariat).

.
Era un bătrân la Sketis, ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la gânduri. S-a dus la avva Ioan să-l întrebe despre uitare. Şi a ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, şi a uitat ce-i spusese avva Ioan. Şi a venit iar să-l întrebe; şi a ascultat iar cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, şi ducându-se aşa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi l-a întâlnit pe bătrân şi i-a zis:

– Ştii, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am mai venit.

– Mergi, aprinde un opaiţ. El a aprins, şi i-a zis iar:

– Adă şi altele şi aprinde-le de la el.Aşa a şi făcut. Şi îi zise avva Ioan bătrânului:

– I s-a întâmplat ceva opaiţului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la el?

– Nu.

– Aşa şi cu Ioan. Dacă ar veni toată lumea din Sketis la mine, nu mă împiedică de la harul lui Hristos. De aceea, când vrei, vino fără şovăială.

Şi astfel prin răbdarea amândurora, a luat Dumnezeu uitarea de la bătrân. Astfel era lucrarea celor din Sketis, să dea râvnă celor atacaţi şi să se silească pe sine înşişi să se câştige unii pe alţii spre bine.

.
L-a întrebat un frate pe avva Ioan:

– Ce să fac, că adesea vine fratele să mă ia la muncă, şi eu sunt plăpând şi slab, şi obosesc la lucru. Şi cu porunca ce fac?

– Cáleb i-a spus lui Iosua: aveam patruzeci de ani când ne-a trimis Moise robul Domnului din pustie pe mine şi pe tine în pământul acesta; şi acum am optzeci şi cinci de ani (Iosua 14, v. 7 şi v. 11), şi încă pot să intru şi să ies din luptă. Aşa şi tu, dacă poţi intra şi ieşi din luptă, hai. Dacă nu poţi face aşa, şezi în chilia ta plângându-ţi păcatele. Şi dacă te găsesc plângând, nu te vor sili să ieşi.

.
A spus avva Ioan:

– Cine l-a vândut pe Iosif?

A răspuns un frate:

– Fraţii lui.

– Ba nu – smerenia lui l-a vândut. Căci putea să tăgăduiască şi să spună „sunt fratele lor“ (Facere 37, 36.). Dar tăcând, din pricina smereniei lui s-a lăsat vândut. Şi smerenia l-a făcut cârmuitor al Egiptului.

.
A spus avva Ioan: lăsând povara cea uşoară, adică a se mustra pe sine, am luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.

.
Tot el a spus: smerenia şi frica de Dumnezeu sunt mai presus de toate virtuţile.

.
Tot el şedea odată în biserică, şi a gemut, neştiind că e cineva înapoia lui. Dându-şi seama, făcu metanie zicând: iartă-mă, avvo; încă nu am învăţat.

.
Tot el i-a zis ucenicului său: să-l cinstim pe Unul, şi toţi ne vor cinsti pe noi; dacă-l vom nesocoti pe unul, adică Dumnezeu, toţi ne vor dispreţui, şi mergem către pierzare.

.
Se zicea despre avva Ioan, că a mers la biserică la Sketis. Şi auzind cearta unor fraţi, s-a întors la chilia lui, şi a intrat în ea numai după ce a ocolit-o de trei ori. Văzându-l câţiva fraţi, s-au mirat de ce făcuse aşa, şi au venit de l-au întrebat. El le spuse: îmi erau pline urechile de cearta lor; am dat ocol ca să le curăţ. Şi aşa intru cu cugetul liniştit în chilia mea.

.
A venit odată un frate la chilia avvei Ioan seara, grăbit să se întoarcă. Cum vorbeau ei despre virtuţi, s-a făcut dimineaţă, şi nu şi-au dat seama. El a ieşit să-l petreacă, şi au rămas la vorbă până la ceasul al şaptelea (adică pe la ora 13 la prânz). Atunci l-a poftit înăuntru de a mâncat, şi aşa a plecat.

.
Spunea avva Ioan: temniţă este să şezi în chilie şi să-ţi aminteşti de Dumnezeu pururea. Asta înseamnă „în temniţă am fost şi aţi venit la mine“. (Matei 25, 36.)

.
A mai zis: cât de puternic e leul, şi din pricina pântecelui său cade în capcană şi toată puterea lui se smereşte.

