LUMEA CRESTINILOR

Învătătură despre preoţie

2012-01-11T16:58:00.000+02:00

Hirotonia (Preoţia) este a cincea sfântă Taină a Bisericii, în care, prin punerea mâinilor şi rugăciunea arhiereului, se împărtăşeşte unor bărbati, ce s-au pregătit pentru aceasta, harul dumnezeiesc, care dă puterea de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârsi Sfintele Taine şi slujbele bisericeşti, şi de a conduce pe cei credincioşi la mântuire.Sfânta Taină a Preoţiei se împărtăşeşte aşadar unor bărbati anume pregătiţi pentru a o primi cu vrednicie. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos i-a ales pe sfinţii apostoli şi i-a învătat, prin toate câte a făcut între oameni, cele ale împărăţiei lui Dunmezeu. După aceea i-a învrednicit de deosebită cinste de a propovădui Sfânta Evanghelie şi de a săvârsi fapte minunate. Adresându-se lor, a aşezat şi Taina Preoţiei prin cuvintele : «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor si le-a zis : Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (Ioan XX, 21-23).

Sfinţii apostoli, cum aflăm din Sfânta Scriptură, au săvârşit Sfânta Taină a Preoţiei prin punerea mâinilor, adică: «hirotonându-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră» (Fapte XIV, 23), dar având grijă «să nu pună prea degrabă mâinile peste nimeni» (1 Tim. V, 22), să fie cu multă grijă, pentru că Preotia este lucrarea Duhului Sfânt (Fapte XX, 28).

În trei direcţii se exercită puterea şi slujirea preoţească, şi anume: învătătorească, sfinţitoare şi duhovnicească.

Puterea învătătorească, adică de a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, Mântuitorul Hristos a dat-o sfinţilor apostoli şi prin ei episcopilor şi preoţilor, odată cu cea sfinţitoare, prin cuvintele : «Mergând, învăţati toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă» (Matei XXVIII, 19-20).

Puterea sfinţitoare a fost dată şi în chip deosebit la Cina cea de Taină prin cuvintele : «Aceasta — adică Sfânta Euharistie — să o faceţi spre pomenirea Mea» (Luca XXII, 19 ; 1 Cor. XI, 25). Despre puterea sfinţitoare a preoţiei vorbeşte şi sfântul apostol Pavel: «Aşa să ne socotească pe noi fiecare om : ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu» (1 Cor. IV, 1).

Puterea de conducere duhovnicească le-a fost dată prin cuvintele : «Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine ; iar cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca X, 16).

Sfinţii apostoli au împărtăşit harul Preoţiei prin punerea mâinilor ierarhiei bisericeşti, (adică episcopilor, preoţilor şi diaconilor), având credinţa luminată de Duhul Sfânt că harul hirotoniei, în una din cele trei trepte, nu-şi are izvorul în cel ce pune mâinile, ci în Dumnezeu, cum ne arată şi sfântul Ioan Gură de Aur : «Se pune mâna peste om, dar toate le face Dumnezeu şi mâna Lui se atinge de capul celui ce se hirotoneşte, dacă hirotonia se face cum se cuvine» (sfântul Ioan Gură de Aur). Aşadar, Preoţia este de la Dumnezeu, cum îi scrie şi sfântul apostol Pavel ucenicului său Timotei: «Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin proorocie, cu punerea mâinilor preoţimii» (1 Tim. IV, 14). «Te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, cel ce este în tine, prin punerea mâinilor mele» (2 Tim. I, 6). Taina Sfintei Preoţii o poate săvârsi numai episcopul şi de partea ei văzută ţine rugăciunea rostită de el: "Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineste, hirotoneste pe (N) întru diacon (pe diacon întru preot, pe preot întru episcop…)" şi punerea mâinilor episcopului slujitor pe capul celui ce se hirotoneşte.

Taina Hirotoniei are trei trepte, toate adeverite de Sfânta Scriptură şi de Sfânta Tradiţie şi bine cunoscute încă din vremea sfinţilor apostoli, şi anume : diaconia, preoţia şi arhieria. În Faptele sfinţilor apostoli ni se arată cum a luat fiinţă treapta diaconească, pe urma alegerii şi hirotoniei celor şapte diaconi în Biserica din Ierusalim. «Pe aceştia i-au pus înaintea apostolilor, şi rugându-se şi-au pus mâinile peste ei» (Fapte VI, 6). Sfinţii apostoli au hirotonit preoţi în mai multe cetăţi (Fapte XIV, 23) ; de asemenea, sfântul apostol Pavel a aşezat şi episcopi, pe care, prin viu grai şi prin scrisori, îi sfătuieşte să îndrepteze cele ce mai lipsesc şi să aşeze preoţi prin cetăţi (Tit I,5). Şi sfinţii părinţi dau mărturie neîntreruptă şi netăgăduită despre cele trei trepte ale Sfintei Preoţii, unul din ei scriind: «Supuneţi-vă toţi episcopului, precum Iisus Hristos Tatălui, şi preoţilor ca apostolilor, cinstiţi pe diaconi ca pe legea lui Dumnezeu. Fără episcop nimeni să nu facă ceva din cele ce aparţin Bisericii» (sfântul Ignatie Teoforul, Epistola către smirneni, VIII, 1-2).

Spre Sfânta Preoţie poate păşi numai cel ce este găsit vrednic de primirea ei, după cercetarea lui de către duhovnic prin Taina Sfintei Spovedanii. Dar harul odată împărtăşit prin hirotonire nu se pierde niciodată. Cel hirotonit poate fi doar oprit, pentru pricini de abateri de la buna purtare preoţească, de la săvârşirea celor sfinte.

Potrivit treptei în care se află, primitorii Sfintei Preoţii au puterea să săvârsească cele sfinte legate strâns de treapta preotiei lor.

Episcopul are puterea să săvârşească toate Sfintele Taine şi toate slujbele bisericeşti, îndeosebi de a hirotoni întru diacon, preot şi, împreună cu încă doi arhierei, întru arhiereu, şi de a sfinti într-un sobor de arhierei, Sfântul Mir. Treapta arhierească, venind de-a dreptul de la apostoli, prin succesiune apostolică sau episcopală, deţine plinătatea celor trei puteri: de a învăţa, de a săvârsi cele sfinte şi de a conduce Biserica.

Preotul primeşte de la arhiereu, prin hirotonie, darul celor trei puteri: învătătorească, sfinţitoare şi de conducere, însă fără dreptul de a hirotoni şi de a sfinţi Sfântul Mir şi Antimisul.

Diaconul este ajutător al preotului şi al episcopului, în întreita lor activitate, spre mântuirea credincioşilor, neputând săvârsi nici o Taină şi nici o Ierurgie.

Pe baza Revelaţiei dumnezeieşti, cuprinsă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sfânta Biserică ne învaţă că Taina hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos şi că sfinţii apostoli au împărtăşit harul Hirotoniei numai episcopului, preotului şi diaconului. Acestea sunt cele trei trepte ierarhice, avându-şi baza în voinţa Mântuitorului.

Sursa: www.preotia.ro

Preotul – Icoana lui Hristos

2012-01-03T16:26:00.000+02:00

Toţi oamenii aşteaptă de la preot o atitudine foarte apropiată de cea a lui Hristos - Domnul Iubirii. Este foarte corect să ai astfel de aşteptări, nu? Avem încă preoţi care chiar aşa sunt. Când spun asta mă gândesc la cum îi vede Hristos pe preoţi: toţi sunt sfinţiţi, adică chemaţi şi aşezaţi în slujirea aceasta specială, iar mulţi din ei sunt foarte aproape de sfinţenie.

Pentru un preot nu este greu să ajungă la a fi "cu un picior în rai" încă de pe pământ; este foarte greu să se menţină în starea aceasta. Lupta este uriaşă şi un mare aport spre mântuirea preotului îl are tocmai felul cum duce această luptă. Altfel spus, o mare grijă a preotului este să păstreze darul ce i-a fost încredinţat. La fel de importantă însă este şi lucrarea de a aduce roadă, căci pentru aceasta i-a fost dat darul. Se definesc astfel, două griji (lucrări, stări) ale preotului: prima grijă preotul o are faţă de Dumnezeu în mod direct, iar cea de-a doua tot faţă de El, dar prin intermediul Bisericii.

Preotul – Purtător al Harului Preoţiei

Prima lucrare (sau stare) este o relaţie specială (numai) între preot şi Dumnezeu; i-aş spune starea de “Purtător al Harului Preoţiei”. Din această stare rezultă şi cinstirea pe care o are preotul în lume. El se prezintă ca alesul, prietenul, casnicul lui Dumnezeu. Dar aici nu persoana omului este proeminentă, ci mai mult Preoţia acestei persoane, adică Harul Preoţiei. De aceea cinstea faţă de preot se cere şi dacă, la un moment dat, faptele persoanei nu sunt potrivite statutului său. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea (citez din memorie): “cine-l cinsteşte doar pe preotul vrednic, pe preot îl cinsteşte, cine-l cinsteşte şi pe preotul nevrednic, preoţia o cinsteşte!”. Puţini oameni mai au azi capacitatea spirituală să-l vadă pe preot în această stare, de “Purtător al Harului Preoţiei”!

Starea aceasta nu cade sub judecata lumii, nici chiar a Bisericii, ci este intimă cu Dumnezeu. Orice atac, din exterior, asupra acestei stări este batjocură la adresa lui Dumnezeu şi El nu-şi va lăsa prietenii neapărati, căci le-a spus că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor! Orice trădare a acestei stări de către preot este un păcat aproape sinonim cu sinuciderea, căci preotul nu se mai poate întoarce la viaţa anterioară, fără preoţie adică, aşa cum nici omul nu se mai poate naşte încă o dată!

Preotul – Slujitor al Harului Preoţiei

Cea dea doua stare, să-i spunem de “Slujitor al Harului Preoţiei”, care are ca lucrare slujirea, aducerea de roadă, înmulţirea talanţilor, se face, după cum spuneam, în Biserică. Ea se face de către preot tot pentru Dumnezeu, dar nu în mod direct, ci prin “aproapele nostru”. Cele trei slujiri ale preoţiei, pe care Hristos le-a avut ca proprii în lucrarea Sa pământească, capătă formă în lucrarea de zi cu zi a preotului, asemenea unor puteri (sinonim cu slujiri): puterea învăţătorească, puterea sfinţitoare şi puterea conducătoare (duhovniceşte). Credinciosul de azi nu vede decât starea aceasta de-a doua (slujirea ca “Slujitor al Harului Preoţiei”), acesta îl afectează, îl interesează, pentru că i se adresează. În funcţie de această stare clasifică preoţii, îi cinsteşte sau îi condamnă.

Atacul din exterior asupra acestei stări, dacă are o justificare ce este dreaptă, îl pune pe preot într-o stare de incompatibilitate (greseală, păcat) cu lucrarea lui în Biserică. Echilibrul se poate reface prin pocainţă şi dacă preotul nu a renunţat la credinţa lui în Harul Preoţiei, prima stare (aceea de “Purtător al Harului Preoţiei” ) nu este afectată deloc. Asfel, de exemplu, se poate ajunge ca un preot să fie oprit de la a sluji cele sfinte pentru totdeauna dar, fie atunci, fie după un timp de pocainţă să i se dea voie, totuşi, să se împărtăşească la un loc cu ceilalţi preoţi în Altar în starea de “Purtător al Harului Preoţiei”.

Atacul din exterior poate fi însă şi unul nedrept şi atunci intervenţia Stăpânului preotului se va face simţită, ca şi în prima stare. De aici acea teamă a credinciosului, justificată, dar uneori împinsă spre extremă, cum că dacă ai nedreptăţit un preot va trebui să faci faţă unui blestem; este de fapt blestemul propriei acuzaţii mincinoase.

Preotul – Slujitor sau slugă

În Biserică, fiecare creştin, membru al Bisericii aşteaptă ceva de la Dumnezeu. Unii ceva concret, spre folosul lor duhovnicesc sau/şi trupesc, şi prin credinţa lor vor primi de la Domnul ceea ce cer, prin mâna preotului (uneori nu la propriu “prin mâna preotului”, ci prin slujirea lui la Altar ). Alţii, însă, răi fiind, încearcă să-şi ascundă păcatul lor de Dumnezeu, şi cum o poţi face cel mai bine decât desfiinţând pe cel care îţi vorbeşte în numele Domnului. Astfel se lansează o vânătoare a păcatelor preotului (ca să justifice neascultarea de cuvântul acestuia) sau, dacă nu se găsesc păcate destul de mari, atunci se încearcă schimbarea rânduielii drepte, aşa încât păcatul lor să fie considerat în comunitate măcar ceva corect, dacă nu chiar virtute; iar preotul nu trebuie să se opună, altfel….! Aşa s-a ajuns la renunţarea la necesitatea Preoţiei. Acest atac asupra celui care este perceput ca inamicul principal, preotul, are grade diverse: de la simpla acceptare a unui gând de genul “ei lasă că nu-i ăsta chiar aşa sfânt ca să-mi spună mie ce să fac”, până la adevărate lupte făţişe. Dacă preotul nu se lasă atras în conflict şi îşi respectă principiile date de Hristos prin Preoţie, pierderea este doar a celui care ispiteşte. Dacă preotul cade în capcana întinsă va deveni părtaş, mai mult sau mai puţin, păcatului ispititorului.

Concluzie

Revin la întrebarea de la început: este greşit să ai aşteptări mari de la un preot? Nu, absolut nu. El trebuie să fie lumină, la fel ca Stăpânul Său. Preotul care nu mai luminează trebuie tratat ca atare: ca pe un frate creştin care a căzut. Preoţia pe care o poartă însă, trebuie tratată tot ca Preoţie, chiar dacă purtătorul ei este jos. Un capăt al preoţiei este jos cu omul, este drept, dar mai este un capăt care va rămâne la Hristos, şi acela nu poate fi întinat; prin acel capăt Domnul, daca vrea, va lucra mereu, indiferent de starea sau acceptul oamenilor spre aceasta. Un caz special este acela al preotului care nu mai vrea să lucreze sau obligă harul să lucreze în interesul celor lumeşti. Acesta este sinucigas şi deja a murit. Miroase urât şi se simte de departe! Dar rămâne în grija Domnului, iar Acesta ştie când să-l îngroape sau când să-l învieze.

Sursa: Pr. Gheorghe Iftimi, www.preotia.ro

Pastorală la Naşterea Domnului – 2011

2011-12-25T11:29:00.014+02:00

† TEODOSIE, prin Harul lui Dumnezeu, Arhiepiscopul Tomisului,

Iubitului nostru cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor creștini, har și pace de la Fiul lui Dumnezeu Cel Întrupat, slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, iar de la Noi, părintească binecuvântare.

Naşterea Domnului Iisus Hristos este Darul cel mai de preţ al lui Dumnezeu pentru noi.

Iubiţi fii duhovnicești,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este Marele praznic al bucuriei prin care Dumnezeu Se pogoară pe pământ pentru a ne ridica pe noi oamenii, şi împreună cu noi, întreaga creaţie, la viaţa Sa cea dumnezeiască. Nicio religie şi nicio filosofie nu vorbesc despre vreo coborâre a lui Dumnezeu la oameni. De aceea, putem spune că prin Întruparea Fiului, omenirea se bucură de cea mai mare grijă şi iubire din partea lui Dumnezeu.

Noi suntem creaţia lui Dumnezeu cea mai de seamă şi de aceea El are grijă de noi, chiar după căderea în păcat, când hotărăște să trimită pe Fiul Său ca să Se pogoare la noi şi să ne mântuiască: „Căci Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său cel Unul-Născut, L-a dat … ca să se mântuiască, prin El lumea” (Ioan 3: 16-17).

Ca Iubire desăvârşită (I Ioan 4: 8, 16), Dumnezeu ne oferă ce are El mai de preţ, ni-L trimite pe Fiul Său ca să ne mântuiască, aşa cum rostim în Crez: „Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii”. Şi, tot în Crez mai mărturisim că întruparea Fiului este darul suprem pe care Dumnezeu Îl face omenirii, în deplina Sa libertate şi iubire: „Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara, şi S-a făcut Om”.

Vedem că Fiul lui Dumnezeu nu Se naşte pentru Sine, ci pentru noi, oamenii. Atunci când suntem aduşi la existenţă, ne naştem pentru noi, pentru ca să ne împărtăşim şi să ne bucurăm de darul vieţii pe care Dumnezeu ni-l oferă prin părinţii noştri. Însă la Hristos lucrurile stau cu totul altfel. Dacă noi nu existăm deloc înainte de zămislirea noastră în pântecele mamei, El, Fiul lui Dumnezeu, există mai înainte de veci. În acest sens, Sfântul Ioan Casian spune că Fecioara Maria nu naşte un om oarecare, ci pe Creatorul ei, pe Cel care exista mai înainte decât ea, născut din Tatăl din veşnicie: „Vezi, aşadar, că, nu numai Maria L-a născut pe Cel mai în vârstă decât ea… pe Făcătorul ei şi, născând pe Născătorul ei, a devenit Născătoare a Născătorului ei”.

Frați creștini,

Sfântul Apostol Ioan ne spune că prin Fiul lui Dumnezeu au fost create toate cele ce există: „Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut… lumea prin El s-a făcut” (Ioan 1: 3,10). Iar Sfântul Apostol Pavel subliniază ideea că Iisus Hristos este atât Creatorul, cât și Purtătorul de grijă al universului, existenţa Lui fiind mai presus de timp şi peste măsura noastră de înţelegere: „Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute, şi cele nevăzute. El este mai înainte decât toate şi toate prin El sunt aşezate” (Coloseni 1: 16-17).

Toate aceste scripturi ne ajută să înţelegem şi mai bine adevărul că Hristos este Darul suprem care ni se aduce pentru a noastră mântuire. Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă darul cel mai preţios de care se învredniceşte omenirea: „Pentru a restabili raportul de iubire între fiinţa noastră umană şi Dumnezeu şi între noi şi semenii noştri, Dumnezeu Însuşi S-a introdus în lume ca Dar şi Cuvânt suprem… El e Darul cel mai preţios şi Cuvântul suprem al Tatălui către noi. El este comunicare supremă a iubirii Tatălui către noi… Fiul cel Unul Născut al Tatălui… vine nu numai ca Darul şi Cuvântul suprem, ci şi ca Persoana dăruitoare şi cuvântătoare”.

Astfel, prin sărbătoarea Crăciunului, Hristos se aduce ca Dar al lui Dumnezeu şi pentru cel sărac, dar şi pentru cel bogat; şi pentru cel sănătos, cât şi pentru cel bolnav; atât pentru cel care se veseleşte, cât şi pentru cel care este în strâmtorare, durere sau încercare. De aceea, mai întâi de toate, trebuie se ne bucurăm cu toţii de Hristos Domnul care S-a născut în Betleemul Iudeii, deoarece El nu face nicio diferenţă între noi. Prin venirea Lui pe pământ ne înconjoară pe toţi cu aceeaşi dragoste: „Fiul lui Dumnezeu, făcându-Se Om, exclusiv pentru alţii, reprezintă culmea generozităţii, din care se poate întări generozitatea umană, pentru slăbirea egoismului. El nu are nevoie să fie om, pentru a exista în modul şi gradul suprem. El se face Om numai pentru oameni, purtând toate ale omului, nu pentru a se realiza pe Sine ca Dumnezeu, ci pentru a realiza în Sine culmea omului adevărat, pururea mai presus de oameni, pentru a da oamenilor puterea să se înalţe în veci, să aibă un model întăritor mai presus de ei”, ne spune iarăși părintele Stăniloae.

Momentul naşterii Fiului lui Dumnezeu ca Om uneşte cerul cu pământul în mod real. Avem pe de o parte pe magi şi pe păstori, care aleargă să se închine Mântuitorului Hristos, iar pe de altă parte oştirile îngereşti, care, la rândul lor, nu contenesc să aducă laudă lui Dumnezeu: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2: 14). Toţi împreună: cerul şi pământul, îngerii şi oamenii, într-un cuvânt întreaga creaţie, îşi exprimă bucuria întâlnirii cu Dumnezeu. Stihirile Vecerniei Naşterii Domnului Hristos redau cel mai bine acest adevăr de credinţă: „Ce vom aduce Ţie, Hristoase? Că Te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi”.

Dreptmăritori creştini,

Naşterea lui Hristos reprezintă punctul central al istoriei umanităţii şi evenimentul cel mai important pe care omenirea îl cunoaşte. Marele scriitor bisericesc Eusebiu de Cezareea spune că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ trebuie văzută ca cea mai minunată faptă istorică la care umanitatea ia parte: „Lumea asta a noastră, a oamenilor, n-a cunoscut din veac decât un singur eveniment cu adevărat ieşit din comun, uimitor şi neasemuit: atunci, anume, când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat cu adevărat pe pământ”.

De aceea, prin Întruparea Fiului, Dumnezeu Se coboară și se înfrățește cu noi, pentru a rămâne alături de noi în veci. Prin naşterea Fiului ca Om, Dumnezeu vine la noi astfel că acest timp sfânt, aşa cum frumos ne sfătuieşte părintele Teofil Părăian, este un prilej de reflecţie la noi înşine şi la Hristos.

Mai întâi de toate se cade să ne gândim la fapta cea preaminunată a coborârii Fiului lui Dumnezeu la noi, la modul în care El S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă, într-un loc smerit, lipsit de strictul necesar, pentru a ne căuta pe noi şi a ne oferi mântuirea. Aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, prin pogorârea Sa, Fiul lui Dumnezeu, se îmbracă în neajunsurile şi toate necazurile acestei lumi pentru a ne îmbogăţi cu viaţa Sa dumnezeiască: „Că El, bogat fiind, pentru voi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi” (II Cor. 8: 9).
.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Coborârea Fiului lui Dumnezeu trebuie urmată de fiecare dintre noi. Orice om este dator să renunţe cât mai mult la preocuparea de sine și la grijile pământești, să dea la o parte egoismul care-l ţine în robia patimilor, pentru a putea ieşi în întâmpinarea Pruncului dumnezeiesc, Hristos, şi a semenilor săi. Niciun om nu trebuie să trăiască pentru sine. Pentru a se împlini omul are nevoie mai întâi de Dumnezeu şi apoi de fraţii săi întru umanitate.

Fiind Dumnezeu, Fiul Se face şi Om şi rămâne veşnic Dumnezeul-Om. Astfel, El este mereu alături de noi atât ca Dumnezeu al nostru, după divinitate, cât şi ca Fratele nostru după umanitate. Urmând lui Hristos, suntem datori să ne facem fraţii tuturor oamenilor şi să devenim aproapele oricărei persoane care are nevoie de ajutorul, de respectul, de atenţia şi de iubirea noastră.

Dreptmăritori creștini,

Sărbătoarea Crăciunului este un praznic al darului şi al iubirii. Tocmai de aceea se cade ca în aceste momente sfinte să punem un nou început spre înduhovnicirea vieţii noastre şi să devenim, în calitate de creștini, vase de iubire atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru semenii noştri. Să ne punem în slujba celor necăjiți, a celor care au nevoie de sprijinul nostru, în aceste vremuri grele, de sărăcire materială, spre a nu cădea în deznădejde.

Să-L primim pe Hristos să Se nască şi în viaţa, familia şi fiinţa noastră pentru a ne putea împărtăşi cu bucurie de lumina Sa dumnezeiască. Având bucuria și șansa de a locui pe tărâmul străvechi al Schythiei Minor, Dobrogea de astăzi, să privim cu mintea și să simțim cu inima pașii celui ce ne-a adus pe Pruncul născut în Betleem. Să ne aplecăm cu smerenie la peștera noastră, lăsată moștenire de părintele duhovnicesc al tuturor românilor, Sfântul Apostol Andrei, și să aprindem candela sufletului noastru spre înnoirea credinței și lucrarea sfințeniei în mijlocul semenilor noștri. De aceea, să nu lăsăm să treacă la întâmplare timpul Praznicului Naşterii lui Hristos, ci să-l valorificăm prin gândurile şi faptele noastre bune. Să ne rugăm mai mult, să fim mai smeriţi şi mai milostivi pentru a deveni sălaşuri vrednice spre naşterea lui Hristos în noi.

Vă îmbrățișez cu dragoste părintească, rugând pe Pruncul Cel Născut în iesle să vă dăruiască tuturor pacea, bucuria și dragostea Sa dumnezeiască, spre desăvârșirea vieții noastre.

Al vostru Arhipăstor, de tot binele doritor şi către Hristos rugător,

† Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

Sursa: www.arhiepiscopiatomisului.ro

"Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos."

2011-11-29T18:00:00.011+02:00

Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oamenii necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină, apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere, şi pe cei ce sunt răi, şi chiar şi pe cei nepăsători.

Niciun păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica Lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine. Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţă, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului; şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte Ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunde: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haide-ţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii!

Sursa:
Arhimandrit Arsenie Papacioc

Despre viaţa de familie şi diverse probleme ale lumii contemporane

www.arhiepiscopiatomisului.ro

De ce construim Catedrala Mântuirii Neamului şi care este semnificaţia acesteia?

2011-10-18T15:33:00.005+03:00

Necesitatea liturgică

Numai cine slujeşte sau participă la momentele solemne liturgice şi la ceremoniile bisericeşti din actuala Catedrală patriarhală cunoaşte dificultăţile pe care le creează lipsa acută de spaţiu în desfăşurarea normală a slujbelor religioase. Actuala Catedrală patriarhală, construită la mijlocul secolului al XVII-lea (1656-1658), a fost iniţial biserică mănăstirească, devenită ulterior catedrală mitropolitană în anul 1668, iar din anul 1925, odată cu înfiinţarea Patriarhiei Române, ea serveşte în mod provizoriu drept Catedrală patriarhală până la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, aşa cum se menţionează în pisania scrisă deasupra uşii de intrare de patriarhul Miron Cristea, după lucrările de restaurare din anii 1932-1935. Toate catedralele mitropolitane din provinciile româneşti sunt cu mult mai încăpătoare decât actuala Catedrală patriarhală şi oferă clerului şi credincioşilor condiţii mai bune pentru desfăşurarea cultului.

.
Necesitatea publică

Potrivit Legii cultelor nr. 489/2006, cultele sunt persoane juridice de drept privat şi utilitate publică (art. 8, alin. 1). În Catedrala Mântuirii Neamului vor fi organizate ceremonii religioase cu caracter public naţional, ca de exemplu pomenirea eroilor neamului românesc la sărbătoarea Înălţării Domnului şi Ziua eroilor, (unul dintre hramurile viitoarei Catedrale patriarhale) şi a eroilor din Decembrie 1989 sau slujba de Te-Deum la Ziua Naţională 1 Decembrie. În acelaşi timp, în Catedrala Mântuirii Neamului se vor desfăşura alte ceremonii, aniversări sau comemorări cu caracter naţional şi internaţional, vor fi primiţi oaspeţii din străinătate şi vor fi organizate evenimente cu semnificaţie religioasă, congrese, conferinţe şi alte manifestări ale preoţilor şi tinerilor români din ţară şi străinătate. Utilitatea publică a viitoarei Catedrale patriarhale va fi evidenţiată şi de amenajarea spaţiului generos de aproape 6 hectare din jurul ei ca parc public, mărind suprafaţa spaţiilor verzi din Bucureşti.

.
Simbol al unităţii dintre lucrarea spirituală şi socială a Bisericii

În ansamblul Catedralei Mântuirii Neamului, lucrarea spirituală de ordin liturgic, catehetic şi omiletic se va desfăşura în unitate şi completare cu lucrarea social-culturală prin Centrul de conferinţe şi Muzeul creştinismului românesc, social-filantropică prin cantina şi căminul pentru pelerini, şi social-medicală prin Centrul de diagnostic şi tratament, toate în incinta Catedralei noi.
.

