DESPRE DUMNEZEU TATAL (1)

.

105. De ce in articolul 1 din Simbolul Credintei, numim pe Dumnezeu: Tatal, Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor?

Pentru ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul si tot ce exista, cum ne spune Sf. Scriptura: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac. 1,1). Psalmistul il lauda pentru puterea atottiitoare: "Ca in mana Lui sunt marginile pamantului si inaltimile muntilor ale Lui sunt. Ca a Lui este marea si El a facut-o si uscatul miinile Lui l-au zidit" (Ps. 94, 4-5). Dumnezeu a facut totul din nimic. La creatiune iau parte toate cele trei persoane ale Sf. Treimi. Despre partasia Cuvantului la facerea lumii, ne marturiseste Sf. Apostol Pavel, zicand: "Ca in El (Fiul) au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute" (Col. 1, 16). Despre partasia Duhului marturisesc cuvintele Sf. Scripturi: "Si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apei" (Fac. 1, 2). Dumnezeu a facut lumea in timp, dupa o anumita ordine, cu scopul de a fi fericita si de a slavi pe Dumnezeu.

.
106. Ce se intelege prin cuvintele "nevazutelor"?

Prin aceste cuvinte se intelege lumea nevazuta, adica ingerii, cum ne explica Sf. Apostol Pavel care, dupa citatul de mai sus, din Epistola catre Coloseni, adauga: "Fie scaunele, fie domniile, fie incepatoriile, fie stapanirile: toate prin El si pentru El s-au facut" (Col. 1, 16). Aceste nume arata cetele de ingeri, dupa cum vom vedea mai departe.

.
107. Care a fost facuta mai intai: lumea vazuta sau lumea nevazuta?

Atat Sf. Scriptura cat si Sf. Traditie ne invata ca lumea nevazuta, lumea ingerilor, a fost facuta mai intai. Domnul insusi spune lui Iov: "Cand s-au facut stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei" (Iov 38, 7). Ingerii au fost facuti cei dintai, zice Pastorul lui Herma (Pastorul lui Herma, 5, 5, 3, Migne, P. G., 11, col. 957, 961). Prin cuvantul "cerul", din primul verset al cartii Facerii: "La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul", se intelege lumea nevazuta a cerului, adica ingerii.

.
108. Cum si de ce a facut Dumnezeu pe ingeri?

Dumnezeu a facut pe ingeri din nimic (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 865). I-a fost de ajuns sa voiasca, pentru a-i aduce la lumina (Sf. Ioan Gura de Aur, Despre invierea mortilor, 7, Migne, P. G., L, col. 429). El i-a facut din bunatatea Sa.

.
109. Ce sunt ingerii?

Ingerii sunt duhuri, adica fiinte spirituale fara trup, inzestrate cu minte, vointa si putere, cum spune Sf. Scriptura: "Cel ce face pe ingerii Sai duhuri si pe slujitorii Sai para de foc" (Ps. 103, 4) si cum adevereste Sf. Traditie. Fapturile inzestrate cu minte sau ratiune se impart in ingeri si oameni. Fapturile rationale netrupesti sunt ingerii. Ei sunt firi intelegatoare, pentru ca sunt fara de trup, au fost randuiti sa locuiasca sus, in locuri usoare, si sa aiba o fire usoara si repede (Sf. Grigorie de Nissa, Despre Rugaciunea Domneasca, Cuv. IV, Migne, P. G., XLIV, col. 1165; Idem, Scrieri, partea I, trad. de Pr. Prof. D. Staniloae si Pr. Ioan Buga, in "P.S.B.", Bucuresti 1982, p. 434).

.
110. Ce insusiri au ingerii?