.
Mai zicea: mâncau părinţii la Sketis pâine cu sare, zicând: să nu ne lăcomim la pâine şi sare. Şi aşa erau puternici la lucrul lui Dumnezeu.

.
A venit un frate să ia coşuri de la avva Ioan. El a ieşit, zicându-i:

– Ce vrei, frate?

– Coşuri, avvo.

Intrând să ia, a uitat şi s-a aşezat să împletească. Atunci el bătu iar. El a ieşit zicându-i:

– Ce vrei, frate?

– Coşurile, avvo.

Şi l-a luat de mână, trăgându-l înăuntru, şi i-a zis:

– Dacă vrei coşuri, ia şi du-te, că eu n-am vreme.

.
A venit odată un cămilar, să-i ia lucrurile şi să se ducă altundeva. El a intrat să-i aducă împletitură, dar a uitat, având mintea întinsă spre Dumnezeu. Atunci cămilarul a bătut iar la uşă, stingherindu-l, şi iar a intrat avva Ioan uitând. Bătând cămilarul şi a treia oară, a intrat zicând: funie, cămilă; funie, cămilă. (si acestea zicea, ca să nu uite).

.
Duhul lui clocotea (Romani 12, 11). A venit cineva la el, lăudându-i lucrul, că împletea funie, dar el tăcea. Atunci celălalt iar a pornit cuvânt, dar el tăcea. În al treilea rând, îi spuse celui venit: de când ai intrat aici, l-ai luat pe Dumnezeu de la mine.

.
A venit unul dintre bătrâni la chilia avvei Ioan, şi l-a găsit dormind, şi îngerul alăturea, răcorindu-l (ripizonta, făcându-i vânt cu evantaiul). Şi văzând, a plecat. Când s-a ridicat, i-a zis ucenicului său:

– A venit cineva pe când dormeam?

– Da, bătrânul cutare.

Şi a cunoscut avva Ioan că bătrânul era pe măsura lui, devreme ce văzuse îngerul.

.
Avva Ioan Colobós a zis: eu vreau ca omul să se împărtăşească din toate virtuţile. Deci în fiecare zi sculându-se dimineaţa, să înceapă din nou înfăptuirea fiecărei virtuţi şi a fiecărei porunci a lui Dumnezeu, cu cea mai mare răbdare, cu frică şi cu îndelungă răbdare, cu dragostea lui Dumnezeu, cu toată râvna sufletului şi a trupului, cu multă smerenie, cu răbdarea necazului inimii, cu pază, cu multă rugăciune şi cu priveghere, cu gemete, cu curăţia limbii şi paza ochilor, fără mânie când eşti nesocotit, împăciuitor, nerăsplătind răul cu rău, neluând seama la căderile altora, fără să te compari pe tine cu alţii, fiind mai prejos decât toată făptura, lepădat de materie şi de cele trupeşti, pe cruce, în luptă, întru sărăcia cu duhul, cu plănuire (proairesis, plan, rânduială, proiect) şi cu nevoinţă duhovnicească, cu post, cu pocăinţă şi lacrimi, cu luptă, cu discernământ, cu curăţia minţii, cu împărtăşiri folositoare; în tihna muncii, în privegherile de noapte, în sete şi foame, în frig şi goliciune, în nevoi, închizându-ţi mormântul, ca şi cum ai fi şi murit, gândindu-te că moartea îţi e aproape în tot ceasul.

.
Ziceau despre avva Ioan, că atunci când venea de la seceriş, sau de pe la bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditaţia şi cu psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.

.
A spus unul dintre părinţi despre el: cine este Ioan? că a atârnat, cu smerenia lui, tot Schitul de degetul său mic.

.
L-a întrebat unul din părinţi pe avva Ioan Colobós: ce este monahul? El spuse: osteneală, căci monahul se osteneşte în orice lucrare. Aşa este monahul.

.
A spus avva Ioan Colobós, că un bătrân înduhovnicit s-a zăvorât, şi era foarte vestit în oraş (Alexandria) şi avea slavă mare. Şi i s-a dat de veste „trage să moară cutare dintre sfinţi, haide, să-l îmbrăţişezi până nu se săvârşeşte“. Şi s-a gândit el „dacă ies ziua, oamenii vor alerga înaintea mea şi mă vor slăvi mult, şi nu voi avea pace. Mă voi duce deci noaptea pe întuneric, ascuns de toţi“.

