File de pateric (37)

.

Zicea avva Isidor, pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.

.

A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.

.

A mai zis: mulţi oameni doresc virtuţile, dar se codesc să meargă pe calea care duce la ele; alţii sunt de părere că nu există virtute. Trebuie ca pe unii să-i îndupleci să-şi lase îndoiala, iar pe ceilalţi să-i înveţi că virtutea este într-adevăr virtute.

.

A mai zis: răutatea i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi i-a dezbinat pe oameni între ei. Trebuie să fugim de ea cât mai tare şi să urmărim virtutea, cea care ne aduce alături de Dumnezeu şi ne uneşte pe unii cu alţii.

.

A mai spus: Fiindcă mare este înălţimea smereniei, şi mare căderea înfumurării, vă sfătuiesc să o iubiţi pe una, şi să nu cădeţi în cealaltă.

.

Cumplita şi atot-îndrăzneaţa iubire de avere nu cunoaşte saţ, mânând sufletul înrobit până la cele mai mari rele. Deci să o gonim încă de la început, că atunci când precumpăneşte, e de nestăpânit.

.

Au venit odată să-l facă pe avva Isaac preot. Când a auzit, a fugit în Egipt – s-a dus într-o ţarină şi s-a ascuns printre ierburi. Părinţii îl urmăreau, şi ajungând în ţarină s-au oprit să se odihnească puţin acolo, că se înnoptase; au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a dus, oprindu-se lângă bătrân. Dimineaţa au căutat măgarul, găsindu-l şi pe avva Isaac, şi s-au minunat. Cum voiau să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: nu mai fug. E voia Domnului, şi oriunde aş fugi, tot la ea ajung.

A zis avva Isaac: când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu avva Theodor al Fermei – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:

– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?

– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.

De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.

.

Avva Isaac şi avva Avraam locuiau împreună. A venit odată avva Avraam, găsindu-l pe avva Isaac plângând. Şi i-a spus:

– De ce plângi?

– De ce să nu plângem? Unde să ne ducem? Că au murit părinţii noştri. Munca mâinilor nu ne ajunge pentru plata luntrilor, ca să mergem la bătrâni, deci de acum am rămas orfani. De asta plâng eu.

.

Zicea avva Isaac: l-am văzut pe un frate secerând la holdă, şi a vrut să mânce un spic de grâu. Şi i-a spus stăpânului holdei, „pot să mânc un spic de grâu?“ Iar acela s-a minunat auzindu-l, şi i-a spus: a ta este holda, părinte, şi mă întrebi pe mine? Atâta era de conştiincios (era atent la amănunte) fratele.

.

A mai zis fraţilor: nu aduceţi aici copii – patru mănăstiri din Sketis s-au pustiit din pricina copiilor.

.

Despre avva Isaac se zicea că mânca cenuşa cădelniţei de la liturghie, cu pâine.

.

A zis avva Isaac: părinţii noştri şi avva Pamvó purtau haine vechi, răscârpite, şi de fuior de curmal pe deasupra; voi purtaţi acum haine scumpe. Duceţi-vă de aici, că aţi pustiit locurile de aici. Când să meargă la seceriş, le zicea: nu vă dau porunci, că nu le păziţi.

.

Povestea unul dintre părinţi că a mers odată unul dintre fraţi purtând un culion mic la biserica Chiliilor, la avva Isaac, iar bătrânul l-a gonit zicând aşa: cele de aici sunt ale călugărilor, tu fiind mirean, nu poţi să rămâi aici.

.

A spus avva Ioan: niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, şi m-am sârguit şi eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.

.

S-a îmbolnăvit de o boală grea avva Isaac, una care l-a ţinut mult. Fratele îi făcea niţică fiertură, şi i-a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste. Fratele îl ruga:

– Ia puţin, avvo, din pricina bolii.

– Zău, frate, aş dori să petrec treizeci de ani în boala asta.

.

Se zicea că trăgea să moară avva Isaac, şi s-au adunat bătrânii la el, şi i-au spus:

– Ce-o să ne facem după tine, părinte?

– Vedeţi cum am umblat în faţa ochilor voştri: dacă vreţi şi voi să urmaţi şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, vă trimite harul Lui şi păzeşte locul acesta. Dacă nu le veţi păzi, nici să nu rămâneţi în locul acesta. Şi noi când trăgeau să moară părinţii noştri, ne îndureram, dar păzind poruncile lui Dumnezeu şi sfaturile lor, n-am căzut, ca şi cum ar fi fost ei cu noi. Aşa faceţi şi voi, şi vă veţi mântui.

.

A spus avva Isaac: zicea avva Pamvó, că se cade ca monahul să poarte aşa fel de haină, de să o arunce în afara chiliei trei zile, şi să n-o ia nimeni.