Ingerii sunt nemateriali, fiindca sunt netrupesti. De aceea, desi ingerii pot vorbi intre ei, n-au nevoie nici de limba, nici de urechi, ci-si arata gandurile si hotararile fara cuvant material. Cand Sf. Apostol Pavel ne vorbeste despre limba ingerilor (I Cor. 13, 1), el nu le atribuie, prin aceasta, trupuri, ci arata chipul de convorbire intre ingeri. Tot asa, cand vorbeste de "genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de dedesupt" (Filip. 2, 10), el nu atribuie ingerilor genunchi si oase, ci arata inchinarea datorata lui Dumnezeu, dupa felul nostru omenesc. Spre deosebire de noi, oamenii, ingerii sunt fiinte spirituale personale, netrupesti si nemateriale. Ingerii sunt liberi, dispunand in libertate de voia si hotararile lor, asa cum ne dovedeste caderea lui Lucifer. Ingerii sunt inteligenti, in continua miscare si stiutori. Desi ingerii au cunoastere mai inalta decat a noastra, ei nu stiu cele ce sunt in inima si nici cele viitoare. Aceasta arata ca ei sunt marginiti. "Cine a inceput sa existe, zice Teodoret al Cirului, acela are o existenta marginita" (Fer. Teodoret, Comentar la Facere, 1, Migne, P. G., LXXX, col. 80). Ca e asa ne-o spune si cuvantul Mantuitorului ca fiecare om e sub paza sau sub grija unui inger (Matei 18, 10). De aceea, ingerii ocupa loc, se fac vazuti si se arata celor vrednici cu infatisare omeneasca (Fac. 18, 2). Fiind marginiti, ingerii nu sunt pretutindeni. Ei sunt prezenti acolo unde sunt trimisi. Cand sunt in cer, nu sunt pe pamant; cand sunt trimisi de Dumnezeu pe pamant, nu sunt in cer. Desi marginiti, ei nu sunt impiedicati de ziduri, de usi, de incuietori, de peceti. Acelora carora Dumnezeu voieste ca ei sa li se arate, ingerii nu li se infatiseaza cum sunt, ci cu o forma schimbata, ca sa poata fi vazuti (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 869). Ingerii nu sunt sfintenia insasi. Ei au sfintenia de la Duhul Sfant (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., loc. cit.). Sfintenia fiind din afara fiintei lor, le aduce desavarsirea prin impartasirea cu Duhul Sfant. Ei isi pastreaza vrednicia prin staruinta in bine, avand libera voie in alegere si necazand niciodata din cinstea de a sedea alaturi de Cel Bun (Sf. Vasilie cel Mare, Despre Sfantul Duh, 16, 38, Migne, P. G., XXXII, col. 137). Puterile ceresti nu sunt sfinte prin firea lor. Altfel ele nu s-ar deosebi de Duhul Sfant. Ele au de la Duhul Sfant o masura de sfintenie pe potriva lor. Ele capata nemurirea prin har si participa la luminare si la har potrivit cu vrednicia si cu rangul lor (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 868). Ingerii n-au fost creati copii, care apoi, desavarsindu-se prin exercitiu continuu, au ajuns demni de primirea Duhului Sfant. Ei au avut de la inceput, de la facere, in insusi actul facerii lor, sfintenia pusa in fiinta lor (Sf. Vasilie cel Mare, Omilii la psalmi, 32, 6; Migne, P. G., XXIX, col. 333; Sf. Vasilie cel Mare, Comentar la psalmi, trad. de Pr. Dr. Olimp Caciula, Bucuresti, in "Izvoarele Ortodoxiei", 1939, p. 150-151). Ei doresc si cauta binele. Dupa masura dragostei lor fata de Dumnezeu, ei primesc masura sfinteniei. Intre ei si Duhul Sfant e aceasta deosebire ca, pe cand Duhul Sfant are sfintenia prin insasi firea Sa, ingerii au sfintenia prin impartasire (Idem, Contra lui Eunomiu, 3, 2, Migne, P. G., XXIX, col. 660). Multi ingeri castigand fericirea vesnica, au fost intariti in bine (Sf. Grigorie cel Mare, 0milii la Iezechiil, 1, 7, 18, Migne, P. L., LXXVI, col. 849). Ei au fost ridicati la o treapta mai presus de firea lor, si, daca nu mai pot gresi, nu e prin firea lor, ci prin harul lui Dumnezeu (Marturisirea Ortodoxa (a lui Petru Movila), I, 20).

.
111. De ce se numesc ingeri si care e numarul lor?

Cuvantul inger, care vine din limba latina, iar in aceasta din limba greaca, inseamna vestitor. ingerii au, printre altele, sa vesteasca oamenilor voia lui Dumnezeu, asa cum Arhanghelul Gavriil a vestit pe Fecioara Maria ca va naste pe Mantuitorul (Luca 1, 26-38), iar pe preotul Zaharia ca el si sotia sa Elisabeta vor avea fiu (Luca 1, 11-20). Numarul ingerilor e foarte mare. Sf. Parinti numara noua cete ingeresti (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 23, 6, Migne, P.G., XXXIII, col. 1113; Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P.G., XXXVI, col. 72, B; Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, 4, 5, Migne, P.G., LIII, col. 44). Dionisie Pseudo-Areopagitul le imparte in trei triade, sau trei serii de cate trei. Prima triada e vesnic in jurul lui Dumnezeu, in unire nemijlocita cu Acesta, si e formata din Serafimii cei cu cate sase aripi, din Heruvimii cei cu ochi multi si din Tronurile prea sfinte. A doua triada e alcatuita din Domnii, Puteri si Stapiniri. A treia triada e formata din incepatorii, Arhangheli si ingeri (Sf. Ioan Damaschin, op. cit., 2, 3, Migne, P. G., XCIV, col. 872).

.
112. Ce chemare au ingerii?

Am vazut ca ei sunt vestitorii voii sau hotararilor lui Dumnezeu. Unii dintre ei, ca firi curate, neinclinate spre rau, sau greu de miscat la asa ceva, se misca continuu in cor, in jurul Cauzei prime. Ei canta laudele maririi dumnezeiesti, privesc vesnic slava cea vesnica, nu numai ca sa se slaveasca Dumnezeu, ci pentru ca si ei, ingerii, sa primeasca binefaceri de la Dumnezeu (Sf. Grigorie Teologul, Cuvantul 11 Teologic, 31, Migne, P. G., XXXVI, col. 72). Ingerii slujesc lui Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Lucrul ingeresc acesta este: sa faca totul pentru mantuirea fratilor, zice Sf. Ioan Gura de Aur (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Epistola catre Evrei, 3, 2, Migne, P. G., LXIII, col. 3). Dupa ce am cazut in pacat, Dumnezeu nu ne lasa fara sprijinul Sau. El ne trimite cate un inger ca sa ajute vietii noastre. Ingerii sunt puternici si gata sa implineasca vointa dumnezeiasca. Ei se afla, prin iuteala firii lor, indata acolo unde le porunceste vointa lui Dumnezeu. Ingerii sunt pazitorii oamenilor. Fiecare om e pus sub paza sau sub grija unui inger. Mantuitorul insusi ne asigura de aceasta cand zice: "Cautati sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mai mici; ca zic voua: ca ingerii lor in ceruri pururea vad tata Tatalui Meu, Care este in ceruri" (Matei 18, 10). Fiecare om isi are ingerul sau pazitor care este al dreptatii. Dar duhul cel rau, care este al nedreptatii, nu-i da pace si cauta tot timpul sa-l ispiteasca. Deosebim aceasta dupa gandurile bune sau rele din inima noastra (Origen, Omilii la Luca, 12, Migne, P. G., XIII, col. 1829). Unii ingeri, ca Arhanghelii, apara popoarele, cum au aratat Moise si Daniil (Deut. 32, 8; Daniil 10, 5).