A ieşit seara din chilie pe furiş, şi iată doi îngeri trimişi de la Dumnezeu cu făclii, luminând înaintea lui. Şi atunci tot oraşul a alergat să vadă slava. Şi pe cât crezuse că fuge de slavă, cu atâta mai mult a fost slăvit. Prin aceasta s-a împlinit cuvântul scris „tot cel ce se smereşte se va înălţa“ (Luca 14, 11).

.
Zicea avva Ioan Colobós:

– Nu se poate clădi casă de sus în jos, ci de la temelie în sus.

– Adică?

– Temelia este aproapele, ca să-l câştigi, şi acest lucru e cel dintâi, că de el atârnă toate poruncile lui Hristos.

.
Se spunea despre avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas orfană; şi se chema Paisia. S-a gândit să-şi facă din locuinţă han, unde să tragă părinţii de la Sketis. Şi aşa a fost hangiţă multă vreme şi îi îngrijea pe părinţi. Cu vremea, când i s-au împuţinat bunurile, a început să fie lipsită. S-au lipit de ea oameni stricaţi, şi au abătut-o de la ţelul ei cel bun. Apoi a început să trăiască rău, de a ajuns să şi curvească. Au auzit părinţii şi s-au necăjit foarte, şi l-au chemat pe avva Ioan Colobós, zicându-i: am auzit despre sora aceea, că trăieşte urât. Ea când a putut şi-a arătat mila faţă de noi; şi acum noi să-i arătăm milă şi s-o ajutăm. Osteneşte-te deci până la ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, tocmeşte cele ce o privesc.

Avva Ioan s-a dus la ea, şi i-a zis băbuţei portăriţe: spune-i stăpânei tale că am venit! Ea l-a mânat de acolo, zicând:

– Voi de la început i-aţi mâncat averea şi acum e săracă.

– Spune-i, că pot să-i fiu de mare folos.

Slujitorii ei i-au zis rânjind:

– Ce vrei să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?

– De unde ştiţi ce vreau să-i dau?

Bătrâna a plecat, spunându-i de el. Tânăra îi spuse:

– Călugării aceştia mişună mereu pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare.

Împodobindu-se îi zise:

– Vrei să-l chemi?

Când veni el, ea se şi întinsese în pat. Avva Ioan a venit, aşezându-se alături de ea, şi a privit-o în faţă zicându-i:

– De ce-l învinuieşti pe Hristos, de ai ajuns aici?

Ea a auzit, înmărmurind. Iar avva Ioan şi-a plecat capul în jos, începând să plângă în hohote. Ea îi spuse:

– Avvo, de ce plângi?

El ridică capul, apoi s-a aplecat plângând, şi îi zise:

– Văd cum Satana joacă pe faţa ta şi să nu plâng?

– Este căinţă, avvo?

– Da.

– Du-mă unde vrei.

– Hai să mergem.

Şi ea se ridică, urmându-l. Avva Ioan văzu că nici n-a orânduit, nici n-a spus nimic despre casa ei, şi s-a minunat. Când au ajuns în pustie, se făcuse seară. El i-a făcut din nisip un mic căpătâi şi l-a însemnat cu semnul crucii, spunându-i:

– Culcă-te aici.

Şi-a făcut şi lui la o mică depărtare, şi-a făcut rugăciunile, culcându-se. Spre miazănoapte s-a trezit, văzând o cale de lumină, trainică, de la cer până la ea, şi văzu îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Atunci se ridică şi o clinti cu piciorul. Când văzu că murise, se aruncă cu faţa la pământ. Şi a auzit că un ceas al căinţei ei fusese primit mai bine decât căinţa multor zăbavnici şi care nu arătau căldura căinţei sale.

.

Sursa: www.pateric.ro

Divorţul

.

Întruparea Mântuitorului a deschis drumul pentru nimicirea păcatului prin iubire. Iubirea aproapelui înseamnă şi răspunderea pentru mântuirea sufletului lui. Cu atât mai mult se cere acest lucru într-o căsătorie, unde jertfa pentru mântuirea sufletului celuilalt este mai presus de orice. Iubirea unui soţ pentru celălalt face ca iertarea greşelilor lui să nu fie o simplă trecere cu vederea sau o nesocotire a greşelii, ci o iertare ziditoare, spre mântuirea lui. Divorţul este practic o constatare a distrugerii iubirii, din pricina egoismului care nu lasă loc iertării.

.

