Mărturii despre Hristos (1)

.

Scrisoarea raport a lui PUBLIUS SENTULUS proconsul,

funcţionar roman în regiunea Tigrului şi Sidonului,

către Împăratul roman TIBERIU
.

“Majestăţii Voastre şi stimatului Senat al Romei;

Din partea Senatorului Sentulus Publius proconsul, salutare!

.

Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vi le comunic prin această scrisoare: trăieşte aici un om care se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos.

Poporul îl numeşte “Profet al Adevărului”, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai exista în univers!

Şi-ntr-adevăr, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos.

.

Printr-un singur cuvânt, el dă viaţa morţilor şi sănătate bolnavilor. Este de statură mijlocie şi de o frumuseţe fără seamăn, uimitoare, şi seamănă cu mama lui care este cea mai frumoasa femeie din lume.

.

Părul sau este ca aluna coaptă şi îi coboară până la umeri: se împarte în două prin mijlocul capului, după obiceiul locuitorilor din oraşul Nazaret. Fruntea lui este lată, exprimând inocenţă şi linişte. Nicio pată, sau zbârcitură, nu se vede pe faţa lui puţin rumenă. Nasul drept, buzele subţiri, expresia nobilă, nu prezintă niciun argument pentru vreo critică logică, iar barba sa bogată, şi de aceeaşi culoare cu părul, este lungă şi se desparte în două prin mijloc.

.

Ochii săi sunt albaştri-vineţi, blânzi şi senini. Privirea lui este însă aşa măreaţă, încât insuflă respect tuturor celor care îl privesc şi care se văd siliţi să-l iubeasca şi să se teamă de el. Lumina revărsată de faţa lui, este ca lumina soarelui, aşa încât este cu neputinţă a o privi cineva mai îndelung. Inspiră teamă acea lucire.

.

Când însă povăţuieşte şi sfătuieşte, face aceasta plângând şi atrage iubirea şi respectul ascultătorilor. Se asigură că niciodată nu a râs, dar ochii lui veşnic lăcrimează. Braţele şi mâinile lui sunt foarte frumoase. Este foarte plăcut când vorbeşte, dar foarte rar iese în lume.

.

Cât despre învaţătură, el atrage atenţia întregului Ierusalim.

Cunoaşte perfect toate ştiintele, fără a fi studiat vreuna.

Călătoreşte desculţ, sau încălţat în sandale romane şi cu capul descoperit.

Se vorbeşte pe aici că asemenea om nu s-a mai văzut până acum prin părţile acestea.

Mulţi iudei îl cosideră chiar ca Dumnezeu; alţii îl denunţă că lucrează contra legilor Majestaţii Voastre. Mă revolt foarte contra acestor iudei pizmaşi.

.

Omul acesta nu a cauzat nicio nemulţumire niciunui om, niciodată.

.

Scrisă la Ierusalim, Grupul X, luna a IX-a,

Al Majestăţii Voastre,

prea smerit şi supus servitor:

PUBLIUS SENTULUS

Proconsul

_____________________________________________________

NOTĂ: Scrisoarea fost descoperită în Anglia, într-o bibliotecă particulară, în jurul anului 1865. A fost publicată iniţial într-un cotidian englez, apoi într-o revistă bulgară cu titlul „Nova svetlina izraveslovie”, de unde a ajuns să fie tradusă, în scurt timp, şi în limba română. Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvantarea PS Parinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) - culegere text Istrate Iordan.

.

Sursa: Scrisoare oferită Lăcaşuri Ortodoxe, de Istrate Iordan

Sfânta Liturghie

.

„Sfânta Liturghie este Taina Tainelor, Sfinţirea Sfinţirilor, adevărat Sfântul Sfintelor, a toate săvârşirilor săvârşire, începătoare de săvârşire şi săvârşitoare.” (Sfântul Simeon al Tesalonicului)

.
Cuvântul Liturghie vine din limba greacă şi înseamnă o slujbă sau lucrare comună, de interes public. De-a lungul timpului, Dumnezeiasca Liturghie a fost cunoscută sub mai multe denumiri: frângerea pâinii, Cina Domnului, paharul binecuvântării, euharistia, aducerea (prosfora, termen sinonim cu anafură), taină sau mister, jertfă, sfânta slujbă, adunare.

