Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe

Către poporul ortodox și toți oamenii de bună voință,

Lăudăm și slăvim pe Dumnezeul „milelor și a toată mângâierea” pentru că ne-a învrednicit să petrecem săptămâna Cincizecimii (18-26 iunie 2016) în Creta, aici unde Apostolul Pavel și ucenicul său Tit au propovăduit Evanghelia în primii ani de viață ai Bisericii. Mulțumim Dumnezeului slăvit în Treime că a binevoit să ducem la bun sfârșit în deplin acord lucrările Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei, pe care l-a convocat Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, cu voința comună a Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe Autocefale locale.

Urmând cu fidelitate exemplul Sfinților Apostoli și al Părinților de Dumnezeu insuflați, am aprofundat din nou Evanghelia libertății, „fiindcă Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni5, 1). La baza căutărilor noastre teologice a stat certitudinea că Biserica nu viețuiește pentru sine. Ea transmite mărturia Evangheliei Harului și Adevărului și oferă întregii lumi darurile lui Dumnezeu: iubirea, pacea, dreptatea, reconcilierea, puterea Crucii și a Învierii și așteptarea veșniciei.

1. Prioritatea majoră a Sfântului și Marelui Sinod a fost proclamarea unității Bisericii Ortodoxe. Bazată pe Dumnezeiasca Euharistie și succesiunea apostolică a episcopilor, această unitate trebuie întărită ca să aducă roadă nouă. Biserica cea Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică este comuniune divino-umană, pregustare și experiență a celor viitoare în Sfânta Euharistie. Asemenea unei continue Cincizecimi, ea este un glas profetic necontenit, prezența și mărturia Împărăției Dumnezeului iubirii. Fidelă Tradiției Apostolice unanime și experienței sacramentale, Biserica Ortodoxă constituie continuarea autentică a Bisericii celei Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică, după cum mărturisim în Simbolul de Credință (Crez) și după cum este confirmată de învățătura Părinților Bisericii. Biserica noastră trăiește taina dumnezeieștii iconomii în viața sacramentală, centrată pe Sfânta Euharistie.

Biserica Ortodoxă exprimă unitatea și universalitatea (sobornicitatea) ei în cadrul Sinodului. Sinodalitatea îi pătrunde organizarea (structura), modul ei de luare a deciziilor și îi determină drumul. Bisericile Ortodoxe Autocefale nu reprezintă o confederație de Biserici, ci Biserica cea Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică. Fiecare Biserică locală, aducând Sfânta Euharistie, reprezintă prezența și manifestarea Bisericii celei Una, Sfântă, Universală (Sobornicească) și Apostolică la nivel local. În privința Diasporei Ortodoxe din diferite țări din lume, a fost hotărâtă continuarea funcționării Adunărilor Episcopale, până la aplicarea rigorii canonice (acriviei). Aceste Adunări se compun din episcopii canonici, desemnați de fiecare Biserică Autocefală, care continuă să fie supuși respectivei Biserici. Funcționarea consecventă a Adunărilor Episcopale asigură respectarea principiului ortodox al sinodalității.

În timpul lucrărilor Sfântului și Marelui Sinod a fost accentuată importanța Sinaxelor Întâistătătorilor care au avut loc și a fost făcută propunerea ca Sfântul și Marele Sinod să devină o instituție care să se repete.

2. Împărtășindu-ne din Sfânta Euharistie și rugându-ne pentru întreaga lume, trebuie să continuăm liturghia de după Sfânta Liturghie și să dăm mărturia credinței celor de aproape și celor de departe, în conformitate cu porunca clară a Domnului, înainte de Înălțarea Sa: „și veți fi mie martori în Ierusalim și în toată Iudeea și în Samaria și până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor1, 8). Re-evanghelizarea poporului lui Dumnezeu în societățile moderne secularizate și evanghelizarea celor care nu L-au cunoscut încă pe Hristos reprezintă datoria neîntreruptă a Bisericii.

3. Ca răspuns la datoria de a mărturisi Adevărul și credința ei apostolică, Biserica oferă o mare importanță dialogului, în principal cu creștinii eterodocși. În acest mod, și ansamblul lumii creștine poate cunoaște mai exact autenticitatea Tradiției Ortodoxe, valoarea învățăturii patristice, experiența liturgică și credința ortodocșilor. Dialogurile întreprinse de Biserica Ortodoxă nu implică niciodată compromisul în materie de credință.

4. Explozia fundamentalismului care se observă în sânul diferitelor religii reprezintă expresia unei religiozități morbide. Dialogul interreligios dus cu trezvie contribuie semnificativ la promovarea încrederii reciproce, a păcii și a reconcilierii. Uleiul experienței religioase trebuie să fie folosit pentru a unge rănile și nu pentru a reaprinde focul conflictelor militare. Biserica Ortodoxă condamnă fără echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și uciderea membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței religioase, comerțul cu refugiați, răpirile, tortura și execuțiile îngrozitoare. Ea denunță distrugerea bisericilor, simbolurilor religioase și monumentelor culturale. În special, își exprimă grija profundă pentru situația creștinilor și a tuturor minorităților persecutate în Orientul Mijlociu și în alte părți ale lumii. Biserica Ortodoxă face apel la comunitatea mondială pentru protejarea ortodocșilor indigeni, a celorlalți creștini și a tuturor populațiilor din zonă care au dreptul inalienabil de a rămâne în patria lor în calitate de cetățeni cu drepturi egale. Sinodul nostru apelează la toți cei implicați să facă eforturi sistematice, fără întârziere, pentru a încheia conflictele militare din Orientul Mijlociu și de oriunde persistă ostilitățile armate și pentru repatrierea celor expulzați.

Adresăm apelul nostru în special către cei în poziții de putere pentru ca pacea și dreptatea să prevaleze în țările de origine ale refugiaților. Îndemnăm autoritățile civile, cetățenii și creștinii ortodocși din țările în care au găsit refugiu cei persecutați să continue să le ofere sprijin în măsura posibilităților lor sau chiar dincolo de acestea.