Simbol al unităţii dintre generaţii şi al românilor depretutindeni

Catedrala Mântuirii Neamului, prin stilul arhitectonic tradiţional bizantin- românesc, va fi reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. Picturile şi mozaicurile viitoarei Catedrale patriarhale vor include sfinţi şi lăcaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi chiar ale comunităţilor de români din afara României.

.
Simbol al demnitătii naţionale

Biserica Ortodoxă Română este astăzi singura între Bisericile ortodoxe fără o catedrală reprezentativă pentru credinţa majorităţii poporului român. în mai multe ţări din lume Catedrala din capitală se numeşte catedrală naţională. De exemplu, National Cathedral din Washington este catedrală naţională, în care au loc şi ceremonii cu valoare de simbol naţional. De remarcat faptul că în Bucureşti a fost construit stadionul National Arena cu o capacitate de 55.000 de locuri, din fonduri publice, fără mari proteste în legătură cu oportunitatea acestui obiectiv sportiv naţional. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cu o capacitate de 5.000 de locuri, va fi construită doar parţial din fonduri publice, ceilalţi bani fiind din donaţii ale clerului şi credincioşilor ortodocşi români din ţară şi străinătate. Deşi este cu puţin mai înaltă decât Palatul Parlamentului, având înălţimea de 120 metri, Catedrala reprezintă doar a zecea parte din suprafaţa desfăşurată a acestuia.

.
Complementară şcolilor şi spitalelor din România

Noua Catedrală patriarhală nu poate fi pusă în concurenţă sau opoziţie cu şcolile şi spitalele din România, aşa cum fac cei ostili construirii ei, deoarece ea este complementară acestora. Şcolile publice din România sunt concurate şi completate de multe şcoli particulare, apărute după 1990, aşa cum spitalele şi alte unităţi medicale de stat sunt concurate şi completate de centre medicale private. În schimb, Catedrala Mântuirii Neamului nu poate fi înlocuită de una privată, deoarece Catedrala este un simbol al unei mari comunităţi în rugăciune, al unui oraş întreg, al unei provincii şi al unui popor. Biserica este singura şcoală care nu se finalizează cu examenul de bacalureat sau cu studiile de doctorat, ci rămâne permanent o şcoală spirituală pentru toată viaţa, care îndrumă oamenii să caute viaţa cerească veşnică, încă din timpul vieţii lor pământeşti. În plus, ea este singurul spital care vindecă pe om de păcate prin iertare şi prin cultivarea virtuţilor spre a dobândi sănătate sufletească şi iubire curată pentru armonia în familie şi societate. Aşadar, Biserica este şcoală spirituală şi spital duhovnicesc, complementară tuturor şcolilor şi spitalelor publice. De aceea, la solicitarea Bisericii, în şcolile publice se predă şi religia, care educă pe copii şi tineri în spiritul valorilor perene şi eterne, completând astfel disciplinele ştiinţifice, iar în spitale sunt prezenţi preoţi de caritate care ajută şi completează practica medicală ştiinţifică, întrucât omul este nu numai trup, ci şi suflet.

În concluzie, este util şi demn să construim cu bucurie un spaţiu-simbol al comuniunii româneşti din ţară şi de pretutindeni!

Acest adevăr este confirmat de mulţimea clericilor şi credincioşilor români care deja au început să ofere cu bucurie bănuţul lor pentru Catedrala care reprezintă dorinţa lor de întărire în credinţă şi de înălţare în demnitate.

Acum puteţi şi dumneavoastră să fiţi număraţi printre ctitorii Catedralei Mântuirii Neamului, oferind cu bucurie contribuţia dumneavoastră, având credinţa vie că dar din dar se face raiul!

Sursa: www.patriarhia.ro

File de pateric (36)

2011-10-06T16:19:00.005+03:00

.
A spus avva Iacov: mai bună este înstrăinarea decât primirea de străini („e mai bine să fii oaspete decât gazdă“ sau „e mai bine să trăieşti ca străin decât să fii ospitalier“).
.
A mai zis: cel lăudat trebuie să gândească la păcatele sale şi să cugete că nu e vrednic de cele spuse.
.
A mai zis iar: aşa cum făclia luminează în colţul ascuns, aşa şi frica de Dumnezeu, când ajunge în inima omului, o luminează, şi o învaţă toate virtuţile şi poruncile lui Dumnezeu.
.
A mai spus: nu e nevoie doar de cuvinte; că sunt cuvinte destule la oamenii din vremea de azi. Ci de lucru e nevoie; căci el este cel căutat, nu cuvintele, care nu au roadă.
.
L-a întrebat un frate pe avva Hierax:
– Spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc.
– Şezi în chilia ta; când ţi-e foame, mâncă, dacă ţi-e sete, bea, nu vorbi de rău pe nimeni, şi te vei mântui.
.
Tot el a spus: n-am spus niciodată cuvânt lumesc, nici n-am vrut să aud.
.
Avva Ioan eunucul, când era tânăr, l-a întrebat pe un bătrân:
– Cum de voi aţi putut face lucrul lui Dumnezeu în tihnă, iar noi nu-l putem face nici cu trudă?
– Noi am putut, fiindcă lucrul lui Dumnezeu ne era fundamental, iar trebuinţa celor trupeşti secundară. Vouă vă e de căpătâi trebuinţa trupească, iar lucrul lui Dumnezeu ca neesenţial. De asta vă şi trudiţi, şi de asta a spus Mântuitorul ucenicilor: „neîncrezătorilor, căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra“ (Matei 6, 33).
.
A spus iar: părintele nostru avva Antonie a spus: „Niciodată n-am pus mai presus binele meu decât folosul fratelui meu“.
.
Le zicea fraţilor avva Ioan cilicianul (Cilicia, zonă în SE Asiei Mici), egumenul Raitului:
– Fiilor, aşa cum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului.
.
A mai zis: să urmăm (să imităm) părinţilor noştri, cu ce trai aspru şi cu ce împăcare au locuit aici.
.
A zis iar: să nu pângărim, fiilor, locul acesta, pe care părinţii noştri l-au curăţit de draci.
.
A mai zis: locul acesta este de nevoitori, nu de negustori.
.
Povestea avva Ioan al Chiliilor, zicând că era în Egipt o curvă, foarte frumoasă şi foarte bogată. Dregătorii mergeau la ea. Într-o zi s-a întâmplat să ajungă la biserică şi dorea să intre. Hipodiaconul, care sta la uşă, n-a lăsat-o să intre:
– Nu eşti vrednică să intri în lăcaşul lui Dumnezeu, fiindcă eşti spurcată.
Şi cum se ciorovăiau ei, a auzit vlădica zarva şi a ieşit. Curva i-a spus:
– Nu mă lasă să intru în biserică.
– Nici nu e chip să intri, fiindcă eşti spurcată.
Ea, cu mustrare de conştiinţă, îi zise:
– Nu mai curvesc.
– Dacă îţi aduci aici averile, voi şti că nu mai curveşti.
Când le aduse, el le luă, dându-le foc. Atunci ea ieşi din biserică plângând şi zicând:
– Dacă aici aşa mi-au făcut, ce o să îndur dincolo?
Şi s-a pocăit şi s-a făcut vas al alegerii („vas al alegerii“ Faptele Apostolilor 9, 15).
.
Spunea avva Ioan al Tebaidei: monahul trebuie să dobândească, mai întâi de toate, smerenia, că ea este prima poruncă a Mântuitorului, care a zis „fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor“ (Matei 5, 3).
.
Ziceau despre avva Isidor preotul că a venit odată un frate să-l cheme la prânz. Bătrânul n-a primit să vină, zicând:
– Adam a fost înşelat cu mâncarea, fiind izgonit din Rai.
– Te temi să ieşi din chilia ta?
– Fiule, mă tem, căci „diavolul, răgind ca leul, caută pe cine să înghită“ (I Petru, 5, 8).
Spunea adesea: dacă se dedă cineva băuturii, nu va scăpa uneltirii gândurilor. Şi Lot, silit de fetele lui, s-a îmbătat cu vin, şi din pricina beţiei diavolul l-a împins cu uşurinţă spre curvie nelegiuită.
.
A spus avva Isidor: dacă iubeşti împărăţia cerurilor, dispreţuieşte bogăţiile şi caută răsplata cerească.
.
Este cu neputinţă să trăieşti după Dumnezeu, dacă eşti iubitor de plăceri şi de bani.
.
A mai zis: dacă vă nevoiţi postind după rânduieli, nu vă îngâmfaţi. Dacă vă înfumuraţi cu asta, mai bine mâncaţi carne. Că e mai bine ca omul să mânce carne, decât să se mândrească şi să se fălească.
.
A mai spus: ucenicii trebuie ca să-i iubească pe cei cu adevărat dascăli, ca pe nişte părinţi, şi să se teamă de ei ca de nişte conducători, ca nu cumva din pricina iubirii să se risipească frica, nici din pricina fricii să se întunece iubirea.
.
A mai zis: dacă iubeşti mântuirea, fă toate cele care te duc spre ea.
.
Se zicea despre avva Isidor, că atunci când mergea vreun frate la el, fugea înlăuntrul chiliei. Atunci fraţii îi spuneau:
– Avvo, ce înseamnă asta?
– Şi fiarele fug în vizuinile lor, şi scapă.
Asta o spunea pentru folosul fraţilor.
.
Sursa: www.pateric.ro

Vremuri grele ...

2011-10-05T09:19:00.009+03:00

.
Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.
Depărtează-te şi de aceştia.

(II Tim. 3, 1-5)

Sursa: www. bibliaortodoxa.ro

DESPRE DUMNEZEU FIUL (8)

2011-09-26T18:09:00.009+03:00

.
188. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om deplin, om întru toate asemenea nouă, de ce S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioară şi nu S-a născut ca orice om pe cale firească?
Din două motive S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt şi din Fecioară: întâi ca să se arate că venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ ca om şi mântuirea noastră nu puteau atârna de puterea omenească, ci de hotărârea lui Dumnezeu.
Al doilea, pentru că, deşi S-a făcut om întru toate asemenea nouă, El S-a zămislit fără păcatul strămoşesc cu care se zămislesc toţi oamenii. Dar zămislirea fără de păcatul strămoşesc nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt, Care a păstrat-o pe Sf. Fecioară curată de orice întinare. Astfel, Iisus Hristos S-a născut fără de păcat strămoşesc. Dar El n-a săvârşit păcat nici după aceea. Şi nu numai că n-a săvârşit păcat, dar nici nu putea săvârşi.
.
189. De ce nu putea săvârşi păcat?
Pentru că Cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu însuşi, anume Fiul lui Dumnezeu Care Se face om pentru noi. Cel ce lucrează cele ale firii este persoana însăşi. Or, în Iisus Hristos, Cel ce lucrează prin firea omenească este Dumnezeu însuşi, Care lucra în acelaşi timp şi prin firea Sa dumnezeiască. De aceea, Iisus Hristos, Dumnezeu - Omul, nici nu putea păcătui. Dacă ar fi putut păcătui Iisus Hristos, însuşi Dumnezeu ar fi putut păcătui. Dar Dumnezeu nu poate păcătui, căci păcatul e fapta împotriva lui Dumnezeu, şi cum ar fi putut Dumnezeu lucra împotriva Sa?
.
190. Dar dacă n-a putut păcătui, a mai fost El om adevărat?
Da, a fost, căci păcatul nu ţine de firea omenească. Adam, la început, n-a avut păcatul în fire. Păcatul, dimpotrivă, ştirbeşte firea, o slăbeşte. Viaţa, după fire, o redobândeşte omul de-abia când scapă de păcat, spun Sfinţii Părinţi.
.
191. Dar dacă Iisus Hristos n-a putut păcătui, cum se înţeleg ispitele cu care s-a apropiat Satana de El şi cum mai este El pildă pentru noi ca să luptăm cu păcatul?
Mântuitorul n-a putut păcătui şi nici o înclinare spre păcat nu se afla în El. Dar El a moştenit împreună cu noi slăbiciunile nepătimaşe: foamea, setea, trebuinţa de odihnă, de somn, frica de moarte, putinţa de a suferi durere. Satana s-a folosit de stările acestea din Iisus pentru a-L ispiti să şi le astâmpere într-un fel cum nu trebuia, adică mai mult decât trebuia, sau când nu trebuia. Dar Iisus a respins ispita din primul moment, neprimind-o înlăuntrul Său şi a răbdat cu bărbăţie ostenelile, foamea, durerea şi a biruit frica de moarte. În aceasta El ne este pildă şi nouă. Căci dacă răbdăm şi noi, ca El, ostenelile şi durerile, putem respinge şi noi ispita. Iar de răbdat putem răbda şi noi, căci şi noi îl avem pe El în noi.
.
192. Vorbeşte Sfânta Scriptură despre lipsa de păcat a Mântuitorului?
Da. Chiar Mântuitorul spune către iudei: "Cine dintre voi Mă vădeşte pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46). Iar Sf. Apostol Pavel arată că Iisus Hristos a fost fără de păcat, dar că în acelaşi timp a purtat neputinţele noastre de pe urma păcatului şi a fost ispitit. "Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat" (Evr. 4, 15).
.
193. A fost de trebuinţă pentru mântuirea noastră ca Iisus Hristos să fie fără de păcat?
Da. Numai fiindcă "n-a săvârşit nici un păcat, nici s-a aflat vicleşug în gura Lui" (I Petru 2, 22), Iisus n-a murit pentru păcatele Sale, ci "pentru fărădelegile noastre", răscumpărându-ne de ele (Isaia 53, 5, 9). Numai fiindcă a fost fără păcat, a putut da Tatălui o viaţă curată de ascultare, răscumpărând neascultarea noastră. Numai fiindcă a fost fără de păcat, moartea nu L-a putut ţine, căci n-avea drept asupra Lui, ci a înviat, ca după El să înviem şi noi toţi, cei ce credem în El. Şi numai fiindcă a fost fără păcat, ne este şi nouă pildă de viaţă neprihănită.
.
194. Care este articolul al IV-lea din Simbolul Credinţei?
Articolul al patrulea din Simbolul Credinţei este: "Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S-a îngropat".
.
195. Ce cuprinde acest articol în întregul lui?
După ce articolul III ne-a spus că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască, articolul IV ne spune cum ne-a mântuit El, odată ce S-a făcut om. Căci a trebuit mai întâi ca Fiul lui Dumnezeu să Se facă om şi apoi să ne mântuiască.
.
196. Când a început Iisus lucrarea de mântuire a omului? Trebuie să despărţim cu totul întruparea Domnului de lucrarea Lui mântuitoare?
Nu trebuie să le despărţim. Desigur, altceva este aprinderea focului şi altceva fierberea apei. Dar apa începe să se încălzească, deci să înainteze spre fierbere, chiar în clipa aprinderii focului. Tot aşa, altceva e întruparea şi altceva lucrarea Lui, prin care ne-a mântuit. Totuşi mântuirea noastră a început chiar prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Căci chiar prin întrupare a făcut început înnoirii firii noastre luată de El, fără de păcat. Dar ca să fie izbavită de păcat firea tuturor celor ce voiau acest lucru, trebuia ca Fiul lui Dumnezeu să-Şi dea firea Sa omenească la moarte pentru noi toţi. Pe de altă parte numai prin moarte a scăpat El firea Sa omenească şi de slăbiciunile ei: de foame, de osteneală, de boală, de durere, de moarte. Răbdându-le pe toate acestea cu tărie până la capăt, a făcut firea Sa omenească mai tare ca ele, a scăpat-o de ele şi totodată ne-a răscumpărat pe noi toţi de păcat şi de moarte.
Aşadar, mântuirea începe cu întruparea. Dar deplin ea se înfăptuieşte prin moartea lui Iisus Hristos pe cruce şi prin învierea Lui. Biruinţa se câstigă prin luptă. Dar primul pas spre ea s-a făcut prin aşezarea ostaşilor în linie de bătaie. Sf. Atanasie spune: «După cum dacă un împărat coboară într-un oraş şi îşi ia locuinţă într-una din casele din el, nu numai că acest oraş primeşte o cinste mare, dar nici un duşman sau tâlhar nu îndrăzneşte să-l atace, căci chiar şi numai prezenţa împăratului este pentru el o pavăză, tot astfel şi împăratul cerurilor: din moment ce a coborât în ţinutul omenirii noastre şi a locuit într-un trup ca al nostru toate atacurile duşmanilor contra omului au fost înfrânte, iar stricăciunea morţii, puternică odinioară, a încetat» (Despre intruparea Cuvantului, cap. IX, P. G., XV, col. 1120; vezi si Sfantul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea I, in "P.S.B.", traducere, introducere si note de Pr. prof. Dumitru Staniloae, Bucuresti, 1987, p. 101).
.
197. De ce "S-a răstignit (Domnul) pentru noi"?
În urma păcatului strămoşesc, toţi oamenii erau supuşi pedepsei mortii (Rom. 5, 12), ca unii care dispreţuiau mărirea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, moartea era urmarea slăbiciunii şi a tulburării, intrate în firea noastră prin păcat, datorită faptului că firea noastră trăia potrivnic Legii lui Dumnezeu, care a fost aşezatp în toate şi pe care trebuie să o păzească toate.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu voia ca toţi oamenii să se ducă la moarte veşnică. Însă nici nu putea lăsa dispreţuită mărirea Sa şi nerestabilită în firea omenească Legea Sa. Unde nu e respectată o rânduială, e o tulburare necontenită, care alunga liniştea şi face cu neputinţă propaşirea în bine.
Deci, numai aşa puteau fi scăpaţi oamenii de pedeapsa morţii, găsindu-se cineva, chiar din partea lor, care să restabilească în firea sa omenească respectul Legii dumnezeieşti şi să rabde pedeapsa morţii cerută de mărirea dumnezeiască, dar nu pentru păcatul său, ci al tuturor oamenilor. Trebuia, aşadar, un om fără de păcat şi în acelaşi timp un om care să valoreze cât toţi oamenii şi chiar mai mult decât toţi oamenii laolaltă. Dintre oameni nu se putea ivi cineva care să îndeplinească aceste condiţii. De aceea, în înţelepciunea Sa, a făcut Dumnezeu pe însuşi Fiul Său om fără de păcat. Acesta a restabilit prin viaţa Sa curată respectul Legii lui Dumnezeu în firea Sa omenească şi prin moartea Sa a răscumpărat pe fraţii Săi de la pedeapsa morţii. De aceea S-a răstignit Fiul lui Dumnezeu pentru noi. Prin toate jertfele de animale dinainte de Hristos, oamenii căutau să dea lui Dumnezeu ceva în schimb pentru viaţa lor. Dar vieţile de animale erau de mai puţin preţ decât viaţa lor. De aceea oamenii nu puteau scăpa prin ele. Trebuia o jertfă de acelaşi preţ cu viaţa lor şi chiar de un preţ mai mare ca viaţa lor intinată. Jertfa aceasta a adus-o Fiul lui Dumnezeu ca om, vărsând un sânge mai de preţ decât al tuturor animalelor şi al tuturor oamenilor şi răscumpărând prin el pe oameni de toate păcatele.
Crucea a fost altarul pe care s-a adus jertfa adevarată pentru oamenii din toate timpurile. Iisus a fost şi jertfa adevarată, şi preotul care a adus-o, câştigând de fapt mântuirea noastră. "Iar Hristos venind Arhiereu bunătăţilor viitoare, nu prin sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său a intrat El o dată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor, şi a dobândit o veşnică răscumpărare. Că de vreme ce sângele tăurilor şi al ţapilor şi cenuşa de junince, stropind pe cei spurcaţi, îi sfinţeste spre curăţirea trupului, cu cât mai vârtos sângele lui Hristos, Care prin Duhul cel veşnic S-a adus lui Dumnezeu pe Sine jertfa fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte ca să slujiti Dumnezeului celui viu" (Evr. 9, 11-14).
Iar Sf. Chiril al Ierusalimului zice: «Mântuitorul a suferit toate aceste patimi ca să împace prin sângele crucii pe cele din cer şi pe cele de pe pământ (Col. 1, 20). Din pricina păcatelor eram duşmanii lui Dumnezeu şi Dumnezeu hotărâse ca păcătosul să moară. Trebuia să se întâmple una din două: sau ca Dumnezeu, ca Unul ce-Şi îndeplineşte spusele, să-i omoare pe toţi, sau să anuleze hotărârea, ca Unul ce este iubitor de oameni. Totuşi priveşte la înţelepciunea lui Dumnezeu! A menţinut ca adevarată şi hotărârea, şi Şi-a arătat cu putere şi iubirea de oameni. În trupul răstignit pe lemnul crucii Hristos a luat păcatele, pentru ca prin moartea Lui noi să murim pentru păcate şi să trăim pentru dreptate (I Petru 2, 24). Nu era om de rând Cel ce a murit pentru noi. Nu era o oaie necuvântătoare. Nu era înger numai, ci Dumnezeu întrupat. Nu era atât de mare nelegiuirea păcătoşilor, pe cât de mare era dreptatea Celui care a murit pentru noi" (Cateheza XIII, trad. cit., vol. II, p. 349).
.
198. De ce a trebuit să moară Iisus Hristos pentru noi tocmai răstignit pe cruce?
Pentru mai multe pricini. Însemnăm câteva: a) ca să moară înălţat spre cer, dar cu privirea şi cu braţele deschise spre lume, arătând că Se aduce jertfa Tatălui, dar cu iubire faţă de lume; b) ca să moară cu încetul şi deci ca patima Lui, răbdată fără cârtire, să fie mai îndelungată şi ca sângele Lui să se scurgă stăruitor peste păcatele lumii, spre a le spala; c) dar mai ales pentru că moartea prin răstignirea pe cruce era moartea cea mai ruşinoasă (Deut, 21, 23; Gal. 3, 13), şi la ea erau osaândiţi cei mai mari tâlhari. Prin aceasta s-a arătat până unde coborâse ticaloşia noastră, încât am fost în stare să socotim pe Cel ce era bunătatea întrupată ca pe cel mai rău, încât am fost în stare să ne smintim de Cel mai bun ca de cel mai nevrednic. Dacă păcatul e neascultare de Dumnezeu şi lucrare împotriva Lui, răstignirea lui Iisus Hristos de către oameni, fiind cea mai duşmănoasă faptă împotriva lui Dumnezeu, e cea mai grozavă faptă a păcatului din om. Chiar în această decădere s-a arătat, în acelaşi timp, şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra noastra; d) dar în acelaşi timp, în suferirea morţii celei mai ruşinoase din partea Fiului lui Dumnezeu, s-a arătat cât de totală a fost smerenia şi iubirea Lui pentru noi.
Aşadar, de cate ori ne gândim la moartea pe cruce a Domnului, trebuie să ne aducem aminte de grozăvia păcatelor noastre, arătate chiar în această faptă ruşinoasă a noastră, dar, în acelaşi timp, de iubirea nemărginită a Domnului, Care a spălat păcatele noastre tocmai în clipa când noi ni le arătam în fapta cea mai ticăloasă.
Pe crucea Domnului de pe Golgota s-au întâlnit cea mai urâtă faptă a păcatului omenesc cu cea mai mare faptă a iubirii Domnului, şi pe ea iubirea dumnezeiască a ars păcatul. Sf. Maxim Mărturisitorul zice: "Acesta a fost, aşadar, scopul Domnului, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi păzind porunca iubirii, iar pe de alta să biruiască pe diavol, pătimind de la el prin cărturarii şi fariseii puşi la lucru de el. Astfel, prin faptul ca S-a lăsat de bunăvoie învins, a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă şi a scăpat lumea de stăpânirea lui" (Cuvânt ascetic, cap. XIX, Filoc. II, p. 9).
.
199. Dar dacă crucea a fost o unealtă de tortură ruşinoasă şi dureroasă pentru Domnul, e bine să o cinstim?
Trebuie să o cinstim cât se poate mai mult, căci Domnul îmbrăţişat-o cu iubire şi pe ea a ars ca pe un altar păcatul nostru. Crucea arată ruşinea noastră, nu a Domnului; din partea Domnului arată iubire. Deci, gândul la ea ne face pe de o parte să ne ruşinăm şi să ne căim de păcatele noastre şi să luptăm împotriva lor, îmbrăţişând şi noi crucea cum a îmbrăţişat-o Domnul, pe de alta, să ne înduioşăm de iubirea Lui, Care ne-a mântuit prin ea de ele şi să o slăvim.
Nu te gândeşti la ostenelile şi la suferinţele ce le-au îndurat părinţii tăi de pe urma neascultării tale? Ruşinezi amintirea lor prin aceasta? Nu, dimpotrivă, slăveşti iubirea lor faţă de tine şi sporeşti căinţa ta. Dar nici Hristos nu Se ruşinează de crucea Sa. Căci ea este fapta cea mai înaltă a iubirii Sale faţă de noi. Se va ruşina El de iubirea Sa faţă de noi, arătată pe Cruce? Nu, ci pururea şi-o aminteste şi ne-o aminteste, căci prin ea ne-a şters păcatele şi prin faptul că ne-o aminteşte ne câştigă iubirea noastră faţă de El. El mereu ne spune la Sf. Liturghie că Şi-a vărsat sângele pentru noi şi ne îndeamnă să ne amintim de moartea Lui, se înţelege de moartea pe cruce. "Că de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni" (I Cor. 11, 26).
La Domnul nostru Iisus Hristos nu ne putem gândi fără să-L vedem răstignit pe cruce. Iar la Cruce ne gândim, tocmai pentru că ne gândim la Hristos, Care S-a răstignit pe ea, deci nu ne putem gândi la ea decât văzând cu ochii sufletului pe Hristos pe ea. Hristos şi Crucea Sa sunt nedespărţiţi. Crucea a devenit "semnul Fiului Omului", Ea se va arată pe cer împreună cu Ei (Matei 24, 30), când va veni să judece lumea, ca să ruşineze pe cei ce nu s-au căit şi nu au primit iubirea Lui cât au vieţuit în lume. Apoi Crucea este altarul pe care s-a adus cea mai înaltă jertfă şi orice altar trebuie cinstit (Ies. 29, 37).
.
200. Mai sunt şi alte locuri în Sfânta Scriptură care ne arată datoria de a cinsti Crucea?
Sf. Apostol Pavel se laudă cu Crucea Domnului şi o socoteşte puterea lui Dumnezeu: "Cuvântul Crucii celor pieritori nebunie este, iar nouă, celor care ne mântuim, puterea lui Dumnezeu este" (I Cor. 1,18). Şi iarăşi: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lauda decât numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!" (Gal. 6, 14). Aici Apostolul arată că precum Crucea înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, Care a pedepsit păcatele pe cruce, şi iubirea faţă de noi a Domnului nostru Iisus Hristos care le-a omorât, aşa înseamnă ea şi străduinţa noastră de a le omorî în noi prin osteneli şi înfrânări proprii, cu ajutorul lui Iisus Hristos şi prin iubirea faţă de El.
Sfânta Scriptura socoteşte Crucea mijlocul prin care Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine, locul pe care s-a surpat peretele ce ne despărtea de Dumnezeu, locul pe care au fost înfrânte duhurile rele, focul în care a fost ars zapisul lor împotriva noastră. Prin Jertfa Crucii, Dumnezeu, Care Se îndepărtase de noi, a îmbrăţişat iarăşi omenirea, ca pe una ce a plătit datoria pentru păcat. Pe Cruce s-a omorât vrajba, pe Cruce a împăcat Iisus Hristos, ăn Sine, pe Dumnezeu cu oamenii. Crucea e locul pe care s-a făcut împăcarea noastră cu Dumnezeu şi, de câte ori facem semnul ei, ne gândim la ea cu credinţă, arătam că primim această împăcare şi că ne întâlnim cu El pe acest loc, sau în acest semn al pacii. "Căci El este pacea noastră, El, Care a făcut din cele două - una, surpând peretele din mijloc al despărţiturii,... ca, întru Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să întemeieze pacea. Să-i impace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia" (Efes. 2, 14-16). " Căci în El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea. Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, pe cele de pe pământ, cu cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale" (Col. 1, 19-21). ,, Ştergând zapisul ce era asupra noastră, căci ne era potrivnic nouă cu rânduielile lui, şi pe acela l-a luat din mijloc, pironindu-l pe orice. Dezbrăcând (de putere) începătoriile şi domniile, le-a făcut de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin Cruce" (Col. 2,14 si 15). Prin Cruce S-a înălţat Iisus Hristos la mărire (Filip. 2, 8, 9; Luca 24, 26; Ioan 17,1). Dacă ar fi fost lucru de ruşine pentru El, nu S-ar fi înălţat prin ea.
Crucea e semnul care apără pe cei ce-l au în frunte (Iez. 9, 4-6), sau pecetea lui Dumnezeu, care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au întipărită pe ei (Apoc. 7, 2-3; 9, 4).
Mântuitorul însuşi spune: "Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu 8, 34). Aici e vorba în primul rând de crucea din suflet, ca luptă împotriva plăcerilor, a păcatelor, ca purtare a ostenelilor şi necazurilor, dar lupta şi necazurile le poartă omul gândindu-se la Crucea lui Hristos, prin care a biruit El păcatul. Şi, oare, nu e bine ca semnul, pe care-l vede omul cu gândul, să-l facă şi cu mâna, ca şi mai uşor să-şi aducă aminte de Crucea lui Hristos şi de datoria sa de a o purta în suflet, de a fi cu recunoştinţă faţă de El şi de a lupta împotriva păcatelor?
.