.
Sfânta Liturghie are un dublu scop: primul, sfinţirea Darurilor de Jertfă – adică prefacerea pâinii şi vinului în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi al doilea, sfinţirea credincioşilor prin împărtăşirea lor cu Sfintele Taine.
.
Instituirea Sfintei Jertfe a avut loc la Cina cea de Taină săvârşită de Însuşi Mântuitorul cu ucenicii Săi înainte de Sfintele Patimi (cu o zi înainte de Paştele iudaic): „Iar pe când mâncau ei, Iisus luând pâine şi binecuvântând a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este sângele Meu, al Noului Legământ, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.”(Matei 26, 26-28) „Aceasta faceţi spre pomenirea Mea.” (1 Corinteni 11, 24)
.

Împlinind această poruncă, Sfinţii Apostoli săvârşeau în fiecare duminică Jertfa Mântuitorului în chip nesângeros, rugându-se îndelung ca Domnul să prefacă pâinea şi vinul de pe masa lor în Însuşi Sfântul Său Trup şi Sânge cu care apoi se împărtăşeau. Cea mai cunoscută şi folosită formă a Liturghiei până în secolul IV a fost Liturghia Sfântului Apostol Iacov. Deoarece circulau foarte multe variante ale acestei rânduieli de slujbă, Sfântul Vasile cel Mare (sec. IV) şi, mai apoi, Sfântul Ioan Gură de Aur (începutul sec. V), folosindu-se de variantele existente, au alcătuit fiecare câte o Liturghie care să poată fi folosită fără schimbare în toată Biserica. După ei, Sfântul Grigorie Dialogul (începutul sec.VII) alcătuieşte Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite.

.
În cursul vremii, în Biserica Ortodoxă au mai circulat şi alte forme ale Liturghiei, însă cele trei enumerate mai sus s-au impus şi răspândit pretutindeni, astfel încât aproape numai ele se săvârşesc.

.
Dintre ele, cel mai des se foloseşte Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur; Liturghia Sfântului Vasilie cel Mare se săvârşeşte numai de zece ori în an, iar a Sfântului Grigorie Dialogul (care nu este o Liturghie completă deoarece se folosesc Sfintele Taine deja sfinţite la o Liturghie precedentă, scopul ei fiind numai acela de a se împărtăşi credincioşii în timpul Postului când nu se face Liturghie) se face numai în Postul cel Mare.

.

Sfânta Liturghie se poate săvârşi o singură dată pe zi de acelaşi slujitor (preot sau episcop). De asemenea, indiferent de săvârşitor, într-un altar nu se poate sluji decât o singură Sfântă Liturghie într-o zi. „Această unicitate a Sfintei Jertfe (una singură în zi) înseamnă numai o moarte a lui Hristos, care moarte a luat-o pentru noi, şi numai o patimă a Lui pe care odată a răbdat-o pentru noi.” (Liturghier, Povăţuiri)

.
Sfânta Liturghie se săvârşeşte de regulă dimineaţa, pe la ceasul al treilea din zi, adică în jurul orei 9 dimineaţa. Excepţie de la această regulă sunt: luni şi marţi din prima săptămână a Postului Paştelui, Vinerea Patimilor, Vinerea dinaintea Crăciunului şi Bobotezei când acestea cad Duminica sau luni, în miercurea şi vinerea din Săptămâna Brânzei.
.
Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai de arhierei şi preoţi care nu sunt opriţi de a sluji, prin impedimente morale sau canonice. Preotul poate sluji singur sau cu diacon, iar arhiereul slujeşte de obicei înconjurat de sobor de preoţi şi diaconi. Diaconul nu poate sluji Sfânta Liturghie singur niciodată.
.

Sfânta Liturghie se săvârşeşte numai în biserică, paraclis sau capele sfinţite, care au Antimis, şi anume în Sfântul Altar.

.
Se poate sluji Sfânta Liturghie şi afară din biserică (însă tot pe Sfântul Antimis) în cazuri excepţionale: la hramuri, la sfinţiri de biserici şi pe câmpul de luptă, având binecuvântarea episcopului pentru aceasta.

.
Sfântul antimis (gr. αντιμηνσιον - "în loc de masă") este o bucată de pânză de in sau mătase şi este de formă pătrată sau dreptunghiulară (50/60 cm) pe care este imprimată icoana Punerii în Mormânt a Mântuitorului. În Antimis se găsesc cusute părticele de Sfinte Moaşte. Sfântul Antimis este sfinţit, semnat şi dat de episcopul locului, indicându-se parohia sau biserica unde a fost dat pentru slujire, cu hramul ei.
.
Pentru săvârşirea Sfintei Liturghii sunt necesare următoarele: Sfântul Antimis, sfintele veşminte, sfintele vase (potir, disc, steluţă, copie, linguriţă, buret, vas pentru căldură), Procoveţe, prescuri (de regulă cinci), vin curat din struguri, apă curată, cădelniţă şi tămâie. Sunt necesare de asemenea cărţi de slujbă: Sfânta Evanghelie şi Liturghier pentru preot, Apostol, Catavasier sau Liturghierul de strană pentru cântăreţ. Obligatoriu pentru a săvârşi Sfânta Liturghie este nevoie de două lumini pe Sfânta Masă şi una la Sfânta Proscomidie (acestea pot fi candele sau lumânări).