5. Secularizarea contemporană urmărește autonomizarea omului de Hristos și de influența duhovnicească a Bisericii, pe care o identifică arbitrar cu conservatorismul. Civilizația occidentală poartă, însă, pecetea de neșters a contribuției diacronice a creștinismului. În plus, Biserica subliniază semnificația mântuitoare a lui Hristos, Dumnezeu-Omul, și a Trupului Său, ca fiind locul și modul de viețuire în libertate.

6. Cu privire la abordarea contemporană a căsătoriei, Biserica Ortodoxă consideră relația indisolubilă de dragoste dintre bărbat și femeie „o taină mare… în Hristos și în Biserică”. În mod similar, numește familia, care rezultă din căsătorie și constituie singura garanție pentru creșterea copiilor, „biserică mică”.

Întotdeauna, Biserica a subliniat valoarea cumpătării. Asceza creștină, însă, diferă fundamental de orice ascetism dualist care îl desparte pe om de viață și de semeni. Spre deosebire de aceasta, asceza creștină îl leagă pe om de viața sacramentală a Bisericii. Cumpătarea nu se referă numai la viața monahală. Etosul ascetic este caracteristic vieții bisericești în toate manifestările ei.

**

Sfântul și Marele Sinod, pe lângă temele specifice asupra cărora a luat decizii, menționează pe scurt și următoarele probleme contemporane importante:

7. În privința relațiilor credinței creștine cu științele naturale, Biserica Ortodoxă evită plasarea investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă o poziție cu privire la fiecare problemă științifică. Ea îi mulțumește lui Dumnezeu care dăruiește oamenilor de știință darul de a descoperi dimensiuni necunoscute ale creației divine. Dezvoltarea modernă a științelor naturale și a tehnologiei aduce schimbări radicale în viața noastră. Aduce beneficii importante precum facilitarea vieții cotidiene, tratarea unor afecțiuni grave, o comunicare mai facilă, explorarea spațiului etc. Cu toate acestea, are și multe consecințe negative precum manipularea libertății, pierderea graduală a tradițiilor prețioase, distrugerea mediului natural, negarea valorilor morale. Cunoașterea științifică, oricât de repede ar avansa, nu motivează voința omului, nici nu oferă răspuns la problemele importante de ordin moral și existențial sau la căutarea sensului vieții și al lumii. Aceste aspecte necesită o abordare duhovnicească, pe care Biserica Ortodoxă încearcă să o ofere prin bioetică, știință fundamentată pe morala creștină și învățătura patristică. Pe lângă respectul ei pentru libertatea cercetărilor științifice, Biserica Ortodoxă evidențiază pericolele care se ascund în spatele unor reușite științifice și subliniază demnitatea umană și destinul divin al omului.

8. Este limpede că situația de criză ecologică de astăzi se datorează unor cauze spirituale și morale. Rădăcinile sale sunt legate de lăcomie, avariție și egoism, care conduc la utilizarea necugetată a resurselor naturale, umplerea atmosferei cu substanțe poluante dăunătoare și schimbările climatice. Răspunsul creștin la problema aceasta necesită pocăință pentru abuz, cumpătare și gândire ascetică, ceea ce reprezintă un antidot pentru supraconsum și, în același timp, cultivarea conștiinței că omul este „iconom” (administrator) al creației și nu un posesor al ei. Biserica nu încetează să sublinieze că și generațiile viitoare au dreptul la resursele naturale oferite nouă de Creator. De aceea, Biserica Ortodoxă participă activ în diferite inițiative ecologice internaționale și a stabilit data de 1 Septembrie ca zi de rugăciune pentru protecția mediului natural.

9. Ca răspuns la standardizarea egalizantă și impersonală promovată în diferite feluri, Ortodoxia propune respectul pentru caracteristicile personale ale oamenilor și popoarelor. Se opune autonomizării economiei din cauza nevoilor umane de bază și transformării acesteia într-un scop în sine. Progresul umanității nu este legat doar de creșterea standardelor de viață sau de dezvoltarea economică, în detrimentul valorilor spirituale.

10. Biserica Ortodoxă nu se implică în politică. Vocea ei rămâne distinctă dar și profetică, fiind o intervenție benefică pentru om. Drepturile omului se află astăzi în centrul politicii ca răspuns la crizele și convulsiile sociale și politice, urmărind protejarea cetățeanului de puterea arbitrară a statului. Biserica adaugă la acestea și obligațiile și responsabilitățile cetățenilor, precum și nevoia unei auto-critici constante atât din partea politicienilor, cât și a cetățenilor, în vederea îmbunătățirii substanțiale a societății. În principal, Biserica subliniază că idealul ortodox privind omul depășește orizontul drepturilor omului stabilite și că dragostea „este mai mare decât toate”, după cum ne-a descoperit Hristos și au experimentat toți cei care L-au urmat. Insistă, de asemenea, că un drept fundamental al omului este protejarea libertății religioase, adică a libertății de conștiință, de credință, de cult (religie) și a tuturor expresiilor individuale și colective ale acesteia, incluzând și dreptul fiecărui credincios și fiecărei comunități religioase de a-și manifesta credința liber de orice intervenție a statului, precum și dreptul la educație religioasă publică.

11. Biserica Ortodoxă se adresează tinerilor, care caută deplinătatea vieții în libertate, dreptate, creativitate, dar și iubire. Ea îi cheamă să se alăture în mod conștiincios Bisericii Celui care este Adevărul și Viața. Să vină oferind trupului eclezial vitalitatea lor, neliniștile, problematicile și așteptările lor. Tinerii nu reprezintă doar viitorul Bisericii, ci și prezentul dinamic și creativ la nivel local și mondial.

12. Sfântul și Marele Sinod a deschis orizonturile noastre către lumea contemporană diversă. Ne-a subliniat responsabilitatea în spațiu și timp, având întotdeauna perspectiva veșniciei. Biserica Ortodoxă, păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor), este sensibilă la durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al popoarelor. Ea „binevesteștedin zi în zi mântuirea Lui. Veștește între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui” (Psalmul95, 2-3).