Sursa: www.patriarhia.ro

Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti

2011-09-08T17:17:00.004+03:00

.
Faptele milosteniei trupeşti:
.
1. A sătura pe cel flămând.
2. A da de băut celui însetat.
3. A îmbrăca pe cel gol.
4. A primi în casă pe cel străin.
5. A cerceta pe cel bolnav.
6. A cerceta pe cel din temniţă.
7. A îngropa pe cel mort.
.
Faptele milosteniei sufleteşti:
.
1. A îndrepta pe cel greşit.
2. A învăţa pe cel neştiutor.
3. A da sfat bun celui ce stă la îndoială.
4. A ne ruga pentru aproapele.
5. A mângâia pe cel întristat.
6. A suferi cu răbdare asuprirea şi a întări şi pe alţii.
7. A ierta pe cei ce ne-au greşit şi a ne ruga pentru ei.
.
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul şi diavolul

DESPRE DUMNEZEU FIUL (7)

2011-08-26T18:22:00.009+03:00

.
175. Ce înseamnă: "S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om", şi anume de ce spune în chip deosebit "S-a întrupat" şi în chip deosebit "S-a făcut om"?
"S-a întrupat" înseamnă cu deosebire "S-a zămislit", ca început al întrupării. Iar "S-a făcut om" înseamnă cu deosebire arătarea Fiului lui Dumnezeu ca om între oameni prin naşterea din Sf. Fecioara Maria. Dar prin cuvântul "S-a întrupat", Sf. Părinţi, care au alcătuit Simbolul, au ţinut mai ales să spună cu hotărâre că Fiul lui Dumnezeu Şi-a alcătuit trup adevărat, nu numai unul părut, cum spuneau unii eretici, şi de aceea n-a venit cu el din cer, ci l-a luat din Sf. Fecioara Maria. Iar prin cuvântul "S-a făcut om" au ţinut să sublinieze că Fiul n-a luat numai un trup fără suflet sau fără minte, cum spuneau alţi eretici, ci S-a făcut om deplin, cu trup şi suflet cuvântător.
.
176. Şi ce înseamnă: "de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara"? Care este partea Duhului Sfânt şi care a Fecioarei Maria în întruparea Cuvântului?
Fiul lui Dumnezeu S-a zămislit ca om din Fecioară. Deci S-a zămislit fără de sămânţă bărbătească. Dar această zămislire minunată nu s-ar fi putut face fără lucrarea Duhului Sfânt. Duhul Sfânt a făcut ca Fecioara să zămislească fără sămânţă bărbătească pe Fiul lui Dumnezeu ca om. "Iată îngerul Domnului în vis s-a arătat lui zicând: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt" (Matei 1, 20). De aceea spune Simbolul: "şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara".
Desigur, alta este partea Duhului Sfânt şi alta a Fecioarei Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu. Sf. Duh nu-i dă acestuia firea omenească de la sine, ba nici măcar o parte din ea. Într-un asemenea caz, Fecioara Maria ar fi fost numai un vas ales prin care ar fi venit Fiul lui Dumnezeu cu un trup adus întreg, sau în parte, din cer, care deci n-ar mai fi fost un trup adevărat omenesc, luat din trup omenesc.
Dar Duhul Sfânt dă Fecioarei puterea să-L zămislească fără de sămânţă bărbătească şi deci fără de păcat. "Şi a zis Maria către înger: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul a zis: "Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri..." (Luca 1, 34-35).
.
177. Duhul Sfânt a fost singur în Fecioara, când aceasta a zămislit pe Fiul lui Dumnezeu ca om?
N-a fost singur. În acest caz ea ar fi zămislit un om despărţit de Dumnezeu. Ci însuşi Fiul lui Dumnezeu era din acest moment în ea, Duhul Sfânt fiind nedespărţit de El. Fiul lui Dumnezeu a fost nedespărţit de firea Sa omenească din prima clipă a existenţei ei, din clipa zămislirii. De aceea spune Simbolul despre El însuşi că "S-a întrupat", adică Şi-a alcătuit din Fecioara Maria firea omenească. Dar Duhul Sfânt i-a dat putere Mariei să-L primească pe Fiul lui Dumnezeu în ea, ca pe cel ce începe să-şi alcatuiască trupul din ea. Căci Dumnezeu lucrează asupra oamenilor totdeauna prin Duhul Sfânt.
Sf. Ioan Damaschin spune: «Duhul Sfânt S-a pogorat peste ea... dându-i puterea de a primi Dumnezeirea Cuvaântului şi puterea de a naşte. Atunci a umbrit-o înţelepciunea ipostatică şi Puterea Prea Înaltului Dumnezeu, adică Fiul lui Dumnezeu, Cel de o fiinţă cu Tatăl, ca o sămânţă dumnezeiască şi Şi-a alcătuit Lui-şi din sângiurile ei trup însufletit» (Dogmatica, cartea III, cap. 2, trad. cit., p. 147).
.
178. Cine a fost Fecioara Maria?
A fost o fecioară din seminţia lui David, din care trebuia, după făgăduinţa dumnezeiască, să Se nască Mântuitorul. Ea trăise în curăţie desăvârşită şi era logodită cu Iosif, un bărbat bătrân din aceeaşi seminţie, dar ea avea de gând să trăiască în feciorie, căci se făgăduise lui Dumnezeu să ducă o viaţă de fecioară. De aceea, când îngerul îi aduce vestea că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, ea întreabă: "Cum va fi mie aceasta, de vreme ce nu ştiu de bărbat?" (Luca 1, 34). Deşi îngerul nu spusese cum va naşte, ca să poată înţelege că aceasta se va întâmpla în viitor, ea totuşi se mira, pentru că era hotărâtă ca şi în viitor să nu ştie de bărbat.
Ea zămisleşte pe Fiul lui Dumnezeu ca fecioară. Sfânta Scriptură ne spune că după ce "S-a aflat având în pântece", Iosif se gândea s-o părăsească, dar îngerul Domnului i s-a arătat în vis spunându-i să nu-i fie teamă să ia pe logodnica lui, "căci ceea ce s-a zămislit într-însa de la Duhul Sfânt este" (Matei 1, 20).
.
179. Aşadar, Sf. Maria a rămas totdeauna fecioară?
Da. Ea a rămas fecioară totdeauna, deci atât la naştere, cât şi după aceea. De aceea Biserica noastră îi zice «pururea Fecioară».
.
180. Avem temeiuri pentru adevărul acesta în Sfânta Scriptură ţi în Sf. Tradiţie?
Da. Că fecioria ei a rămas nestricată şi la naştere, învăţăm de la proorocul Iezechiel care spune: "Apoi m-a dus bărbatul acela înapoi la poarta cea dinafară a templului, spre răsărit, şi aceasta era închisă. Şi mi-a zis Domnul: "Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide şi nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israil a intrat pe ea. De aceea va fi închisă" (lez. 44, 1-2).
Dacă n-ar fi rămas fecioară şi la naştere, ea n-ar mai fi fost «pururea Fecioară». Sf. Maxim Mărturisitorul zice: «Cu adevărat zămislirea şi naşterea au fost cu totul curate şi neatinse de sămânţă şi de stricăciune şi de aceea Maica Celui născut din ea e fecioară şi după naştere, rămânând prin naştere şi mai nepătimitoare, ceea ce e cu totul străin firii şi mai presus de raţiune... Lucru şi auzire cu adevarat minunate e că s-a făcut naştere şi ieşire de prunc, închizătorile mădularelor de naştere ale celei ce a născut nedeschizându-se" (Ambiguorum liber. Migne, R G., XCI, col. 1276).
Iar că Sf. Maria a rămas fecioară şi după naştere se vede de acolo că Iisus, pe când Se afla pe cruce, a încredinţat-o în grija Apostolului Ioan, spunând Maicii Sale: "Femeie, iată fiul tău", iar Apostolului Ioan: "Iată mama ta" (Ioan 19, 26-27). Dacă Sf. Maria ar fi avut şi alţi fii, ar fi lăsat-o în grija lor.
Dar e şi la mintea omului că, după ce s-au petrecut cu ea lucruri atît de minunate, ea nu se mai putea gândi să se coboare la o viaţă de rând. Dacă Apostolii şi-au închinat viaţa lor întreagă lui Iisus, îndată ce L-au cunoscut, primind chiar moartea pentru El, putem socoti oare că Sf. Maria, Maica Lui, aleasă, pentru curaţia ei, dintre toate femeile pământului, ca să Se nască din ea Domnul, ar fi fost mai prejos de ei?
.
181. De ce cinstim pe Sf. Fecioară Maria şi-i închinăm zile de sărbătoare?
Pentru că însuşi Dumnezeu a învrednicit-o de cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia, şi a vestit lucrul acesta prin profeţi (Fac. 3, 15; Isaia 7, 14; Ier. 23, 5-6; Iez. 44, 1-3).
A cinstit-o îngerul bunei-vestiri, închinându-i-se şi numind-o: "plină de har" şi "binecuvântată între femei" (Luca 1, 28).
A cinstit-o Elisabeta, mama lui Ioan Botezatorul, numind-o: "bine-cuvântată între femei" şi "Maica Domnului" (Luca 1, 40-43).
A cinstit-o Fiul ei, Care în copilărie îi era supus (Luca 2, 51), iar mai apoi, pe Cruce fiind, S-a îngrijit de ea, dând-o în seama Apostolului Ioan (Ioan 19, 26-27).
Au cinstit-o oamenii din mulţime, fericind-o pentru a fi născut pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul ei a întărit această cinstire, zicând: "aşa este" (Luca 11, 27-28).
Ea însăşi a grăit sub insuflarea Duhului Sfânt, că "I-a făcut mărire. Cel Puternic" şi că de acum "o vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48-49).
Iată de ce se cuvine ca şi noi, cu atât mai mult, să cinstim pe Sf. Fecioară Maria.
.
182. Este mai mare cinstirea Sf. Fecioare Maria decât cinstirea adusă altor sfinţi?
Da, este mai mare, pentru ca ea este cea dintâi între sfinţi. Iată de ce cinstirea adusă ei o numim preacinstire, iar pe ea, Preacinstita.
.
183. De ce Sf. Fecioară Maria este cea dintâi între sfinţi?
Este cea dintâi între ei, pentru că a primit de la Dumnezeu cinstea cea mai mare, de a naşte pe Mesia. Zămislind în pântecele ei pe Mesia, de la Duhul Sfânt, ea a fost curăţită de păcate, ca nici un alt om, oricât de sfânt ar fi fost acesta. Ea a fost apoi vestită de Dumnezeu şi de profeţi că va avea o deosebită cinste, cum nu s-a mai spus despre nici un alt sfânt. Despre Ioan Botezătorul ştim că a fost cel mai mare între profeţi (Luca 7, 28), deoarece însăşi venirea lui a fost profeţită de alţi profeţi (Matei 3, 1; Isaia 44, 3). Sf. Fecioară Maria este însă cea dintâi între sfinţi, de aceea şi cinstirea ei este preacinstire.
.
184. Dar în Sf. Scriptură se vorbeşte de nişte "fraţi" ai Domnului. Care sunt aceştia?
Este adevărat că în Sf. Scriptură se vorbeşte de astfel de "fraţi". Sfânta Evanghelie ne spune că, odată când predica Iisus: "încă grăind El mulţimilor, iată mama Lui şi fraţii Lui stăteau afară, căutând să vorbească cu El" (Matei 12, 46; Luca 8, 19). Altă dată, când predica în sinagoga din Nazaret, iudeii se mirau întrebând: "Au nu este Acesta feciorul teslarului? Au nu se numeşte mama Lui Maria şi fraţii Lui: Iacov şi Iosi şi Simon şi Iuda? Şi surorile Lui au nu sunt toate la noi?" (Matei 13, 55-56; vezi şi Maru 6, 3; alte locuri despre "fraţii" Domnului: Ioan 2, 12 si 7, 3; Fapte 1,14; I Cor. 9, 5; Gal. 1.19). Aici sunt daţi chiar cu numele de "fraţii" Domnului.
Dar lucrul sigur e ca aceştia n-au fost fiii Sf. Fecioare Maria, ci ai unei alte Marii, numită în Sfânta Scriptura uneori "cealaltă Marie" sau "Maria lui Cleopa". Despre aceasta se spune că era mama lui Iacov şi Iosi, doi din pomeniţii fraţi ai Domnului. "Şi erau acolo multe femei, privind de departe,... între care era Maria-Magdalena şi Maria, mama lui Iacov şi a lui Iosi" (Matei 27, 55-56; 28, 1; Marcu 15, 40, 47; 16, 1; Luca 24, 10; Ioan 19, 25).
Aceşti aşa zişi "fraţi" ai Domnului erau nişte veri sau alte rude ale Lui, căci în Sfânta Scriptura se numesc "fraţi" şi alte rude mai apropiate. Aşa, Avraam numeşte pe Lot "frate", deşi îi era nepot de frate (Fac. 11, 27; 12, 5; 14, 12, 14, 16).
.
185. Dacă Mântuitorul n-a avut după El fraţi, în ce înţeles Se numeşte El "întâiul născut" (Matei 1, 24)?
În Vechiul Testament "întâiul născut", atât dintre oameni cât şi dintre animale, era închinat lui Dumnezeu (les. 13, 2). De aceea chiar dacă nu mai erau după el alţi născuţi, se numea tot "întâiul născut", şi nu "singurul născut", pentru că "întâiul născut" înseamnă sfinţit, închinat lui Dumnezeu. Prin el se câştigă milă de la Dumnezeu pentru oameni. La oameni primul născut era ca un fel de preot pentru fraţii săi în faţa lui Dumnezeu, iar la animale era adus ca jertfă lui Dumnezeu.
Domnul nostru Iisus Hristos a primit numele de «întâiul născut», deşi a fost "singurul născut", ca să se arate că El, ca om, e întâiul născut la viaţa cea nouă dintre toţi fraţii "ca să fie El întâiul născut între mulţi fraţi" (Rom. 8, 29).
Pe de altă parte El a fost atât preotul adevărat, cât şi jertfa adevărată pentru toţi oamenii, câştigând de fapt iertarea pentru toţi.
.
186. De ce numim pe Sf. Maria nu numai "Pururea Fecioară", ci şi "Prea Curată"?
Pentru că ea n-a săvârşit nici un păcat, nici cu gândul, nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Acest dar i s-a dat printr-un har deosebit de mare, de care vorbeste îngerul când îi vesteşte că va naşte pe Fiul lui Dumnezeu. "Bucură-te ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine" (Luca 1, 22). Mărturisirea lui Mitrofan Critopol spune: «Fiindcă a fost rânduită de Dumnezeu spre un scop mare şi cu totul deosebit... i s-a dat de Dumnezeu un mare şi deosebit dar, acela de a nu păcătui». Desigur darul acesta s-a întâlnit cu străduinţa ei cu totul deosebită de a trăi în curăţie deplină.
Ea e Prea Curată însă şi pentru că în acelaşi timp, în care i s-a dat puterea de a primi pe Fiul lui Dumnezeu spre a-L naşte, a fost "curăţită" de păcatul strămoşesc. Sf. Ioan Damaschin zice: «Deci, după consimţământul Fecioarei, Duhul cel Sfânt S-a pogorât peste ea potrivit cuvântului Domnului, pe care l-a spus îngerul, curăţind-o şi dându-i în acelaşi timp şi puterea de a primi Dumnezeirea Cuvântului şi puterea de a naşte» (Dogmatica, cartea III, cap. II, trad. cit., p. 147).
Fecioara nu s-a zămislit fără păcatul strămoşesc, cum susţin unii, căci îngerul îi spune: "Nu te teme Marie, că ai aflat har la Dumnezeu" (Luca 1, 30), deci harul acesta l-a primit în timpul vieţii ei, iar nu de la zămislirea ei. Altfel unde ar mai fi fost strădania ei după curăţie, pe care luând-o în seamă Domnul, a hotărât să Se întrupeze din ea?
.
187. De ce numim pe Fecioară şi "Născătoare de Dumnezeu", sau "Maica lui Dumnezeu"?
Pentru că Cel ce S-a născut din ea, după firea omenească, e însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Iisus Hristos e o singura persoană în două firi: e persoana lui Dumnezeu Cuvântul, Care ca Dumnezeu, sau ca persoană a firii dumnezeieşti, e născut dinainte de veci din Tată, iar ca om, sau ca persoană a firii omeneşti, e născut în timp din Fecioara Maria. Una şi aceeaşi persoană S-a născut şi din Tatăl şi din Maria: din Tatăl după firea dumnezeiască, din Maria după firea omenească. Deci, tot Fiul lui Dumnezeu S-a făcut şi Fiul Mariei. Nu se poate spune că din Fecioara s-a născut numai firea omenească a lui Hristos, căci nu se naşte o fire, ci se naşte o persoană prin acea fire. Iar persoana firii omeneşti a lui Iisus Hristos era însuşi Fiul lui Dumnezeu.
Dacă n-am recunoaşte că Fecioara Maria e Născătoare de Dumnezeu, n-am socoti persoana născută din ea şi Dumnezeu, ci numai om. Iar dacă Iisus ar fi fost numai om, nu ne-ar fi putut mântui. Întreaga noastră mântuire îsi are deci temelia în faptul că Sf. Fecioara Maria a fost Născatoare de Dumnezeu. Cine nu crede în aceasta, nu crede că a fost mântuit, căci nu crede că Iisus Hristos, născut din Maria, este Fiul lui Dumnezeu. De aici se vede cât de mult greşesc cei ce nu cinstesc pe Fecioara Maria, ca Maica Domnului. Ei nu cred îngerului Gavriil, care spune Fecioarei: "Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt se va chema" (Luca 1, 32); nici Sf. Apostol Pavel, care spune că la plinirea vremii "a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel născut din femeie" (Gal. 4, 4). Sfânta noastră Biserică cinsteşte pe Fecioară ca Născătoare de Dumnezeu în cântări neasemanat de frumoase:
«Primit-ai în pântece pe Cuvântul şi ai purtat pe Cel ce poartă toate şi ai hrănit cu lapte, ceea ce eşti curată, pe Cela ce hrăneşte toată lumea». Sau iarăşi: «cea din veci se descoperă astăzi! Dumnezeu Cuvântul, Fiu Fecioarei Se face» (Acatistul Prea Sfintei Născatoare de Dumnezeu).
.

Sursa: www.patriarhia.ro

Zbor vertical ...

2011-07-19T17:12:00.013+03:00

„M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul asta aş putea să vă văd şi inimile. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, făra cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mica abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nicio nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni. Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoaşteţi inimile, posibilităţile”.

Părintele Arsenie Papacioc

„Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”

2011-06-30T16:26:00.017+03:00

Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos, dar voi veni totuşi la vedenii şi la descoperiri de la Domnul. Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie -, a fost răpit unul ca acesta până la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie -, că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască. Pentru unul ca acesta mă voi lăuda; iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele. Căci chiar dacă aş vrea să mă laud, nu voi fi fără minte, căci voi spune adevărul; dar mă feresc de aceasta, ca să nu mă socotească nimeni mai presus decât ceea ce vede sau aude de la mine. Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune”. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.

(2 Corinteni 12, 1-10) .

Evagrie Ponticul (3)

2011-05-04T18:59:00.024+03:00

.- După multă băgare de seamă am aflat că între gândurile îngereşti, omeneşti şi de la draci este această deosebire: întâi gândurile îngereşti cercetează cu de-amănuntul firea lucrurilor şi urmăresc înţelesurile şi rosturile duhovniceşti, de pildă: de ce a fost făcut aurul şi pentru ce e ca nisipul şi a fost risipit în anumite părticele de sub pământ şi de ce trebuie multă osteneală şi trudă până să fie aflat, apoi după ce e aflat, e spălat cu apă şi trecut prin foc, ca apoi să fie dat meşterilor, care fac sfeşnicul cortului, căţuia, cădelniţa şi vasele de aur, din care, din darul Mântuitorului nostru, nu mai bea acum regele babilonian. Dar gândul drăcesc nu le ştie şi nu le cunoaşte pe acestea, ci furişează numai plăcerea câştigării aurului fără ruşine, şi zugrăveşte desfătarea şi slava ce va veni de pe urma lui. Iar gândul omenesc nu se ocupă nici cu dobândirea aurului şi nu cercetează nici al cui simbol este, sau cum se scoate din pământ, ci aduce numai în minte forma simplă a aurului, despărţită de patimă şi lăcomie. Acelaşi cuvânt se poate spune şi despre alte lucruri, după regula aceasta desprinsă în chip trainic.

- Este un drac care se numeşte rătăcitor, care se înfăţişează mai ales în zorii zilei înaintea fraţilor şi le poartă mintea din cetate în cetate, din sat în sat şi din casă în casă, prilejuind, zice-se, simple întâlniri, apoi convorbiri mai îndelungate cu cei cunoscuţi, care tulbură starea celor amăgiţi şi puţin câte puţin îi depărtează de cunoştinţa de Dumnezeu şi-i face să-şi uite de virtute şi de făgăduinţă. Trebuie deci ca monahul să observe acest gând de unde vine şi unde sfârşeşte, că nu fără rost şi din întâmplare face cercul acesta lung, ci vrând să strice starea sufletească a monahului, ca, după ce şi-a aprins mintea cu acestea şi s-a ameţit de prea multe convorbiri, să fie fără veste de atacat de dracul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, care întinează şi mai tare strălucirea tăriei lui. Noi însă, dacă vrem să cunoaştem lămurit vicleşugul lui, să nu grăim îndată către el, nici să dăm pe faţă cele ce se petrec, cum înfiripă în minte şi în ce chip puţin câte puţin vrea să o împingă la moarte; căci va fugi de la noi, fiindcă nu vrea să fie văzut făcându-le acestea şi aşa nu vom cunoaşte nimic din cele ce ne-am străduit să aflăm. Ci să-i mai îngăduim o zi sau două, să-şi isprăvească lucrarea, ca aflând cu de-amănuntul tot lucrul pe care l-a meşteşugit, să-l dăm pe faţă cu cuvântul şi să-l alungăm. Dar fiindcă se întâmplă că în vremea ispitirii mintea, fiind tulburată, nu poate urmări cu de-amănuntul cele ce se petrec, să facă aceasta după alungarea dracului. După ce te-ai liniştit, adu-ţi aminte în tine însuţi de cele ce ţi s-au întâmplat, de unde ai început, pe unde ai umblat şi în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristării şi cum s-au petrecut acestea. Învaţă-le acestea şi ţine-le minte, ca să-l poţi da pe faţă când se va mai apropia de tine. Dă pe faţă şi locul unde stă ascuns, ca să nu-i mai urmezi. Iar dacă vrei să-l faci să se înfurie de-a binelea, vădeşte-l îndată ce se apropie şi dezvăluie cu cuvântul locul dintâi în care a intrat şi al doilea şi al treilea. Căci foarte tare se scârbeşte, nesuferind ruşinarea. Iar dovada că i-ai grăit tocmai la vreme o vei avea în faptul că a fugit gândul de la tine. Căci este cu neputinţă să stea, fiind scos la arătare. Iar după biruirea acestui drac urmează un somn adânc şi greu, o amorţire a pleoapelor, însoţită de căscări nenumărate şi de umeri îngreuiaţi; dar de toate acestea ne sloboade Duhul Sfânt, prin rugăciune încordată.

- Foarte mult ne foloseşte spre mântuire ura împotriva dracilor, care ne ajută şi la lucrarea virtuţii. Dar să o nutrim aceasta de la noi, ca pe un vlăstar bun, nu suntem în stare, pentru că duhurile iubitoare de plăceri o sting şi cheamă din nou sufletul la prietenie şi obişnuinţă cu ei. Această prietenie, sau mai bine această rană, anevoie de lecuit, o tămăduieşte însă doctorul sufletelor, prin părăsirea noastră. Căci ne lasă să pătimim lucruri înfricoşate de la duhuri, noaptea şi ziua, până ce sufletul aleargă iarăşi la ura cea de la început, învăţându-se a zice către Domnul, asemenea lui David: ''Cu ură desăvârşită i-am urât, că vrăjmaşi s-au făcut mie''. Iar cu ură desăvârşită urăşte pe vrăjmaşi acela care nu păcătuieşte nici cu fapta nici cu gândul, lucru care este semnul celei mai mari şi celei dintâi nepătimiri.

- Dar ce să zicem despre dracul care face sufletul nesimţit? Căci mă tem a şi scrie despre el. Când năvăleşte acela, iese sufletul din starea sa firească şi leapădă cuviinţa şi frica Domnului, iar păcatul nu-l mai socoteşte păcat, fărădelegea n-o mai socoteşte fărădelege şi la osânda şi la munca veşnică se gândeşte ca la nişte vorbe goale. De cutremurul purtător de foc el râde. Pe Dumnezeu, e drept, îl mărturiseşte, însă poruncile Lui nu le cinsteşte. De-i baţi în piept când se mişcă spre păcat, nu simte: de-i vorbeşti din Scripturi, e cu totul împietrit şi nu ascultă. Îi aminteşti de ocara oamenilor şi nu o ia în seamă. De oameni nu mai are ruşine, ca porcul care a închis ochii şi a spart gardul. Pe dracul acesta îl aduc gândurile învechite ale slavei deşarte. ''Şi dacă nu s-ar scurta zilele acelea, nimeni nu s-ar mai mântui''. De fapt dracul acesta este dintre cei ce atacă rar pe fraţi. Iar pricina este învederată. Căci nenorocirile altora, bolile celor dosădiţi, închisorile celor nefericiţi şi moartea năprasnică a unora, pun pe fugă acest drac, întrucât sufletul e străpuns puţin câte puţin şi e trezit la milă, fiind dezlegat de împietrirea venită de la demon. Desigur noi nu le avem pe acestea aproape de noi, dată fiind şi raritatea celor cuprinşi de neputinţe printre noi. De aceea Domnul alungând acest drac, porunceşte în Evanghelii să mergem la cei bolnavi şi să cercetăm pe cei din închisori, zicând: ''Bolnav am fost şi n-aţi venit la Mine''. În orice caz să se ştie: dacă cineva dintre monahi, fiind atacat de dracul acesta, n-a primit gând de curvie, sau nu şi-a părăsit chilia din nepăsare, unul ca acesta a primit din cer răbdarea şi neprihănirea şi fericit este pentru o nepătimire ca aceasta. Iar câţi s-au făgăduit să cinstească pe Dumnezeu locuind laolaltă cu lumea să se păzească de acest drac. Căci a zice sau a scrie mai multe despre el, mă ruşinez şi de oameni.