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 11 (76) noiembrie 2009, nr. 12 (77) decembrie 2009

Duminica Sf. Maria Egipteanca – Pocăinţa, calea spre mântuire

.

În Duminica a 5-a a Postului Mare, biserica cinsteşte pe Sf. Maria Egipteanca, model desăvârşit de pocăinţă, căci, după 17 ani de prostituţie, s-a convertit şi a mers în pustnicie, timp de 40 de ani, unde a dobândit sfinţenia.

.

În biserică se citesc două texte din Evanghelie, care arată necesitatea pocăinţei, înţeleasă ca transformare profundă a întregului sistem de valori după care omul se ghidează în viaţa lui, pentru a dobândi Raiul.

.

Primul text prezintă a treia vestire a Patimilor Domnului şi o cerere a doi ucenici către Iisus de a fi de-a dreapta şi de-a stânga Lui în Împărăţia Cerurilor. Dumnezeu însă descrie Raiul ca loc unde ierarhizările nu se fac pe criterii lumeşti de favoritism, ci funcţie de propriile fapte.

.

Al doilea text evanghelic, citit în cinstea Sf. Maria Magdalena, relatează episodul spălării cu lacrimi şi ungerii cu mir a picioarelor Mântuitorului de către o femeie păcătoasă, un alt exemplu remarcabil de pocăinţă. Iubirea şi pocăinţa femeii vor fi răsplătite de către Hristos cu iertarea păcatelor, darul suprem prin care omul poate dobândi mântuirea.

.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, articol publicat pe Lăcaşuri Ortodoxe, precum şi pe Replica; www.radiodobrogea.ro

DESPRE DUMNEZEU FIUL (5)

.

155. Ce înseamnă cuvintele: "Fiul lui Dumnezeu, Unul - Născut"?

Iisus Hristos, Care a trăit pe pământ, este Fiul cel unic al lui Dumnezeu. Deşi a vieţuit pe pământ ca om adevărat, El este în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu. Aşa li S-a descoperit întâi prin Duhul Sfânt Apostolilor, care prin gura lui Petru mărturisesc: "Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei 16, 16). Iar Iisus întăreşte îndată adevărul acestei mărturisiri: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Sfânta Scriptura îi numeşte adeseori şi pe oameni fii ai lui Dumnezeu, dar îi numeşte astfel, fie pentru că sunt făcuţi de El, fie pentru că sunt născuţi la o viaţa nouă, prin harul Duhului Sfânt. "Voi sunteţi fiii Domnului Dumnezeului vostru" (Deut. 14, 1), le spune Moise evreilor, gândindu-se mai mult la înţelesul de fii prin creaţie. "Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din pofta trupească, nici din pofta bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut" (Ioan 1, 12-13). Aici se vorbeşte de fiii lui Dumnezeu prin înfiere. De ei se spune chiar că sunt născuţi din Dumnezeu. Iisus Hristos nu e Fiu al lui Dumnezeu în vreunul din înţelesurile de mai sus. El nu e fiu între fii. Nu e fiu cum e o creatură, nici fiu după har sau prin înfiere. Ci e Fiu după fire, e singurul Fiu după fire al lui Dumnezeu, neavând nici un frate. De aceea spune Simbolul, nu numai născut, ci: «Unul - Născut». însuşi Iisus Hristos Se numeşte pe Sine «Unul - Născut». "Că aşa a iubit Dumnezeu lumea, încat pe Fiul Său Unul - Născut L-a dat" (Ioan 3, 16).

.