.

Sursa: www.patriarhia.ro

Spovedania

.

Taina Spovedaniei, Mărturisirea sau Pocăinţa, cum mai este cunoscută, ne izbăveşte, clerici şi simpli credincioşi, din robia păcatelor săvârşite după Botez. Pentru că după Botez nici un om nu poate trăi fără să cadă în păcat, ni s-a dat acest mare dar al iertării păcatelor, prin mărturisirea lor cu părere de rău la preotul duhovnic, prin încetarea săvârşirii lor şi prin îndeplinirea canonului primit.

.

Aşa cum se spune şi în rugăciunea (molitfa) dinaintea Sfintei Spovedanii, pocăinţa care conduce la iertarea păcatelor o regăsim încă înainte de întruparea Mântuitorului, la regele David care prin proorocul Natan a dobândit iertare, pocăindu-se pentru păcatul desfrânării şi uciderii, cât şi la regele Mânase, care de asemenea a fost iertat prin rugăciunea cu pocăinţă pentru mulţimea fărădelegilor săvârşite.

.
Mântuitorul instituie Taina Spovedaniei când spune: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute" (Ioan 20, 21-23) şi „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer" (Matei 18, 18).

.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea" (I Ioan 1, 8-9)

.

Sfânta Spovedanie se face, de regulă, în biserică, lângă icoana Mântuitorului.

.
După învăţătura Bisericii, spovedania se face cel puţin o dată în fiecare din cele patru posturi, iar pentru cei râvnitori, de câte ori căderea în păcat îi îndepărtează de harul lui Dumnezeu, ori când le slăbeşte râvna sau când trec prin ispite mari.

.
Preotul deţine această putere în virtutea hirotoniei, însă dreptul de a o pune în lucrare îl dobândeşte în urma unei rugăciuni speciale săvârşite de episcop, numită hirotesie.

.
Spovedania trebuie să fie: completă, sinceră, de bună voie, secretă, cu umilinţă şi zdrobirea inimii şi cu hotărârea de a nu mai repeta păcatele mărturisite. Părintele Arsenie Papacioc ne spune: „La duhovnic nu se vine pentru a-i face o impresie bună; cea mai mare bucurie pentru el este când spui toate ale tale, pentru că el simte că se împlineşte".

.

Greşeli frecvente la spovedanie:

• Evitarea mărturisirii păcatelor grele (desfrânare, avort, furt, căderea în erezie, lepădarea de Dumnezeu în public, mândrie etc) şi insistarea pe cele mărunte (minciuni ocazionale, furturi neînsemnate, glumele nevinovate);
• Evitarea mărturisirii stărilor sufleteşti (deznădejde, lenevire, apatie etc.);
• Mărturisirea mecanică, după îndreptarul de spovedanie, care conduce la lipsa pocăinţei;
• Spovedania nu se face cu detalii smintitoare pentru preot când este vorba de păcatul desfrânării, ci se spune numai felul desfrânării;

• La spovedanie nu se spun niciodată numele altor persoane implicate în săvârşirea păcatului;
• Spovedania nu se face în grup sau în minte;
• Simpla citire a rugăciunii de iertare a păcatelor de către preot sau arhiereu nu echivalează cu Sfânta Spovedanie;
• Canonul şi îndrumările date de duhovnic nu se împărtăşesc altor persoane.

.
Păcatele spovedite sunt iertate şi nu se spovedesc a doua oară. Se mărturisesc păcatele săvârşite doar de la ultima spovedanie, sau cele care, din uitare, nu au fost mărturisite.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 7 (60) Iulie 2008

Conduită şi formule de adresare

.

În viaţa de zi cu zi ne întâlnim de cele mai multe ori cu persoane care, încercând să fie politicoase în adresarea către clericii Bisericii, ajung în situaţii de-a dreptul penibile. Pentru clericul care întâmpină asemenea situaţii este dovada sigură că persoana respectivă nu frecventează biserica şi nu are cunoştinţe elementare despre Ortodoxie.

.
Întâlnirea cu preotul

.
Creştinul nu trebuie să se adreseze preo­tului cu formule ca: „Bună dimineaţa!”, „Să tră­iţi!”, „Noroc!” şi nici măcar „Doamne ajută!”. El trebuie să ceară binecuvântarea spunând: „Binecuvântaţi, Părinte!”, sau „Blagosloviţi!”, ceea ce înseamnă acelaşi lucru. Răspunsul preotului poate fi: „Domnul!”, „Domnul şi Maica Domnului!” sau „Domnul Dumnezeu!”, însem­nând prin aceasta: „Binecuvântarea Domnului, a Maicii Domnului sau a Domnului Dumnezeu să fie cu tine!”.

.

Când rosteşte „Binecuvântaţi!”, omul nu tre­buie să-şi facă cruce în faţa preotului ca în faţa sfintelor icoane, ci doar să se aplece suficient cât preotul să-l poată însemna cu semnul Sfintei Cruci pe creştetul capului.

.

Dacă ne întâlnim cu un episcop se poate face metanie mare sau mică (închinăciune) fără să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci. În cazul în care facem metanie mare, rămânem în genunchi până când acesta ne binecuvintează pe cap.

.

După ce am primit binecuvântarea, sărutăm mâna preotului sau episcopului, cinstind prin aceasta nu persoana sa în chip special, ci harul lui Dumnezeu cu care a fost investit.

.
Formule de adresare

.
Către preot:
Întrucât preoţii pot fi „de mir” sau monahi (călugări) adresarea, după cum spune Pr. Nicodim Sachelarie, trebuie să fie:

1) în cazul preotului de mir:

- „părinte” pentru cel care nu are nici un rang administrativ;

- „cucernice părinte” pentru cel care este sachelar sau stavrofor;

- „preacucernice părinte” pentru cel care este iconom stavrofor;

- „preacucernice părinte protoiereu” în cazul în care este protoiereu.