Să ne rugăm ca „Dumnezeul a tot harul, Care ne-a chemat la slava Sa cea veșnică, întru Hristos Iisus, El Însuși, după ce vom suferi puțină vreme, ne va duce la desăvârșire, ne va întări, ne va împuternici, ne va face neclintiți. A lui fie slava și puterea în vecii vecilor. Amin!” (1 Petru 5, 10‑11).

Sursa: http://patriarhia.ro/mesajul-sfantului-si-marelui-sinod-al-bisericii-ortodoxe-8970.html

Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Mănăstiri și schituri (3)

.

Mănăstirea FĂGET

Istoricul: Biserica mănăstirii a fost ctitorită în 1572 de Ivaşcu Golescu pe vatra alteia mai vechi. Viaţa monahală a continuat până la secularizarea averilor mănăstireşti în 1864, după care a devenit biserică de mir. Prea cucernicul preot Pufu Gheorghe în anii 1983-1984 a fost parohul acestei biserici.

Descriere: Biserica este construcţie mare şi înaltă din zid gros de cărămidă. Spaţiul este compartimentat în altar, naos şi pronaos. Altarul foarte spaţios primeşte lumina de la o fereastră la răsărit şi alte două aşezate pe zidul din sud şi cel nordic. Naosul cu absidele largi dar puţin adânci este luminat de o fereastră aşezată la sud şi alta la nord. Pe naos este o turlă deschisă, cilindrică, luminată de 8 ferestre şi acoperită cu tablă în solzi. Turla a fost ridicată în 1983. Vechea turlă a existat până în 1802 când a căzut la cutremur. Pronaosul este luminat de două ferestre aşezate una la sud, alta la nord. Din pridvorul deschis se intră în pronaos prin partea de vest printr-o uşă de stejar masivă, cu grilaj metalic la exterior. Ferestrele bisericii sunt largi, înalte, apărate la exterior de un grilaj din fier forjat. Pardoseala în biserică este din lespezi de piatră. Pridvorul deschis este susţinut în faţă de doi stâlpi de zid. Este acoperit cu tablă ca şi biserica, iar pardoseala este din ciment.

Pictura: Pictura veche a bisericii a fost realizată în ulei de Petre Zugravul şi Grigore. I s-au efectuat două restaurări, una în vremea lui Constantin Brâncoveanu, alta cu prilejul renovării bisericii în 1983-1989.

Altele: Clopotniţa construită dintr-un cadru de lemn cu acoperiş de tablă este ridicată la 20 m vest de pridvor.

Mănăstirea GLAVACIOC

Istoricul: În legătură cu numele satului de origine slavă, Iorgu Iordan pune cuvântul Glavacia între numirile care arată forma sau înfăţişarea locului. Bogdan Petriceicu Hasdeu afirmă că forma mai veche a fost Glavaciov. În secolul XVI apare forma Glavaciog, iar forma Glavacioc apare după sec. XVIII.

Descriere: Biserica este în formă de cruce, cu ziduri groase din cărămidă. Catapeteasma este din lemn nesculptat. Naosul este delimitat de pronaos prin 2 stâlpi (dreapta-stânga) marginali. Altarul este luminat de o singură fereastră pe peretele din răsărit, iar naosul şi pronaosul primesc lumina fiecare de la câte două ferestre. Pardoseala este din lespezi de piatră. Are o singură turlă pe naos.

Pictura: Pridvorul este închis, cu pereţii din interior văruiţi în alb.

Altele: Clopotniţa, refăcută după 1991, se află la 15 m în faţa bisericii.  

Mănăstirea ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI

Istoricul: Aproape de locul în care s-a construit mănăstirea, în anul 1707, a fost Schitul cu obşte de călugări Butoiul. Devenit mănăstire, ajunge în 1785-1786 într-o stare înfloritoare. Călugărul Ilie, ajuns stareţ al mănăstirii, a trăit o viaţă duhovnicească superioară şi înzestrat cu mult har dumnezeiesc a devenit foarte cunoscut credincioşilor din zonă şi din alte locuri mai îndepărtate. Episcopul Ilarion al Râmnicului venea foarte des la Mănăstirea Butoiul unde avea întâlnire cu Tudor Vladimirescu, care-l avea ca duhovnic pe stareţul Ilie. După secularizarea averilor mănăstireşti, Mănăstirea Butoiul şi-a încetat activitatea şi fiind părăsită de călugări, cu timpul au dispărut atât biserica precum şi clădirile.

Descriere: Biserica este construcţie mare din zid de cărămidă pe fundaţie înaltă de beton, în formă de cruce, având 35 m lungime şi 10 m lăţime. Este compartimentată în altar, naos, pronaos, pridvor închis. Are şi un mare pridvor deschis. Altarul foarte spaţios este luminat de o fereastră la sud şi alta la nord. Are absidă semicirculară. Catapeteasma de beton este înaltă până la boltă. Naosul are absidele largi şi adânci, pe fiecare absidă fiind 3 ferestre. Deasupra naosului se înalţă o turlă mare deschisă, octogonală, cu acoperişul în formă de clopot. Delimitarea naosului de pronaos se face prin stâlpi laterali din beton. Pronaosul foarte spaţios este luminat de două ferestre la apus şi altele pe zidul din nord. Pe pronaos şi pridvorul închis este un mare balcon pentru cor. Pridvorul închis are o cameră pe dreapta, alta pe stânga. Intrarea se face prin vest pe o uşă masivă din stejar, sculptată. Deasupra se înalţă două turle mari oarbe, poligonale, aşezate una pe dreapta, alta pe stânga. Pridvorul deschis este susţinut în faţă de patru coloane, aşezate două în dreapta şi două pe stânga. Din incintă se intră în pridvor pe o scară de beton cu 7 trepte. Acoperişul bisericii este din tablă, pardoseala se preconizează să fie din marmură.

Altele: La 200 m est de altar, în marginea şoselei Ioneşti-Buzoieşti (pe dreapta ei) s-a ridicat o mică construcţie din zid BCA, numai parter, lungă de 13,5 m, lată de 4 m, cu acoperiş din tablă în două ape. În cele 3 chilii ale clădirii vor trăi primele vieţuitoare ale obştei ce se va înfiripa.