156. Ce înseamnă cuvintele "Carele din Tatăl S-a născut"?

Dacă s-ar fi spus în Simbol numai «Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut», ar fi putut gândi cineva că Arie, ereticul din veacul al IV-lea, că Fiul, Care S-a născut, nu e Dumnezeu ca Cel Care L-a născut. Sau, ar fi putut gândi cineva că Fiul S-a născut şi din Sine, căci şi El este Dumnezeu. În legatură cu aceasta ar fi putut zice, ca Sabelie, ereticul din veacul al III-lea, că acelasi Dumnezeu e uneori născator, alteori născut, «uneori Tată, alteori Fiu»163 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, op. cit., vol. I, p. 163), trecând întreg dintr-o stare într-alta. Pentru a se face cu neputinţă asemenea gânduri, s-au pus în Simbolul Credinţei cuvintele: «Carele din Tatăl S-a născut. Prin aceasta s-a arătat că Fiul S-a născut dintr-o persoana dumnezeiască, din Tatăl, ceea ce dă siguranţă că şi Fiul e o altă persoană dumnezeiască, deopotrivă în slavă şi în dumnezeire cu Tatăl. De asemenea, se arată că în Dumnezeu o persoana e mereu Tată, iar altă persoană, mereu Fiu.

.
157. Ce înseamnă "Mai înainte de toţi vecii"?

Prin aceste cuvinte se arată că Fiul este mai înainte de orice timp, este veşnic, nu S-a ivit în timp. Sf. Evanghelist Ioan începe Evanghelia cu cuvintele: "La început era Cuvântul"(Ioan 1, 1), arătând că atunci când s-a pus începutul timpului şi al lumii, Cuvântul era; deci, era de mai înainte. Ca atare, El e Dumnezeu, nu e faptură, căci numai Dumnezeu e veşnic, iar făpturile se ivesc în timp, ele n-au fost totdeauna. Astfel, Fiul Se deosebeşte de cei ce se numesc «fii»,pentru că aceştia sunt făcuţi sau născuţi, după har, din Dumnezeu. Aceştia sunt făcuţi sau născuţi de Dumnezeu în timp. Dar Tatăl «n-a adus pe Fiul din neexistenţă în existenţă, nici n-a înfiat pe unul care n-a existat niciodată» (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. X, op. cit., vol. I, p. 259). Deci, totdeauna a fost în Dumnezeu o persoană sau un ipostas cu această însuşire de Fiu. Dacă e aşa, totdeauna a fost în Dumnezeire o persoană cu însuşirea de Tată. «Dumnezeu n-a fost mai înainte fără de Fiu şi mai pe urmă a devenit Tată, ci totdeauna are pe Fiul» (Idem, ibidem, p. 253). N-a fost nici o vreme când n-a fost în Dumnezeire o persoană Tată şi o persoană Fiu, şi anume mereu aceeaşi persoană Tată şi aceeaşi persoană Fiu. «Nici Cel Care a născut nu S-a prefăcut în Fiu, nici Cel Născut n-a devenit Tată» (Idem, ibidem, p. 258). Cu alte cuvinte, niciodată nu s-a produs o schimbare în Dumnezeu. Dacă Fiul nu S-ar fi născut «mai înainte de toţi vecii», Tatăl n-ar fi fost totdeauna Tată, ci ar fi câstigat această însuşire mai târziu. Iar un Dumnezeu Care se schimbă aşa de tare înlăuntrul Său nu mai e Dumnezeu. Asemenea, Fiul n-ar fi Dumnezeu dacă S-ar fi născut în timp, ci ar fi o faptură. Sau Dumnezeul Cel veşnic S-ar fi despărţit după o vreme în Tată şi Fiu. Noi spunem că Tatăl e veşnic Tată şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare, iar Fiul, veşnic Fiu şi veşnic Dumnezeu, fără schimbare. Tocmai pentru că Tatăl e veşnic, are un Fiu veşnic. «Căci n-a fost cândva Tatăl când n-a fost Fiul, ci odată cu Tatăl, şi Fiul Care S-a născut din El. Căci Dumnezeu nu s-ar putea numi Tată fără de Fiu. Iar dacă ar fi, fără să aibă pe Fiul, n-ar fi Tată. Şi dacă ar avea mai pe urmă Fiu, ar deveni mai pe urmă Tată şi astfel S-ar schimba din a nu fi Tată în a fi Tată, lucru mai rău decât orice blasfemie» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. cit., pp. 20-21). Tatăl şi Fiul sunt două persoane egale în Dumnezeire şi în cinste, dar una e Tată şi alta Fiu, având veşnic între ele dragostea care este între Tată şi Fiu, şi anume: una veşnic dragoste de Tată şi alta veşnic dragoste de Fiu.

.
158. Putem noi înţelege naşterea aceasta dinainte de veci?