2) în cazul monahilor hirotoniţi:

- „cuvioase părinte” celor hirotoniţi ierodiaconi şi ieromonahi;

- „preacuvioase părinte” celor hirotesiţi protosingheli, arhimandriţi şi stareţi.

.

În practică, însă, s-a generalizat formula „precucernice părinte”, pentru toţi clericii de mir, şi „preacuvioase părinte”, pentru toţi monahii hirotoniţi.

.
Către episcop:
Pentru episcopi formula de adresare este:

- „Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhiereilor vicari, episcopilor vicari şi episcopilor;

- „Înalt Prea Sfinţite Părinte” în cazul arhi­epis­copilor şi mitropoliţilor;

- „Prea Fericite Părinte” în cazul Patriarhului.

.

În cazul întâistătătorilor altor Biserici Orto­doxe surori există diferite formule de adresare cum ar fi: „Sanctitatea Voastră” în cazul Pariar­hului Ecumenic al Constantinopolului etc.

.

Nu ne adresăm preotului spunându-i: domnule, cetăţene, stimate părinte, dom’ părinte sau, mai grav, popă. Greşit a intrat în convingerea unor necredincioşi că întâlnirea preotului pe cale înseamnă „ghinionul” acţiunii pe care o săvârşim. Credem însă că este adevărat acest lucru în cazul celor ce merg la furat, la jocuri de noroc şi spre orice alt păcat sau faptă de ruşine.

.

Spun Sfinţii Părinţi că binecuvântarea preo­tului dată unui credincios înseamnă aşezarea lui sub acoperământul dumnezeiesc şi sfărâmarea curselor vrăjmaşului diavol.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008

Sfântul Ierarh Nicolae

.

"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor." (din Tropar)

.
.

Sfântul Ierarh Nicolae a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.

.

Sursa: http://www.sfantulnicolae.info/

Rugul Aprins: "Ortodoxia nu se invata, ci se deprinde"

.
.

Rugul Aprins si temnita

Pentru Manastirea Antim, anii foametei 1945-1948, care au navalit peste noi, impreuna cu sfarsitul razboiului al doilea mondial si ocuparea noastra de catre comunism, au fost ani foarte grei, nu numai pentru noi, ci pentru toata tara romaneasca. De atunci au inceput necazurile, care au durat pana la Revolutia din luna Decembrie 1989.

In acesti ani grei, in obstea de la Manastirea Antim, in numar de circa 40 de calugari si frati, din care o parte studenti la diferite facultati din Bucuresti, iar alta parte lucratori la Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul in aceasta manastire, noi cei de aici, am avut parte si de ceva mangaieri si anume: in aceasta perioada s-au refacut cele doua turle mari de la biserica mare a manastirii, inlocuindu-se cele vechi din paianta, cu cele actuale din beton armat si caramida aparenta si s-a spalat si restaurat pictura interioara a bisericii. Aceasta pe plan material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica in restaurare, si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus, in cadrul careia a aparut Rugul Aprins, expresie biblica, din Exod 3, 2-5.

Rugul aprins, care ardea si nu se mistuia, este simbolul Rugaciunii neincetate, deci Rugaciunea lui Iisus. Aceasta interpretare apartine parintelui iroschimonah Daniil Teodorescu, initiatorul Rugului Aprins, care a murit in inchisoarea de la Aiud.

In anii 1945-1948, in sala bibliotecii manastirii Antim s-au tinut o serie de conferinte legate de acest subiect.

Intre conferentiari se numarau mai multe personalitati proeminente din vita cultural-religioasa de atunci, intre care parintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, parintele arhim. Benedict Ghius, parintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al Manastirii Antim, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, prof. univ. Alexandru Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriiorul Paul Sterian, scriitorul Ion Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu.

Conferintele aveau caracter teologic, cu referire la rugaciune in general, la raporturile omului cu Dumnezeu, privite istoric, la Rugaciunea lui Iisus si practicarea acestei rugaciuni, de asemenea privita istoric, incepand din epoca apostolica, trecand pe la parintii pustiei, parintii filocalici, isihasmul romanesc din manastiri, schituri si sihastrii, incepand din secolul al XIV-lea, isihasmul si manastirile din epoca sfantului Nicodim cel sfintit de la Tismana, staretul Vasile de la Poiana Marului, sfantul Paisie Velicicovschi, paisianismul, staretul Gheorghe de la Cernica si practica Rugaciunii lui Iisus in manastirile noastre, Rugaciunea lui Iisus in lumea civila.

Conferintele se tineau in sala bibliotecii manastirii Antim, in prezenta multor credinciosi, intre care multi studenti de la diferite facultati. Dupa conferinta, era obiceiul ca oricine din sala sa puna intrebari in legatura cu subiectul prezentat. Raspundea conferentiarul sau altii, bine informati, din sala. Sub forma aceasta se fixa in mintea auditorilor, subiectul conferintei.

Paralel cu aceste conferinte, in zilele saptamanii, dupa slujbele de seara, se explicau pe larg cele sapte laude ale Bisericii, cu accentul pe Vecernie si Utrenie si talmacirea Psalmilor. Un accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, in fiecare zi din saptamana, de pilda lunea, era prezentata Sfanta Liturghie cu simbolismul ei traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea viziunea iconografica a Liturghiei, joia prezentarea mistica a Liturghiei.

Cu toata schela care era in biserica si in exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul si dusmania care se propaga in Capitala si in tara, verbal si in presa, cu toata saracia si foamea care se intindea pe toate plaiurile tarii, totusi biserica era plina de inchinatori si ascultatori, care primeau cu intelegere si evlavie talmacirile care se faceau pentru slujbele amintite mai sus.