Mântuitorul zice celor ce îi spuneau că Moise le-a dat voie să se despartă cu uşurătate de femeile lor: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19, 6), iar prin gura Sfântului Apostol Pavel zice: „legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea" (1 Cor. 7, 27) şi „celor căsătoriţi nu eu, ci Domnul le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" (1 Cor. 7, 10). Domnul adaugă însă o îngăduinţă: „în afară de pricină de desfrânare" (Mt. 19, 9).

.

Sfânta Taină a Cununiei uneşte aşadar pe cei doi miri până la moarte, divorţul nefiind îngăduit decât în împrejurări excepţionale:
• când unul dintre soţi atentează la viaţa celuilalt prin bătăi, lovituri periculoase, înfometare, împingere către suicid, claustrare, îngrozire şi ameninţare, toate făcute cu scopul ca moartea celuilalt să nu fie pusă în seama lui;
• când unul din soţi cade în apostazie;
• când unul din soţi cade în adulter. După dumnezeiescul Grigorie Teologul şi soţia are dreptul să-şi lase soţul care preacurveşte însă adaugă că mare dragoste arată acela dintre soţi care, din iubire de Dumnezeu, iartă pe cel ce a greşit, căci scris este: „vor fi amândoi un trup" (Mt 19, 5); însă, după legiurile împăratului Justinian, cel ce a căzut în preacurvie se trimite la mănăstire doi ani pentru pocăinţă, chiar dacă este bărbatul în cauză, după care cei doi vor rămâne împreună, căci celui înşelat nu i se dă posibilitatea altei căsătorii. În cazul în care cel aflat la pocăinţă în mănăstire moare mai înainte de împlinirea celor doi ani, celălalt este obligat să se călugărească (canonul 48 apostolic din Pidalion).
• când unul dintre soţi sileşte sau provoacă avortul, căci anulează scopul de căpătâi al căsătoriei şi pentru că avortul este crimă împotriva copilului nevinovat, dar şi pentru că riscul morţii femeii este foarte mare;
• dacă unul dintre ei se opune procreerii;
• când unul din soţi sileşte pe celălalt la perversiuni sexuale (sodomie, onanie, prostituţie);
• pentru pricina neputinţei (impotenţă) sau refuzul îndeplinirii datoriilor conjugale (nu se referă la neînţelegerile dintre soţi);
• pentru pricină de alienaţie mintală incurabilă;
• în cazul dispariţiei unuia dintre soţi de la domiciliu mai mult de 10 ani pe timp de război.

.
Divorţul se aplică obligatoriu în cazul în care se constată rudenia de sânge, cuscria, rudenia spirituală (au fost botezaţi împreună, la aceeaşi slujbă, cu aceeaşi apă - din acest motiv băieţii se botează separat şi fetele separat).

.
Este mare păcat înaintea lui Dumnezeu a divorţa cineva pe motivul că soţul (soţia) nu a adus zestrea promisă sau din cauza sărăciei în care trăiesc cei doi.

.
În Biserica noastră divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesaţi să se căsătorească a doua oară. Cererea trebuie însoţită de actul eliberat de judecătorie prin care a fost obţinut divorţul civil.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (64) noiembrie 2008

Rugăciunea

.

Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise:

''M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru!" (Psalmi 94,6)

.
Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.

.
Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.

.
Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.

.
Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

.
Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.

.
Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: ''Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?'' Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: ''Nu te teme, vino iarăşi!''

.
Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.

.
Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.

.
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.

.
Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră, în al doilea rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem Împăratului cererea noastră. Chipul de mai înainte arătat rugăciunii noastre este cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului.

.
Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al pruncilor a înduioşat pe Tatăl cel din ceruri.

.
Nu fi îndrăzneţ chiar dacă ai dobândit curăţia; mai degrabă apropie-te întru smerită cugetare şi multă îndrăznire vei avea.

.
Îndulcesc bucatele untdelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima.

.
Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii .iar dacă slăbind pentru pruncia ei cade, ridic-o iarăşi căci este proprie minţii nestatornicia, dar este propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici.

.
Nu poate fi legat Duhul, dar unde este Ziditorul duhului, toate se supun Lui.

.
Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei ce petrec în obşte şi alta cea care se iveşte în cei ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştea. Cea dintâi este amestecată poate cu închipuiri; cea de-a doua se umple întreagă de smerita cugetare.