Naşterea aceasta dinainte de veci a Fiului din Tatăl este o taină pe care nu o poate înţelege nici mintea omului, nici a îngerului. «Tatăl L-a născut nu în modul în care omul ar putea gândi, ci aşa cum numai Tatăl ştie. Nu numai cerurile nu cunosc naşterea Fiului, dar chiar nici toată firea îngerească... Nici însuşi Duhul Sfânt n-a vorbit în Scripturi despre naşterea Fiului din Tatăl. Pentru ce iscodeşti, deci, acelea pe care nici Duhul Sfânt nu le-a scris în Scripturi?" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. cit., p. 257). «Când auzi că Dumnezeu a născut, să nu cazi în gânduri trupeşti, nici să presupui o naştere stricăcioasă. "Duh este Dumnezeu" (Ioan 4, 24); duhovnicească este naşterea» (Idem, ibidem, p. 252). S-a asemănat naşterea Fiului din Tatăl cu naşterea gândului din minte. S-a spus că precum naşterea gândului din minte e duhovnicească, aşa şi naşterea Fiului din Tatăl e duhovnicească; şi precum îndată ce există mintea, există şi gândul, şi minte fără gând nu există, tot aşa de când există Tatăl există şi Fiul şi Tatăl fără Fiul nu există. Dar şi aceasta e numai o asemănare foarte nedeplină.

.
159. Ce înseamnă "Lumină din Lumină"?

Ca să nu ramână nici o îndoială că Fiul, Care S-a născut, e întru totul ca Tatîl din Care S-a născut, Simbolul spune că aşa cum nu se deosebeste lumina care se aprinde de lumina din care se aprinde, aşa nu se deosebeşte fiinţa Fiului de fiinţa Tatălui. Tot ce are prima lumină dă şi celei de a doua, afară de însuşirea că ea dă, şi cealaltă primeşte. Asemănarea cu lumina e şi foarte potrivită cu Dumnezeu, Care e lumina cea nefăcută. Lumina e tot ce e mai bun, mai înalt, pe când întunericul e lipsă, e ştirbire, e nimicul, e răul. "Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El", zice Sf. Apostol Ioan (I Ioan 1,5), iar Iisus zice: "Eu sunt Lumina lumii, cel ce îmi urmează Mie nu va umbla întru întuneric, ci va avea lumina vietii" (Ioan 8, 12).

.
160. Ce înseamnă "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat"?

Egalitatea între Tatăl şi Fiul e întărită şi prin cuvintele: "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", ca să nu gândească cineva că Fiul nu Se numeşte Dumnezeu în înţelesul adevărat şi că El ar fi un Dumnezeu mai mic, cum era la păgâni, care socoteau pe zeii lor de diferite grade. "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat" mai vrea să spună şi aceea că dacă Fiul n-a primit Dumnezeire mai puţină, nici Tatăl nu S-a împuţinat născând pe Fiul. "Tatăl născând pe Fiul nu S-a schimbat. A născut înţelepciunea (I Cor. 1, 24), totuşi n-a ajuns neînţelept. A născut Puterea (I Cor. 1, 24), dar n-a slăbit. A născut pe Dumnezeu, dar nu S-a lipsit de Dumnezeire. Şi nici El n-a pierdut ceva împuţinându-Se, sau schimbându-Se, nici Cel născut nu are vreo lipsă. Desăvârşit este Cel care a născut, desăvârşit Cel născut" (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateh. XI, vol. I, p. 263).

.
161. Ce înseamnă cuvintele "născut iar nu făcut"?

Deşi Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu "Unul - Născut" şi ca atare Se deosebeşte de toţi care s-ar mai putea numi fii ai lui Dumnezeu, Părinţii care au alcătuit Simbolul au ţinut să spună, anume, ca Iisus Hristos nu e fiu făcut ca toţi ceilalţi, ci e născut, singurul născut din Tatăl. El nu e o făptură, fie ea chiar cea dintâi şi cea mai înaltă făptură, cum spunea Arie, ci nu face parte dintre făpturi, deci e Dumnezeu.

.
162. Ce înseamnă "Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl"?