- Toţi dracii fac sufletul iubitor de plăceri; numai dracul întristării nu primeşte să facă aceasta, ci el ucide gândurile celor ce au început această vieţuire, tăind şi uscând prin întristare orice plăcere a sufletului, dacă e adevărat că oasele bărbatului trist se usucă. Dacă acest drac războieşte pe un monah cu măsură, îl face încercat, căci îl convinge să nu se apropie de nimic dintr-ale lumii acesteia şi să înlăture toată plăcerea. Dar dacă stăruie mai mult, naşte gânduri care sfătuiesc pe monah să-şi ia viaţa, sau îl silesc să fugă departe de locul unde petrece. Acest lucru l-a gândit şi l-a pătimit dreptul Iov fiind asuprit de acest drac. ''De aş putea, zice, să mă omor, sau pe altul să rog să-mi facă mie aceasta''. Simbol al acestui drac este sălbăticiunea numită năpârcă, a cărei fire se arată prietenoasă, însă al cărei venin covârşeşte veninul celorlalte fiare, ba dacă e primit fără măsură, omoară şi animalul însuşi. Acestui drac i-a predat Pavel pe cel ce a făcut nelegiuire în Corint. De aceea şi scrie cu râvnă Corintenilor, zicând: ''Arătaţi-i dragoste, ca nu cumva să fie înghiţit unul ca acesta de o întristare mai mare''. Dar duhul acesta, care întristează pe oameni, ştie să se facă şi pricinuitor de bună pocăinţă. De aceea şi Ioan Botezătorul îi numea pe cei ce erau străpunşi de duhul acesta şi alergau la Dumnezeu ''pui de năpârci'', zicând: ''Cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ce va să vie? Faceţi deci roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi întru voi: Părinte avem pe Avraam''. Căci oricine a urmat lui Avraam şi a ieşit din pământul şi din neamul său, s-a făcut mai tare decât dracul acesta.

- Cine şi-a stăpânit mânia a supus pe draci; iar cine s-a robit de dânsa nu se mai ţine de viaţa monahală şi e străin de căile Mântuitorului, dacă se zice că însuşi Domnul învaţă pe cei blânzi căile Sale. De aceea cu anevoie poate fi vânată mintea monahului, care aleargă pe câmpia blândeţii. Căci de nici o altă virtute nu se tem dracii ca de blândeţe. Aceasta a dobândit-o acel mare Moise, care a fost numit "blând, mai mult decât toţi oamenii''. Iar proorocul David a arătat-o că este vrednică să fie pomenită de Dumnezeu, zicând: ''Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toată blândeţea lui''. Însuşi Mântuitorul nostru ne-a poruncit să ne facem următori ai blândeţii Lui, zicând: ''Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre''. Iar dacă cineva s-ar înfrâna de la mâncări şi băuturi, dar prin gândurile rele ar întărâta mânia, acela se aseamănă cu o corabie ce călătoreşte pe mare, având pe dracul cârmaci. De aceea trebuie să fim cu luare aminte din toată puterea la câinele nostru, învăţându-l să rupă numai lupii şi să nu mănânce oile, arătând toată blândeţea faţă de toţi oamenii.

- Dintre gânduri singur cel al slavei deşarte lucrează cu multe mijloace. El cuprinde aproape toată lumea şi deschide uşile tuturor dracilor, făcându-se ca un fel de trădător viclean al cetăţii. De aceea el umileşte foarte tare mintea pustnicului, umplând-o cu multe vorbe şi lucruri şi întinându-i rugăciunile, prin care acesta se străduieşte să-şi tămăduiască toate rănile sufletului său. Gândul acesta îl fac să crească toţi draci după ce au fost biruiţi, ca printr-însul să primească intrare din nou în suflet, şi să facă astfel cele mai din urmă mai rele ca cele dintâi. Din gândul acesta se naşte şi cel al mândriei, care a făcut să cadă ca un sunet din ceruri pe pământ pecetea asemănării şi cununa frumuseţii. Saltă-te din el şi nu zăbovi, ca să nu vindem altora viaţa noastră, nici petrecerea noastră, celor fără de milă. Pe acest drac îl alungă rugăciunea stăruitoare de a nu face sau zice cu voia nimic din cele ce ajută blestematei slave deşarte.

- Când mintea pustnicilor a ajuns la puţină nepătimire, şi-a agonisit şi calul slavei deşarte, căruia îndată îi dă pinteni prin cetăţi, purtându-şi fără stăpânire lauda izvorâtă din slavă; şi întâmpinând-o duhul curviei, printr-o rânduială nevăzută, o închide într-o cocină de porci, învăţând-o să nu se mai ridice altădată din pat înainte de a se face sănătoasă deplin, nici să nu facă ceea ce fac bolnavii neascultători care, purtând încă urmele bolii într-înşii, se dau la drumuri şi merg la băi înainte de vreme, căzând din nou în boală. De aceea şezând locului, să luăm şi mai bine aminte la noi înşine, ca înainte de virtute, să ne facem greu de mişcat spre păcat, iar înnoindu-ne întru cunoştinţă să dobândim mulţime de vederi felurite. Şi aşa înălţându-ne şi mai tare, vom vedea şi mai bine lumina Mântuitorului nostru.

- A descrie toate lucrările cele rele ale dracilor mi-e cu neputinţă, iar a înşira cu de-amănutul meşteşugirile lor mi-e ruşine, sfiindu-mă de cititorii mai simpli. Totuşi ascultă unele viclenii ale duhului curviei. Când cineva a dobândit nepătimirea părţii poftitoare şi gândurile de ruşine s-au răcit, atunci arată bărbaţi şi femei jucând împreună şi-l face pe pustnic să privească lucruri şi forme de ruşine. Ispita aceasta însă nu e printre cele ce ţin multă vreme, deoarece rugăciunea neîncetată şi mâncarea foarte împuţinată, privegherea şi îndeletnicirea cu contemplaţiile duhovniceşti o alungă ca pe un nor fără ploaie. Uneori se atinge însă şi de trupuri, stârnind într-însele fierbinţeala dobitocească. Şi alte nenumărate meşteşugiri unelteşte vicleanul acesta, pe care nu e nevoie să le mai răspândim şi să le mai încredinţăm scrisului. Faţă de astfel de gânduri foloseşte şi aprinderea mâniei, pornită împotriva dracului. De această mânie se teme el mai mult, când se aprinde împotriva acestor gânduri şi îi strică planurile despre ea e vorba când se zice: ''Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi''. Ea dă sufletului în ispite o folositoare doctorie. Dar uneori şi mânia aceasta e imitată de dracul mâniei. Aceasta plăsmuieşte chipurile părinţilor, sau ale unor prieteni şi rudenii, ocărâţi de oameni nevrednici şi prin aceasta mişcă mânia pustnicului şi-l îndeamnă să zică sau să facă vreun rău celor ce i s-au arătat în minte. La acestea trebuie să fie monahul cu luare aminte şi îndată să-şi smulgă mintea de la astfel de chipuri, ca nu cumva, zăbovind pe lângă ele, să se pomenească în vremea rugăciunii tăciune ce se mistuie de foc. În ispite de acestea cad mai ales cei iuţi la mânie şi cei ce uşor se prind la harţă, care sunt departe de rugăciunea cea curată şi de cunoştinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

- Gândurile veacului acestuia le-a dat Domnul omului, ca pe nişte oi, păstorului bun. Şi s-a scris: ''A dat fiecărui om cuget întru inima sa'', sădind în el şi pofta şi mânia întru ajutor, ca prin mânie să alunge gândurile lupilor, iar prin poftă să iubească oile, chiar când e biciuit de vânturi şi de ploi. I-a mai dat pe lângă acestea şi lege după care să păzească oile, loc de verdeaţă, apă de odihnă, psaltire, chitară şi toiag. Şi i-a rânduit să se hrănească şi să se îmbrace de la această turmă, iar la vreme să-i adune fân. Căci zice cuvântul: ''Cine păstoreşte turmă şi din laptele ei nu mănâncă?'' Pustnicul trebuie să păzească deci zi şi noapte turma aceasta, ca nu cumva să fie răpit vreun miel de fiarele sălbatice, sau să-l ia tâlharii, iar dacă s-ar întâmpla una ca aceasta în pădure, îndată să-l smulgă din gura ursului şi a lupului. Aşadar, dacă gândul despre fratele nostru se învârte în noi cu ură, să ştim că o fiară l-a luat pe el; asemenea şi gândul despre muiere, dacă se întoarce în noi amestecat cu poftă de ruşine; la fel gândul despre argint şi aur, dacă se cuibăreşte însoţit de lăcomie; asemenea şi gândurile sfintelor daruri, dacă cu slavă deşartă pasc în minte! Şi tot asemenea se va întâmpla şi cu alte gânduri de vor fi furate de patimi. Şi nu numai ziua trebuie să fie monahul cu luare aminte la ele, ci şi noaptea să le păzească priveghind. Căci se întâmplă să piardă ceea ce a agonisit, dacă se lasă în năluciri ruşinoase şi viclene. Aceasta este ceea ce zice patriarhul Iacov: ''Nu am adus ţie oaie răpită de fiară sălbatică; eu plăteam furtişagurile de zi şi de noapte; şi mă topeam de arşiţa zilei şi de gerul nopţii, încât s-a dus somnul de la ochii mei''. Iar dacă din osteneală ni s-ar întâmpla vreo nepurtare de grijă, să grăbim puţin în sus pe stânca cunoştinţei şi să păştem iarăşi oile sub muntele Sinai, ca Dumnezeul părinţilor noştri să ne cheme şi pe noi şi să ne dăruiască înţelesurile semnelor şi minunilor.

Sursa: www.filocalia.ro

Evagrie Ponticul (2)

2011-04-12T16:50:00.013+03:00

- Dacă ai prieteni, fugi de întâlnirile dese cu ei, căci numai întâlnindu-te rar cu dânşii le vei fi de folos. Iar, dacă vezi că îţi vine prin ei vreo vătămare, cu nici un chip nu te mai apropia de dânşii. Trebuie să ai ca prieteni pe cei ce pot fi de folos şi de ajutor vieţuirii tale. Fugi şi de întâlnirile cu bărbaţii răi şi războinici, şi cu nici unul din aceştia să nu locuieşti împreună; ba şi de sfaturile lor cele de nimica să te lepezi. Căci nu locuiesc lângă Dumnezeu şi nici statornicie n-au. Prietenii tăi să fie bărbaţii paşnici, fraţii duhovniceşti şi părinţii sfinţi; căci pe aceştia şi Domnul îi numeşte aşa zicând: ''Mama mea, fraţii şi părinţii mei aceştia sunt, care fac voia Tatălui Meu cel din Ceruri''. Cu cei împrăştiaţi de griji multe să nu te aduni, nici ospătare cu dânşii să nu primeşti, ca nu cumva să te tragă în împrăştierea lor şi să te depărteze de la ştiinţa liniştii. Căci au într-înşii patima aceasta. Nu pleca urechea ta la cuvintele lor şi nu primi socotinţele inimii lor, căci sunt cu adevărat păgubitoare. Spre credincioşii pământului să fie osteneala şi dorinţa inimii tale şi spre râvna lor de-a plânge. ''Căci ochii mei, zice, spre credincioşii pământului, ca să şadă ei împreună cu mine". Iar dacă cineva dintre cei ce vieţuiesc potrivit cu dragostea de Dumnezeu vine să te poftească la masă şi vrei să te duci, du-te, însă de grabă să te întorci la chilia ta. De este cu putinţă, afară de chilie să nu dormi niciodată, ca de-a-pururi să rămână cu tine harul liniştii şi vei avea într-însa neîmpiedicată slujirea jertfei tale.

. - Aşezându-te în chilia ta, adună-ţi mintea şi gândeşte-te la ceasul morţii. Priveşte atunci la moartea trupului, înţelege întâmplarea, ia-ţi osteneala şi dispreţuieşte deşertăciunea din lumea aceasta, atât a plăcerii cât şi a străduinţei, ca să poţi să rămâi nestrămutat în aceeaşi hotărâre a liniştii şi să nu slăbeşti. Mută-ţi gândul şi la starea cea din iad, gândeşte-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară? Sau în ce cumplită suspinare? În ce mare spaimă şi frământare? Sau în ce aşteptare? Gândeşte-te la durerea sufletului cea neîncetată, la lacrimile sufleteşti fără sfârşit. Mută-ţi apoi gândul la ziua învierii şi la înfăţişarea înaintea lui Dumnezeu. Închipuieşte-ţi scaunul acela înfricoşat şi cutremurător. Adu la mijloc cele ce aşteaptă pe păcătoşi: Ruşinea înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos însuşi, a îngerilor, a Arhanghelilor, a Stăpânilor şi a tuturor oamenilor, toate muncile, focul cel veşnic, viermele cel neadormit, şarpele cel mare, întunericul şi peste toate acestea plângerea şi scrâşnirea dinţilor, spaimele, chinurile. Gândeşte-te apoi şi la bunătăţile ce îi aşteaptă pe drepţi: îndrăznirea cea către Dumnezeu Tatăl şi către Iisus Hristos, către îngeri, Arhangheli, Stăpânii, împreună cu tot poporul Împărăţiei şi cu darurile ei: bucuria şi fericirea. Adu în tine amintirea acestora amândouă şi plânge şi suspină pentru soarta păcătoşilor, îmbracă vederea ta cu lacrimi de frică să nu fii şi tu printre dânşii. Iar de bunătăţile ce aşteaptă pe drepţi bucură-te şi te veseleşte. Sârguieşte-te să te învredniceşti de partea acestora şi să te izbăveşti de osânda acelora. Să nu uiţi de acestea, fie că te afli în chilie, fie afară şi nicidecum să nu lepezi pomenirea aceasta dinaintea ta, ca cel puţin printr-aceasta să scapi de gândurile spurcate şi păgubitoare.

. - Uneori trupul e bolnav şi de trebuie să mănânci şi de două, de trei şi de mai multe ori, să nu fie întristat cugetul tău căci ostenelile trupeşti nu trebuie să fie ţinute şi în timpuri de boală şi de slăbiciune, ci trebuie lăsate atunci mai slobod în anumite privinţe, ca să se întărească trupul din nou spre aceleaşi osteneli ale vieţuirii. Iar în privinţa înfrânării de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvânt ca să nu mâncăm ceva, ci a zis: ''Iată am dat vouă toate, ca pe legumele ierburilor'', ''mâncaţi-le nimic cercetând'', şi: ''Nu cele ce intră în gură spurcă pe om''. Deci înfrânarea de la anumite bucate e lucru ce rămâne la alegerea ta, ca o osteneală a sufletului.

. - Diavolii ori de câte ori ne văd că stăm la rugăciune, ne stau şi ei cu sârguinţă împotrivă, sădind în mintea noastră cele ce nu trebuie, ca să ni le aducem aminte sau să le gândim în vremea rugăciunii. Aşa vor ei să ducă mintea în robie, iar rugăciunea noastră să o facă nelucrătoare, deşartă şi nefolositoare. Căci deşartă cu adevărat şi nefolositoare este rugăciunea făcută fără frică, fără trezvie şi priveghere.

. - Dintre dracii care se împotrivesc lucrării noastre, cei dintâi, care se ridică cu luptă, sunt cei încredinţaţi cu poftele lăcomiei pântecelui, cei ce ne furişează în suflet iubirea de argint şi cei ce ne momesc cu slava de la oameni. Toţi ceilalţi vin după aceştia să ia în primire pe cei răniţi de ei. Căci este cu neputinţă să cadă cineva în mâinile duhului curviei, dacă n-a fost doborât întâi de lăcomia pântecelui. Precum nu poate tulbura mânia pe cel ce luptă pentru mâncăruri, sau bani, sau slavă. Şi este cu neputinţă să scape de dracul întristării cel ce nu s-a lepădat de toate acestea. Nici de mândrie, cel dintâi pui al diavolului, nu va scăpa cineva, dacă n-a smuls din sine iubirea de argint, rădăcina tuturor răutăţilor, dacă şi sărăcia smereşte pe om, după înţeleptul Solomon. Scurt vorbind, este cu neputinţă să cadă omul în puterea vreunui drac, dacă n-a fost rănit mai întâi de acele căpetenii ale lor. De aceea şi diavolul aceste trei gânduri i le-a înfăţişat Mântuitorului: întâi îndemnându-l să facă pietrele pâini, al doilea făgăduindu-i toată lumea dacă i se va închina, şi al treilea spunându-i că va fi acoperit cu slavă dacă va asculta, întrucât nu va păţi nimic dintr-o aşa de mare cădere. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului să meargă înapoia Lui. Prin acestea ne-a învăţat că nu este cu putinţă să alunge cineva de la sine pe diavolul, dacă n-a dispreţuit aceste trei gânduri.

. - Toate gândurile diavoleşti furişează în suflet chipurile lucrurilor sensibile, care, punându-şi întipărirea în minte, o fac să poarte în ea formele acelor lucruri. Deci de la însuşi lucrul care se deapănă în minte poţi cunoaşte care drac s-a apropiat de tine. De pildă, dacă în cugetul meu se înfăţişează chipul omului care m-a păgubit, sau m-a necinstit, el dă pe faţă gândul ţinerii de minte a răului, furişat în minte. Dacă iarăşi se învârteşte în minte gândul la bani sau la slavă, dintr-acestea se va cunoaşte duhul care ne necăjeşte. Asemenea şi la alte gânduri, din lucru afli pe dracul ce e de faţă şi îţi furişează năluciri. Cu aceasta nu zic că toate amintirile acestor fel de lucruri vin de la draci, deoarece şi mintea însăşi, stârnită de om, aduce închipuiri de lucruri şi fapte; ci numai acelea dintre amintiri, care aprind mânia şi pofta împotriva firii. Căci, prin tulburarea acestor puteri, mintea preacurveşte în cuget şi este războită, neputând primi arătarea lui Dumnezeu, Cel ce i-a dat legea, dar strălucirea luminii dumnezeieşti se arată puterii cugetătoare a sufletului în vremea rugăciunii, după înlăturarea gândurilor lucrurilor.

. - Nu va putea să alunge de la sine amintirile pătimaşe, omul care n-a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelungă răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci dintr-aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie şi pierzanie. Dar este cu neputinţă să biruim patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncărurile, banii şi slava, ba încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută adeseori să-l aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebuie să fim cu luare aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în primire un alt naufragiu şi mai cumplit, suflând împotrivă-ne vântul dracului slavei deşarte.

- Trebuie să cercetăm cum întipăresc dracii nălucirile cele din somn în mintea noastră şi-i dau o anumită formă. Una ca aceasta obişnuiesc să se întâmple minţii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simţire oarecare, sau fie prin amintire, care întipăreşte în minte, mişcându-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, răscolind amintirea o întipăresc în cuget. Căci organele trupului stau în nelucrare, ţinute de somn. Dar iarăşi, trebuie să cercetăm cum răscolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Aşa trebuie să fie, deoarece cei curaţi şi nepătimaşi nu mai păţesc una ca aceasta. Este însă şi o mişcare simplă a amintirii, stârnită de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim şi petrecem cu Sfinţii. Să fim însă cu atenţie. Căci chipurile pe care sufletul împreună cu trupul le primeşte întru sine, amintirea le mişcă fără să se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul că adesea pătimim una ca aceasta şi în somn, când trupul se odihneşte. Trebuie să ştim că precum ne putem aduce aminte de apă, şi cu sete şi fără sete, tot aşa ne putem aduce aminte de aur şi cu lăcomie şi fără lăcomie; şi aşa şi cu celelalte. Iar faptul că mintea află aceste sau acele deosebiri între nălucirile sale, se datoreşte vicleniei vrăjmaşilor. Dar trebuie să ştim şi aceasta: că pentru năluciri se folosesc dracii şi de lucrurile de dinafară, ca de pildă de vuietul apelor, la cei ce călătoresc pe mare.

- Scopul dracilor e ajutat mult de mânia noastră, când se mişcă împotriva firii, făcându-se al lor. De aceea toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Când o văd însă legată de blândeţe, atunci caută pricini îndreptăţite ca să o dezlege îndată, ca făcându-se foarte aprinsă, să o folosească pentru gândurile lor furioase. De aceea nu trebuie să o întărâtăm nici pentru lucruri drepte, nici pentru nedrepte, ca să nu dăm chiar noi sabie primejdioasă în mâna vrăjmaşului, ceea ce ştiu că fac mulţi şi mai mult decât trebuie, aprinzându-se pentru motive neînsemnate. Căci spune-mi de ce te prinzi grăbit la harţă dacă dispreţuieşti bucatele, banii şi slava? De ce hrăneşti câinele când te lauzi că nu ai nimica? Iar dacă acesta latră şi se ia după oameni, trebuie că ai niscai lucruri şi vrei să le păzeşti. Dar eu despre unul ca acesta cred că e departe de rugăciunea curată, ştiind că mânia este ciumă pentru o astfel de rugăciune. Şi mă mir că unul ca aceasta şi pe Sfinţi i-a uitat: pe David, care strigă: ''Opreşte mânia şi părăseşte turbarea''; pe Ecclesiastul care porunceşte: ''Alungă mânia de la inima ta şi scoate vicleşugul din trupul tău"; pe Apostolul care rânduieşte: '' Să ridicăm în toată vremea şi în tot locul mâini cuvioase spre Domnul, fără mânie şi gânduri''. De ce oare nu învăţăm şi noi de la obiceiul tainic şi vechi al oamenilor, care alungă câinii din casă în vremea rugăciunii? Obiceiul acesta ne dă să înţelegem că mânia nu trebuie să fie cu cei ce se roagă. '' Mânia este vinul şerpilor''. De aceea nazireii se înfrânează de la vin.

.- Despre faptul că nu trebuie să ne îngrijim de îmbrăcăminte şi bucate, socot de prisos a mai scrie, însuşi Mântuitorul oprind acest lucru în Evanghelii. ''Nu vă îngrijiţi, zice, în sufletul vostru ce veţi mânca, sau ce veţi bea, sau cu ce vă veţi îmbrăca'', căci toate acestea le fac păgânii şi necredincioşii, care leapădă purtarea de grijă a Stăpânului şi tăgăduiesc pe Făcătorul. De creştinii este cu totul străin acest lucru, de îndată ce cred că şi cele două vrăbii vândute cu un ban stau sub purtarea de grijă a Sfinţilor îngeri. Au însă dracii şi obiceiul acesta: după gândurile necurate, aduc în suflet şi pe acelea ale grijii, ca să se depărteze Iisus de la noi, umplut fiind locul cugetării cu mulţime de gânduri, şi să nu mai poată rodi cuvântul, fiind copleşit de gândurile grijii. Lepădând dar asemenea gânduri, să lăsăm toată grija noastră în seama Domnului, îndestulându-se cu cele de faţă, cu îmbrăcăminte şi hrană sărăcăcioasă, ca să slăbim în fiecare zi pe părinţii slavei deşarte. Iar dacă cineva socoteşte că nu-i stă bine în haină sărăcăcioasă, să privească la Sfântul Pavel cum aşteaptă în frig şi dezbrăcat, cununa dreptăţii. Dacă Apostolul a numit lumea aceasta stadion şi teatru, oare cel ce s-a îmbrăcat cu gândurile grijii, mai poate alerga spre răsplătirea chemării de sus a lui Dumnezeu, sau mai poate să lupte cu începătoriile, cu domniile şi cu stăpânitorii întunericului veacului acestuia? Eu nu ştiu dacă-i va fi cu putinţă; acest lucru l-am învăţat de la înseşi cazurile văzute. Căci se va împiedica în haină şi se va rostogoli la pământ, ca şi mintea de gândurile purtării de grijă, dacă e adevărat cuvântul care zice că mintea rămâne statornic lipită de comoara sa, că ''unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta''.

.- Dintre gânduri unele taie, altele se taie. Şi anume taie cele rele pe cele bune, dar şi cele rele se taie de către cele bune. Sfântul Duh ia aminte la gândul cel dintâi ce l-am pus şi după acela ne osândeşte sau ne primeşte. Iată ce vreau să zic: Am gândul de a primi pe străini şi-l am într-adevăr pentru Domnul, dar venind ispititorul, îl taie şi furişează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă. Sau am gând să primesc pe străini ca să fiu văzut de oameni; dar dacă vine peste el un gând bun, îl taie pe cel rău, îndreptând către Domnul virtutea noastră şi silindu-ne să nu facem aceasta pentru laudă de la oameni.

.- Deci dacă stăruim cu fapta la gândurile dintâi, cu toată ispita celor de-al doilea, vom avea numai plata gândurilor ce ni le-am pus mai întâi, deoarece oameni fiind şi luptând cu dracii, nu putem ţine gândul drept nestricat, nici pe cel rău neispitit, odată ce avem în noi seminţele virtuţii. Dar dacă zăboveşte cineva pe lângă gândurile care taie (de-al doilea), se aşează în ţara ispititorului şi va lucra stârnit de ele.

Sursa: www.filocalia.ro

Evagrie Ponticul (1)

2011-04-09T18:43:00.009+03:00

Evagrie împarte viaţa spirituală în activă şi contemplativă sau gnostică. Viaţa activă este numai pregătirea pentru cea gnostică. Toată strădania omului trebuie să ducă la cunoaştere sau la gnoză, a cărei încoronare este contemplarea Sfintei Treimi. Rostul ascezei este să înlăture piedicile ce stau în calea cunoaşterii, prin curăţirea sufletului de patimi.

. Virtuţile, care sunt treptele vieţii active, se rânduiesc în următoarea ordine: cea mai de jos e credinţa, care naşte frica de Dumnezeu. Aceasta naşte păzirea poruncilor, ale cărei fiice sunt: înfrânarea, cuminţenia, răbdarea şi nădejdea. Toate duc la nepătimire, al cărei rod e dragostea. De acum părăsim viaţa activă. Dragostea ne introduce în viaţa contemplativă.

. Treapta cea mai de jos a vieţii contemplative este "gnoza naturală". După ea urmează "teologia", gnoza cea mai înaltă, contemplarea Sfintei Treimi, care e şi treapta "rugăciunii curate".

. Cunoaşterea lui Dumnezeu, ca ţintă supremă a vieţii duhovniceşti, nu se realizează prin cugetare discursivă. Cel curăţit ajunge până la o cunoaştere intuitivă a Lui, în lumina sufletului îndumnezeit. În timpul rugăciunii, sufletul contemplativului este asemenea cerului, în care străluceşte lumina Sfintei Treimi. Dar pentru acestea se cere o curăţire de toate patimile şi de toate gândurile în legătură cu ele. Acesta e curăţirea ce se cere sufletului, care e sediul patimilor. Dar se cere şi o curăţire a minţii, vârful cunoscător, sau ochiul sufletului. Până ce mintea mai păstrează chiar şi numai gânduri nestrăbătute de patimi, ea poate cunoaşte prin ele pe Dumnezeu în chip mijlocit. Dar dacă vrea să ajungă la vederea Sfintei Treimi, trebuie să se cureţe şi de aceste gânduri, ca să devină cu totul pură. La această stare nu poate ajunge decât prin harul lui Dumnezeu. Ajuns omul aci, în inima lui străluceşte lumina Sfintei Treimi, el vede lumina dumnezeiască. Lumina aceasta este fără formă, întrucât şi Dumnezeu este fără chip, simplu şi nepătruns. În cunoaşterea aceasta a lui Dumnezeu nu e nimic care să se întipărească în mintea omului. De aceea mintea trebuie să se elibereze de orice întipărire a lucrurilor şi înţelesurilor lor. Cunoaşterea lui Dumnezeu e dincolo de orice chip. Viziunile imaginative sunt suspecte. Cunoaşterea aceasta e simplă, necompusă, indescriptibilă, fără imagini. Este o cucerire a minţii de către nemărginirea Celui infinit. Tocmai de aceea lumina aceasta este într-un anumit înţeles şi întunericul cel mai adânc, "neştiinţa fără margini". Dar această cunoaştere are şi altă latură. Când lumina dumnezeiască răsare în minte, aceasta se vede pe sine însăşi. Vederea proprie este o condiţie a desăvârşirii minţi. Astfel mintea în vremea rugăciunii se vede pe sine, strălucind ca safirul şi ca cerul, ca locul unde s-a coborât Sfânta Treime.