Mănăstirea NĂMĂIEŞTI

Istoricul: Se zice că este un monument fără vârstă, biserica rupestră Nămăieşti existând din îndepărtate vremuri. Potrivit tradiţiei, biserica ar fi fost la origine o catacombă creştină în vremea stăpânirii romane. Supoziţia pare să fie confirmată de realităţile existente în perioada romană când creştinismul, deşi n-a fost îngăduit, s-a răspândit totuşi în teritoriile locuite de daco-romani în care era inclusă şi această zonă intens populată. Procesul de romanizare era favorizat de importantă arteră de legătură cu Dacia Superioară prin oraşul Bran.

Descriere: Forma actuală a bisericii rupestre este consecinţa amenajărilor efectuate într-o peşteră naturală prin săpături, constituind regularizarea unui plan dreptunghiular şi a tavanului rotunjit la joncţiunea cu pereţii şi uşor boltit la altar. În partea centrală a naosului a fost săpat un orificiu circular constituind deschiderea turlei care se continuă în exterior prin zid de cărămidă. Pridvorul a fost construit din zid de cărămidă în anul 1843, este închis şi se desparte de naos printr-un perete de cărămidă. Catapeteasma din lemn realizată în stil neogotic separă naosul de altar. În octombrie 1916, artileria germană a distrus turla bisericii, stăreţia şi chiliile. Au fost restaurate integral împreună cu tot ansamblu monastic, între 1916-1921. 

     

Pictura: Pe pereţii bisericii se pot vedea picturi murale neîndemânatic realizate, cu figuri de sfinţi şterse în pridvorul sudic, interiorul este nepictat, cu icoane atârnate pe pereţi.

Altele: La sfârşitul sec. XVIII, în acest centru de iradiere culturală a funcţionat o şcoală în limba română pentru copiii din Nămăieşti şi localităţile învecinate.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI

.
† Teodosie, prin Harul lui Dumnezeu Arhiepiscop al Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Hristos Cel Înviat, slăvit împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt, iar de la noi, părintești binecuvântări.

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm și să ne veselim întru ea”

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși,

Se cuvine să aducem mulțumire Bunului Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să ajungem în zilele Sărbătorii Sărbătorilor și a Luminii tuturor luminilor, în care suntem chemați să prăznuim cu bucurie Învierea Domnului. În această zi a bucuriei pline de Sfânta Lumină, Hristos înviază din mormânt ca un Atotputernic, zdrobește încuietorile iadului și puterea morții, eliberând toată umanitatea de povara păcatului și împărtășindu-ne fiecăruia Viața Sa spre mântuire. Pentru aceasta, toată suflarea este chemată în Sfânta noastră Biserică, pentru a lua parte la bucuria trăirii și a mărturisirii Învierii, ca fiind cea mai mare minune dătătoare de Viață veșnică și credință dreaptă, după cum spune cântarea: „Cerurile să se veselească după cuviință și pământul să se bucure; și să prăznuiască toată lumea cea văzută și cea nevăzută, că a înviat Hristos, bucuria cea veșnică”.

Această zi a Învierii este și izvorul nădejdii noastre în Dumnezeu și arvuna Învierii celei de obște, care ne aduce tuturor biruința Vieții asupra morții, a Luminii asupra întunericului și a Binelui asupra păcatului. Această nădejde a noastră vine din glasul îngerului care a vestit Învierea, din vestirea mironosițelor către Apostoli, din propovăduirea apostolilor către lumea întreagă, din sângele martirilor care și-au dat viața pământească pentru viața cea cerească, din învățătura Sinoadelor Ecumenice, din mărturia sfinților Bisericii, și, nu în ultimul rând, din cuvintele Sfântului Apostol Pavel care ne fundamentează dogmatic credința în Înviere, spunând: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră”.

Lumina veșnică a Învierii lui Hristos se sălășluiește tainic în Biserică, iar prin Biserică în fiecare din sufletele noastre, prin rugăciune, prin Evanghelie, prin Sfintele Taine, prin faptele bune ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele, într-un cuvânt prin dobândirea sfințeniei, înțeleasă ca unire jertfelnică a omului cu Dumnezeu, după cum ne spune Sfântul Evanghelist Ioan: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică”. Chiar înainte de Învierea Sa Hristos învață pe ucenicii Săi că jertfa este calea desăvârșirii iubirii creștine: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi”.

Iubiți frați întru Domnul,

Iată, așadar, că Ziua Învierii așează în sufletele noastre dorința Mântuitorului Hristos de a fi pururea cu noi, de a ne face părtași bogăției Vieții Sale. Iar dacă Dumnezeu dorește aceasta, înseamnă că noi suntem chemați să-i răspundem, purtând în noi dorul de a fi împreună cu El. Despre acest dor Însuși Mântuitorul vorbește la Cina cea de Taină, ca despre un dor de a ne întâlni cu Dumnezeu, de a ne bucura de prezența Lui ca de a cuiva drag, ca un dor de chipul lui, de glasul lui, de comuniune cu el. Căci nu mulțimea sau felurimea bucatelor de pe masă dau bucuria unei astfel de întâlniri, ci prezența nemijlocită a persoanei care ne este dragă.

De această iubire a lui Dumnezeu s-a bucurat întreaga creație începând cu Adam, pe care Domnul, cinstindu-l cu chipul Său, l-a așezat în Raiul desfătării făgăduindu-i viață fără de moarte și desfătare de veșnicele bunătăți, prin păzirea poruncilor Sale. Dacă pe Adam greşeala l-a îndepărtat de această iubire, el rătăcind calea mântuirii și supunându-se păcatului, morții și stricăciunii, iată acum Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu a uitat zidirea Sa, nici nu Și-a întors fața de la cel care se depărtase de la El, ci „la plinirea vremii, El, pe pământ S-a arătat și cu oamenii a petrecut și din Sfânta Fecioară întrupându-Se S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, asemenea făcându-Se cu noi la trup ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale”.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu întrupat se jertfeşte și își asumă moartea, această stare nefirească de despărțire a sufletului de trup, pentru ca puterea Sa dumnezeiască să le unească din nou prin Înviere, spre „o unire veșnică și de nedesfăcut”, precum spune Sfântul Grigorie de Nissa. Suntem chemați, așadar, să gustăm din ospățul acesta, al dragostei dumnezeiești, din această Cină tainică, în care Hristos, Paștele nostru, jertfa cea vie și nejertfită, ni se dăruiește ca hrană, mângâiere, întărire și curățire.