In aceasta vreme, mai precis in toamna anului 1945, a aparut ca musafir la manastirea Antim, preotul celibatar Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiati din Rusia, cu armatele germane in retragere si gazduit la manastirea Cernica, cu binecuvantarea patriarhului de atunci, Nicodim.

Parintele Ioan, in varsta de circa 60 de ani pe atunci, afland de manastirea Antim venea in fiecare sambata pe la noi, slujea cu noi Sfanta Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar dupa Vecernia de dupa-amiaza, lua si el parte la intrunirea din sala bibliotecii. Avea ca talmaci din rusa in romana pe un tanar basarabean, Leonte, care cunostea bine si romana si rusa, si cu ajutorul lui intelegeam bine ce ne spunea parintele Ioan.

In aparenta un om obisnuit, blond, cu ochii albastri, cu barba mica si rara, acest preot, duhovnicul mitropolitului Nicodim al Rostovului, era un rugator autentic al Rugaciunii lui Iisus si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti, un fel de Parintele Cleopa de la noi. Rugaciunea lui Iisus o deprinsese la manastirea Optina, din nordul Moscovei, la inceputul revolutiei din 1917, dupa ce batranii de la Optina au fost lichidati, tineretul, intre care si fratele Ioan de atunci, au fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate iar mai tarziu intemnitati. Povestea frumos si emotionant o multime de intamplari din viata lui si din viata compatriotilor sai.

Ceea ce era foarte important pentru noi, erau marturisirile personale, in legatura cu Rugaciunea lui Iisus, pe care o rostea cu adevarat neincetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului coborase din minte in inima, si se ruga si cand vorbea si cand slujea, cand manca si cand mergea. Rugaciunea pentru el era ca si respiratia. Si in somn se ruga.

O stiu de la el, pentru ca ori de cate ori venea la manastirea Antim, il gazduiam in chilie la mine si-mi spunea multe. De la el am aflat multe cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai in manastiri ci si in viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care parintele Ioan o cunostea bine.

In ianuarie 1947 a fost arestat de la manastirea Cernica, impreuna cu ucenicul sau, fratele Leonte. Parintele Ioan a fost condamnat la munca silnica pe viata si intemnitat la Odesa, iar fratele Leonte deportat in Siberia, de unde ne-a trimis o carte postala care incheia cu Rugaciunea lui Iisus.

Convorbirile din cadrul Rugului Aprins au continuat pana pe la jumatatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au incetat pentru mai multi ani. O buna parte din personalul slujitor de la manastirea Antim a fost repartizat in alta parte, mai ales la Seminarul Teologic de la manastirea Neamtu, incat s-a potolit, in mare masura, tot entuziasmul activ in numele Rugului Aprins.

Intre timp, primeam stiri triste despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunare-Marea Neagra si despre atrocitatile tineretului studentesc intemnitat la Pitesti.

N-a trecut prea mult, pana in iunie 1958 cand am fost arestati si noi, care activasem in cadrul Rugului Aprins. Ma aflam atunci la manastirea Ghighiu, de langa Ploiesti, pe schela, cu un grup de ucenici calugari si frati, pictand in fresca biserica din cimitirul manastirii. Am fost arestat impreuna cu parintele Felix Dubneac, membru si el al Rugului Aprins.

Ancheta a durat cateva luni. Abia la procesul de la Tribunalul Militar am aflat ca eram saisprezece detinuti, facand parte din "organizatia Rugului Aprins".

Intre noi si cu noi, era parintele ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei "organizatii", parintele arhim. Benedict Ghius, parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, parintele Arsenie Papacioc, parintele Roman Braga, prof. univ. Alexandru Mironescu si fiul sau Serban student la litere, doctorul si poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la diferite facultati din Capitala, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie Vasilachi au fost cu alt grup intemnitati la Gherla.

Dupa procesul de la Tribunalul Militar ne-am mai intalnit la Jilava, inchisoarea de triaj, cu zidurile vopsite cu pacura, iar de acolo la inchisoare de la Aiud.

Din literatura publicata dupa Revolutia din 1989, asupra vietii din inchisorile comuniste cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati, dar una este sa citesti despre suferinta si alta este sa o traiesti.

Astfel, lipsa totala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, in care fiecare isi facea necesitatile mari si mici, cu aerul infect cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizeta, ca nu cumva sa surprinda pe cineva facand ceva. N-aveai voie sa lucrezi nimic. Dar ce puteau sa lucrezi? Se ciocanea in perete cu alfabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita dinafara, de la cei de curand intrati in penitenciar. Altii, dadeau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi cu un betisor scriau cate un text: o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi, cu ajutorul alfabetului Morse si scrisul pe talpa bocancului, unii invatau pe de rost cuvant cu cuvant Sfanta Evanghelie de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola, mai ales Epistola sfantului Iacob.

Mancarea putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, facuse din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, ca niste stafii, slabiti pe dinafara dar tari pe dinauntru cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola a Aiudului unde, totusi, multi si-au incheiat viata aceasta pamanteasca, intre care si parintele Daniil, initiatorul Rugului Aprins, care de multe ori a fost pus in lanturi, in cei 25 de ani de temnita grea.

Dupa patru ani de viata de celula, intr-o buna zi, culesi de prin celule, s-a umplut cu noi o duba mare si incuiati pe dinafara, am fost transportati la colonia Salcia din Baltile Brailei. S-au mai incarcat si alte dube. Am ajuns la Salcia in plina campie. O baraca lunga, cu paturi suprapuse, intr-o curte larga, inconjurata cu gard de sarma ghimpata, strajuita pe la colturi cu soldati inarmati. Eram multi. Mai tarziu am aflat ca eram o mie de detinuti. Dintre noi o suta eram preoti. Ne-am instalat fiecare pe la paturile noastre. Din Rugul Aprins era parintele Benedict Ghius, parintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi prin alte colonii, la muncile de primavara.