. Mult vorbeşte Evagrie de starea de nepătimire - apatia, ca o condiţie a vederii lui Dumnezeu. Semnul că cineva ajuns la adevărata lipsă de patimi stă în faptul că se poate ruga netulburat şi neîmprăştiat, eliberat de toate grijile şi de toate gândurile şi imaginile lucrurilor. Dar această nepăsare faţă de lucrurile lumii, nu este diferenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, ci o condiţie pentru ca să-i poată iubi cu adevărat.

. Patimile, care pun stăpânire pe om şi de care trebuie să se curăţească pentru a ajunge la nepătimire, iubire şi groază, le aduce Evagrie în legătură cu demonii, încât lupta cu ele este în acelaşi timp o luptă cu ei. Această idee devine un leit-motiv important al întregii asceze răsăritene.

. Tot la Evagrie găsim pentru prima dată teoria celor opt patimi, sau vicii, sau gânduri păcătoase, teoria ce va reveni mereu la scriitorii ascetici de după el, la Casian, Nil, Ioan Scărarul, Ioan Damaschin etc.

. La Evagrie sunt trasate directivele ascezei şi misticei ulterioare, la el se cuprind sistematizate aproape toate învăţăturile psihologice şi pneumatologige, aplicate în viaţa ascetică şi mistică din Răsărit.

***

- Cât priveşte hainele, să nu pofteşti să ai haine de prisos, ci îngrijeşte-te numai de cele care sunt de trebuinţă trupului. ''Aruncă mai bine asupra Domnului grija ta şi El va purta grijă de tine''. ''Căci el se îngrijeşte, zice, de noi''. Dacă eşti lipsit de hrană sau de haine, nu te ruşina să primeşti când ţi le vor aduce alţii, căci ruşinea aceasta este un fel de mândrie. Iar dacă prisoseşti tu în aceasta, dă şi tu celui lipsit. Aşa voieşte Dumnezeu să se chivernisească între dânşii copiii Săi. De aceea scrie Apostolul către Corinteni cu privire la cei lipsiţi: ''Prisosul vostru să împlinească lipsa altora, ca şi prisosul acelora să împlinească lipsa voastră; ca să se facă potrivire, precum este scris: Celui ce are mult, nu i-a prisosit şi celui ce are puţin, nu i-a lipsit''. Deci având pentru timpul de acum cele de trebuinţă, nu te griji pentru vremea ce vine, nici pentru o zi, nici pentru o săptămână şi nici pentru o lună. Căci venind de faţă ziua de mâine, va aduce El cele de trebuinţă. Tu caută mai bine împărăţia cerurilor şi dreptatea lui Dumnezeu. ''Căutaţi, zice Domnul, împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă''.

. - Să nu-ţi iei tânăr slujitor, ca nu cumva vrăjmaşul să stârnească prin el vreo sminteală şi să-ţi tulbure cugetul, ca să te îngrijeşti de mâncări alese, căci nu vei mai putea să te îngrijeşti numai de tine. Să nu faci aceasta gândindu-te la odihna trupească, ci cugetă la ce e mai bine, la odihna duhovnicească, căci cu adevărat e mai bună odihna duhovnicească decât cea trupească. Iar dacă te gândeşti la folosul tânărului, să nu te învoieşti nici atunci, căci nu este a noastră datoria aceasta, ci a altora, a sfinţilor părinţi din chinovie. Grijeşte-te numai şi numai de folosul tău, păzind chipul liniştii. Cu oameni cu multe griji şi iubitori de materie să nu-ţi placă să locuieşti, ci locuieşte sau singur, sau cu fraţi neiubitori de materie şi de acelaşi cuget cu tine. Că cel ce locuieşte cu oamenii iubitori de materie şi cu multe griji, vrând-nevrând va face şi el tovărăşie cu ei şi va sluji poruncilor omeneşti. Nu te lăsa atras în vorbire deşartă, nici în oricare altă năpastă, ca mânia, întristarea, nebunia după lucruri pământeşti, frica de sminteală, grija de naşteri, sau de rudenii, ba mai mult, ocoleşte întâlnirile dese cu acestea, ca nu cumva să te scoată din liniştea din chilie şi să te tragă în grijile lor. "Lasă, zice Domnul, pe cei morţi să-şi îngroape morţii lor, iar tu vino de urmează Mie". Iar dacă şi chilia, în care locuieşti, e încărcată cu multe, fugi, nu o cruţa, ca nu cumva să te topeşti de dragul ei. Toate să le faci, toate să le împlineşti, ca să te poţi linişti! Încălzeşte-ţi inima, sârguind să te afli în voia lui Dumnezeu şi în războiul nevăzut.

. - Dacă nu te poţi linişti uşor în părţile tale, grăbeşte spre înstrăinarea cu voia şi întăreşte-ţi gândul spre ea. Fă-te ca un neguţător priceput, care le cearcă pe toate cele folositoare liniştii şi pe toate căile pune stăpânire pe cele liniştitoare şi de folos acestui scop. Te sfătuiesc iarăşi: iubeşte înstrăinarea, căci te izbăveşte de împrejurările ţinutului tău şi te lasă să te bucuri numai de folosul liniştii. Fugi de zăbovirile în cetate şi rabdă cu bărbăţie pe cele din pustie: ''că iată, zice Sfântul, m-am depărtat fugind şi m-am sălăşluit în pustie''. De este cu putinţă, în nici un chip să nu te arăţi prin cetate. Căci nu vei vedea acolo nimic de folos şi nimic bun pentru petrecerea ta. ''Am văzut, zice iarăşi Sfântul, fărădelege şi pricini în cetate". Aşadar caută locurile netulburate şi singuratice şi să nu te înfricoşezi de ecoul lor. Chiar năluciri de la draci de vei vedea acolo, să nu te înspăimânţi, nici să fugi, lepădând alergarea ce îţi e spre folosul tău. Să stai pe loc fără frică şi vei vedea măririle lui Dumnezeu: ajutorul, purtarea de grijă şi toată cunoştinţa spre mântuire. ''Căci am primit, zice fericitul bărbat, pe Cel ce mă mântuieşte de împuţinarea sufletului şi de furtună''. ''Pofta vagabondării să nu biruie inima ta, căci vagabondarea împreunată cu pofta strică mintea cea fără de răutate''. Multe ispite sunt cu acest scop. De aceea teme-te de greşeală şi stai cu aşezământ în chilia ta. .

Sursa: www.filocalia.ro

Războiul ispitelor ...

2011-03-10T18:03:00.005+02:00

Fiule, când vrei să apropii şi să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău pentru ispită. Căci zic Sfinţii Părinţi: Ridică ispitele şi îndată nu mai e cine să se mântuiască. Războiul ispitelor lămureşte ca un foc ceea ce suntem fiecare: lemne, aramă, paie, câlţi, pământ sau cenuşă.

.
Războiul duhovnicesc seamănă întrucâtva cu războiul lumii. Şi unul şi altul te desface de lume, de viaţa aceasta. Numai ispitele, necazurile şi tot felul de încercări ale războiului nevăzut, izbutesc să ne tocească pe deplin gustul de lumea aceasta şi să ne ducă la un fel de moarte faţă de lume, care-i smerenia deplină şi condiţia de căpetenie a rugăciunii neîncetate... Şi numai când Îl chemăm pe Dumnezeu nu trebuie să ne îndoim sau să ne fie frică ...

.
Iar toţi cei ce umblă după plăceri de orice fel, nu vor scăpa de primejdie, căci sub orice plăcere se ascunde un şarpe. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem să bem în locul celor ce vrem să-i mângâiem ...

.
Sursa: Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească, cu lumea, trupul şi diavolul.

File de pateric (35)

2011-03-08T17:46:00.004+02:00

Au mers odată nişte părinţi la avva Iosif, la Panefó, ca să-l întrebe despre primirea fraţilor găzduiţi la dânşii, dacă trebuie să se coboare la măsura fraţilor şi să se poarte familiar cu ei. Până să întrebe ei, i-a zis bătrânul ucenicului: ia seama la ce voi face azi, şi ai răbdare. Şi a pus bătrânul două rogojini, una la dreapta şi una la stânga, şi le-a zis: aşezaţi-vă. Şi a intrat în chilia lui şi s-a îmbrăcat cu haine de cerşetor, şi a ieşit, trecând printre ei. A intrat iar, luându-i hainele, şi a ieşit, aşezându-se în mijlocul lor. Ei se uimeau de ce făcea bătrânul, care le-a spus:

– Aţi înţeles ce am făcut?

– Da.

– Nu cumva m-am schimbat din pricina îmbrăcăminţii prăpădite?

– Nu.

– Dacă sunt acelaşi în amândouă, cum nici dintâiul nu m-a schimbat, aşa nici al doilea nu mi-a dăunat. Tot aşa trebuie să facem şi cu primirea fraţilor străini, după sfânta evanghelie. „Daţi Cezarului ce e al Cezarului, şi cele ale lui Dumnezeu lui Dumnezeu“ (Matei 20, 21.). Când vin fraţi, să-i primiţi cu familiaritate. Când sunteţi singuri, aveţi nevoie de jale, ca să rămână cu voi.

Auzind fraţii s-au minunat, fiindcă le spusese ce era în inimile lor înainte ca să-l întrebe, şi au slăvit pe Dumnezeu.

.
A spus avva Pimén avvei Iosif:

– Spune-mi cum să ajung călugăr.

– Dacă vrei să-ţi găseşti liniştea şi aici şi acolo, spune-ţi „eu cine sunt?“ şi să nu judeci pe nimeni.

.
L-a întrebat tot el pe avva Iosif:

– Ce să fac, când se apropie patimile? Să mă împotrivesc lor sau să le las să intre?

– Lasă-le să intre şi luptă cu ele.

S-a întors deci la Sketis, sălăşluindu-se acolo. Apoi a venit unul dintre tebani la Sketis, şi le-a zis fraţilor că îl întrebase pe avva Iosif:

– Când se apropie patima de mine, să-i ţin piept sau să o las să intre? Şi mi-a spus:

– Să nu laşi patimile nicidecum să intre, ci taie-le îndată.

Auzind avva Pimen că aşa îi spusese tebanului avva Iosif, s-a ridicat de s-a dus la el la Panefó şi i-a spus:

– Avvo, eu ţi-am încredinţat gândurile mele; şi uite că altceva mi-ai spus mie şi altceva tebanului.

– Nu ştii că te iubesc?

– Ba da.

– Nu mi-ai spus tu „spune-mi aşa cum ţi-ai spune ţie însuţi“?

– Aşa e.

– Dacă intră patimile, şi le vei lovi şi vei răbda de la ele, făcându-te mai încercat. Eu ţi-am spus ca şi cum mi-aş fi spus mie. Sunt alţii, care nu trebuie nici să lase patimile să se apropie, ci au nevoie să le taie îndată.

.
L-a întrebat un frate pe avva Iosif:

– Ce să fac? Fiindcă nici nu pot să îndur răul, nici să lucrez şi să dau milostenie?

– Dacă nu poţi să faci nici una din acestea două, măcar păzeşte-ţi conştiinţa faţă de aproapele de tot răul, şi te vei mântui.

.
A spus unul dintre fraţi: m-am dus odată la Heracleea cea de jos la avva Iosif, şi avea la mănăstirea lui un dud foarte frumos. Şi mi-a zis de dimineaţă: hai, mâncă. Era vineri şi nu m-am dus din pricina postului, dar l-am rugat:

– Pentru Dumnezeu, spune-mi gândul acesta: tu mi-ai spus „hai, mâncă“. Eu din pricina postului n-am mers şi mi-era ruşine din pricina poruncii tale, gândindu-mă „cu ce gând mi-o fi spus bătrânul?“ Ce să fac, că mi-ai spus „hai“?

– La început, părinţii nu le spun fraţilor ce e drept, ci ceea ce e strâmb; şi când văd că fac ceea ce e strâmb, nu le mai spun cele strâmbe, ci adevărul, văzând că sunt ascultători la toate.

.
I-a spus avva Iosif avvei Lot: nu poţi să ajungi călugăr, dacă nu devii ca focul, arzând tot.

.
A venit avva Lot la avva Iosif şi i-a spus:

– Avvo, îmi fac mica mea rugăciune după puterile mele şi micul meu post, şi rugile şi meditaţia şi reculegerea, şi după puterile mele îmi curăţesc gândurile. Ce să mai fac?

Bătrânul se ridică, întinzându-şi mâinile spre cer, şi i s-au făcut degetele ca zece flăcări. Şi îi spuse:

– Dacă vrei, fă-te foc, cu totul.

.
L-a întrebat un frate pe avva Iosif:

– Vreau să ies din mănăstire şi să mă sălăşluiesc singur.

– Unde vezi că sufletul tău e liniştit şi nevătămat, acolo aşează-te.

– Şi în mănăstire mă liniştesc, şi singur. Ce zici să fac?

– Dacă te linişteşti şi în mănăstire, şi de unul singur, pune-ţi cele două gânduri ca într-o cumpănă; şi unde vezi că te trage şi precumpăneşte mai mult gândul, aşa fă.

.
A venit unul din bătrâni la tovarăşul său, ca să meargă împreună la avva Iosif, spunându-i:

– Spune-i ucenicului tău să ne pună samarul pe măgar.

– Cheamă-l, şi face cum vrei tu.

– Cum îl cheamă?

– Nu ştiu.

– De cât timp este la tine, de nu ştii cum îl cheamă?

– De doi ani.

– Dacă tu de doi ani nu ştii cum îl cheamă pe ucenicul tău, eu într-o zi la ce bun să-l aflu?

.
S-au întâlnit odată fraţii la avva Iosif: şi s-au aşezat, întrebându-l, iar el s-a bucurat şi le zicea cu însufleţire: eu sunt azi împărat, fiindcă m-am făcut împărat peste patimi.

.
Spuneau despre avva Iosif din Panefó că atunci când trăgea să moară, cum şedeau bătrânii, s-a uitat spre ferestruică şi a văzut diavolul aşezat dinaintea ei. Atunci şi-a chemat ucenicul, spunându-i:

– Adu toiagul; ăsta crede că am îmbătrânit şi nu-i mai pot face nimica!

Şi când apucă toiagul, au văzut bătrânii că a sărit diavolul ca un câine pe ferestruică şi s-a făcut nevăzut.

.
Sursa: www.pateric.ro

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

2011-02-22T14:51:00.016+02:00

Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: “Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?”
Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându- Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei”. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc.
Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: „Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?” Iar ea a zis: “Nici unul, Doamne”. Şi Iisus i-a zis: „Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.” (Ioan 8, 3-11)
.

.
Mândria: este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti; ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.
.
Întrebări: Nu eşti mândru, fălos, închipuit? Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele? Cum te porţi cu cei mari? Nu dispreţuieşti pe nimeni? Stai de vorbă cu oricine? Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)? Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcăminte? Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat? Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine? Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât? Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine? Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştinţele tale?
.
Lăcomia: din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sf. Apostol Pavel când zice că lăcomia este rădăcina tuturor răutăţilor.
.
Întrebări: Nu eşti lacom la mâncare sau băutură? Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri? În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai înşelat pe aproapele tău din această cauză? Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns? Ai mâncat în sărbători înainte de Sf. Liturghie? Ai mâncat mortăciuni?
.
Lenea: este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în viaţa noastră.
.
Întrebări: Nu eşti leneş? Nu pierzi timpul fără să lucrezi? Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (gătirea trupului etc.)? Rugăciunea o faci regulat? De suflet te îngrijeşti? Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor, ţi-o faci? Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău? Nu ai căutat duhovnic mai iertător? Ţi-ai îndeplinit canonul?
.
Mânia: se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când omul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfurie căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păcatului.
.

Întrebări: N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi, etc.? Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sf. Pavel a spus: “Soarele să nu apună este mânia voastră” (Efeseni 4, 26) ? Acum eşti supărat pe cineva? Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma? N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără temei, cu răutate? Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine? Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău? Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)? Nu te-ai bătut la duel? Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asupra vrăjmaşilor tăi?
.
Zgârcenia: este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac, iar spirituală când nu voieşte să îndrumeze pe cel neştiutor din răutate.
.
Întrebări: Eşti zgârcit? N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie? Ai ajutat pe sărac? La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi. Nu vinzi prea scump? Nu înşeli? Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine? Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi? Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?
.
Invidia (cearta sau pizma): când cel furios nu poate birui cu mânia lui piedicile care i se opun, şi neputând să facă altceva, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.
.
Întrebări: Eşti certat cu cineva? Îţi place să te cerţi? Urăşti pe cineva? Batjocoreşti? Sfaturi viclene dai? Acum ai pe cineva invidie? Vorbeşti cu toată lumea? Ai poreclit pe cineva? Nu ai băgat vrajbă între fraţi? Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?
.
Desfrânarea (Curvia): este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curviei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)
.
Întrebări: Ai căzut în curvie? Dar preacurvie? Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe porcoase sau de ruşine? Să ştii că Sf. Pavel ne spune să nu se audă din gura noastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost? Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă? N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşe)? N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării? N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale corpului? Nu te stăpâneşte nici o patimă? Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sf. Pavel a spus: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (1 Cor 6, 12).
.
Sursa: http://www.valeriugafencu.ro

Gianna Jessen (SUA), supravieţuitoare a unui avort nereuşit

2011-02-16T19:17:00.018+02:00

.
.

.
Gianna Jessen (SUA), supravieţuitoare a unui avort nereuşit, vorbeşte la Queen's Hall, Parliament House, statul australian Victoria, în timpul dezbaterilor privind legalizarea avortului, în 2008.

Gianna Jessen a rămas cu o paralizie cerebrală după ce s-a născut la 7 luni în urma unei tentative de avort salin. Procedura presupune administrarea unor chimicale, iar copilul moare şi este expulzat în câteva ore. Norocul Giannei a fost că medicul avorţionist nu era în spital în momentul în care s-a declanşat expulzarea, întrucât în astfel de cazuri, copilul care se naşte totuşi viu este ucis de medic sau lăsat să moară de foame - ca expresie supremă a "progresului umanităţii".

Deşi doctorii au spus că ea nu va putea niciodată merge, Gianna aleargă astăzi maraton pentru a strânge fonduri dedicate altor supravieţuitori ai avortului.

Gianna şi-a dedicat viaţa muzicii şi educării publicului asupra acestui flagel înspăimântător, avortul, care a făcut doar în SUA aproape 50 de milioane de victime.

Mai multe despre Gianna la http://www.giannajessen.com/

România are, din 1990, cea mai înaltă rată a avortului din cele 27 de ţări care astăzi alcătuiesc Uniunea Europeană.

Hirotonirea întru episcop (2)

2011-01-25T18:29:00.005+02:00

Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune ca acesta să fie hirotonit de 2 sau 3 episcopi. Astfel hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa lui, de către episcopii-delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia respectivă. Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două părti: ipopsifierea, adică chemarea candidatului (ipopsifiu) la treapta arhieriei, şi hirotonia propriu-zisă.

.
În seara din ajunul hirotoniei se face slujba de ipopsifiere. După vecernie, ipopsifiul (cel chemat la arhierie), însoţit de doi arhierei, săvârşeşte rânduiala chemării. După binecuvântare şi rugăciunile începătoare, se cântă troparele Pogorârii Sfântului Duh şi apoi se cădeşte de către ipopsifiu, după care, din uşile împărăteşti, acesta face o mărturisire de credinţă şi cere de la Dumnezeu să fie învrednicit „a păstra dumnezeiasca treaptă a Arhieriei curată şi neprihănită, până la suflarea cea mai de pe urmă, ca să poată da răspuns bun în ziua cea de apoi". Cei doi arhierei întocmesc un proces verbal în însăşi condica Sfântului Sinod prin care se constată chemarea ipopsifiului la treapta arhieriei. Cel chemat ia apoi binecuvântare de la mitropolit şi este dator să se pregătească pentru hirotonie: să se spovedească, să-şi petreacă noaptea în priveghere şi rugăciune către Dumnezeu.

Înainte de Sfânta Liturghie, ipopsifiul, ţinând în mâini Sfânta Evanghelie, se aduce de către doi diaconi între sfeşnicele împărăteşti. Având mărturisirea de credinţă aşezată în Sfânta Evanghelie, la întrebarea întâiului arhiereu: „Şi ce crezi?", ipopsifiul, după ce deschide Sfânta Evanghelie, rosteşte cu glas mare mărturisirea de credinţă care cuprinde:
• Crezul în întregime;
• însuşirile Celor Trei Feţe ale necuprinsei Dumnezeiri pe larg;
• cele despre înomenirea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu Celui în ipostas şi câte firi dogmatizează în Unul şi Acelaşi Hristos Dumnezeu;
• anatematizarea tuturor ereticilor şi mărturisirea Fecioarei Măria ca adevărat Născătoare de Dumnezeu;
• păzirea tuturor canoanelor de la cele şapte Sinoade ecumenice şi a celor locale;
• păstrarea şi urmarea cu sfinţenie a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi;
• păstrarea tradiţiilor Sfintei Biserici Ortodoxe.

.
După acesta, luând condeiul, semnează dedesubtul acestei mărturisiri. Apoi începe Sfânta Liturghie.

.
După începerea Sfintei Liturghii, candidatul, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, intră în altar unde slujeşte alături de ceilalţi clerici. După ce se cântă „Sfinte Dumnezeule...", iar arhiereii slujitori au rostit chemarea „Doamne , Doamne, caută din cer şi vezi..." cel chemat la treapta arhieriei vine în mijlocul bisericii unde face trei metanii mari. Doi preoţi, purtând dichero-tricherele îl iau, unul de o parte şi altul de cealaltă, şi îl conduc până la uşile împărăteşti, zicând alternativ: „Porunceşte, Porunciţi, Porunceşte, Preasfinţite Stăpâne, spre cel ce vi se aduce înainte spre a fi hirotonit arhiereu..."

.
Ajungând la uşile împărăteşti unde se află arhiereul protos, acesta îl binecuvintează de trei ori pe candidatul îngenuncheat. Apoi arhiereii cu dichero-tricherele în mâini îl iau pe candidat de mâini înconjurând Sfânta Masă de trei ori, candidatul sărutând cele patru colţuri ale Sfintei Mese. La fiecare înconjurare se cântă câte un tropar: „Sfinţilor mucenici...", „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule..." şi „Isaie dănţuieşte..."; după care candidatul face trei metanii în faţa Sfintei Mese. Apoi îngenunchează la colţul din dreapta al Sfintei Mese peste care îşi pune mâinile una peste alta şi îşi reazămă fruntea peste ele. Arhiereul-protos, binecuvântându-l pe cap pe candidat, îi pune pe cap omoforul şi Sfânta Evanghelie deschisă cu faţa în jos şi împreună cu el şi ceilalţi doi arhierei pun mâinile lor drepte sub Evanghelie pe capul candidatului.

.
Se citeşte formula de consacrare: „Cu alegerea şi confirmarea...". Terminând aceasta, arhiereul-protos face trei cruci pe capul candidatului şi toţi cei trei arhierei rostesc o rugăciune către Dumnezeu „de a fi învrednicit să ia jugul Evangheliei şi vrednicia arhierească" spre mântuirea poporului şi slava lui Dumnezeu. Se rosteşte o ectenie care cuprinde şi o rugăciune pentru noul hirotonit, în acest timp arhiereii se roagă încet: „Doamne Dumnezeul nostru, de vreme ce firea omului nu poate suferi fiinţa Dumnezeirii...", cerând ca să-l lumineze Dumnezeu cu harul Lui ca, atât el, cât şi sufletele încredinţate lui în viaţa aceasta, să aibă parte de împărăţia lui Dumnezeu.

.
Noul hirotonit este condus prin uşile împărăteşti de arhierei, iar protosul, dându-i succesiv: sacosul, omoforul, engolpionul, crucea şi mitra, întreabă de fiecare dată poporul credincios: „Vrednic este?" La aceasta poporul întăreşte cu cuvântul său vrednicia noului hirotonit, zicând cu glas mare: „Vrednic este!" Primind apoi dichero-tricherele noul hirotonit binecuvintează poporul care-i cântă „întru mulţi ani, Stăpâne."

.
După ce primeşte cuvenitele felicitări, se continuă Sfânta Liturghie , iar locul cel dintâi îl are noul hirotonit.

.
După terminarea Sfintei Liturghii se iese în mijlocul bisericii, iar protosul care a oficiat hirotonia îl îmbarcă cu mantia pe noul arhiereu, îl aşază în scaun şi, dându-i în mână cârja arheierească, îi zice: „Primeşte cârja aceasta, ca să păstoreşti turma lui Hristos cea încredinţată ţie şi celor ascultători să le fie toiag de sprijin şi întărire, iar celor neascultători şi nestatornici, toiag de deşteptare şi îndreptare".

.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 3 (68) martie 2009 şi nr. 4 (69) aprilie 2009

Hirotonirea întru episcop (1)

2011-01-20T18:18:00.007+02:00

Episcopul, ierarhul sau arhiereul este cea mai înaltă treaptă a clerului. Episcopii au moştenit drepturile şi puterile prin succesiunea neîntreruptă a hirotoniei de la Sf. Apostoli, ai căror urmaşi direcţi sunt. Episcopii slujesc în locul şi ca imagine vie a lui Hristos în Biserică. Cuvântul „episcop" vine din gr. ἐπίσκοπος „episkopos” (lat. episcopus), şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos. Un episcop eparhiot este responsabil peste toate parohiile dintr-o regiune administrativă, întreaga autoritate sacramentală şi bisericească a clericilor dintr-o eparhie (preoţi, diaconi, ipodiaconi, citeţi etc.) vine de la episcopul lor. De aceea el este pomenit la fiecare slujbă şi niciuna din sfintele slujbe nu poate fi săvârşită în afara harului şi binecuvântării episcopului. Sfântul Ignatie Teoforul merge până acolo încât spune că "cine lucrează fără episcop, împlineşte lucrarea diavolului".

Funcţiunile administrative sau onorifice pe care le poate avea un episcop sunt: arhiereu vicar, episcop vicar, episcop titular, arhiepiscop, mitropolit, patriarh şi patriarh ecumenic. Din punct de vedere liturgic, toţi arhiereii sunt absolut egali ca putere harismatică sau sacramentală, indiferent de funcţiunile administrative sau onorifice pe care le pot avea.

Puterea şi drepturile episcopului:

• are dreptul şi puterea de a săvârşi deplin toate sfintele slujbe şi toate lucrările sfinte ale cultului, fără nici o excepţie;
• are dreptul de a transmite harul prin hirotonie, fie unui nou arhiereu prin conlucrare cu alţi episcopi („episcopul se hirotoneşte de doi sau trei episcopi"), fie preoţilor sau diaconilor;
• are puterea de a sfinţi Sfântul şi Marele Mir prin conlucrare cu ceilalţi episcopi;
• are puterea de a sfinţi bisericile şi antimisele;
• are puterea de a săvârşi toate hirotesiile (duhovnic, egumen, protoiereu, ipodiacon etc.)
• are dreptul de a fi înainte-stătător sau protos (cel dintâi în slujire) la oricare slujbă la care ia parte, indiferent dacă slujeşte sau nu (binecuvântarea "Pace tuturor" se rosteşte numai de episcop);
• are dreptul de a supraveghea săvârşirea corectă a cultului.
.

Condiţiile pentru hirotonia episcopului:
• să fie creştin ortodox;
• să fie fost tuns monah;
• să fie fost hirotonit preot;
• să aibă recomandarea duhovnicului;
• să nu aibă impedimente canonice;
• să nu fie impus de puterea politică;
• să fie ales de Sinod Sinod;
• să nu fie mason;
• să nu aibă reputaţie proastă;
• să nu se fi lepădat de credinţa ortodoxă;
• în cazul unui preot de mir, acesta poate fi hirotonit episcop dacă este văduv şi primeşte tunderea în monahism;
• ca preot să nu fi încălcat canoanele Bisericii;
• să nu fi fost dovedit pentru risipirea averii bisericii care i-a fost încredinţată.
.