Iubiți credincioși,

Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut trup, ca omorât fiind cu trupul să facă vii pe toți prin puterea Lui”. Prin aceasta, El așează din nou pe om înaintea Tatălui Ceresc, chemându-l la împăcare și comuniune veșnică cu Acesta. În acest fel, Dumnezeu Însuși își mărturiseşte dragostea Sa prin lucrarea celor necesare ridicării omului din prăpastia păcatului și din robia morții. Hristos cel Înviat primește ca om, ceea ce avea din veci ca Dumnezeu și prin aceasta, dobândește pentru noi toată bogăția darurilor dumnezeiești, spre a le revărsa neîncetat asupra noastră. 

Taina cea mare a acestui praznic este iubirea cea negrăită a lui Dumnezeu Care dăruiește mântuirea lumii prin jertfa Sa cea neprețuită, preacuratul Său Trup și Sânge, ca un „Mielușel nevinovat, Care de bunăvoie pentru noi toți S-a jertfit. O, taină neînțeleasă și iubire negrăită, spune Sfântul Grigorie Teologul, pe care mintea omului nu o poate cuprinde”. Mântuitorul a biruit în Sine păcatul și moartea, curățind firea noastră de toată întinăciunea, prin această dragoste nemărginită pentru noi.

Așadar, Învierea lui Hristos nu este o simplă aducere aminte a unui fapt petrecut în urmă cu mii de ani, ci este înnoirea împărtăşirii de o viață nouă, prin lumina cea neînserată. Astfel, ne facem părtași la slava lui Hristos cel Înviat, prin care devenim „fii ai lui Dumenzeu, prin har şi după har”, cum ne tâlcuiește Sf. Ap. Pavel. 

De aceea, cu toții suntem chemați în această noapte sfântă să gustăm din Hristos, potirul Vieții celei fără de moarte, din băutura cea vindecătoare de dureri și de boli sufletești și trupești, care înmugurește în noi semnele primăvăratice ale refacerii noastre spirituale. Hristos, Domnul nostru, prin Învierea Sa din morți a distrus cauza morții acestei lumi, păcatul, după cum ne arată atât de lămuritor Sfântul Apostol Pavel: ,,Plata păcatului este moartea și, așa cum cei din Adam mor, tot astfel, cei care cred în Hristos înviază cu El, căci moartea nu-i mai stăpânește.

Prin Înviere, natura întreagă recapătă viața autentică și sufletul omului este salvat din negura pieirii de către Preabunul Dumnezeu. În această perioadă a Sfintelor Paști, gândurile noastre se înaripează către cele cerești, iar strălucirea Sfintei Învieri se oglindește peste toată Creația. Sufletul nostru este îmbrăcat cu o liniște și o mângâiere imposibil de exprimat în cuvinte; lumina înțelegerii celor duhovnicești se aprinde și mai mult, iar lacrimile bucuriei se scurg pe inimile noastre pentru primirea Sfintei Lumini. Nu poate fi cuprins doar în cuvinte duhul Sfintelor Paști fără a fi simțit, iar noi nu putem exista desăvârșit fără Sfânta Înviere.

Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Om adevărat și Dumnezeu adevărat, a înviat, fiind El Însuși Viața, „căci în El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii”, după cum mărturisește Sf. Pavel. De altfel, El Însuși mărturisește: „Eu sunt Învierea și Viața” și „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”. Tot El a proorocit despre moartea și Învierea Sa, spunând ucenicilor Săi să nu se întristeze și să nu se smintească, căci face aceasta cu voia și puterea Sa: „Eu îmi pun sufletul, ca iarăși să-l iau. Nimeni nu-l ia de la Mine, ci Eu de la Mine Însumi îl pun. Putere am să-l pun și putere am iarăși să-l iau”.

Iubiți fii duhovnicești,

Sfânta Scriptură ne vorbește despre două înțelesuri ale Învierii. Este o înviere de obște, a trupului cel adormit și întors în țărâna din care a fost luat, prin unirea cu sufletul, spre viața de veci, în ziua Parusiei, a venirii Domnului întru Slava Sa, când fiecare dintre noi vom fi judecați spre a primi pentru veșnicie cele ce ni se cuvin. Despre această înviere de obște Mântuitorul a spus: „nu vă mirați de aceasta; că vine ceasul în care toți cei din morminte vor auzi glasul Lui, și vor ieși cei ce au facut cele bune, spre învierea vieții, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii”.

Este însă și o altă înviere, cea duhovnicească. Astfel, noi, cei ce suntem biologic vii, putem învia cu duhul, spre viața cea adevărată în Hristos. Această înviere se dobândește încă de aici, de pe pământ, după cuvântul Apostolului Pavel care zice că „pe noi, cei ce eram morți prin greșelile noastre, ne-a făcut vii, împreună cu Hristos” și, iarăși, „îngropați fiind împreună cu El prin botez, cu El ați și înviat prin credința în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morți”. Învierea duhovnicească se dobândește, așadar, prin credința în Hristos și este cea mai importantă pentru viața noastră de aici, deoarece Hristos ne făgăduiește: „Cel ce crede în Mine are viață veșnică”. Astfel, credința noastră în cuvintele Sale ne ridică la Învierea întru Hristos. Cuvintele Sale, care „sunt duh și sunt viață”, ne dau puterea să lucrăm faptele bune ale credinței, căci „credința fără de fapte moartă este”.

Iubiți fii sufletești,

Nouă, celor de pe pământul apostolic al Dobrogei, ne-a fost adusă lumina Învierii de către Sfântul Apostol Andrei, părintele duhovnicesc al tuturor românilor, pentru că el însuşi a călcat pe pământul dintre Dunăre şi Mare şi a creştinat pe strămoşii noştri. Dovadă ne este și astăzi peștera sa, care, în această noapte sfântă, devine pentru noi mormântul învierii duhovnicești a neamului nostru românesc.