.
Sursa: http://www.pateric.ro/

Învătătură despre preoţie

.

Hirotonia (Preoţia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, se împărtăşeşte unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire.Sfânta Taină a Preoţiei se împărtăşeşte aşadar unor bărbati anume pregătiţi pentru a o primi cu vrednicie. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinţii apostoli şi i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăţiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebită cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie şi de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a aşezat şi Taina Preoţiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan XX, 21-23).

.

Sfinţii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârşit Sfânta Taină a Preoţiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).

.

În trei direcţii se exercită puterea şi slujirea preoţească, şi anume:  învătătorească, sfinţitoare şi duhovnicească. 

Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfinţilor apostoli şi prin ei episcopilor şi preoţilor, odată cu cea sfinţitoare, prin cuvintele : «Mergând, învăţati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Matei XXVIII, 19-20).

Puterea sfinţitoare a fost dată şi în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceţi spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfinţitoare a preoţiei vorbeşte şi sfântul apostol Pavel: «Aşa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1).

Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).

.

Sfinţii apostoli au împărtăşit harul Preoţiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericeşti, (adică episcopilor, preoţilor şi diaconilor), având credinţa luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-şi are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată şi sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur). Aşadar, Preoţia este de la Dumnezeu, cum îi scrie şi sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei: «Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6). Taina Sfintei Preoţii o poate săvârsi numai episcopul şi de partea ei văzută ţine rugăciunea rostită de el: "Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop…)" şi punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneşte.

.

Taina Hirotoniei are trei trepte, toate adeverite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie şi bine cunoscute încă din vremea sfinţilor apostoli, şi anume : diaconia, preoţia şi arhieria. În Faptele sfinţilor apostoli ni se arată cum a luat fiinţă treapta diaconească, pe urma alegerii şi hirotoniei celor şapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe aceştia i-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se şi-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6). Sfinţii apostoli au hirotonit preoţi în mai multe cetăţi (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a aşezat şi episcopi, pe care, prin viu grai şi prin scrisori, îi sfătuieşte să îndrepteze cele ce mai lipsesc şi să aşeze preoţi prin cetăţi (Tit I,5). Şi sfinţii părinţi dau mărturie neîntreruptă şi netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preoţii, unul din ei scriind: «Supuneţi-vă toţi episcopului, precum Iisus Hristos Tatălui, şi preoţilor ca apostolilor, cinstiţi pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1-2).

.

Spre Sfânta Preoţie poate păşi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăşit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit, pentru pricini de abateri de la buna purtare preoţească, de la săvârşirea celor sfinte.

.

Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preoţii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor.

Episcopul are puterea să săvârşească toate Sfintele Taine şi toate slujbele bisericeşti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot şi, împreună cu încă doi arhierei, întru arhiereu, şi de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, deţine plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârsi cele sfinte şi de a conduce Biserica.

Preotul primeşte de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfinţitoare şi de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Sfântul Mir şi Antimisul.

Diaconul este ajutător al preotului şi al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credincioşilor, neputând săvârsi nici o Taină şi nici o Ierurgie.

.

Pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică ne învaţă că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos şi că sfinţii apostoli au împărtăşit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului şi diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice, avându-şi baza în voinţa Mântuitorului.

.

Sursa: www.preotia.ro

Preotul – Icoana lui Hristos

Toţi oamenii aşteaptă de la preot o atitudine foarte apropiată de cea a lui Hristos - Domnul Iubirii. Este foarte corect să ai astfel de aşteptări, nu? Avem încă preoţi care chiar aşa sunt. Când spun asta mă gândesc la cum îi vede Hristos pe preoţi: toţi sunt sfinţiţi, adică chemaţi şi aşezaţi în slujirea aceasta specială, iar mulţi din ei sunt foarte aproape de sfinţenie.

Pentru un preot nu este greu să ajungă la a fi "cu un picior în rai" încă de pe pământ; este foarte greu să se menţină în starea aceasta. Lupta este uriaşă şi un mare aport spre mântuirea preotului îl are tocmai felul cum duce această luptă. Altfel spus, o mare grijă a preotului este să păstreze darul ce i-a fost încredinţat. La fel de importantă însă este şi lucrarea de a aduce roadă, căci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, două griji (lucrări, stări) ale preotului: prima grijă preotul o are faţă de Dumnezeu în mod direct, iar cea de-a doua tot faţă de El, dar prin intermediul Bisericii.