Interdicţiile şi limitările episcopului:
• nu are voie să hirotonească în schimbul oricărui fel de răsplată (bani, favoruri, cadouri etc.);
• nu are voie să hirotonească un cleric fără să precizeze biserica pe seama căreia se hirotoneşte;
• nu are voie să hirotonească decât în eparhia sa;
• nu are voie să slujească în altă eparhie decât cu binecuvântarea şi invitaţia episcopului eparhiot;
• nu are voie să ia decizii cu privire la dogmă, canoane sau rânduială liturgică decât împreună cu ceilalţi membri ai Sfântul Sinod;
• nu are voie să înstrăineze din averea Bisericii;
• nu poate lăsa prin testament averea Bisericii rudelor sale;
• nu are voie să primească demnităţi şi funcţii politice sau administrative laice;
• nu are voie să slujească cu eretici sau schismatici, sub pedeapsa caterisirii.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VII, nr. 2 (67) februarie 2009

RĂZVAN IONESCU - OBIECTE PIERDUTE

2011-01-07T00:45:00.028+02:00

Botezul Domnului nostru Iisus Hristos sau Boboteaza

2011-01-06T15:07:00.006+02:00

Numită teologic şi Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului, sărbătoarea ne aminteşte de momentul în care Iisus Hristos, la vârsta de 30 de ani, a venit la râul Iordan şi a fost botezat de Sfântul Ioan Botezătorul.

În acel moment s-a auzit din cer glasul lui Dumnezeu-Tatăl, care a mărturisit despre Hristos că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, iar Duhul Sfânt s-a pogorât peste el în chipul unui porumbel.

Totodată şi Sfântul Ioan Botezătorul a mărturisit despre Iisus că este Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii.

Astfel, din acel moment, Iisus se arată lumii ca fiind Mesia, Mântuitorul, cel profeţit şi aşteptat de către poporul Israel.

Primele menţiuni despre această sărbătoare apar înainte de secolul 3, iar atestarea documentară s-a făcut de către Clement Alexandrinul, în lucrarea Stromata întâi, dar şi în Constituţiile Apostolice, unde Boboteaza este menţionată alături de Naşterea şi Învierea Domnului.

Marii cuvântători ai secolelor 4-5 ne-au lăsat predici celebre la Bobotează, iar pe la anul 400 sărbătoarea era ţinută cu mare fast, în această zi fiind interzise reprezentaţiile artistice.

Mai târziu, Biserica obişnuia ca botezul catehumenilor să se facă în ziua de bobotează, fapt ce a atribuit sărbătorii şi denumirea de luminare sau sărbătoarea luminilor.

Rânduiala bisericească prevede ca astăzi preoţii să meargă pe malul unei ape şi să oficieze slujba sfinţirii mari a apei, iar credincioşii pot folosi agheasma mare până la Odovania Praznicului de pe 14 ianuarie.

Totodată, pentru a sublinia prezenţa Sfintei Treimi în apa Iordanului, preoţii aruncă după slujbă trei cruci în apă.

Sursa: http://www.radiodobrogea.ro/stiri

2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română

2011-01-05T16:55:00.003+02:00

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE ne informează: La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în şedinţa de lucru din 6 iulie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2011 să fie declarat Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În acest sens, Cancelaria Sfântului Sinod a elaborat un program-cadru cu caracter naţional bisericesc pentru realizarea în anul 2011 a proiectului religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic şi mediatic intitulat 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

În anul 2011, Patriarhia Română şi eparhiile din ţară şi străinătate vor organiza conferinţe pastoral-misionare, colocvii teologice, dezbateri şi seri duhovniceşti despre Tainele Sfântului Botez şi Sfintei Cununii (prezentare istorică, semnificaţie teologică şi existenţială, pregătirea în vederea primirii lor, pastoraţia familiei creştine, practici neortodoxe, necanonice şi nelegale privind săvârşirea celor două Sfinte Taine, problema familiilor mixte din punct de vedere interconfesional sau interreligios etc.). De asemenea, profesori de la instituţiile de învăţământ teologic ortodox vor realiza studii, comentarii, bibliografii cu conţinut biblic, istoric, dogmatic, liturgic, omiletic-catehetic, pastoral-social despre cele două Sfinte Taine, rolul familiei creştine din punct de vedere religios, spiritual, cultural şi social şi apărarea instituţiei sacre a familiei în faţa provocărilor contextului contemporan secularizat. O atenţie specială va fi acordată celor două Sfinte Taine în cateheza ortodoxă, ora de religie şi programul catehetic Hristos împărtăşit copiilor al Patriarhiei Române.

Ca parte a programului-cadru naţional bisericesc, la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din primăvara anului 2011 se va trata tema 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, care va fi aprofundată la Conferinţa pastoral-misionară semestrială din toamna anului 2011 sau la una dintre conferinţele preoţeşti administrative lunare pe care o va stabili fiecare eparhie.

În toamna anului 2011, la Palatul Patriarhiei va avea loc o şedinţă solemnă a Sfântului Sinod cu tema 2011 - Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. Cu acest prilej, va fi organizată o expoziţie tematică cuprinzând cele mai frumoase şi reprezentative fresce, icoane, miniaturi, broderii şi ţesături, mozaicuri şi vitralii care reflectă Botezul şi familia creştină în arta bisericească ortodoxă.

Manifestările organizate în Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română vor fi susţinute şi mediatizate pe larg de către Centrul de Presă Basilica al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, publicaţiile Lumina, Agenţia de ştiri Basilica, Biroul de Presă), mass-media bisericească eparhială şi presa laică.

Site-ul Patriarhiei Române (www.patriarhia.ro) va avea în anul 2011 o secţiune specială, care va prezenta calendarul evenimentelor, informaţii, ştiri, documentare şi activităţile realizate în Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română.

Sursa: www.patriarhia.ro

Discernământul - trezvia (3)

2010-12-30T15:38:00.004+02:00

Dumnezeu judecă intenţia dar caută cu iubire de oameni şi lucrarea. Mare este cel ce nu are nici o lipsă în cele ce-i stau în putere, dar de multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi mult mai folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cel peste puterea noastră. (Cel ce din iubire s-a apucat şi de cele peste puterea lui a fost numit mare, dar să luăm seama că uneori aceasta este o ispită a celui rău, ca neputând duce la bun sfârşit, să ne descurajăm cu totul. Că aceasta este o ispită vicleană se vede când nu facem cele după puterea noastră dar vrem să ne apucăm neapărat de cele mai presus de slabele noastre puteri. Deci întâi să le facem pe acelea şi abia pe urmă să ne apucăm de acestea.)

.
Acest ''adânc al uitării păcatelor mai înainte făcute'' poate fi asemănat cu subconştientul de care vorbeşte psihologia. El are totuşi o eficienţă pentru că dă o obişnuinţă repetării aceloraşi păcate. Este ciudat cum uneori amintirea lor îndeamnă la repetarea aceloraşi păcate şi cum alteori uitarea lor duce la săvârşirea lor din nou. În amândouă cazurile lipseşte pocăinţa, care este o amintire continuă a păcatelor, dar o amintire asociată cu durerea pentru faptul de a le fi săvârşit. Contrar aruncării păcatelor trecute în subconştient, care echivalează cu o anumită slăbire a conştiinţei de sine, pocăinţa ţine totul în amintire, dar nu într-o amintire plăcută, ci într-una dureroasă care echivalează cu un acut simţ al responsabilităţii, sau cu o continuă accentuare a conştiinţei de sine în faţa lui Dumnezeu ca persoană supremă.

.
Trebuie cercetat în ce fel sufletul fiind netrupesc nu vede pe cei ce se apropie de el, deşi aceştia sunt doar de aceeaşi fire. Nu cumva din pricina înjugării cu ei? (Sufletul nu cunoaşte pe dracii ce se apropie de el sau pe îngeri poate tocmai pentru legătura oarecum firească ce s-a stabilit între el şi ei în starea lui morală. Prin aceasta subiectul uman făcând voia acelora se identifică oarecum cu unul sau altul din ei. Numai Dumnezeu, Cel ce i-a creat îi poate cunoaşte precis.)

.
Dracul poftelor trupeşti şi al mâniei, al lăcomiei pântecelui, leneviei şi al somnului nu obişnuiesc să înalţe cornul minţii, dar duhul iubirii de arginţi, al iubirii de stăpânire şi al limbuţiei obişnuiesc să adauge răului pe care-l produc ele înseşi şi pe acesta al mândriei. Nu-l vom uita nici pe duhul osândirii, cel plin de sine care este însoţitorul acestora.

.
Să cercetăm înainte de toate de unde suflă vântul, ca nu cumva să ne aflăm întinzând pânzele împotriva lui.

.
Este cu neputinţă să ne curăţim de la început cu totul de lăcomia pântecelui şi de slava deşartă . Să nu căutăm însă cumva să luptăm cu slava deşartă prin desfătarea cu mâncări căci săturarea pântecelui naşte şi ea slava deşartă - aceasta în ceea ce priveşte începătorii. Mai degrabă să luptăm împotriva ei prin împuţinarea mâncării şi aşa va veni în cei ce se silesc ceasul, şi acum este, când Domnul va supune şi pe acesta sub picioarele noastre.

.
Avem trebuinţă de multă dreaptă socoteală pentru a cunoaşte când suntem datori a sta, în ce fel şi până când să ne luptăm cu prilejurile şi cu mijloacele patimilor şi când să ne retragem, căci de multe ori este de ales mai bine fuga din pricina slăbiciunii noastre, decât o moarte sigură.

.
Trebuie să vedem şi să luăm seama în ce timp şi cum putem să scăpăm de mânie prin mâhnire, care din draci ne înalţă şi care ne smeresc, care ne înăspresc sau ne învârtoşează şi care ne mângâie; care ne fac trândavi şi care porniţi spre rele, care trişti şi care veseli.

.
Să nu ne înspăimântăm de ne vom vedea la începutul dreptei noastre vieţuiri după Dumnezeu mai împătimiţi de cum eram când petreceam în lume. Pentru ca să dobândim însănătoşirea, trebuie mai întâi să se dezlănţuie în noi toate pricinile care au dus la boală. Dacă fiarele se ascund în locuri dosnice, nu pot fi văzute, tot astfel şi patimile.

.
Când li se întâmplă celor ce sunt aproape de desăvârşire să fie biruiţi de demoni într-un lucru de puţină importanţă, îndată aceştia se străduiesc din răsputeri să-şi răscumpere greşeala însutit.

.
Este propriu celor desăvârşiţi să cunoască pururea care gând este al conştiinţei, care al lui Dumnezeu şi care de la draci căci dracii nu insuflă de la început cele potrivnice. De aceea şi este atât de întunecoasă problema aceasta discernerii gândurilor.

.
Iertare au dobândit mulţi în scurtă vreme, dar nepătimire nu, căci aceasta are nevoie de timp mult dar şi de Dumnezeu.

.
Simţirea sufletului este o însuşire a lui, iar păcatul este pălmuirea simţirii. Simţirea de sine pricinuieşte oprirea păcatului sau micşorarea lui, iar ea este frica conştiinţei. Iar conştiinţa este cuvântul şi mustrarea păzitorului dat nouă la botez, ce aceea pe cei nebotezaţi nu-i vedem atât de mult cu sufletele împunse pentru faptele păcătoase, ci cu mult mai puţin. (Poate fi vorba de cuvântul şi mustrarea îngerului păzitor redat nouă la botez, dar întrucât el nu poate fi socotit conştiinţa noastră trezită din nou la botez, mai degrabă este vorba de intrarea lui Hristos sau a Duhului Său într-un dialog accentuat cu noi la botez. Adresîndu-ni-se mereu, cuvântul lui Hristos devine atât de unit cu conştiinţa noastră trezită prin aceasta, încât aceasta poate fi socotită una cu El căci conştiinţa este răspundere iar răspunderea nu poate fi înţeleasă fără cuvântul lui Dumnezeu Care ne cere să-I răspundem. Conştiinţa este bipersonală sau interpersonală şi cu deosebire este relaţia dintre om şi Dumnezeu. Prin conştiinţă suntem traşi la răspundere, cu cât simţim mai accentuat pe Dumnezeu Care ne vorbeşte. Cuvântul lui Dumnezeu este cel ce întreţine în noi conştiinţa şi înainte de botez, dar într-un grad mult mai slab.

.
Intenţia bună este maica ostenelilor iar începutul ostenelilor sunt virtuţile. Fiica virtuţii este lucrarea în continuare iar rodul unei cugetări continue la virtute este deprinderea iar fiica deprinderii este calitatea bună a fiinţei.

.
Şezând la înălţime ia seama la tine însuţi şi atunci vei vedea cum, când, de când, câţi şi care furi vin să intre şi să fure strugurii. Obosind de pândă, ridică-te şi iarăşi şezând ţine-te cu bărbăţie de lucrarea de mai înainte.

.
Ia seama călugăre însingurat la ceasurile fiarelor căci nu vei putea altfel să le întinzi cursele potrivite. Dacă cea care a luat carte de despărţire s-a dus cu totul de la tine (trândăvia), e de prisos orice grijă pentru ea, dar de mai îndrăzneşte să se apropie nu ştiu cum te vei putea linişti.

.
Cel ce se linişteşte si luptă cu trândăvia se păgubeşte de multe ori căci va cheltui timpul rugăciunii şi al vederii duhovniceşti în meşteşugirile şi luptele cu ea.

.
Cel ce a înaintat nu lucrează numai când este treaz, ci şi când doarme, de aceea unii îi ocărăsc pe draci când vin la ei în vise şi îndeamnă femei desfrânate la neprihănire.

.
Dobândeşte ochi neîmprăştiat al sufletului împotriva închipuirii de sine căci nimic nu poate fura şi pierde atât de mult ca aceasta. (Fapta bună este risipită de nălucire şi de laudă deci să nu-ţi destrame sufletul închipuirea de sine.)

.
Câştigă-ţi o stare sufletească neiscoditoare căci curiozitatea poate întina liniştea cum nu o poate altceva. (În curiozitate se poate arăta un mare interes pentru lucruri neînsemnate, sau care îndeamnă la rău, opuse lui Dumnezeu, Cel ce cuprinde în Sine totul, totul orânduit în slujba binelui şi a adunării tuturor în Sine.)

.
Întîistătătorul nu trebuie să se umilească totdeauna fără judecată nici să se înalţe totdeauna nebuneşte, ci să privească la Pavel, folosindu-se de amândouă (II Cor. 10-13). Domnul a acoperit ochii celor călăuziţi faţă de lipsurile întîistătătorului, iar acesta arătându-le lor pe acestea a trezit în ei necredinţa.

.
Nu te scuza cu neştiinţa căci cel ce nu ştie şi face lucruri nelegiuite vrednice de pedepsire, se va bate pentru că nu a învăţat.

.
Gândurile ce tind în jos târându-se pe pământ ca nişte şerpi, gânduri care se sălăşluiesc în inimă ca într-un cuib, răpesc mintea şi fac înţelegerea să cadă în năluciri ducând omul în rătăcire. Ele îl cuprind uşor pe cel ce le ascultă făcându-l prin fantezie căpetenie, conducător de oşti, închipuindu-şi în jurul lui ostaşi înarmaţi, sumedenie de trupe şi arme multe pe care le atinge. Conduce tabere şi regimente ce biruie la porunca lui barbari; împarte cinstiri, daruri şi distincţii, zideşte cetăţi, rânduieşte căpetenii şi le depărtează pe altele. Iar când vede că de fapt aşa ceva nu este potrivit cu statutul său trece la ceva mai adecvat şi anume că este întronizat arhiereu a toată lumea care hirotoneşte mitropoliţi, depune episcopi, adună preoţi, trimite misionari, dăruieşte titluri de arhimandriţi, numeşte pe alţii, zideşte biserici, înfiinţează chinovii, înalţă aziluri de bătrâni, case de oaspeţi şi spitale, îmbracă orfani, apără văduve şi se vede pe sine doctorul şef al oropsiţilor vindecând în dar pe toţi. Aceste gânduri şi multe altele asemănătoare atrăgându-i mintea şi hrănind-o cu o cugetare deşartă, fac să i se cuibărească în mădulare demonul desfrâului, al poftei pântecelui, de veşmântul preoţesc şi al slavei de stareţ. Acestea îi învârtoşează inima şi o umple de boala iubirii de arginţi, de îndrăzneala slavei deşarte, orbeşte ochii inimii, agită trupul, aţâţă simţurile spre împreunarea cu femei aruncându-l prin curgerea seminţei în groapa desfrâului cu mintea, la mişcarea mângâietoare a mâinilor aducându-i aminte de vechile convorbiri cu femei, de chipurile lor frumoase, de pipăiri, îmbrăţişări de trupuri, împreunări de buze, uniri de mădulare, forma trupurilor, vorbe ispititoare, închipuirea mişcărilor. Şi astfel sărmanul monah se îndulceşte pe nesimţite prin această fantezie complăcându-se în această stare.

Sursa: www.filocalia.ro

Discernământul - trezvia (2)

2010-12-27T17:59:00.006+02:00

Cel ce nu cunoaşte cursele şi meşteşugirile vrăjmaşului este sfâşiat cu uşurinţă şi cel ce nu ştie pricinile patimilor, lesne cade. Priceperea amestecată cu simplitatea este un lucru dumnezeiesc, adică o virtute desăvârşită. Dacă prima se desparte de cealaltă devine viclenie, iar a doua - prostie. Prima face rău, a doua se lasă uşor amăgită. Unirea lor a cerut-o Hristos: ''Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii.'' Prin multe moduri şi prin toate ne luptă vrăjmaşul, de aceea cel ce voieşte să se izbăvească, trebuie să aibă ochi mulţi.

.
Mai presus de fire sunt: fecioria, nemânierea, smerita cugetare, rugăciunea, privegherea, postul, străpungerea neîncetată a inimii.

.
Străjuirea gândurilor înseamnă a alunga diferitele gânduri şi atacuri prin rugăciune, iar păzirea minţii înseamnă a păstra mintea nerobită şi nedespărţită de pomenirea lui Dumnezeu; şi precum este mai înaltă mintea decât gândul, pe atât şi păzirea ei este mai grea şi mai de trebuinţă. Căci minte numim iarăşi puterea noastră înţelegătoare şi oarecum ochiul sufletului nostru, iar gând - lucrul văzut de minte şi întipărit în ea. Şi păzirea minţii este păstrarea ei în stare de refuz al oricărui atac, care e cea dintâi lucrare voluntară a ei. Străjuirea gândurilor este respingerea celor întipărite prin lucrarea ei voluntară.

.
Fiecare clipă a timpului este dată pentru un anumit lucru al nostru; când facem acel lucru la momentul rânduit lui, atunci putem trăi viaţa noastră după mai înainte rânduirea lui Dumnezeu, adică în chip plăcut Lui, sau sfinţit. Trebuie să aflăm acordul între momentele timpului şi momentele vieţii noastre. Există armonii mai înainte stabilite între unele şi altele pentru normele şi sănătoasa dezvoltare a vieţii noastre. Timpul nu este un gol pe care să-l putem umple cu orice, ci el este corelativ cu vieţile omeneşti. Există în el armonii potenţiale cu desfăşurarea vieţii noastre, aceasta pentru că viaţa noastră însăşi este făcută ca să se ritmeze cu un timp al ei. Noi putem să ne desfăşurăm viaţa şi în răspăr cu timpul dar aceasta nu e o normală dezvoltare a ei. În găsirea acestei armonii se arată din nou darul discernământului; trebuie să ştii pentru care moment al timpului se potriveşte un moment al vieţii tale căci numai atunci potenţele fiinţei noastre se actualizează deplin şi armonios. Fiecare clipă a timpului este potrivită pentru altă potenţă a fiinţei noastre, iar potenţele acestea fac şi ele un tot. Clipa înseamnă tot ansamblul de împrejurări care cere de la noi un anumit lucru. Pe lângă aceea, acordul acesta depinde de o deplină curăţie de patimi. Numai aceasta dă o vedere deplin clară şi o putere de a ne conforma cu ceea ce ne cere clipa.

.
Deci să nu căutăm înainte de timp cele ale timpului (potrivit pentru un lucru), amăgindu-ne dintr-o pornire a mândriei; să nu căutăm iarna cele ale verii; nu în sămânţă - snopii, pentru că timpul semănatului cere osteneli şi timpul secerişului aduce haruri negrăite, iar de nu facem aşa, nu vom lua nici la timpul cuvenit cele ale timpului. (Negustorii necercaţi în lucruri mari îşi pricinuiesc multe pagube, dar în lucrurile mici înaintează repede pentru că fiecare lucru îşi are rândul lui şi fiecare vieţuire îşi are rânduită vremea ei.)

.
Când ne stau în faţă rele pe care nu le putem ocoli trebuie să le cântărim şi să alegem dintre ele pe cele mai puţin vătămătoare.

.
În toate lucrurile săvârşite şi în toate felurile de vieţuire, fie întru ascultare, fie întru neascultare, fie văzute, fie gândite, acesta să-ţi fie dreptarul - dacă sunt după Dumnezeu. De pildă: dacă săvârşind un lucru oarecare nu câştigăm mai multă smerenie decât cea pe care o avem, nu socotesc că-l săvârşim cu voia lui Dumnezeu, fie mic fie mare. (Cercetează cu de-amănuntul, căci toţi putem cunoaşte dacă place lui Dumnezeu lucrul pe care-l facem.)

.
Văzduhul curăţit de nori arată soarele strălucitor, iar sufletul eliberat de gândurile rele ale păcatelor făptuite mai înainte, prin luptă neobosită, vede numaidecât pe Dumnezeu. Obsesia patimilor este aducerea aminte involuntară a păcatelor de mai înainte. Cel ce se nevoieşte o împiedică să înainteze la faptă, învingătorul desfiinţând până şi atacul (momeala). Mintea este mereu atârnată în chip pătimaş de amintirea păcatului şi de chipul îngustat şi opac al faptei păcătoase săvârşite.

.
Puţin foc curăţeşte toată materia, precum o spărtură mică nimiceşte toată osteneala. Păzeşte-te de cele aşa-zis mici ca să nu cazi în cele mari!

.
Există un aşa-numit înaintemergător al duhurilor care ne ia în primire îndată ce ne deşteptăm din somn şi întinează primul nostru gând; deci, tu dă pârga zilei tale Domnului, căci ea va fi a celui ce o ia mai înainte. Un lucrător prea bun al Domnului mi-a spus un cuvânt vrednic de ascultat: ''Cunosc drumul întreg al zilei mele de dimineaţă.''

.
În ce chip doreşte cerbul însetat izvoarele, tot astfel doresc monahii să cunoască ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu pentru a o urma cu toată inima şi să afle numai ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce este conform cu această voie, ci şi ceea ce-i amestecată cu semănăturile dracilor, şi cu atât mai mult pe cea vădit potrivnică. Despre aceasta cuvântul nostru are, cu adevărat multe de spus şi anevoie de tâlcuit. La fel doreşte călugărul să cunoască ce lucruri trebuie să se facă mai presus de toate şi fără nici o amânare potrivit celui ce a spus: ''Vai celui ce amână zi după zi şi timp după timp.'' (Sirah 9,8); de asemenea, care trebuie făcute cu blândeţe şi cu chibzuinţă, cum bine zice cel ce a spus: ''Cu povăţuire se face războiul.'' (Pilde 24,6), şi iarăşi ''Toate cu bunăcuviinţă şi după rânduială.'' (I Cor. 14,40). Nu tuturor, cu adevărat, nu tuturor le este dat a cunoaşte îndată şi cu bună desluşire lucruri atât de greu de pătruns, căci chiar David, purtătorul de Dumnezeu şi cel care avea pe Duhul grăind întru dânsul se îngrijora spunând: ''Greşelile cine le va pricepe? De cele ascunse ale mele, Doamne izbăveşte-mă!''

.
Toţi cei care voiesc să cunoască desluşit voia Domnului trebuie ca mai întâi de toate să şi-o omoare întâi pe a lor şi rugându-se cu credinţă şi cu simplitate neforţată şi întrebând întru smerenia inimii părinţii sau fraţii, să primească cu cuget neîndoielnic sfaturile acestora chiar dacă cele ce li se spun ar părea potrivnice şi nelalocul lor (nefireşti, neadaptate situaţiei) şi chiar dacă cei întrebaţi n-ar fi oameni duhovniceşti. Căci nu e nedrept Dumnezeu ca să lase să fie amăgite sufletele care s-au smerit pe ele prin încredere şi simplitate, acceptând şi punând mai presus de ştiinţa lor sfatul şi judecata aproapelui, chiar dacă cei întrebaţi ar fi ca nişte animale necuvântătoare. Ei ştiu că Cel ce grăieşte prin ei este însă Cel nematerial şi nevăzut.

.
Cei ce vor urma fără îndoire celor spuse mai înainte se vor umple de multă smerenie.

.
Dacă cineva poate găsi în Sfânta Scriptură răspunsul la problemele ce-l frământă, cu cât mai mult nu ne poate folosi un om cu suflet viu, decât cuvintele unei cărţi neînsufleţite? (Mai mult trebuie preferat a întreba un om credincios decât să ne mărginim a interpreta noi spre ''folosul'' nostru vreun text al Scripturii.)

.
Sunt unii dintre cei ce caută să afle voia lui Dumnezeu, care îndepărtându-şi gândul de la orice înclinare pătimaşă adică de la aceea care-l face să dorească ceva şi de la aceea care-l face să respingă altceva, şi-au oferit Domnului timp de câteva zile, într-o rugăciune fierbinte, sufletul lor gol de orice voinţă proprie; atunci au cunoscut care este voia Lui, fie pentru că Mintea cea mai presus de minte a vorbit minţii noastre, fie că Dumnezeu a nimicit cu desăvârşire una din cele două cugetări ale sufletului, nelăsând-o decât pe aceea care este conformă proniei Lui.

.
Alţii au înţeles din greutatea şi împiedicarea ce a urmat hotărârii de a face ceva că acestea sunt dumnezeieşti, potrivit celui ce a spus: ''Am voit să vin la voi o dată şi de două ori, şi ne-a împiedicat satana.'' (I Tes. 2,18). Alţii dimpotrivă, din neaşteptatul ajutor al lui Dumnezeu în lucrul început, au simţit că acesta este bine primit de Dumnezeu şi şi-au adus aminte de cuvintele: ''Fiecăruia care alege binele, îi ajută Dumnezeu.'' (Rom. 8,28).

.
Îndoiala în a lua o hotărâre, neîncrederea, nesiguranţa, oscilarea care stăruie mult timp sunt semnele unui suflet întunecat şi mândru căci nu e nedrept încât să închidă uşa celor ce bat cu smerenie.

Inima dreaptă s-a izbăvit de felurimea lucrurilor, plutind fără primejdii în corabia nerăutăţii.
.

De multe ori scopul vrăjmaşilor este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca descurajându-ne, să ne lepădăm şi de cele după putere.

.
Se întâmplă că pricina celor mai mari rele este uneori educaţia, mediul - adică locul de vieţuire şi alteori petrecerea cu alţii. Dar deseori însăşi corupţia sufletului este suficientă spre a-i aduce pierzarea. Nu există loc mai bun şi mai sigur decât cerul, dar şi de aici au căzut îngeri din pricina propriei lor înclinări şi deci neinfluenţaţi de nimic din exterior.