Ca arhi-păstor pe acest pământ apostolic şi sfânt, rog pe Hristos Cel Înviat ca Luminosul Praznic al Învierii Sale să reverse belșug de Har, de pace și de bucurie peste frățiile voastre și peste toți cei pe care îi purtați în inimi și îi pomeniți, făcându-vă tuturor parte de odihna cea de Sus, a sfinților, cea care înveșnicește întreaga ființă și o desăvârșește. Totodată, vă adresăm tuturor părintești urări de sănătate și mântuire, de pace și bucurie, dimpreună cu bimilenarul salut pascal: „Hristos a Înviat!”

Al vostru către Hristos Domnul rugător,

† Teodosie,

Arhiepiscop al Tomisului

Sursa: www.arhiepiscopiatomisului.ro 

Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Mănăstiri și schituri (2)

.

Mănăstirea CORBII DE PIATRĂ

Istoricul: Biserica a fost descoperită în sec. XIV la începutul organizării ca stat a Ţării Româneşti, când Corbii aparţineau judeţului Pădureţilor, dispărând cu timpul. Se crede că a fost construită cu 2000 ani în urmă.

Descriere: Biserica este construită în interiorul unui masiv de piatră, este compartimentată în altar, naos şi pronaos. Altarul are dimensiuni de 4/5 şi primeşte lumina din naos prin deschiderile care le lasă catapeteasma. Catapeteasma a fost construită din zid de cărămidă în anul 1804. În locul Uşilor Împărăteşti şi diaconeşti sunt perdele de culoare albastră. Naosul are dimensiuni de 6/5,70 m cu peretele din vest tencuit şi văruit în alb. Primeşte lumina de la două ferestre mari din lemn care în loc de geamuri au plase de sârma (pentru aerisire continuă). Pentru credincioşi, pe lângă pereţii din vest şi nord, sunt strane din lemn. Pronaosul are dimensiuni de 6/4,70 m, pereţii fiind văruiţi în alb. Bolta este semiovală. Intrarea în pronaos se face prin partea de vest, printr-o uşă din lemn de brad. Lumina se primeşte de la două ferestre din lemn aşezate în stânga şi dreapta uşii. Din pronaos se intră în naos printr-o deschidere făcută în zid de mărimea unei uşi, aşezată în capul vestic. Pe la mijlocul zidului este dăltuită o scobitura de mărimea unei ferestre, probabil pentru o mai bună aerisire şi pătrunderea luminii în naos. Toată biserica este pavată cu dale mari de piatră, iar acoperişul ei este stânca de deasupra.

Pictura: Pictura nu mai există. Pe partea sudică a bolţii naosului se mai văd urme de pictură veche care dăinuie încă din vremea Magdalenei Monahia. Se crede ca pictura în frescă de aici a fost sursă de inspiraţie pentru biserica Domnească din Curtea de Argeş. Catapeteasma are pictaţi în partea superioară cei 12 Apostoli cu Iisus Hristos la mijloc. A fost realizată de un oarecare Ştefan Zugravul.

Altele: În imediata apropiere a pronaosului s-a săpat sub stâncă în formă dreptunghiulară trapeza schitului care are 11 m lungime şi 2,50 m lăţime. Are o masă dintr-un lemn cioplit şi pe o parte şi alta două bănci (laviţe) de lungimea mesei, de asemenea din lemn cioplit. Aici domnitorul ţării lua parte la hramul bisericii cu care ocazie stingea anumite neînţelegeri şi judeca cele mai grele procese.

Mănăstirea COTMEANA

Istoricul: Important monument de arhitectură medievală, este printre cele mai vechi biserici de mănăstire din ţară, care se păstrează construită în prima sa formă, de Radu I domnul Ţării Româneşti (1377-1383). Biserica a fost refăcută de Mircea cel Bătrân între 1387-1389, fiind un bun popas pe drumul dintre Piteşti şi Mănăstirea Cozia, ctitorie de seama a lui. A fost restaurată de Constantin Brâncoveanu în 1711, prilej cu care i se înlocuiesc ancadramentele ferestrelor şi uşii de la intrarea în naos. Ieromonahii Ilarion şi Sofronie de la Cozia fac şi ei reparaţii în 1777. Atunci i se lărgeşte pronaosul şi i se adaugă pe latura nordică un pridvor. În 1857, când s-au mai făcut unele reparaţii, s-a construit şi clopotniţa. Restaurările efectuate de Direcţia Monumentelor Istorice în 1922-1924, 1959 şi 1972 n-au afectat forma originală a edificiului şi nici cele făcute după cutremurele din 1977 şi 1986.

       

Descriere: Biserica (veche) are ziduri groase din cărămidă. Este compartimentată în altar, naos şi pronaos. Pridvorul adăugat în 1777 în partea nordică a bisericii este deschis cu arcadele susţinute de două mari coloane de piatră în faţă şi alte două legate de zidurile pronaosului. Are o pictură foarte veche pe plafon. Naosul este despărţit de pronaos printr-un zid cu o deschidere de comunicare. Catapeteasma este din zid. Are o turlă joasă pe pronaos, acoperită cu şindrilă ca şi pronaosul.

Pictura: Pictura din naos este din vremea lui Mircea cel Bătrân, iar în pronaos din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Nu se cunosc numele pictorilor.

                

Altele: Clopotniţa construită în 1857 este din zid cu turnul din lemn, acoperită cu şindrilă. Clopotul, poate cel mai vechi din ţară, este dăruit de jupân Dragomir în 1385.   