Ca să se arate şi mai hotărât că Fiul nu e faptură, că e născut în înţelesul adevărat din Tatăl, s-au pus în Simbol aceste cuvinte. Lucrul pe care-l face un om nu e din fiinţa lui, dar fiul care se naşte din el e din fiinţa lui. Tot aşa e şi la Dumnezeu: Toată lumea creată este fapta voinţei şi a lucrării (energiei) Lui. Dar Fiul este din fiinţa Lui. Sf. Ioan Damaschin spune: "Naşterea este actul prin care se scoate din fiinţa celui care naşte cel ce se naşte asemenea cu el după fiinţă. Zidirea şi crearea, însă, este un act extern, în care ceea ce se zideşte şi se creează nu vine din fiinţa celui care zideşte şi creează, ci este ceva cu totul deosebit de el" (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. D. Fecioru, p. 21). Şi tot Sf. Ioan Damaschin spune că dacă Fiul e din fiinţa Tatălui, e «opera firii Lui». El trebuie să fie născut înainte de veci, căci ceea ce ţine de fiinţa Dumnezeirii e veşnic, ca să nu se schimbe firea dumnezeiască (Dogmatica, cartea I, cap. 8, p. 20: "Pentru ca cel care naşte să nu sufere schimbare şi să nu fie Dumnezeu întai şi Dumnezeu pe urmă şi să primească adaugire, naşterea la El este fără de început şi veşnică, deoarece este opera firii Sale şi provine din fiinţa Lui. Crearea lumii este opera voinţei lui Dumnezeu şi nu este împreună veşnică cu Dumnezeu. Ea a fost adusă prin voinţa şi puterea Lui de la neexistenţă la existenţă, dar prin aceasta nu urmează o schimbare a firii lui Dumnezeu"). Fiind din fiinţa Tatălui, Fiul are aceeaşi fiinţă cu El, e «de o fiinţă cu Tatăl». Dar "de o fiinţă" nu înseamnă numai că Fiul S-a născut din fiinîa Tatălui şi nu înseamnă nici numai că are o fiinţa la fel cu a Tatălui, ci ceva mai mult: că Fiul nu-Şi are fiinţa Sa în chip despărţit de a Tatălui. Fiinţa Tatălui nu se repetă născând pe Fiul, ca să existe aceeaşi fiinţă de două ori, cum e la oameni, ci Tatăl dă Fiului, prin naştere, însăşi fiinţa Sa, fără ca prin aceasta să Se repete. Tatăl şi Fiul sunt două persoane cu o singură fiinţă, cu aceeaşi fiinţă în comun. Între Tatăl ţi Fiul este o unitate desăvârşită după fiinţă, dar totuşi Ei sunt deosebiţi ca persoane. "Eu şi Tatăl una suntem", zice Mântuitorul (Ioan 10, 30). Una arată fiinţa. Eu şi Tatăl arată persoanele, care sunt două. Tot aşa se arată că fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele lor două, prin următoarele cuvinte ale Mântuitorului: "Credeţi Mie că Eu sunt întru Tatăl şi Tatăl întru Mine este" (Ioan 14,11); sau "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). O bună lămurire a acestor cuvinte ne-o dă Sf. Ioan Damaschin: «Ipostasurile sunt unite, nu în înţelesul că ele se amestecă, din înţelesul că ele se conţin unul pe altul. Fiecare locuieşte în celălalt, fără nici o amestecare şi contopire. Ele nu sunt nici separate, nici împărţite, cum le separa şi le împarţea Arie. Pentru a spune tot, într-un cuvânt, Dumnezeirea este neîmpărţită în cele împărţite, aşa cum în trei sori, ce s-ar conţine unul pe altul, ar fi o singură lumină într-o întrepătrundere lăuntrică» (Dogmatica, cartea I, cap. 8, trad. Pr. D. Fedoru, p. 32).

.

Sursa: www.patriarhia.ro

Preţul lucrurilor

.

Un om avea un băiat tare leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată ziua, dar ştia să ceară bani de la părinţi ca să-şi cumpere dulciuri şi jucării. Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască şi, când băiatul a venit iarăşi să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ţi-aş da banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i preţuieşti. Nu ştii valoarea lor şi îi cheltuieşti fără rost.
- Cum să nu, tată? Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-şi convingă părintele să-i dea bancnota după care îi scăpărau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînţelegând de ce a făcut tatăl său acest lucru.
- Acum să ştii că eşti pedepsit! - a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea şi să nu te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să câştigi un ban.
Băiatul nu a mai avut ce face şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făină, frământând coca şi trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână, brutarul îi dădu o grămadă de bani.
Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors acasă.
- Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câştigat şi eu bani. Uite bancnotele astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni nu mi le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt...
După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în flăcări să scoată banii pentru care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum ştii valoarea banilor. Şi doar cine le cunoaşte valoarea ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu dragoste.

.
"Viaţa este muncă şi numai munca îi dă omului dreptul de a trăi: Apa curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare. " ( Sfântul Ioan Gură de Aur)

.

File de pateric (27)

.