.
Multă, cu adevărat multă şi greu de pătruns este viclenia duhurilor necurate şi numai puţinora le este desluşită; ba socotesc că nici acestora nu le este pe deplin, căci cum de multe ori desfătându-ne de mâncare şi îmbuibându-ne - priveghem întru trezvie, iar postind şi asuprindu-ne trupul suntem doborâţi în chip jalnic de somn? Cum petrecând în singurătate şi liniştindu-ne de zarva lumii ne înăsprim şi vieţuind împreună cu alţii suntem străpunşi de umilinţă? Cum îndurând foamea suntem ispitiţi de somn şi ghiftuindu-ne, rămânem neispitiţi? Cum înfrânându-ne ne facem întunecaţi şi nestrăpunşi la inimă, iar în băuturi de vin veseli cu sufletul şi uşor de străpuns la inimă? Cel ce poate, să lumineze aceste lucruri în Domnul căci noi suntem nepricepuţi în unele ca acestea. Totuşi vom spune că aceste răsturnări nu sunt produse întotdeauna de demoni, ci uneori provin din propria fiziologie şi mişcări interne ale trupului.

.
Auzirea minunatelor fapte ale părinţilor duhovniceşti ne deşteaptă mintea şi sufletul la râvnă, auzirea învăţăturilor este lumină în întuneric, întoarcerea celor rătăciţi, făclie dătătoare de lumină celor ce nu văd bine.

.
Caută fără încetare şi semnele patimilor şi atunci vei cunoaşte că multe sunt întru tine deşi nu te poţi cunoaşte, fie pentru că eşti bolnav, fie din pricina slăbiciunii, fie din pricina adânc înrădăcinatelor deprinderi.

Sursa: www.filocalia.ro

Pilda celor poftiţi la cină – Iubirea refuzată a Domnului

2010-12-11T16:57:00.004+02:00

Această pildă este rostită de către Domnul Hristos ca o constatare privind degradarea spirituală a celor ce refuză comuniunea cu Dumnezeu.

Ideea centrală a pildei este aceea că toţi oameni sunt chemaţi să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, care este asemănată cu o cină mare.

Invitaţia la cină nu are numai scopul de a hrăni trupul ostenit de muncile zilei, ci şi pe acela de oferi oaspeţilor un prilej de comuniune, prin osteneala iubitoare a gazdei.

Locurile multe de la masă reprezintă generozitatea Domnului care invită toţi oamenii, fără discriminare, la comuniunea cu El.

Unii însă refuză această invitaţie, pentru că nu mai văd bucuria comuniunii, datorită orbirii sufleteşti, care duce la însingurare şi izolare.

Cauzele orbirii sunt înfăţişate de Hristos prin trei persoane care refuză invitaţia şi se scuză, fiecare fiind preocupat de câte o grijă a vieţii: o ţarină, cinci perechi de boi şi o femeie.

Ţarina simbolizează decadenţa prin materialism şi avariţie, cele cinci perechi de boi reprezintă robirea sufletului prin cele cinci simţuri, iar femeia reprezintă dragostea familială egoistă.

Pilda demonstrează şi dreptatea lui Dumnezeu, prin constatarea şi, totodată, promisiunea, că nimeni din cei robiţi sufleteşte nu va fi în comuniune cu El.

Totodată, se scoate în evidenţă chemarea Bisericii ca toţi credincioşii să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, la Cina cea de Taină a Sfintei Liturghii.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Arhiepiscopia Alba Iuliei - Mănăstiri şi schituri (1)

2010-12-01T14:39:00.025+02:00

.
Mănăstirea ACOPERAMÂNTUL MAICII DOMNULUI – TĂUNI

.
Istoricul: În zonă n-a fost în trecut viaţă monahală cunoscută prin scris sau prin tradiţie. La iniţiativa Episcopiei de Alba-Iulia s-a înfiinţat mănăstirea, sfinţindu-se locul în 1994, când s-a turnat şi fundaţia bisericii. Lucrările de construcţie a bisericii mănăstirii s-au realizat prin osârdia Ieromonahului Iosif, care a fost numit aici încă din 1992. Mănăstirea s-a populat cu maici în aprilie 1996. Preocuparea principală a părintelui Iosif şi a maicii stareţe este acum ridicarea unei construcţii din zid pentru stăreţie, chilie, trapeză, bucătărie. Aceasta se construieşte la sud-vest de biserică, în imediata ei apropiere, astfel încât uşa de intrare, din mijloc, a pridvorului să facă legătură cu chiliile.
.
Descriere: Biserica este o construcţie masivă, din zid de cărămidă, pe fundaţie de piatră. În exterior are formă dreptunghiulară, dar în interior, prin adâncirea absidelor se formează o cruce. Din punct de vedere arhitectural are stilul moldovenesc asemănător bisericii Luca Arbore (Suceava - monument istoric) şi al mănăstirii Humor, cu elemente de stil brâncovenesc, precum ancadramentele de piatră ale ferestrelor, uşilor şi coloanelor ce susţin pridvorul deschis. Are şi ceva original în plus, nişele construite în pridvorul deschis la dreapta şi stânga intrării din mijloc. În aceste nişe se vor aprinde lumânările pentru vii şi morţi. Biserica este compartimentată în altar, naos, gropniţă, pronaos şi pridvor deschis. Altarul este luminat de o fereastră la est şi câte una în partea sudică şi nordică. Catapeteasma este din stejar. Naosul este delimitat de gropniţă prin stâlpi laterali cuprinşi în zid. Aceştia susţin arcada, care la rândul ei susţine bolta. Gropniţa şi pronaosul sunt luminate de câte o fereastră, aşezată în partea sudică şi nordică. Toate ferestrele sunt din lemn de stejar, au formă dreptunghiulară şi sunt înalte. Intrarea din pridvor în pronaos se face prin partea de vest, pe o uşă de stejar în două canaturi, sculptată în interior şi exterior. Pridvorul deschis este susţinut de patru coloane în faţă, cu capitelii ornamentate sculptural şi două coloane în spate, cuprinse în zidul pronaosului. Intrarea de afară în pridvor se face prin trei locuri, fiecare intrare având scări de piatră din câte cinci trepte. Pardoseala în biserică este din plăci de piatră, finisată asemănător marmurei. Sfânta masă şi masa proscomidiei sunt făcute din aceeaşi piatră.
.
Pictura: Pictura interioară ca şi cea exterioară va fi lucrată în frescă.
.
Altele: Clopotniţa va fi ridicată din zid, cu gang de intrare pictat, la distanţă de 15 m sud-est de biserică.

Mănăstirea AFTEIA (CIOARA)

.
Istoricul: Viaţa monahală a început aici pe la jumătatea secolului al XVI-lea, Mănăstirea numindu-se atunci Sihăstria din Plăişor, cu hramul Naşterea Maicii Domnului. Era, ca şi astăzi, aşezată pe dealul Plăişorul Cioarei, de unde şi numele. Mai târziu era cunoscută ca Mănăstirea de la Cioara sau Afteia şi era metoc al mănăstirii Cozia. Pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, conducerea mănăstirii a avut-o cuviosul Sofronie Mărturisitorul, care provenea dintr-o familie de preoţi prin tradiţie, tatăl său a fost parohul satului de la 1680-1720, după care a urmat, între 1720 şi 1750, fiul său, Sofronie (călugărit). În timpul cât a fost stareţ, Mănăstirea a devenit principalul centru de luptă pentru apărarea credinţei strămoşeşti împotriva unirii bisericii cu Roma. După ce a luptat cu înverşunare, conducând mişcarea românilor împotriva Uniaţilor în anii 1759-1761, Sfântul Sofronie s-a retras la Mănăstirea Robaia şi apoi s-a stabilit la Mănăstirea Curtea de Argeş.
.
Descriere: Biserica s-a construit între 1934 şi 1950, din lemn de stejar, pe fundaţie de piatră, prinsă în mortar de var. Stilul arhitectural este în formă de navă. Iniţial s-a acoperit cu şindrilă, iar din 1965 s-a acoperit cu tablă zincată. Are două turle, acoperite tot cu tablă. Ctitorul noului aşezământ este preotul paroh Constantin Oancea. Sfinţirea bisericii s-a făcut la 21 mai 1952 de Episcopul Nistor, stareţul mănăstirii Sfânta Treime din Alba-Iulia (din 1976 catedrală şi sediul Episcopiei nou reînfiinţată). Viaţa monahală a fost reluată în 1975. În 1978 întreg corpul clădit al bisericii a fost placat cu sită de brad de către iscusiţi meşteri din Moisei-Maramureş, tencuielile interioare, burduşite din cauza ploii, au fost refăcute şi pregătite pentru pictură.
.
Pictura: Pictura în frescă a fost realizată de pictorul Nicolae Gavrilean din Suceava şi ucenicii săi L. Dumitrava şi R. Gherghean, în anul 1981.
.
Altele: În incinta mănăstirii este o clădire foarte frumoasă pentru stăreţie, trapeza, bucătărie şi chilii.

.
Mănăstirea CERGĂUL MIC

.
Istoricul: Biserica datează din secolul al XVII-lea şi a avut regim de mănăstire de cult luteran până în 1945. Aici au venit bogomilii şi în 1945 au trecut voluntar la ortodoxie. Din 1945 până în anul 1990 a fost folosită ca biserică de mir. În 1990 la propunerea Episcopului de Alba-Iulia, Andrei, a devenit mănăstire cu obşte de călugări.
.
Descriere: Biserica este o construcţie masivă din piatră, în formă de navă, compartimentată în altar, naos şi pronaos. Turla este pe pronaos şi este folosită drept clopotniţa pentru cele două clopote ale bisericii.
.
Pictura: În curs de realizare.
.

Sursa: www.manastiriortodoxe.ro

File de pateric (34)

2010-11-29T18:26:00.004+02:00

Era un frate care locuia în chinovie şi stăpânea nevoinţa foarte. Auzind fraţii din Sketis despre el, au venit să-l vadă, şi s-au dus la locul unde lucra el. După ce le-a dat bineţe, s-a întors şi a început să lucreze iar. Văzând fraţii, i-au zis: Ioane, cine te-a primit în monahie? Cine te-a făcut călugăr şi nu te-a învăţat să iei cojoacele fraţilor, şi să le zici „rugaţi-vă“ sau „aşezaţi-vă“? El le zise: Ioan păcătosul n-are vreme de aşa ceva.

Se zicea despre avva Isidor preotul Schitului, că dacă avea cineva un frate bolnav, sau nepăsător, sau repede la mânie, şi vroia să-l izgonească, spunea „adă-mi-l aici“. Şi îl lua şi prin îndelunga lui răbdare îl mântuia.

.
L-a întrebat un frate:

– De ce se tem dracii aşa mult de tine?

– De când m-am călugărit, mă străduiesc să nu-mi las mânia să-mi urce până la gâtlej.

.
A mai spus: sunt patruzeci de ani de când simt păcatul cel cu mintea, dar niciodată nu mă învoiesc, nici poftei, nici mâniei.

.
A mai spus: când eram tânăr şi şedeam în chilia mea, nu aveam un răstimp anume pentru rugăciune – noaptea şi ziua îmi erau rugăciune.

.
A zis avva Pimen despre avva Isidor că împletea un snop de lujeri de curmal noaptea. Fraţii l-au rugat zicând:

– Odihneşte-te puţin, că ai îmbătrânit.

– Dacă-l vor arde pe Isidor şi-i vor risipi cenuşa în vânt, asta tot nu-mi va agonisi nici un merit, fiindcă Fiul lui Dumnezeu a venit aici pentru noi.

.
Tot avva Pimen zicea despre avva Isidor că-i spuneau gândurile: mare om eşti. Iar el le răspundea: nu cumva sunt ca avva Antonie? Sau am ajuns cumva ca avva Pamvo şi ceilalţi părinţi bine-plăcuţi lui Dumnezeu?

Când răspundea astfel împotrivă, se liniştea. Şi când vrăjmaşii îl descurajau, că după toate acestea va fi aruncat la chinuri, le zicea: Şi să merg la chinuri, pe voi vă voi găsi şi mai jos.

.
A zis avva Isidor: am mers odată la piaţă să vând câteva lucruşoare, şi când am văzut că se apropie mânia de mine, am lăsat lucrurile, fugind.

.
Tot avva Isidor a spus: priceperea sfinţilor e să cunoască voia lui Dumnezeu. Căci omul le biruie pe toate cu supunerea la adevăr, fiind chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Din toate duhurile, cel mai înfricoşat este a-ţi urma inima, adică gândul tău, şi nu legea lui Dumnezeu. Şi (la început simte o anume uşurare, dar) apoi i se preschimbă în jale, căci nu a recunoscut taina, şi nici n-a găsit drumul sfinţilor ca să meargă pe el. Acum este vremea să lucrăm pentru Domnul, că mântuirea este în vreme de jale, cum e scris „cu smerenia voastră câştigaţi-vă sufletele“(Luca 21, 19).

Zicea avva Isidor, pelusiotul: viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.

.
A spus tot el: cinsteşte virtuţile; nu căuta izbânzile trecătoare. Că cele dintâi sunt avere veşnică, iar celelalte se sting curând.

.
A mai zis: mulţi oameni doresc virtuţile, dar se codesc să meargă pe calea care duce la ele; alţii sunt de părere că nu există virtute. Trebuie ca pe unii să-i îndupleci să-şi lase îndoiala, iar pe ceilalţi să-i înveţi că virtutea este într-adevăr virtute.

.
A mai zis: răutatea i-a îndepărtat pe oameni de Dumnezeu şi i-a dezbinat pe oameni între ei. Trebuie să fugim de ea cât mai tare şi să urmărim virtutea, cea care ne aduce alături de Dumnezeu şi ne uneşte pe unii cu alţii.

.
A mai spus: Fiindcă mare este înălţimea smereniei, şi mare căderea înfumurării, vă sfătuiesc să o iubiţi pe una, şi să nu cădeţi în cealaltă.

.
Cumplita şi atot-îndrăzneaţa iubire de avere nu cunoaşte saţ, mânând sufletul înrobit până la cele mai mari rele. Deci să o gonim încă de la început, că atunci când precumpăneşte, e de nestăpânit.

Au venit odată să-l facă pe avva Isaac preot. Când a auzit, a fugit în Egipt – s-a dus într-o ţarină şi s-a ascuns printre ierburi. Părinţii îl urmăreau, şi ajungând în ţarină s-au oprit să se odihnească puţin acolo, că se înnoptase; au dat drumul măgarului să pască. Măgarul s-a dus, oprindu-se lângă bătrân. Dimineaţa au căutat măgarul, găsindu-l şi pe avva Isaac, şi s-au minunat. Cum voiau să-l lege, nu i-a lăsat, zicând: nu mai fug. E voia Domnului, şi oriunde aş fugi, tot la ea ajung.

.
A zis avva Isaac: când eram tânăr, şedeam cu avva Cronie şi niciodată nu mi-a spus să fac vreun lucru, deşi era bătrân şi tremura; ci singur se scula şi îmi da mie ulciorul şi celorlalţi la fel. Am stat şi cu avva Theodor al Fermei – nici el nu-mi spunea vreodată să fac ceva, ci chiar şi masa o întindea singur şi zicea: frate, dacă vrei, hai la masă. Eu îi spuneam: avvo, am venit la tine ca să mă îmbunătăţesc – cum de nu-mi zici vreodată să fac ceva? Bătrânul însă tăcea mâlc. Eu m-am dus şi le-am dat de veste bătrânilor. Bătrânii au venit, zicându-i:

– Avvo, a venit fratele la sfinţenia ta să se folosească, şi de ce nu-i spui niciodată să facă ceva?

– Oi fi stareţ, să-i dau porunci? Eu oricum nu-i zic nimica, dar dacă vrea, să facă şi el ce mă vede făcând.

De atunci i-am luat-o înainte şi făceam ce vroia bătrânul să facă. El ce făcea, făcea în tăcere – şi asta de la el am învăţat, să lucrez în tăcere.

.
Avva Isaac şi avva Avraam locuiau împreună. A venit odată avva Avraam, găsindu-l pe avva Isaac plângând. Şi i-a spus:

– De ce plângi?

– De ce să nu plângem? Unde să ne ducem? Că au murit părinţii noştri. Munca mâinilor nu ne ajunge pentru plata luntrilor, ca să mergem la bătrâni, deci de acum am rămas orfani. De asta plâng eu.

.
Zicea avva Isaac: l-am văzut pe un frate secerând la holdă, şi a vrut să mânce un spic de grâu. Şi i-a spus stăpânului holdei, „pot să mânc un spic de grâu?“ Iar acela s-a minunat auzindu-l, şi i-a spus: a ta este holda, părinte, şi mă întrebi pe mine? Atâta era de conştiincios (êkribazeto, era atent la amănunte) fratele.

.
A mai zis fraţilor: nu aduceţi aici copii – patru mănăstiri din Sketis s-au pustiit din pricina copiilor.

.
Despre avva Isaac se zicea că mânca cenuşa cădelniţei de la liturghie, cu pâine.

.
A zis avva Isaac: părinţii noştri şi avva Pamvó purtau haine vechi, răscârpite, şi de fuior de curmal pe deasupra; voi purtaţi acum haine scumpe. Duceţi-vă de aici, că aţi pustiit locurile de aici. Când să meargă la seceriş, le zicea: nu vă dau porunci, că nu le păziţi.

.
Povestea unul dintre părinţi că a mers odată unul dintre fraţi purtând un culion mic la biserica Chiliilor, la avva Isaac, iar bătrânul l-a gonit zicând aşa: cele de aici sunt ale călugărilor, tu fiind mirean, nu poţi să rămâi aici.

.
A spus avva Ioan: niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, şi m-am sârguit şi eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.

S-a îmbolnăvit de o boală grea avva Isaac, una care l-a ţinut mult. Fratele îi făcea niţică fiertură, şi i-a pus şi prune în ea, dar el nu voia să guste. Fratele îl ruga:

– Ia puţin, avvo, din pricina bolii.

– Zău, frate, aş dori să petrec treizeci de ani în boala asta.

.
Se zicea că trăgea să moară avva Isaac, şi s-au adunat bătrânii la el, şi i-au spus:

– Ce-o să ne facem după tine, părinte?

– Vedeţi cum am umblat în faţa ochilor voştri: dacă vreţi şi voi să urmaţi şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, vă trimite harul Lui şi păzeşte locul acesta. Dacă nu le veţi păzi, nici să nu rămâneţi în locul acesta. Şi noi când trăgeau să moară părinţii noştri, ne îndureram, dar păzind poruncile lui Dumnezeu şi sfaturile lor, n-am căzut, ca şi cum ar fi fost ei cu noi. Aşa faceţi şi voi, şi vă veţi mântui.

.
A spus avva Isaac: zicea avva Pamvó, că se cade ca monahul să poarte aşa fel de haină, de să o arunce în afara chiliei trei zile, şi să n-o ia nimeni.

Sursa: www.pateric.ro

Discernământul - trezvia (1)

2010-11-22T15:45:00.008+02:00

Cei ce voiesc să slujească cu sinceritate lui Hristos, înainte de orice, trebuie să aibă grijă de a-şi alege după sfaturile părinţilor şi prin conştiinţa lor proprie, locurile, felurile de viaţă, chipurile de virtute şi îndeletnicirile potrivite cu ei înşişi. Căci nu toţi pot duce o viaţă cenobitică din pricina lăcomiei, după cum iarăşi nu toţi pot trăi în sihăstrie din pricina caracterului lor irascibil. Fiecare dar să cerceteze care îi este viaţa cea mai potrivită.
.

Observând din curiozitate faptele bucătarului, l-am văzut purtând o mică tăbliţă ce-i atârna la cureaua cu care era încins şi pe care am aflat că-şi însemna gândurile din fiecare zi, pe care apoi le mărturisea păstorului. Dar nu numai pe acesta l-am văzut procedând astfel, ci şi pe mulţi alţii, căci precum am auzit, aşa le-a poruncit lor stareţul.
.

Luptă-te neîncetat cu propria-ţi cugetare că, risipită fiind aceasta, să o aduni pe cât poţi în sine. Dumnezeu nu cere de la începători rugăciune nerisipită. Nu deznădăjdui când atenţia îţi este furată spre altceva, ci perseverează pururea chemându-ţi mintea să intre în sine.
.

Numai cel adunat în sine vede dincolo de sine şi respectiv dincolo de aparenţele lumii. Minunea celor de dincolo se vede numai prin mintea adunată în ea însăşi, pentru că prin ea sunt transparente şi pentru că infinitatea lor se aseamănă cu indefinitul minţii intrând astfel cu uşurinţă în legătură cu el.
.

Adună-ţi mintea şi nu iubi deloc a te arăta pentru a te putea desprinde de cele pământeşti căci dracii se tem de adunarea minţii cum se tem hoţii de câini. (Priveşte cu atenţie în inima ta uitând de toate şi cercetează de e întinată şi din ce cauză, ce fel de patimi sunt în ea pentru care trebuie să ceri iertare, sau de poţi vedea prin curăţia ei transparentă pe Dumnezeu. Dracii se tem de mintea adunată în inimă pentru că astfel îl vedem pe Dumnezeu şi trăim legătura cu El, de care e lipită atât de tare că nu mai poate fi furată de ei.)
.

Nesimţirea fie în trup, fie în suflet este o letargie care prin durata bolii şi a nepăsării, a trecut în fire.
.

Împietrirea este o cugetare amorţită, o fiică a gândurilor pătimaşe ce au pus stăpânire pe om(a prejudecăţilor), o îngheţare a râvnei, un laţ al bărbăţiei, o necunoaştere a străpungerii inimii, o poartă a deznădejdii, o maică a uitării şi după naştere, o fiică a fiicei sale. (Uitarea naşte nesimţirea, iar nesimţirea odată născută, naşte la rândul ei uitarea. E ceva obişnuit patimilor ca făcând pui, aceştia le nasc la rândul lor pe ele, adică se măresc ele înseşi prin puii care-i nasc. Nesimţirea şi uitarea sunt reciproc maici şi fiice, iar uitarea e lepădare aducerii aminte. Prin uitare omul se rupe de trecut şi de viitor, îşi reduce viaţa la clipa de faţă, se întunecă din pricina lipsei de orizont. Nehrănită de amintirea trecutului şi de gândul la viitor, viaţa clipei slăbeşte, trece ca un abur în nimic, e mai mult moartă. Moartea unui astfel de om se arată şi în faptul că trăieşte leneş din prejudecăţi, din rămăşiţe sau din gânduri ce vin de la alţii care stăruiesc moarte în el fără să le mai dea el viaţă, gândindu-le şi prelucrându-le el însuşi. Filozofia lui este fixă şi rigidă; ea nu se mai adapă din viaţa în continuă mişcare. El nu mai gândeşte, nu mai vibrează din adânc, mintea lui este inertă.)
.

Împietritul este un filozof neînţelept care se osândeşte pe sine însuşi voind să se arate învăţător altora, orator care se condamnă pe sine însuşi prin vorbele pe care le rosteşte, orb care pretinde că-i învaţă pe ceilalţi să vadă ceea ce nici el nu vede. Vorbeşte despre felul vindecării unei răni în timp ce nu încetează să şi-o scarpine pe a sa; vorbeşte împotriva bolii dar nu încetează să mănânce cele ce-i sunt vătămătoare; se roagă să fie eliberat de păcat pentru ca îndată să se întoarcă la patima sa. ''Fac răul'' strigă el, însă cu osârdie continuă să-l facă. Se roagă cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasă să lupte contra ei. Filozofează despre moarte dar se poartă ca şi cum ar fi nemuritor, suspină să se despartă de trup, dar doarme ca şi când ar fi veşnic. Predică înfrânarea, dar se străduieşte să-şi satisfacă lăcomia. Fericeşte ascultarea dar e cel dintâi care o ignoră. Citeşte despre înfricoşata judecată şi începe să zâmbească, citeşte despre slava deşartă şi chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregăteşte pentru priveghere, dar îndată cade într-un somn adânc; laudă rugăciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Laudă pe cei lipsiţi de răutate dar nu se ruşinează să ţină minte răul şi să se lupta pentru o zdreanţă. Înfuriindu-se, se amărăşte şi din pricină că s-a amărât din nou se înfurie, şi cu toate că este de două ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Săturându-se se căieşte şi după puţin timp, adaugă altă săturare. Fericeşte tăcerea, dar o laudă prin vorbărie. Învaţă despre blândeţe dar se mânie chiar în timp ce învaţă despre ea. Trezindu-se din somn suspină părându-i rău dar lăsându-şi capul pe pernă iarăşi se supune patimii. Ocărăşte râsul şi învaţă zâmbind despre plâns. Înaintea oricăruia se acuză pe sine de slava deşartă şi semeţie, dar prin această dezaprobare se slăveşte pe sine. Priveşte pătimaş la feţe şi vorbeşte despre neprihănire; petrecând în mijlocul lumii laudă pe cei retraşi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de ruşine. Slăveşte pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei săraci îi ocărăşte; se osândeşte pururea pe sine însă nu voieşte să aibă conştiinţa răului săvârşit, ca să nu zic că nici nu poate.
.

Este o luptă a omului cu sine însuşi, o continuă contradicţie, niciodată deplin depăşită; ea este proprie celui împietrit în sensul că se complace cu voia în această stare. Această boală este prezentată într-un grad mai mare sau mai redus la fiecare şi de aceea este mereu un astfel de om ameninţat să cadă tot mai mult în ea. Împietrirea creşte cu prelungirea şi sporirea păcatului, este o învârtoşare crescândă a firii. Ea înăbuşă toate pornirile spre bine şi spre eliberare, omoară orice zvâcnire de viaţă adevărată trăind în felul acesta o moarte din ce în ce mai adânc întipărită şi atotstăpânitoare. Aceasta trebuie lovită puternic şi mereu ca să fie ea însăşi distrusă, ca firea să se trezească prin durere din somnul ei de moarte. De aici reiese trebuinţa asprei nevoinţe, bunăvoinţa trecătoare, trezită a celui căzut în această moarte nu are putere să-l elibereze de nesimţire. Plânsul îndurerat e cel mai puternic leac împotriva ei.
.

Mintea întunecată de murdării nu poate scăpa de uitare şi înţelepciunea nu-şi poate deschide ei uşa sa.
.

''Cei ce au legământ cu mine, văzând morţi, râd, stând la rugăciune sunt cu totul învârtoşaţi şi întunecaţi; văzând Sfânta Masă rămân nesimţiţi, împărtăşindu-se de Dar se poartă ca şi când ar gusta pâine simplă, văzându-i pe cei străpunşi la inimă râd de dânşii. Am învăţat de la tatăl care m-a născut pe mine să omor toate cele ce se nasc din bărbăţie şi osteneală. Eu sunt maica râsului, hrănitoarea somnului, prietena îmbuibării, nu sufăr dojana şi sunt împletită cu evlavia mincinoasă.
.

Nesimţitor, insensibil, indolent este acela care are acest dezgust şi această lâncezeală interioară de care vorbesc Părinţii, încât se poate spune că este înveninat de o otravă rece care secătuieşte şi ucide sufletul. (nesimţire morală, trândăvie intelectuală)

Ceea ce-ţi aduci aminte, fă! Şi ceea ce nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi şi nu vei preda cugetarea fără discernământ uitării prin uitare. Uitarea de sine n-are nici o putere, dar se întăreşte prin neglijenţa şi nepăsarea noastră; uitarea rupând legătura prezentului cu trecutul din pricina alipirii pătimaşe de plăcerile prezente, slăbeşte chiar adâncimea şi intensitatea vieţii prezente prin care nu e fructificată conştient de amintirile faptelor trecutului.
.

Puterea deosebirii, a dreptei socoteli este şi se cunoaşte ca fiind îndeosebi cunoaştere sigură a voii dumnezeieşti în orice timp, loc şi lucru. Dreapta socoteală este conştiinţa nepătată şi simţirea curată.

.
În toate nevoile să apelăm imediat, după Dumnezeu, la propria conştiinţă ca la un îndreptar şi ca la o călăuză pentru ca ştiind din ce parte vine suflarea vânturilor, după ele să întindem şi noi pânzele. (Corabia se scufundă uneori din pricina valurilor dinafară, alteori din pricina poverii dinăuntru. Noi de asemenea ne pierdem uneori prin păcatele noastre cu fapta, alteori pierim prin gândurile dinăuntru, dar mai cu grijă trebuie să fim faţă de gânduri.)