Mănăstirea CURTEA DE ARGEŞ

Istoricul: Capodoperă a arhitecturii medievale, evocată în nemuritoarea baladă a meşterului Manole, e ctitorită de Neagoe Basarab (domnul Ţării Româneşti 1512-1521) şi sfinţită în 1517. La slujba de sfinţire din 15 august 1517 a participat şi Patriarhul Constantinopolului. Cronicarul religios Gavrilă Drotul de la Muntele Athos, care a fost prezent la slujba de sfinţire, a comparat-o cu catedralele Sf. Sofia şi Sion, considerând că frumuseţea ei o întrece pe a acestora. Impresionantă realizare artistică prin măreţia construcţiei şi bogăţia ornamentelor sculpturale, Mănăstirea a reprezentat o modalitate de evidenţiere a puterii, bogăţiei şi rafinamentului ctitorului ei, Neagoe Basarab, din familia Craiovenilor, sporindu-i prestigiul în faţa poporului său şi păstrându-i vie amintirea de-a lungul secolelor. Biserica a fost restaurată în timpul domniilor lui Matei Basarab (care a reclădit şi turnul clopotniţei de la intrare) şi Şerban Cantacuzino (în 1682). Avariată de cutremurul din 1802, s-a reparat în 1804 de episcopul Iosif, când s-a renovat şi pictura. Cutremurul din 1838 a avariat-o din nou. A fost reparată de episcopul Ilarion. Incendiul din 1876 i-a produs mari stricăciuni. A fost restaurată la porunca regelui Carol I de arhitectul francez Andre Lecomte de Noiiy în anii 1875 - 1885. Specialişti afirmă că în urma acestei restaurări monumentul a pierdut din valoare.

                    

Descriere: Biserica este în formă de cruce, compartimentată în altar, naos, pronaos. Pronaosul de formă dreptunghiulară este supradimensionat faţă de naos, formează partea principală a edificiului şi serveşte de mausoleu primilor ctitori: Neagoe Basarab, soţia sa Despina Doamna, fiica sa Doamna Stanca, ginerele lui Neagoe, Radu de la Afumaţi şi familia regală Carol I (1866 - 1914), regina Elisabeta, Ferdinand I (1914 - 1827) şi regina Maria au mormintele aici. Are două turle mari, una pe naos şi alta pe pronaos. Turla de pe pronaos are în stânga şi în dreapta ei câte o turlă mai mică, răsucite în spirală, fiecare în sens invers faţă de vecina ei. Turlele sunt poligonale, au ferestre înalte şi înguste. În interior are 6 coloane de susţinere a arcadelor ornamentate cu sculptură în partea superioară. Catapeteasma şi Uşile Împărăteşti sunt ornamentate cu o sculptură aurită. Pardoseala este din mozaic. Zidurile în exterior au un brâu median gros, torsionat, care împarte faţada în două registre. Registrul superior are firide terminate în arc, ornamentate. Sub cornişe de jur-împrejur este o dantelărie sculpturală. Elementele decorative ce împodobesc exteriorul dezvăluie influenţe ale artei armene, persane, georgiene şi arabe. Cu toate acestea, totul alcătuieşte o perfectă şi armonioasă unitate.

                   

Pictura: Pictura originală a fost terminată pe 10 decembrie 1526, de Radu de la Afumaţi şi este opera renumitului pictor din vremea aceea Dobromir din Târgovişte. A fost renovată cu prilejul reparaţiilor din 1804, iar la restaurarea bisericii din 1875 - 1885, a fost repictată de fratele arhitectului. Fragmente din pictură originală pot fi văzute în colecţia de obiecte a palatului Episcopal Curtea de Argeş şi la Muzeul de Artă al României din Bucureşti.

Altele: La 70 m răsărit de biserica monument este paraclisul în care se ţin slujbele.  

                   

Sursa: http://www.manastiriortodoxe.ro

Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului - Mănăstiri și schituri (1)

.

Mănăstirea ANINOASA

Istoricul: Mănăstirea a fost ctitorită în 1678, de marele clucer Tudoran Blădescu, călugărit cu numele Teodosie. El a înzestrat-o cu pământ din moşiile Aninoasa, Slănicul de Jos şi din mai multe sate din Teleorman, precum şi vii în dealul Piteştilor. În testamentul făcut pe 29 mai 1682 hotărăşte ca şi zestrea fiicei lui, în cazul că nu va avea copii, să fie dată tot mănăstirii. Totodată lasă groaznice blesteme pentru cei din neamul lui, pentru alţi boieri sau domni, care vor încerca să strice această legătură şi că mănăstirea să nu fie închinată altor mănăstiri străine după moartea lui, o închină mănăstirii din Câmpulung Muscel. Până la moartea lui în 1695 mai cumpără şi alte moşii, lăsate tot mănăstirii pe care o înzestrează cu odoare sfinte, vase şi clopote. Pentru toate aceste fapte îndatorează pe călugări şi pe cei ce vor conduce locaşul să-l pună la pomelnic şi să-l pomenească veşnic. În 1684, deci la 2 ani după întocmirea lui, testamentul a fost întărit de voievodul Şerban Cantacuzino.

Descriere: Biserica este construcţie masivă din piatră şi cărămidă, cu ziduri foarte groase în formă de cruce. Este compartimentată în altar, naos şi pronaos şi un pridvor deschis, susţinut de 6 stâlpi. Zidul despărţitor dintre naos şi pronaos este foarte gros, cu o deschidere largă pe centru. Are două turle: una mare pe naos, alta mai mică pe pronaos.

Pictura: Pictura executată până în 1730 aparţine zugravilor Ioan Gârnita şi Ioan Pop. În proscomidie se poate citi numele zugravilor din 1730: Dima, Mihai, Badea. Pictura executată în frescă este destul de proaspătă în pronaos şi pridvor. Chipul mitropolitului Daniil al II-lea se vede în pronaos, ţinând în mâna dreaptă biserica şi în stânga cârja arhierească. Alături de el se vede chipul călugărului Hrisantie şi lângă ei ctitorii Aga Tudoran şi soţia sa Alexandra. Pe zidul de nord al pronaosului este pictat Constantin Mavrocordat cu barbă neagră şi mică, alături de el voievodul Nicolae Mavrocordat cu barbă albă. În stânga lor este domnul Grigore al II-lea Ghica.

Altele: Clopotniţa, la nord de biserică, este înaltă de 20 m. Zidurile din piatră şi cărămidă ce înconjoară incinta sunt înalte de 8-10 m şi de peste un metru grosime.