Era copil mic avva Efraim şi a avut un vis sau o vedenie, că a răsărit vie plină de roade pe limba lui şi a crescut, şi a umplut lumea până la cer. Şi au venit toate păsările cerului şi au mâncat din rodul viei; şi pe cât mâncau, pe atâta se înmulţeau strugurii.

.

Altă dată a văzut unul dintre sfinţi, în vedenie, ceată îngerească pogorând din cer din porunca lui Dumnezeu, ţinând sul, adică tom scris de o parte şi de cealaltă, şi-şi ziceau: cui se va da hrisovul? Unii spuneau unuia, alţii altuia. Dar răspundeau şi spuneau: cu adevărat sunt sfinţi şi drepţi; dar pe acesta nu-l poate primi nimeni, afară de Efraim. Şi a văzut bătrânul cum îi dădură sulul lui Efraim. Şi ridicându-se dimineaţa, merse de-l ascultă pe Efraim, care rostea ca şi cum izvor i-ar fi ieşit din gură, şi înţelese că de la Duhul Sfânt erau cele care ieşeau de pe buzele lui Efraim.

.

Altă dată, când trecea Efraim, a venit o femeie uşoară (îndemnată de cineva) să-l măgulească ori spre împreunare ruşinoasă, ori de nu, măcar să-l tragă la mânie, căci niciodată nu-l văzuse cineva mânios. El i-a spus: vino după mine! Ajungând într-un loc cu mare îmbulzeală, i-a spus: haide să facem aici ce ai vrut. Ea văzând mulţimea îi spuse:

– Cum putem să facem asta aici, fiind atâta lume aici, şi să nu ne fie ruşine?

– Dacă ne ruşinăm de oameni, cu mult mai mult trebuie să ne ruşinăm de Dumnezeu, care vădeşte cele ascunse în întuneric.

Şi ea plecă umilită, fără izbândă.

.

S-au rugat doi dintre părinţi lui Dumnezeu, să le arate la ce măsură au ajuns. Şi au auzit glas zicându-le: În cutare sat din Egipt este un mirean pe nume Euharist, iar pe femeia lui o cheamă Maria; încă n-aţi ajuns pe măsura lor.

S-au ridicat cei doi bătrâni, plecând spre sat; şi au întrebat, găsindu-i locuinţa şi femeia, căreia i-au spus:

– Unde e bărbatul tău?

– E păcurar şi paşte oile.

Şi i-a chemat în locuinţă. Când s-a înserat a venit şi Euharist cu oile, văzând bătrânii, le-a pregătit masa, şi a adus apă de le-a spălat picioarele. Bătrânii i-au spus:

– Nu vom mânca nimic dacă nu ne dezvălui lucrarea ta.

El răspunse cu sfială:– Sunt cioban şi ea e nevasta mea.

Bătrânii l-au tot rugat, dar nu vroia să le spună. Atunci ei au adăugat:

– Dumnezeu ne-a trimis la tine.

Auzind cuvântul acesta, s-a speriat şi le-a spus:

– Oile le avem de la părinţi; şi dacă dă Domnul spor din ele, facem trei părţi; o parte săracilor, o parte pentru oaspeţii străini, şi a treia pentru trebuinţele noastre. De când mi-am luat nevastă, nu ne-am pângărit nici eu nici ea, ci e fecioară; şi amândoi dormim deosebi. Noaptea purtăm saci şi ziua haine. Până acum nimeni n-a ştiut acestea.

Auzind ei, s-au minunat şi au plecat slăvind pe Dumnezeu.

.

Un oarecare Euloghie, ucenicul fericitului Ioan episcopul, era mare preot şi nevoitor, postind câte două zile la rând (duo duo - e vorba de post fără a mânca nimic), uneori săptămâna întreagă, mâncând doar pâine cu sare, şi era slăvit de oameni. A venit la avva Iosif la Panefó, aşteptându-se să vadă la el un trai mai aspru. Bătrânul l-a primit cu bucurie, întinzându-i masă cu orice avea, ca să-l mângâie. Ucenicii lui Euloghie i-au spus:

– Bătrânul nu mâncă decât pâine şi apă.