Preotul – Purtător al Harului Preoţiei

Prima lucrare (sau stare) este o relaţie specială (numai) între preot şi Dumnezeu; i-aş spune starea de “Purtător al Harului Preoţiei”. Din această stare rezultă şi cinstirea pe care o are preotul în lume. El se prezintă ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminentă, ci mai mult Preoţia acestei persoane, adică Harul Preoţiei. De aceea cinstea faţă de preot se cere şi dacă, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului său. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteşte doar pe preotul vrednic, pe preot îl cinsteşte, cine-l cinsteşte şi pe preotul nevrednic, preoţia o cinsteşte!”. Puţini oameni mai au azi capacitatea spirituală să-l vadă pe preot în această stare, de “Purtător al Harului Preoţiei”!

Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intimă cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stări este batjocură la adresa lui Dumnezeu şi El nu-şi va lăsa prietenii neapărati, căci le-a spus că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor! Orice trădare a acestei stări de către preot este un păcat aproape sinonim cu sinuciderea, căci preotul nu se mai poate întoarce la viaţa anterioară, fără preoţie adică, aşa cum nici omul nu se mai poate naşte încă o dată!

Preotul – Slujitor al Harului Preoţiei

Cea dea doua stare, să-i spunem de “Slujitor al Harului Preoţiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roadă, înmulţirea talanţilor, se face, după cum spuneam, în Biserică. Ea se face de către preot tot pentru Dumnezeu, dar nu în mod direct, ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preoţiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii în lucrarea Sa pământească, capătă formă în lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea învăţătorească, puterea sfinţitoare şi puterea conducătoare (duhovniceşte). Credinciosul de azi nu vede decât starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preoţiei”), acesta îl afectează, îl interesează, pentru că i se adresează. În funcţie de această stare clasifică preoţii, îi cinsteşte sau îi condamnă.

Atacul din exterior asupra acestei stări, dacă are o justificare ce este dreaptă, îl pune pe preot într-o stare de incompatibilitate (greseală, păcat) cu lucrarea lui în Biserică. Echilibrul se poate reface prin pocainţă şi dacă preotul nu a renunţat la credinţa lui în Harul Preoţiei, prima stare (aceea de “Purtător al Harului Preoţiei” ) nu este afectată deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot să fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie după un timp de pocainţă să i se dea voie, totuşi, să se împărtăşească la un loc cu ceilalţi preoţi în Altar în starea de “Purtător al Harului Preoţiei”.

Atacul din exterior poate fi însă şi unul nedrept şi atunci intervenţia Stăpânului preotului se va face simţită, ca şi în prima stare. De aici acea teamă a credinciosului, justificată, dar uneori împinsă spre extremă, cum că dacă ai nedreptăţit un preot va trebui să faci faţă unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzaţii mincinoase.

 

Preotul – Slujitor sau slugă

În Biserică, fiecare creştin, membru al Bisericii aşteaptă ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/şi trupesc, şi prin credinţa lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mâna preotului (uneori nu la propriu “prin mâna preotului”, ci prin slujirea lui la Altar ). Alţii, însă, răi fiind, încearcă să-şi ascundă păcatul lor de Dumnezeu, şi cum o poţi face cel mai bine decât desfiinţând pe cel care îţi vorbeşte în numele Domnului. Astfel se lansează o vânătoare a păcatelor preotului (ca să justifice neascultarea de cuvântul acestuia) sau, dacă nu se găsesc păcate destul de mari, atunci se încearcă schimbarea rânduielii drepte, aşa încât păcatul lor să fie considerat în comunitate măcar ceva corect, dacă nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie să se opună, altfel….! Aşa s-a ajuns la renunţarea la necesitatea Preoţiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gând de genul “ei lasă că nu-i ăsta chiar aşa sfânt ca să-mi spună mie ce să fac”, până la adevărate lupte făţişe. Dacă preotul nu se lasă atras în conflict şi îşi respectă principiile date de Hristos prin Preoţie, pierderea este doar a celui care ispiteşte. Dacă preotul cade în capcana întinsă va deveni părtaş, mai mult sau mai puţin, păcatului ispititorului.

Concluzie

Revin la întrebarea de la început: este greşit să ai aşteptări mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie să fie lumină, la fel ca Stăpânul Său. Preotul care nu mai luminează trebuie tratat ca atare: ca pe un frate creştin care a căzut. Preoţia pe care o poartă însă, trebuie tratată tot ca Preoţie, chiar dacă purtătorul ei este jos. Un capăt al preoţiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capăt care va rămâne la Hristos, şi acela nu poate fi întinat; prin acel capăt Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea să lucreze sau obligă harul să lucreze în interesul celor lumeşti. Acesta este sinucigas şi deja a murit. Miroase urât şi se simte de departe! Dar rămâne în grija Domnului, iar Acesta ştie când să-l îngroape sau când să-l învieze.

Sursa: Pr. Gheorghe Iftimi, www.preotia.ro