Mănăstirea CETĂŢUIA - NEGRU VODĂ

Istoricul: În tradiţia locului se spune că pe culmea abruptă de piatră ce se înalţă între râul Dâmboviţa şi pârâul Cetăţuia a existat o cetate de rezistenţă de pe vremea ocupaţiei romane. Cetatea ar fi fost loc de refugiu şi pentru legendarul domn al Ţării Româneşti Negru Vodă, care îşi avea aici şi o peşteră de taină numită până astăzi „Peştera lui Negru Vodă” De la această cetate şi-au luat numele atât muntele, cât şi satele dimprejur. Valea stâncoasă a pârâului Cetăţuia este bogată în peşteri, unele naturale, altele scobite cu dalta de mâna sihaştrilor. Aici s-au nevoit numeroşi călugări chilisti, mai ales în sec. XIV-XVIII, care au avut aceeaşi faimă şi înălţime duhovnicească ca şi cei din munţii Buzăului. Unul dintre aceşti sihaştri a fost descoperit în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată pe panta muntelui. În fundul peşterii s-au găsit osemintele cuviosului, galbene, mirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatră Ioanichie Schimonah 1638. Sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele noastre.

    

Descriere: Biserica din stâncă este aşezată într-o peşteră naturală, unde este şi un mic izvor miraculos, are 12 m lungime, 4 m lăţime şi înălţimea până la boltă 3,20 m. Este compartimentată în altar, naos şi pronaos, iar în afară, la intrare, are un pridvor de lemn. Pe peretele de miazănoapte al pronaosului se află o placă de marmură cu următoarea inscripţie: Acest sfânt locaş cu numele Cetăţuia care de la Negru Vodă îşi are începutul, a fost şi în trecut schit de călugări şi pe vremuri grele loc de scăpare pentru voievozii ţării, însă cu trecerea timpului a căzut în ruine ajungând chiar adăpost vitelor. A fost restaurat şi înfrumuseţat cu cheltuiala şi osârdia robului lui Dumnezeu preotul econom Gheorghe Moisescu, paroh al bisericii Domnească din Câmpulung, ajutat de ieromonahul Agatanghel Andriţoiu de la peştera Stănişoara Argeş şi fratele monah Nicolae Băcioiu de la peştera Ialomicioara în anul 1915-1916. S-a sfinţit în 22 iulie 1923 spre veşnica pomenire. Tot în pronaos se află scobit în peretele dinspre nord altarul catolic pentru doamna Clara, soţia voievodului Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), care era catolică. Tradiţia locală îl numeşte altarul papistăşesc al soţiei lui Negru Vodă.

    

Pictura: Există 3 straturi suprapuse de pictură, constatate de pictorul Teodorescu în 1922. După ce acesta a înlăturat stratul de pictură făcut în 1859, se distinge pe peretele din apus, deasupra uşii, pe stânga, la intrarea în naos, chipul ctitorilor Alexandru Voievod, Radu Negru Voievod şi al jupânului Gheroghe Vineţeanu. Stratul din 1859 nu arată decât chipul voievozilor şi nu şi pe cel al lui Gheorghe Vineţeanu şi al lui Iosif stareţul care a zugrăvit biserica în a două jumătate a sec. XVIII. Al treilea strat de pictură se presupune că este din preajma anilor 1760, autorul nefiind cunoscut. Pe tavanul de piatră al naosului se vede distinct chipul Mântuitorului Hristos.

Altele: La sud de biserică este o clădire etajată pentru chilii şi alte încăperi trebuincioase vieţii monahale, construite în sec. XIX.  

Mănăstirea CIOCANUL

Istoricul: Schitul a fost ctitorit în 1547 de credincioşii satului Malu. La început a fost populat de călugări, apoi, după renovarea din 1600, devine schit de călugăriţe, ca mai apoi, după puţini ani (1610), să fie iarăşi schit pentru călugări. A fost reparat şi reclădit în mai multe rânduri. În 1825 de monahul Neofit şi Mihai Radovici, după stricăciunile suferite la cutremurul din 1802. În 1932, când păstorea patriarhul Miron Cristea, s-au făcut reparaţii din temelie, tot atunci renovându-se şi pictura. Arhimandritul N. Manu şi fostul superior Nichifor, cu ajutorul mai multor credincioşi, au cumpărat un clopot.

    

Pictura: Pictură neobizantină la exterior şi autentic românească la interior, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică, şi cea nouă, mai mare, unde s-a pictat momentan numai altarul, cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.  

Mănăstirea CIOCLOVINA DE SUS

Istoricul: Construită ceva mai la deal de Cioclovina de Jos, în 1714, de către egumenul mănăstirii Tismana şi Petru Obedeanu, mare serdar.

Descriere: Sihăstria din vârful masivului Cioclovina, ridicată in anul 1714, pare înfiptă în stâncă; aceasta duce pelerinul cu gândul la casa a cărei temelie este puternic înfiptă pe stâncă, de care vorbeşte Hristos.

     

Pictura: Bisericuţa schitului a fost tencuită şi repictată. Fresca este pictată în frescă stil bizantin, de către pictorul Grigore I. Popescu din Câmpulung.

Altele: Aici vieţuiesc 3 maici, iubitoare de asceză şi linişte.  

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

„Ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie“

.

Matematica şi viaţa în Hristos pot părea multora fără nici o legătură una cu alta. Pentru părintele Ieremia de la Putna, cu un doctorat în matematică dat în SUA, la Berkeley, această lipsă de legătură este doar aparentă. Este ca şi cum două curbe nu se intersectează deloc în planul real –, cel al privirii superficiale, al prejudecăţii, al ignoranţei –, dar au o multitudine de intersecţii în planul complex – cel al realităţii adevărate, profunde. Interviul de mai jos e o scurtă pledoarie la studiu şi seriozitate în viaţa duhovnicească.

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.

După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea biserică.

Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.

Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire

V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?

Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între oameni.

Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.

Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.

L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.

Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.

Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.

Câţi ani aţi stat în SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.

În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.

Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“

În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.

„Am trăit o răstignire a minţii…“

Cum se împacă matematica cu călugăria?

Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.

Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.

Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.

În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.

Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.

Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.

Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii

Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.

Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa Lui?

Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.

Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.

Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.

Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.

„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“

Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.

Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.

Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.

Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la calea matematicii.

Printre medaliaţi Fields

Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.

Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“

Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.

Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.

Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.

Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.

Sursa:  www.ziarullumina.ro