A doua zi dimineata, incolonati cate cinci, cu sapele in spate, ne-au scos la prasit porumbul, intr-un mare lan de porumb, paziti de militieni. Slabiti cum eram, abia miscam sapa. Cand eram la celule n-aveam voie sa lucram nimic. Aici munca fortata. N-aveam voie sa ne mai odihnim, sprijinindu-ne in sapa ca de obicei. Trebuia sa prasim mereu. N-aveam voie sa ramanem in urma, chiar daca nu te mai ajutau puterile sau neputintele. Militienii, in jurul nostru, ca niste fosti vatafi boieresti, aveau aceasta grija, sa lucram in sila. La pranz masa era mai buna si mai indestulatoare decat la celula. Dupa o ora, in care intra masa si putina odihna, iarasi la sapa. Seara, incolonati cate cinci, faceam calea intoarsa la dormitor.

In baraca lunga si larga, cu paturi suprapuse pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, in timpul noptii aerul devenea greu de respirat. Aveam bucuria ca in ziua urmatoare, la munca, vom respira din noi aer curat.

Asa ne treceau zilele saptamanii.

Duminica nu lucram. Era zi de odihna. Sub aceeasi paza a soldatilor inarmati, de la cele patru colturi ale curtii cu gard ghimpat, detinutii umpleau curtea in grupuri de cate cinci-sase-zece persoane. Intre ei era de obicei cate un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori cuvinte de folos si de imbarbatare. Aceste grupuri erau ca niste mici bisericute cu preoti si enoriasi.

Intre timp aveau loc faimoasele perchezitii. O droaie de militieni goleau dormitorul si in timp ce toti detinutii erau scosi afara, in curte, erau controlate toate paturile, saltelele si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu gaseau nimic interzis, totusi detinutii intrau in panica.

Am lucrat, pe rand, la toate muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de munca fortata. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntita.

De la o vreme, au inceput sa apara si anumite carti si ziare in colonie; in serile dupa ce veneam de la munca si in ragazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dadeau ei, nu ce ne-ar fi placut sa citim. Dar citeam.

Trecusera mai bine de doi ani de cand ne aflam, muncind si vara si iarna in aceasta campie fara dealuri, acoperite de bolta uriasa a cerului.

Aici, ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor, care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoate vazator si inima plina de bunatate a Parintelui Ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-a insotit de-a lungul celor mai bine de sase ani de inchisoare. Plecam acasa, la manastire, in iulie 1964.

.

Sursa: Parintele Sofian Boghiu, Vestitorul Ortodoxiei, 1996

File de pateric (20)

.

Se povestea despre vlădica Oxyrinhului, pre numele său avva Apfy, că era călugăr, care ducea un trai aspru. Când a ajuns episcop, a vrut să facă aceleaşi nevoinţe şi în lume, dar n-a izbândit. Şi s-a aruncat înaintea lui Dumnezeu, zicând: nu cumva din pricina vlădiciei m-a părăsit harul? Şi i s-a descoperit lui: nu; ci atunci era pustie, şi nefiind om, te ajuta Dumnezeu; acum e lume, şi te ajută oamenii.

.

Era un bătrân la Chilii, Apolló. Şi dacă venea cineva să-l roage pentru orişice muncă, mergea bucuros, zicând: voi lucra azi cu Hristos pentru sufletul meu, aceasta este răsplata sa.

.

Se zicea despre un anume avva Apolló de la Sketis, că era un cioban din topor. Şi văzând o femeie însărcinată pe câmp, îndemnat de Diavol, şi-a spus: „vreau să văd cum şade pruncul în pântecele ei“. Şi a despicat-o, văzând pruncul. Atunci îndată i-a zvâcnit inima, şi a venit cu sufletul zdrobit (katanygeis.) la Sketis şi le-a povestit părinţilor ce făcuse.

Şi i-a auzit cântând „zilele vieţii noastre sunt şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; iar ce este mai mult, osteneală şi durere“ (Psalm 89, 10–11.). Şi le spuse: am patruzeci de ani, şi n-am făcut nici o rugăciune; acum, dacă mai trăiesc patruzeci de ani, nu voi conteni să mă rog lui Dumnezeu ca să-mi ierte păcatele. Nu lucra nimic cu mâinile, ci se ruga mereu, zicând: ca un om am greşit, ca un Dumnezeu iartă-mă. Şi rugăciunea i s-a făcut îndeletnicire ziua şi noaptea. Era un frate care sălăşluia cu el şi l-a auzit zicând: te-am mâniat, Doamne, lasă-mă ca să mă odihnesc puţin. Şi i-a venit lui adeverire că i-a iertat Dumnezeu toate păcatele, şi pe cel cu femeia. Dar pentru prunc nu avea încredinţare. Şi i-a spus unul dintre bătrâni: te-a iertat Dumnezeu şi pentru prunc; dar te lasă în durere, că e spre binele sufletului tău.

.

A spus tot el despre primirea fraţilor: trebuie să ne închinăm fraţilor care vin, căci nu lor ne închinăm, ci lui Dumnezeu. Dacă-l vezi pe fratele tău, îl vezi pe Domnul Dumnezeul tău, şi asta am moştenit-o de la Avraam. Când primiţi pe cineva, siliţi-i să se întremeze; şi asta am învăţat de la Lot, care i-a silit pe îngeri.

.

A spus avva Andrei: acestea trei i se potrivesc călugărului: înstrăinarea, neaverea, tăcerea întru răbdare.

.