Avva Iosif mânca fără să zică nimic. După trei zile, nu i-au auzit nici rugându-se, nici cântând psalmi, căci lucrarea lor era ascunsă. Şi au plecat nedumeriţi. Şi din orânduirea lui Dumnezeu se făcu negură, şi s-au rătăcit, întorcându-se la bătrân. Şi înainte ca să bată la uşă, i-au auzit cântând. Şi au stat aşa multă vreme, bătând apoi la uşă. Ei au încetat să cânte, primindu-i cu bucurie. Şi din pricina căldurii au luat ucenicii lui Euloghie apă în pocal şi i-au dat – apă de râu şi de mare amestecată, de n-a putut să bea. Venindu-şi în fire, a căzut în genunchi înaintea bătrânului, voind să afle felul lor de trai:

– Avvo, ce e asta? Căci întâi nu cântaţi, ci acum după plecarea noastră, şi luând acum pocalul, am găsit că apa e sărată!

– Fratele e aiurit şi din zăpăceală a amestecat-o cu apă de mare.

Euloghie îl rugă însă pe bătrân, voind să afle adevărul. Bătrânul îi spuse:

– Acel pahar de vin era al dragostei; aceasta e apa pe care o beau fraţii totdeauna.
Şi l-a învăţat pe el deosebirea gândurilor, şi a stârpit din el toate cele omeneşti, de s-a făcut mai iconomicos (şi pogorâtor), şi după aceea mânca tot ce i se punea înainte, şi a învăţat şi el să lucreze pe ascuns, şi-i spuse bătrânului: negreşit, voi vă faceţi lucrarea întru adevăr.

.

Sursa: www.pateric.ro

Coliva şi prinoasele

.

Coliva este o ofrandă care se aduce spre sfinţirea credincioşilor, în cinstea sfântului zilei sau la pomenirea celor adormiţi şi este făcută, în principal, din grâu fiert. Coliva simbolizează credinţa noastră în nemurirea sufletului, adică în înviere şi în viaţa veşnică. Aceasta după cuvântul Mântuitorului, care spune: “Amin, amin grăiesc vouă, bobul de grâu căzând pe pământ, de nu va muri, el singur rămâne, iar de va muri, multă roadă va aduce” (Ioan 12, 24).

.

Prima atestare a obiceiului de a pregăti colivă din grâu fiert este tocmai din secolul IV. Împăratul roman Iulian Apostatul, în prima săptămână a postului mare, a poruncit ca toate alimentele din piaţă să fie stropite cu sânge de la jertfele idoleşti. Sfântul Mare Mucenic Teodor Tiron s‑a arătat în vedenie episcopului cetăţii, spunându‑i să îi înveţe pe creştini să nu guste din alimentele spurcate, ci, în loc, să prepare colivă.

.

Coliva se face în general din grâu fiert, însă se poate face şi din fructe şi alte produse. Coliva din grâu se prepară ameste­când grâul fiert cu zahăr sau miere, arome şi miez de nucă. Îndulcirea colivei simbolizează dulceaţa vieţii veşnice şi a petrecerii cu cetele îngereşti şi cu toţi sfinţii în Dumnezeiasca Lumină. Coliva împodobită cu bomboane sau miez de nucă în semnul sfintei cruci simbolizează purtarea crucii de către creştini. În anumite zone ale ţării se obişnuieşte şi aducerea la biserică a unor “colive” din fructe şi dulciuri.

.

Prinoasele sau ofrandele sunt daruri pe care credincioşii le aduc la biserică drept jertfă, după modelul celei dintâi jertfe aduse de Abel, fiul lui Adam. În diferite momente ale anului se obişnuieşte aducerea de diverse prinoase:

• de Paşti se aduc ca prinoase carne, brânză şi ouă roşii;

• la Schimbarea la Faţă a Domnului se aduc prinoase din primii struguri copţi, iar

• la vremea coacerii diferitelor fructe se aduc prinoase din fiecare; de asemenea, înainte de seceriş se aduc spice de grâu.

.

Pentru toate acestea, preotul rosteşte o rugăciune anume de binecuvântare la sfârşitul slujbei, după împărtăşirea credincioşilor.

.

Se mai obişnuieşte aducerea ca pârgă de mere şi pere dulci de Sfântul Ilie şi ouă roşii la Înălţare.

.

Pentru că sfintele canoane nu îngăduie credincioşilor a mânca în biserică, după în­cheierea slujbei, prinoasele se împart la ieşire.

.

Este rânduit ca nimeni să nu guste struguri înainte de binecuvântarea lor la biserică, la praznicul Schimbării la Faţă, iar cei ce nu respectă această regulă se opresc a mânca struguri toată luna august. Tot ca o mulţumire adusă lui Dumnezeu, după ce primele poame sunt binecuvântate la biserică, înainte de a le gusta, credinciosul se cuvine să rostească, în particular, Psalmul 33.

.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 2 (55) Februarie 2008