.
Dacă deprinzi mintea să nu se depărteze niciodată îţi va fi aproape chiar şi când te vei afla la masă, iar de rătăceşte neîmpiedicată nu va putea să rămână niciodată lângă tine.

.
Credinţa înaripează rugăciunea căci fără ea nu se poate zbura la cer.

.
Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea căci cuvântătorii de Dumnezeu au socotit-o pe aceasta oglinda călugărului.

.
Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit.

.
Când te rogi cu trezvie eşti mai repede împins spre mânie căci acesta este scopul vrăjmaşilor (râvna noastră la rugăciune o întoarce vrăjmaşul spre mânie împotriva vreunor fraţi sau împrejurări care ne întrerup). Să împlinim toată virtutea, dar mai mult rugăciunea cu multă simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire când se ridică mai sus de mânie.

.
Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte chiar în rugăciune, iar încredinţarea este izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.

.
Alungă cu bâta câinele ce se apropie de tine şi de câte ori se obrăzniceşte din nou ia-o de la capăt. (Câinele este dracul care printr-un pretext oarecare fură mintea de la rugăciune; acesta trebuie alungat cerându-se ajutorul lui Dumnezeu.)

.
Să nu ţi se facă vremea rugăciunii vreme sau ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al unor lucruri duhovniceşti, iar de nu, vei fi jefuit de ceea ce e bun. (Nu te lăsa ispitit să rezolvi probleme necesare, sau chiar să cugeţi la lucruri duhovniceşti în vremea rugăciunii. Aceasta înseamnă să te laşi furat de la ceva important.)

.
Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare! ''Că cel ce cere astfel va lua şi cel ce caută va afla.''

.

Sursa: www.filocalia.ro

File de pateric (32)

.

A spus avva Theodor de la Enat (aşezare la nouă mile la apus de Alexandria): când eram mai tânăr, sălăşluiam în pustie. Am mers la brutărie să fac două frământături, şi am dat acolo de un frate care vroia să facă pâini, şi nu avea pe nimeni să-i dea o mână de ajutor. Eu mi-am lăsat ale mele şi l-am ajutat. Când am isprăvit, a venit alt frate, şi l-am ajutat şi pe el, şi am făcut pite. Şi a venit şi al treilea, şi am făcut la fel. Şi aşa am făcut cu fiecare din cei care veneau, şi am făcut şase frământături. Apoi mi-am făcut cele două ale mele, după ce au plecat.

.
Spuneau despre avva Theodor şi despre avva Luchie cei din Enat, că vreme de cinzeci de ani şi-au bătut joc de gândurile lor, zicând „după iarna asta, ne mutăm de aici“. Şi când venea vara, spuneau „după vara asta, ne mutăm de aici“. Şi aşa făceau mereu pururea pomeniţii părinţi.

.
A spus avva Theodor cel din Enat: dacă ne va socoti Dumnezeu nepăsarea la rugăciune şi nebăgarea de seamă la cântarea psalmilor, nu putem să fim mântuiţi.

.

A spus avva Theodor cel de la Sketis: vine gândul şi mă frământă şi mă stânjeneşte, dar fapt nu poate să facă, ci doar mă împiedică de la fapta bună; dar omul veghetor îl izgoneşte, sculându-se la rugăciune.

.

L-a întrebat avva Avraam georgianul pe avva Theodor cel din Eleutheropolis:

– Cum e bine, părinte? Să-mi agonisesc slavă sau necinste?

– Eu unul vreau să-mi agonisesc slavă, nu necinste. Dacă voi face un lucru bun, şi voi fi lăudat, pot să-mi osândesc gândul, spunând că nu sunt vrednic de lauda aceea; dar necinstea vine din fapte rele. Deci, cum să-mi mângâi inima, dacă îi scandalizez pe ceilalţi. Mai bine să faci binele şi să fii slăvit.

– Bine ai zis, părinte.

.

A zis avva Theodot: lipsa pâinii sleieşte trupul monahului. Dar alt bătrân a zis: nesomnul sleieşte trupul şi mai mult.

.

A spus avva Theona: din pricina depărtării cugetului de la privirea lui Dumnezeu, suntem înrobiţi de patimile cele trupeşti.

.

Fericitul Theofil arhiepiscopul a venit odată la muntele Nitriei; şi a venit avva muntelui către el. Arhiepiscopul i-a spus:

– Ce ai găsit mai de seamă pe calea aceasta, părinte?