Se povestea despre un bătrân de la Thebaida, avva Antianos, că înfăptuise multe în tinereţile sale, şi la bătrâneţe a ajuns neputincios şi a orbit. Iar fraţii îi aduceau mare mângâiere pentru neputinţa lui şi îi dădeau în gură. Şi l-au întrebat pe avva Aiò despre asta:

– Ce se va întâmpla din pricina acestei mari mângâieri?

– Vă spun că dacă inima lui va pofti, şi se va îndupleca plăcerii, chiar să mânce doar o curmală, Dumnezeu o va scădea din ostenelile sale; şi dacă nu va îngădui, ci va primi fără voie, Dumnezeu îi va păstra osteneala lui întreagă, fiind el silit fără voie. Iar aceia vor fi răsplătiţi.

.

A venit un dregător la Pelusiu şi vroia să ia bir pe capul fiecăruia de la monahi, aşa cum se ia de la mireni. Şi s-au adunat toţi fraţii la avva Ammonathá pentru asta, şi au rânduit pe unii dintre fraţi să meargă la împăratul. Avva Ammonathá le spuse:

– Nu este nevoie de supărarea aceasta, ci ogoiţi-vă în chiliile voastre şi postiţi două săptămâni, şi cu harul lui Hristos eu singur voi face lucrul.

Şi s-au întors fraţii la chiliile lor şi bătrânul sta liniştit în chilia lui. Iar dacă s-au împlinit paisprezece zile, s-au supărat fraţii pe el, că nu-l văzuseră să mişte ceva, şi şi-au zis: ne-a stricat bătrânul treaba. Iar în a cincisprezecea zi, s-au strâns fraţii după învoire, şi le-a ieşit bătrânul înainte având hrisov pecetluit cu pecetea împăratului. Şi fraţii s-au crucit zicând:

– Când l-ai adus, avvo?

– Credeţi-mă, fraţilor, că în noaptea asta am fost la împăratul, şi mi-a scris hrisovul acesta. Şi venind la Alexandria am pus de-au iscălit-o şi dregătorii, şi aşa am venit la voi.

Auzind ei s-au înfricoşat şi i-au făcut metanie; aşa s-a isprăvit treaba lor şi nu i-a mai supărat dregătorul.

.

Sursa: www.pateric.ro

SFANTA TREIME

.

95. Pentru ce numim, in articolul 1 din Simbolul Credintei, pe Dumnezeu, "Tatal"?

Dumnezeu este unul dupa fiinta Lui. Descoperirea dumnezeiasca ne invata insa ca acest Dumnezeu, unul dupa fiinta, este in trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Aceste trei persoane sau ipostasuri dumnezeiesti alcatuiesc Sf. Treime, taina de nepatruns de mintea omeneasca si impartasita noua prin Descoperirea dumnezeiasca. Cuvantul "Tatal" din Simbolul Credintei ne arata prima persoana a Sf. Treimi. El arata insa si legatura fiasca pe care noi, credinciosii, o avem cu El, caci El este "Tatal nostru", asa cum spunem la inceputul Rugaciunii Domnesti.

.
96. Se vorbeste in Sf. Scriptura despre aceste trei persoane sau ipostasuri ale singurului Durnnezeu?

In Sf. Scriptura se vorbeste in multe locuri despre cele trei persoane sau ipostasuri ale Dumnezeirii. Amintim numai cateva: In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal Se adreseaza celorlalte persoane ale Sf. Treimi: .. Sa facem om dupa chipul Nostru si dupa asemanarea Noastra" (Fac. 1, 26). In vedenia lui Isaia, ingerii "strigau unul catre altul si ziceau: Sfant, Sfant, Sfant, Domnul Savaot, plin este tot pamantul de marirea Lui" (Isaia 6, 3). In Noul Testament, cu prilejul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, s-au aratat toate cele trei persoane ale Sf. Treimi: Tatal, aratand lumii pe Fiul si binecuvantandu-L, Fiul primind botezul de la loan, iar Sf. Duh coborand asupra Fiului, in chip de porumbel (Matei 3,16-17; Luca 3, 21-22; Ioan 1, 32; 15, 26). Trimitind pe Sf. Apostoli la propovaduire, Mantuitorul le spune: "Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh" (Matei 28, 19).

.
97. Sf. Traditie marturiseste existenta Sf. Treimi?

Traditia primelor trei veacuri marturiseste fara sovaiala credinta in existenta Sf. Treimi. Au marturisit cu caldura despre Sf. Treime: Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie, Sf. Policarp, Aristide, Sf. Iustin, Atenagora, Teofil al Antiohiei, Sf. Irineu, Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Novatian. Sf. Parinti ai veacurilor IV si V s-au intemeiat neintrerupt pe aceasta traditie, in toiul luptelor lor contra arianismului. Se pot cita in aceasta privinta mai ales Sf. Atanasie, Sf. Epifanie, Sf. Darie si Fer. Augustin. «In unitatea firii sunt trei persoane» zice Tertulian (Tertulian, Contra lui Praxeas, 2, 9, 25, Migne, P. L., II, col. 156). «O singura Dumnezeire si un singur Dumnezeu in trei ipostasuri», declara Sf. Atanasie (Sf. Atanasie, Despre intruparea Cuvantului lui Dumnezeu si contra Arienilor, 10, Migne, P. G., XXVI, col. 1000).

.
98. Cele trei persoane sau trei ipostasuri pot fi intelese ca trei dumnezei?

Cele trei persoane dumnezeiesti nu se inteleg ca persoanele omenesti, ci in felul in care ne arata Mantuitorul in Evanghelia dupa loan, cand zice: "Eu si Tatal Meu una suntem" (Ioan 10, 30). «Legatura Tatalui cu Fiul si a Fiului cu Mangaietorul (Sf. Duh) uneste pe cei trei unul cu altul. Acestia trei sunt una, nu unul, dupa cuvantul: "Eu si Tatal Meu una suntem", una dupa unitatea fiintei, nu dupa unitatea numarului" (Tertulian, Contra lui Praxeas, 25, Migne, P. L., II, col. 188). Cele trei ipostasuri, zice Sf. Grigorie Teologul, sunt o singura Dumnezeire si «o singura Fire in trei proprietati, intelegatoare, desavarsite, existand prin ele insele, deosebite in numar, dar nu deosebite in Dumnezeire» (Sf. Grigorie Teologul, Contra Arienilor si despre sine, 16, Migne, P. G., XXXVI, col. 236 A). Acelasi Sfant Parinte explica felul unirii ipostasurilor astfel: «Se deosebesc fara sa se imparta, ca sa zic asa, si se unesc deosebit. Unul in trei este Dumnezeirea si trei fac una» (Idem, La Sfintele lumini (Boboteaza), 11, Migne, P. G., XXXVI, col. 345 C. D.). Nu sunt, deci, trei dumnezei.

.
99. Care e legatura ipostasurilor intre ele?

Desi mare taina, lucrul acesta a fost lamurit pe larg de Sf. Parinti. Sf. Chiril al Alexandriei ne spune ca Firea dumnezeiasca, simpla si necompusa, e largita de insusirile ipostasurilor si de deosebirile de persoana si de nume. In fiecare persoana se intelege intreaga Fire impreuna cu insusirea ei, adica cu ipostasul. Ramane fiecare ceea ce este, avand in sine si pe celelalte, prin unirea fireasca cu ele. Tatal este in Fiul si in Sf. Duh. De asemenea si Fiul si Sf. Duh Se afla in Tatal, iar Tatal, in ceilalti doi (Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfanta si cea de o fiinta Treime, 7, Migne, P.G., LXXV, col.1092).

.
100. Cele trei ipostasuri voiesc si lucreaza separat sau la un loc?

Sf. Ioan Damaschin spune ca fiecare din cele trei ipostasuri nu voiesc si nu lucreaza aparte, separat si deosebit, ci impreuna (Sf. Ioan Damaschin, Despre doua vointe in Hristos, 8, Migne, P. G., XCV, col.136. Vezi si Pr. Dr. Olimp N. Caciula, Hristologia Sf. Ioan Damaschin dupa Tratatul despre cele doua vointe in Hristos, Bucuresti, 1938, p. 106). Sf. Treime e o singura fire, o singura vointa, o singura lucrare, o singura putere, o singura autoritate, pentru ca e o singura Dumnezeire".

.
101. Ce au impreuna si ce au deosebit persoanele Sf. Treimi?

Tatal, Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea de a fi nefacuti si Dumnezeirea. Fiul si Sf. Duh au impreuna insusirea ca sunt din Tatal. Tatal este nenascut, Fiul este nascut, Sf. Duh este purces (Sf. Ioan Damaschin, Despre Sf. Treime, 1, Migne, P. G., XCV, col. 9).

.
102. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Tatal?

Tatal este nenascut. El nu primeste existenta de la nimeni, nu are cauza. El e izvorul celorlalte doua persoane. Dumnezeu e Tata din veci. El nu este insa Tata in felul omenesc. El n-a inceput sa fie Tata in timp, dupa implinirea varstei, odata cu aparitia puterii de a naste, asemenea oamenilor si celorlalte vietuitoare. Dumnezeu e Tata deodata cu vesnicia. El e, deci, totdeauna Tata (Sf. Grigorie de Nissa, Contra lui Eunomiu, 1, Migne, P. G., XLV, col. 369).

.
103. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Fiul?

Fiul este nascut, este Unul-Nascut, fiind impreuna vesnic cu Tatal si de o fiinta cu Acesta. Fiul e Fiu dinaintea veacului si de totdeauna. El nu Si-a inceput candva existenta, ci de cand e Tatal e si Fiul. Si cand gandim la Tatal, gandim si la Fiul. Fiul nu e creat, cum pretindea Arie, ci e nascut din Tatal, dar nu printr-o nastere omeneasca, nici constransa, ci printr-una voita si fireasca. E o nastere necuprinsa de mintea omeneasca. Fiul si Tatal sunt una ca Dumnezeire, ca fire, ca vesnicie, ca vointa, ca lucrare, ca bunatate etc., dar Se deosebesc ca ipostasuri: unul e nascut, pe cand celalalt e nenascut; in aceasta privinta, Tatal este izvorul si cauza Fiului. Fiul Se deosebeste, apoi, si de Tatal si de Sf. Duh, prin aceea ca El Si-a luat asupra-Si lucrarea mantuirii. Numele propriu al Fiului este "Cuvantul". El Se numeste si «intelepciunea lui Dumnezeu. El e Cuvantul, Stralucirea si Chipul Tatalui (Sf. Atanasie, Vasilie cel Mare si altii).

.
104. Prin ce Se deosebeste mai de aproape Duhul Sfant?

Duhul Sfant purcede din Tatal, cum spune insusi Mantuitorul: "Iar cand va veni Mangaietorul, pe Care Eu il voi trimite voua, de la Tatal, Duhul adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan 15, 26). Insusirea Lui personala este de a fi purces din Tatal si de a Se face cunoscut dupa Fiul si impreuna cu Acesta (Sf. Vasilie cel Mare, Scrisoarea 38 (Catre fratele sau Grigorie), Migne, P. G., XXXII, col. 329). El e sfintenia insasi si prin aceasta izvorul Sf. Har, Care desavarseste opera Mantuitorului, dupa inaltarea Sa la cer: "Iar cand va veni Acela, Duhul adevarului, va va calauzi pe voi la tot adevarul... Acela pe Mine Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va vesti voua" (Ioan 16, 13-14).

.

Sursa: www.patriarhia.ro