– A se osândi şi a se mustra pe sine întotdeauna.

– Altă cale decât aceasta nu este.

.
Tot avva Theofil arhiepiscopul a venit odată la Sketis. Adunându-se fraţii, îi ziseră avvei Pamvó:

– Spune-i un cuvânt papei, ca să se folosească.

– Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu se va folosi.

.
Au venit odată părinţii la Alexandria, chemaţi de Theofil arhiepiscopul, ca să facă rugăciune şi să surpe templele. Şi mâncând ei cu el, li s-a adus carne de viţel, şi au mâncat, nebănuind nimica. Şi luând episcopul un copan, îi dete bătrânului de lângă el, zicând:

– Ia un copan bun şi mâncă, avvo.

– Noi până acuma am mâncat verdeţuri; dacă e carne, nu mâncăm.

Şi nici unul din ei n-a vrut să mai guste din ea.

.
Tot avva Theofil a spus: ce frică şi cutremur şi năpastă vom vedea, când se vor despărţi sufletul şi trupul! Va veni lângă noi oastea şi puterea tăriilor celor potrivnice, stăpânii întunerecului, conducătorii răului, şi învinuiesc sufletul ca la o judecată, aducând înainte toate păcatele lui cu ştiinţă şi neştiinţă, din tinereţe până la vârsta la care a răposat. Deci stau, învinuindu-l de toate cele făcute de el. Cum crezi că se cutremură sufletul în ceasul acela, până se dă hotărârea judecătorească şi este slobozit? În ceasul acela este la ananghie, până vede hotărârea în privinţa sa. Şi puterile dumnezeieşti se aţin în faţa vrăjmaşilor şi ele îi arată faptele bune. Gândeşte-te cu ce frică şi tremur stă sufletul la mijloc până ce judecata lui primeşte hotărâre de la judecătorul cel drept. Şi dacă e drept, aceia primesc mustrare, iar el şi sufletul le e răpit, şi apoi e fără griji, şi chiar locuieşte fără griji, după cum este scris „aşa cum locuinţa tuturor este întru Tine“ (Psalmi 86, v. 7) şi atunci se plineşte ceea ce este scris „unde nu este durere nici întristare nici suspin“ (Isaia 35, 10). Atunci scapă, ducându-se în bucuria şi slava cele de nespus, în care se va şi aşeza.

Şi dacă se dovedeşte că a trăit în nepăsare, aude glasul cel înfricoşător „să nu mai fie cel fără de lege, şi să nu mai vadă slava celui Preaînalt“(Isaia 26, 10). Atunci îl apucă ziua urgiei, ziua jalei, ziua de întuneric şi beznă. Sufletul e dat întunericului celui din afară, osândit la focul veşnic, să fie chinuit în veacul cel fără de sfârşit. Atunci unde e trufia lumii, unde e slava deşartă, unde e desfătarea şi răsfăţul? Unde e închipuirea, unde e odihna, unde e lauda? Unde sunt averile, şi neamul cel de bună obârşie? Unde e tatăl, mama, fratele? Cine se va încumeta să scoată sufletul ars în foc şi aflat în chinuri groaznice? Aşa fiind, cu cât mai mult trebuie ca noi să stăruim în trai sfânt şi în evlavie? Ce dragoste trebuie să dobândim? Ce purtare, ce fel de trai, ce alergare? Ce migală (akribeia, exactitate, atenţie la detalii, rigoare, conştiinciozitate scrupuloasă), ce rugăciune, ce prevedere? Astfel aşteptând – cum stă scris – să ne sârguim ca să ne găsească neîntinaţi şi nespurcaţi, în pace (II Petru, 3, 14), ca să fim vrednici să-l auzim zicând: haideţi, cei binecuvântaţi de Tatăl Meu, să moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25, 34), în vecii vecilor, amin.

.
Tot avva Theofil arhiepiscopul, înaintea morţii, a zis: ferice de tine, avva Arsenie, căci îţi aduceai mereu aminte de ceasul acesta!

.

L-a întrebat maica Theodora pe papa (papa – titlu purtat, cum se vede, de mai mulţi ierarhi în Antichitate, nu doar de episcopul Romei) Theofil despre cuvântul apostolului:

– Ce înseamnă „răscumpărând prilejul“? (Coloseni 4, 5)

– Numirea arată câştigul. Cum ar fi – a venit un soroc să fii ocărâtă? Agoniseşte cu smerenie şi răbdare vremea ocării, şi trage câştigul la tine. A venit un soroc să fii dispreţuită? Cu resemnare cumpără sorocul acela, şi vei avea câştig – şi toate cele potrivnice, dacă vrem, ni se preschimbă în câştig.

.
A spus maica Theodora: sârguiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă. Precum arborii, dacă nu îndură ierni şi ploi, nu dau rod (metaforă mediteraneană – portocalii şi lămâii dau fructe în ianuarie şi februarie, pe frig) tot aşa şi nouă, veacul acesta ne este iarnă (Faptele Apostolilor 14, 22) şi dacă nu trecem prin multe necazuri şi încercări, nu vom putea ajunge moşteni ai împărăţiei celei cereşti.

.
A mai spus: liniştirea e bună, căci omul chibzuit îşi păstrează împăcarea (şi seninătatea)(Proverbe 21, 12). Mare lucru, într-adevăr, este reculegerea pentru fecioară sau pentru călugăr, mai ales celor tineri. Dar află că, atunci când plănuieşte cineva să se reculeagă, îndată vine vrăjmaşul şi îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare, gânduri, îngreunează şi trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genunchilor şi a tuturor mădularelor, şi secătuieşte puterea sufletului şi a trupului. Atunci spune „sunt istovit şi nu izbutesc să-mi fac rugăciunile“. Dar dacă priveghem, toate acestea se risipesc. Era un monah pe care, când începea să-şi facă sinaxa, îl apucau friguri, fierbinţeală, dureri de cap. Atunci îşi zicea: m-am îmbolnăvit şi poate mor; să mă scol înainte de a muri, şi să-mi fac rugăciunea. Şi cu gândul acesta se silea pe sine, şi îşi făcea canonul. Şi când înceta rugăciunea, înceta şi fierbinţeala. Şi iarăşi, chibzuind aşa, se împotrivea, şi-şi făcea rugăciunea, şi învingea gândul.

.
A mai spus tot maica Theodora: un om evlavios a fost ocărât odată de cineva. Şi i-a spus aceluia: şi eu puteam să-ţi spun asemenea, dar legea lui Dumnezeu îmi ferecă gura.

.

A mai spus: un creştin stând de vorbă cu un maniheu despre trup a spus aşa: dă-i lege trupului, vei vedea că trupul e al celui care l-a plăsmuit.

.
A mai spus tot ea: învăţătorul trebuie să fie străin de ambiţia de a conduce, străin de slava deşartă, departe de mândrie. Să nu fie amăgit de măgulire, nici orbit de daruri, necum învins de pântece, ori stăpânit de mânie; ci îndelung răbdător, blând, cât mai smerit; îngăduitor şi sârguincios, binevoitor şi prietenos, iubitor de suflete.

.
Tot ea mai spunea: nici nevoinţa, nici privegherea, nici orice fel de osteneală nu mântuiesc, ci doar smerenia (tapeinophrosynê) cea adevărată. Era odată un pustnic care gonea dracii şi îi întreba:

– Ce vă izgoneşte, postul?

– Noi nici nu bem, nici nu mâncăm.

– Atunci privegherea?

– Noi nu dormim.

– Atunci sihăstria?

– Noi petrecem prin pustietăţi.

– Atunci ce vă izgoneşte?

– Nimic nu ne biruieşte, decât smerenia.

Deci vezi că smerenia este biruitoarea dracilor.

.

A zis iarăşi maica Theodora: era un călugăr şi de mulţimea încercărilor a zis: plec de aici. Şi când şi-a pus sandalele, a mai văzut pe altul încălţându-se, care i-a zis: nu pleci din pricina mea? eu te urmez oriunde ai merge. (Şi acest om era dracul, care îi făcea lui ispite).

.

Sursa: www.pateric.ro

Mirungerea

.

Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându‑i‑se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.

.

Ce este Sfântul şi Marele Mir
Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. Sfântul şi Marele Mir este obţinut din ­untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor ru­găciuni speciale.

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. Gru­pări precum „Biserica Orto­doxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.

.
Desfăşurarea slujbei
După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Du­hu­lui Sfânt! Amin!”. În practica veche a ­Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior re­nunţându‑se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.

.
Îndrumări practice
După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.

Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.

Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă, în loc pomeniri, şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.

Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008