.
Când izbutesc diavolii să înfrângă sufletul şi să răstoarne lumina minţii nu mai e în noi nenorociţii nici trezvie nici discernământ, nici socotinţă sau ruşine, ci tocire, nesimţire, nedeosebire şi orbire.

.
Nu puţină nevoie avem de trezvie când trupul este bolnav, căci dracii văzându-ne zăcând neputincioşi din pricina slăbiciunii, mai mult ne înţeapă cu săgeţile lor. De bolnavii din lume se apropie dracul mâniei şi al hulei, de cei ce s-au retras din lume, dacă au totuşi din belşug cele de trebuinţă, se apropie dracul lăcomiei pântecelui sau al curviei, iar de sunt locuri lipsite de orice mângâiere şi pricinuitoare de nevoinţe, le întinde curse stăpânul trândăviei şi al nemulţumirii.

.
Am văzut cum fiara curviei înmulţeşte durerile celui bolnav şi chiar în timpul bolii îi sădeşte simţiri necuviincioase şi îi provoacă scurgeri. E mai mare mirarea să vezi cum zburdă şi se îndrăceşte trupul cu toate că se află muncindu-se în dureri cumplite. I-am văzut apoi pe alţii zăcând şi fiind mângâiaţi pe patul însuşi de lucrarea dumnezeiască sau de străpungerea inimii şi prin aceste mângâieri depărtând de la ei durerile, încât se aflau ca unii care n-ar mai fi voit să se izbăvească de boală niciodată. Şi iarăşi am văzut pe alţii chinuindu-se, dar izbăvindu-se de boală ca printr-o certare şi l-am slăvit pe Cel ce prin lut curăţă lutul.

.
Dacă cuvântul meu are vreo oarecare credibilitate şi mai ales dacă voiţi să-mi urmaţi sfatul, trebuie să ştiţi că pentru a respinge atacul miilor şi zecilor de mii de vrăjmaşi este bine să nu fim schimbători şi a nu ne împrăştia ticălosul nostru suflet în toate părţile căci chiar de ne-ar fi adunate toate puterile şi încă ne va fi cu neputinţă să pătrundem şi să biruim toate vicleniile lor.

.
Greu este să învingem gândurile furişate în noi care provin din amintirea păcatelor de mai înainte, iar cei ce nu încetează să adauge la ele au deznădăjduit de ei înşişi sau nu s-au folosit cu nimic din lepădare. Totuşi ştim că Dumnezeu toate le poate şi nimic nu-i este Lui cu neputinţă.

.
În privinţa succesiunii patimilor, nu există o ordine sau o înţelegere între cele fără înţelegere, ci o totală neorânduială şi nestatornicie. Legătura între ele, trecerea de la una la alta are ceva neregulat, haotic, aleator, pentru că toate pornesc din acelaşi hău de întuneric pornit spre rău; ele ies împreună, sunt legate între ele.

.
După cum atunci când scoatem apă din fântână, ni se întâmplă să scoatem fără să băgăm de seamă şi câte o broască, la fel când lucrăm virtuţile, de multe ori lucrăm şi patimile în chip nevăzut cu ele. Dacă răutatea ar ieşi la iveală goală în viaţa noastră, neacoperită de închipuirea vreunui bine, omul nu s-ar mai porni de la sine spre ea.

Sursa: www.filocalia.ro

Evanghelia Bogatului căruia i-a rodit ţarina – Bogăţia nu mântuieşte sufletul

2010-11-22T13:30:00.003+02:00

Această pildă este rostită de către Domnul Hristos pentru a scoate în evidenţă învăţătura creştină despre sufletul nostru, care este spiritual şi nemuritor.

Pilda înfăţişează un om bogat în raport cu cele două planuri ale existenţei noastre: unul material, legat de lumea aceasta, altul spiritual, legat de viaţa veşnică.

Primul plan arată consecinţele periculoase ale împătimirii bogatului de lucrurile materiale: deşi Dumnezeu îl iubeşte şi îi face ţarina roditoare, pentru a ajuta şi pe cei săraci, el nu înţelege aceasta şi plănuieşte ca surplusul de roade să îl păstreze în mod egoist numai pentru el, despre care credea în mod greşit că îi vor asigura fericirea în viaţa veşnică, prin plăcerile aduse de mâncare şi băutură.

Al doilea plan ne arată adevărul despre sufletul nostru: sufletul, deşi dă viaţă trupului, nu este material şi nu are nevoie de cele materiale pentru a se veseli.

Pilda ne învaţă şi că moartea vine atunci când Sf. Treime hotărăşte, iar pentru cei care nu s-au pregătit, momentul vine în chip surprinzător şi neplăcut.

Chiar şi după moarte, sufletul este nemuritor, mai mult, fiind dator să răspundă pentru faptele făcute în viaţa trupească.

De aceea, concluzia Mântuitorului este foarte clară: trebuie să ne îmbogăţim sufletul nu plăcerile cauzate de lucruri materiale, ci cu comorile cereşti ale faptelor celor bune, făcute spre slava lui Dumnezeu.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Pilda samarineanului milostiv – Prin fire, toţi oamenii sunt fraţi între ei.

2010-11-13T18:36:00.004+02:00

Textul conţine o pildă rostită de către Domnul Iisus Hristos, ca răspuns la întrebarea ispititoare „Cine este aproapele meu?” a unui învăţător religios al poporului.

Răspunsul-pildă al Domului ne arată că iubirea faţă de aproapele însemnă practicarea milostivirii, ca act de întrajutorare, faţă de toţi oamenii, fără nici un fel de discriminare, ca sinteză a tuturor învăţăturilor religioase despre mântuire.

Fundamentul acestei milostiviri este faptul că în fiecare om se regăseşte „chipul lui Dumnezeu”, adică un suflet întreit în puteri: raţiune, simţire şi voinţă, primit de la Dumnezeu, aşa cum am primit şi noi.

Prin urmare toţi oamenii suntem fraţi între noi, pentru că purtăm aceiaşi fire umană, zidită de Tatăl cel ceresc, pe care îl şi numim în mod real: "Tatăl Nostru".

Pilda este puternic sugestivă prin faptul că pune în evidenţă caracterul divin al iubirii: aşa cum Dumnezeu ne iubeşte pe fiecare dintre noi, înzestrându-ne cu tot ce ne trebuie pentru a fi persoane unice şi irepetabile, şi noi avem astfel datoria de a ne iubi şi ajuta între noi, ca fraţi întru umanitate.

În pildă se scot în evidenţă şi două stări sufleteşti în raport cu iubirea aproapelui: indiferenţa semeaţă a celor ce se cred învăţaţi (asemeni celui care a pus întrebarea) şi iubirea dovedită prin faptă a celor ce cunosc pe Dumnezeu (samarineanul milostiv).

Concluzia pildei este că iubirea de Dumnezeu trebuie să se demonstreze în iubirea lucrătoare faţă de aproapele, aşa cum va spune Hristos: „Mergi şi fă şi tu asemenea!”, ceea ce înseamnă că binele nu trebuie numai gândit ci şi făcut.

.
Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (3)

2010-11-02T18:34:00.006+02:00

Preotul, dacă va purta grijă de înfricoşata slujire a Sfintei Liturghii, va lua mare plată de la Dumnezeu, iar dacă nu va lucra cu luare aminte, să ştie că greşeşte de moarte şi va moşteni osânda cea veşnică.
.
14. Într-o biserică cu mai multe altare, la fiecare altar se poate sluji o Sfântă Liturghie în aceeaşi zi, însă la ore diferite şi nu de acelaşi preot slujitor.

.
15. Dacă se întâmplă preotului să se împreuneze cu soţia sa în noaptea dinaintea săvârşirii Sfintei Liturghii, nu mai îi este îngăduit să slujească în acea zi.

.
16. Dacă un preotul care slujeşte în sobor nu se împărtăşeşte, este dator să explice credincioşilor de ce nu s-a împărtăşit, pentru a nu-i sminti. Pentru a evita sminteala, preotul care nu se împărtăşeşte, mai bine să nu slujească.

.
17. La împărtăşirea credincioşilor şi mai ales a copiilor mici se întâmplă uneori să cadă din Dumnezeiasca Împărtăşanie pe haine. În această situaţie preotul trebuie să strângă cu grijă părticica căzută, iar haina, sau măcar bucata pe care a căzut, să o ardă şi apoi să o îngroape la piciorul Sfintei Mese.

.
18. Preotul este dator a învăţa pe cei ce se împărtăşesc ce să facă dacă vor voma (vărsa) în ziua împărtăşirii. Dacă după ce s-au împărtăşit au vărsat înainte de a mânca, vărsătura să fie îngropată la piciorul Sfintei Mese, iar dacă li s-a întâmplat după ce au mâncat, s-o îngroape la un loc curat. Cel ce a vomitat după împărtăşire se opreşte 40 de zile de la împărtăşanie, rostind psalmul 50 şi făcând 50 de metanii în fiecare zi, ori din ce pricină i s-ar fi întâmplat aceasta. Chiar dacă ar gândi că nu din cauza lui i s-a întâmplat aceasta, să înţeleagă că pricina sunt alte păcate ale sale pe care pesemne le-a uitat.

.
19. Când Sfântul Agneţ este pregătit pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite se afundă în Dumnezeiescul Sânge la Liturghia din Duminica premergătoare. Atunci preotul trebuie să aibă grijă să nu se atingă cu degetele de Sfântul Sânge din Potir; iar dacă s-a întâmplat aceasta să nu îndrăznească să se spele la spălător ci cu buretele să se şteargă până nu va rămâne nici o urmă.

.
20. Sfântul Agneţ, scos pentru Liturghia Darurilor Mai Înainte Sfinţite, se aşează într-un chivot special (sau pe Sfântul Disc) pregătit pentru aceasta, iar preotul este dator să poarte de grijă să nu fie mâncat de vreo vietate, să nu mucegăiască şi să nu curgă din Dumnezeiescul Sânge.

.
21. Dacă mucegăieşte Sfântul Agneţ în răstimpul de la pregătirea lui până în ziua slujirii, aceasta se întâmplă din neluarea aminte a preotului şi el trebuie obligatoriu consumat.

.
22. Dacă preotul la slujirea Liturghiei Darurilor Mai Înainte Sfinţite constată că Sfântul Agneţ s-a uscat prea tare, trebuie să zăbovească puţin până când acesta se va fi înmuiat suficient ca să poată fi fărâmat şi aşa să împărtăşească pe credincioşi.

.
23. Dacă va cădea din vinul ce s-a pus peste Dumnezeiescul Agneţ, să se strângă cu luare aminte cu un prosop curat, iar după arderea prosopului să se îngroape la piciorul sfintei mese. Cu toate că vinul nu se transformă în Sfântul Sânge, există riscul ca împreună cu vinul să cadă şi părticele din Sfântul Agneţ.

.
24. Venind la împărtăşire mulţi credincioşi, preotul să nu îndrăznească nicidecum să mai adauge vin în Potir după sfinţirea Darurilor.

.
25. Greşeşte de moarte preotul care îndrăzneşte să împărtăşească credincioşii folosind pentru fiecare în parte altă linguriţă, manifestându-şi astfel propria necredinţă.

.
Pentru toate acestea preotul este dator să se spovedească la duhovnic sau la episcopul său fără să amâne sau să se lenevească şi nicidecum să îndrăznească să mai slujească fără canon şi dezlegare.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 4 (81) aprilie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (2)

2010-10-28T17:59:00.003+03:00

Preotul trebuie să slujească cu mare grijă şi cutremur pentru a nu i se întâmpla din cele de mai jos, iar dacă i se va întâmpla ceva, să plângă şi să se tânguiască pentru neîndemânarea lui şi neapărat să se spovedească la episcopul locului de la care va lua canon pentru greşeală. Canonul să se silească să-l facă cu toată inima spre curăţirea, mântuirea şi îndreptarea greşelii lui. Iar fără de spovedanie şi canon să nu îndrăznească nicidecum a mai sluji pentru a nu se pedepsi ca nebăgător de seamă şi batjocoritor de cele sfinte.
.
7. Dacă din neatenţia preotului va cădea o picătură din Dumnezeiescul Sânge pe pardoseala bisericii, se socoteşte păcat de moarte. Deîndată preotul va trebui să se plece şi să şteargă cu limba, iar apoi să radă scândura sau piatra şi tot ce va curăţa să ardă şi apoi să îngroape la piciorul Sfintei Mese. Dacă pardoseala este din gresie sau marmură lucioasă şi nu se poate răzui, să pună spirt pe suprafaţa respectivă şi, aprinzându-l să îl lase să ardă tot.

.
8. Dacă va cădea din Dumnezeiescul Sânge pe acoperământul Sfintei Mese, pe Antimis, pe procoveţe sau pe sfintele veşminte, preotul întâi să le sugă bine cu gura şi după aceea să le şteargă bine cu buretele. Iar după ce se va sfârşi slujba, să le spele de mai multe ori cu apă deasupra vasului pentru anafură şi de va fi cu putinţă să bea apa sau să o toarne în locul de la piciorul Sfintei Mese.

.
9. Dacă, după sfinţire se va vărsa Dumnezeiescul Sânge din potir, preotul să se împărtăşească cu cât de puţin a rămas şi cu acela să săvârşească slujba, iar dacă nu va mai rămâne nimic, să toarne vin şi puţină apă spunând în taină cele ce se cuvine de la Proscomidie şi apoi de la sfinţire cele ale Dumnezeiescului Sânge să se împărtăşească. Pentru strângerea Dumnezeiescului Sânge vărsat se va face întocmai cum s-a arătat mai sus.

.
10. Dacă vor năvăli cei de alt neam, eretici, păgâni, ucigaşi sau vrăjmaşi în vremea când slujeşte preotul şi nu va putea să săvârşească slujba, să potrivească (să consume) Sfintele ca să nu rămână şi să fie batjocorite de duşmani şi apoi, dacă va putea, să fugă. Dacă însă nu va putea să fugă şi va fi omorât, va primi cununa muceniciei.

.
11. Dacă va lua foc biserica, dacă va fi cutremur sau furtună sau din altă întâmplare va cădea biserica, preotul să ia antimisul şi Sfintele şi, ieşind din biserică, într-un loc de cinste pe acelaşi antimis să continue Sfânta Liturghie până la sfârşit.

.
12. Dacă după sfinţirea pâinii şi a vinului se va întâmpla prin minune ca pâinea să se arăte carne aievea sau în chip de prunc sau vinul aievea în chip de sânge, preotul să nu se împărtăşească cu ele ci să aştepte o vreme până când vor reveni la chipul pâinii şi vinului şi abia atunci cu acestea să se împărtăşească pentru că adevărat Trupul şi Sângele lui Hristos sunt. Dacă însă nu se va întâmpla asta, să ia alt agneţ sau alt vin, după caz, să zică cele ale Proscomidiei şi ale sfinţirii şi aşa să se împărtăşească, iar Sfintele în chip de carne şi sânge să le îngroape la piciorul Sfintei Mese.

.
13. Preotul este dator ca în fiecare sâmbătă şi duminică şi sărbătoare mare a sluji Sfânta Liturghie pentru a nu lipsi pe credincioşi de a primi acest mare dar, iar dacă nu va sluji să ştie că este păcat de moarte. În aceeaşi zi, la aceeaşi Sfântă Masă, se poate săvârşi numai o singură Sfântă Liturghie.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 3 (80) martie 2010

Sfânta Liturghie - accidente şi incidente (1)

2010-10-27T18:21:00.004+03:00

1. Preotul este dator ca la slujirea Sfintei Liturghii să aducă Darurile din pâine şi vin de cea mai bună calitate. Altfel să nu îndrăznească a sluji, după cuvântul: „Cu frică mântuirea voastră lucraţi”. Să ia aminte la această slujire înfricoşătoare şi să se nevoiască să lucreze lucrul cel bun ca să nu pătimească cumplit după cuvântul proorocului: „Blestemat este tot cel ce face lucrul Domnului fără de grijă”. Preotul este dator ca la săvârşirea Proscomidiei să verifice ca pâinea adusă să fie din grâu, nestricată, nemucegăită sau mâncată de şoareci şi să nu fie azimă (nedospită) sau nesărată.

.
Dacă va descoperi una din acestea înainte de sfinţirea ei sau în timp ce când zice cele ale sfinţirii, să o înlocuiască cu altă prescură proaspătă şi de grâu curat şi să zică în taină cele ale Proscomodiei peste Agneţ, iar dacă nu va avea altă prescură să nu îndrăznească nicidecum să mai slujească.

.
Dacă va observa însă aceasta după prefacere, să ia altă prescură şi să zică cele ale Proscomidiei asupra ei, şi, după obicei, să săvârşească iarăşi sfinţirea, iar primul Agneţ să îl consume după potrivirea Sfintelor.

.
2. Dacă, în timpul Sfintei Liturghii, înainte de sfinţirea Trupului şi Sângelui Domnului preotul se va îmbolnăvi grav încât nu va mai putea să continue sau va fi pe moarte, să înceteze slujirea.

.
Dacă este de faţă alt preot coslujitor, el trebuie să continue Sfânta Liturghie, iar dacă cel bolnav nu va muri, să se împărtăşească şi el.

.
Dacă însă nu va fi alt preot care să continue slujba, a doua zi alt preot, după săvârşirea Sfintei Liturghii şi potrivirea Sfintelor, să consume şi darurile rămase la proscomidiar însă nu ca pe Trupul şi Sângele lui Hristos, ci ca pe o pâine şi un vin binecuvântat; iar dacă apucaseră a fi sfinţite, ele să fie consumate de un alt preot după săvârşirea Sfintei Liturghii împreună cu cele sfinţite în ziua respectivă.

.
3. Dacă începută fiind slujba, un catehumen nebotezat sau orice alt creştin va fi pe moarte, iar preotul va fi la săvârşirea proscomidiei sau la Liturghie până la Vohodul cel Mare, şi va fi chemat, să meargă să săvârşească botezul şi împărtăşirea spre nădejdea mântuirii muribundului. În acest timp în biserică se va citi din Apostol, Psaltire sau din canoane până la întoarcerea preotului pentru continuarea Sfintei Liturghii.

.
Dacă însă situaţia va fi după Vohodul Mare, preotului nu îi mai este îngăduit să iasă din biserică nicidecum, lăsând pe bolnav în purtarea de grijă a lui Dumnezeu până la terminarea Sfintei Liturghii.

.
4. Dacă Sfânta Împătăşanie ce se păstrează uscată pentru împărtăşirea bolnavilor se mucegăieşte sau se strică în vreun fel oarecare, preotul este dator să o amestece cu vin dulce şi să o consume, iar de nu va fi cu putinţă să o consume, să o îngroape la piciorul Sfintei Mese, în locul special amenajat.

.
5. Dacă va îngheţa iarna Dumnezeiescul Sânge în potir, preotul va încălzi procoveţele pe la foc să învelească cu ele sfântul potir până se va dezgheţa sau apă fierbinte turnând împrejurul Sfântului Potir cu mare luare aminte să nu cadă în el din acea apă făcând aceasta până ce se va dezgheţa.

.
6. Dacă va îngheţa Sfântul Agneţ pe disc încât preotul să nu-l poată frânge, să pună un vas cu cărbuni aprinşi (un mic reşou) pe sfânta masă, iar Dumnezeiescul Agneţ, aşezând din nou steluţa şi acoperindu-l cu procovăţul, să-l ţină deasupra până ce se va dezgheţa.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VIII, nr. 2 (79) februarie 2010

Curaj - frică

2010-10-15T18:35:00.005+03:00

Frica este o însuşire copilărească pe care o manifestă sufletul îmbătrânit întru slava deşartă. Frica este lipsa credinţei arătată în aşteptare plină de spaimă a unor lucruri neprevăzute. Este o presimţire a unei primejdii închipuite, o cutremurare a inimii care se înspăimântă şi se împuţinează pentru unele nenorociri îndoielnice. Teama este lipsirea de orice certitudine chiar şi în lucrurile cele mai sigure. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Sufletul mândru care se bizuie numai pe sine este sclavul fricii, el se teme şi fuge la cel mai mic zgomot sau umbre. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Cei ce plâng şi nu se mai feresc de durere, nu se mai tem de nimic, dar cei predispuşi la frică, chiar şi dintr-un lucru mic se înspăimântă şi de multe ori îşi ies şi din minţi. (Sunt cei ce nu-şi mai cruţă trupul şi aşteaptă cu hotărâre orice li s-ar întâmpla, căutând ei de bunăvoie suferinţa.)

.
Omul fricos suferă de două boli: de puţinătatea credinţei şi de iubirea de trup. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Când cineva cade din măsura chibzuielii, devine atât fricos cât şi îndrăzneţ, căci sufletul său este slăbit. Omul când pierde echilibrul interior nu se mai cunoaşte pe sine şi cade astfel în extreme. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
Precum apa strâmtorată ţâşneşte spre înălţime, aşa de multe ori şi sufletul strâmtorat de primejdii urcă spre Dumnezeu prin pocăinţă şi se mântuieşte. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

.
De la Hristos încoace nu mai poate spune nimeni: ''Doamne, om nu am'' căci toţi îl avem pe Hristos, dar Hristos lucrează prin cei ce cred în El. (Scara - Sfântul Ioan Scărarul)

Sursa: www.filocalia.ro

Învierea fiului văduvei din Nain – Milostivirea Învierii

2010-10-09T14:55:00.003+03:00

Textul evanghelic relatează o minune înfăptuită de către Mântuitorul Hristos în cetatea Nain, situată la câţiva kilometri spre sud de cetatea Nazaret. Aici, Domnul Hristos, însoţit de ucenici şi de mulţime de oameni întâlneşte un cortegiu funerar alcătuit în jurul unui tânăr decedat, singurul fiu al mamei sale, văduvă. Situaţia femeii care era probabil îndurerată la extrem de moartea unicului ei fiu va determina milostivirea Domnului care va învia pe respectivul tânăr. Milostivirea nu se referă însă la situaţia economico-socială a femeii, ci la nevoia de luminare a umanităţii cu privire la nemurirea sufletului şi la posibilitatea Învierii.

Cuvântul central al textului este imperativul pe care Hristos îl rosteşte către cel decedat: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”.

Prin aceasta Hristos ne învaţă că omul este nemuritor, sufletul său fiind de fapt veşnic trăitor la faţa lui Dumnezeu care dispune de viaţa noastră în calitatea Sa de Domn şi Stăpân al Vieţii. Mai mult, sufletul este cel ce influenţează direct starea trupului, astfel că atunci când se desface legătura dintre suflet şi trup moare numai trupul.

Totodată, Domnul Hristos este Învierea, deoarece El este izvorul Vieţii şi a Învierii, astfel că această minune este de fapt un gest profetic al Învierii tuturor morţilor, aşa cum mărturisim în Crez. Evanghelia ne mai învaţă şi nevoia de a fi milostivi cu cei aflaţi în suferinţa produsă de moartea cuiva apropiat.

Sursa: Pr. Eugen Tănăsescu, www.radiodobrogea.ro

File de pateric (33)

2010-09-22T10:53:00.010+03:00

Povesteau unii despre avva Ioan Colobós (kolobos, schilod, bondoc sau prea scurt) că pustnicindu-se la un bătrân teban la Sketis, s-a sălăşluit în pustietate. Şi luând avva lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a spus: udă-l zilnic cu un ulcior de apă, până va face roade. Apa era departe de ei, încât pleca seara şi venea dimineaţa. După trei ani a prins viaţă şi a dat roade. Bătrânul a luat roadele lui, ducându-le la biserică, şi le spuse fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!

.
Se spunea despre avva Ioan Colobós, că i-a zis odată fratelui lui mai mare: vroiam să fiu fără grijă, aşa cum sunt senini îngerii, nelucrând, ci slujindu-i neîncetat lui Dumnezeu.

Şi şi-a dat jos cămaşa ieşind în pustie, iar după o săptămână s-a întors la fratele lui. Când a bătut la uşă, l-a auzit zicând, până să deschidă:

– Cine eşti?

– Sunt Ioan, fratele tău.

– Ioan s-a făcut înger şi nu mai e cu oamenii.

– Eu sunt – l-a rugat el.

Şi nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se amărască până dimineaţa. Apoi i-a deschis, zicându-i:

– Eşti om, trebuie să lucrezi iar ca să mânci.

– Iartă-mă, s-a căit el.

.
A spus avva Ioan Colobós: dacă vrea un împărat să ia o cetate duşmană, întâi stăpâneşte apa şi hrana, şi astfel duşmanii pierind de foame i se supun. Astfel şi patimile cărnii, dacă trăieşte omul în post şi flămânzire, vrăjmaşii se vlăguiesc împotriva sufletului său.

.
A spus avva Ioan Colobós: cel care înfulecă pe săturate şi vorbeşte cu un copil a şi curvit în gând cu el.

.
A mai spus: mergând pe drumul spre Sketis cu ceva funie împletită, cămilarul vorbind mă aţâţa la mânie, şi lăsând marfa am fugit.

.
Altă dată la seceriş a auzit un frate vorbind mânios cu altul, şi zicând: ah, şi tu! Şi lăsând secerişul, a fugit avva.

.
S-au nimerit unii bătrâni la Sketis, mâncând împreună, şi avva Ioan cu ei. Şi s-a ridicat un preot mare ca să toarne apă mesenilor, dar n-a vrut nici unul să primească de la el, decât Ioan Colobós. Ei s-au minunat şi i-au spus:

– Cum tu, fiind cel mai mărunt, ai cutezat să fii slujit de preot?

– Eu când mă ridic să torn apă, mă bucur să ia toţi, ca să am răsplată; şi nu de asta am luat, ca să ia el răsplată, ci ca să nu se mâhnească pentru că nu primeşte nimeni de la el.

.
Când şedea odată dinaintea bisericii, l-au înconjurat fraţii şi-l întrebau despre gândurile lor. Şi iată că unul dintre bătrâni, ros de invidie, îi spuse:

– Ulciorul tău, Ioane, e plin de otravă.

– Aşa e, avvo. Ai spus aşa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?

.
Spuneau părinţii că, mâncând fraţii împreună la o pomană (agape, ospăţ dat din milostenie, nu neapărat pentru pomenirea cuiva), a râs un frate la masă. Văzându-l a plâns avva Ioan, zicând: ce o fi în inima fratelui, de a râs când trebuia mai curând să plângă, devreme ce mâncă de pomană?

.
Au venit unii fraţi să-l încerce, căci nu-şi lăsa gândul să rătăcească, nici nu vorbea lucruri lumeşti. Şi i-au spus:

– Mulţumim lui Dumnezeu, că a plouat mult anul acesta, şi s-au adăpat curmalii de au dat lăstari, iar fraţii îşi găsesc de lucru.

– Aşa şi cu Duhul Sfânt: când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc (se regenerează) şi dau mlădiţe în frica lui Dumnezeu.

.
Ziceau despre el că a făcut odată funie pentru două coşuri, şi a împletit-o pe toată într-unul singur, şi nu şi-a dat seama, până nu a ajuns la perete, căci cugetul lui se îndeletnicea cu contemplarea.

.
A zis avva Ioan: eu sunt ca cel care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre el; şi când nu le poate ţine piept, urcă în copac şi scapă; aşa şi eu: şed în chilia mea şi privesc gândurile rele deasupra mea: şi când nu izbândesc asupra lor, mă refugiez la Dumnezeu prin rugăciune şi scap de duşman.

.
Zicea avva Pimen despre avva Ioan Colobós că se rugase lui Dumnezeu, şi a luat patimile de la el şi a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a zis unui bătrân:

– Mă văd netulburat şi fără nici un război.

– Mergi, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ţi vină război şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează sufletul.

Atunci s-a rugat, şi venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea: dă-mi, Doamne, îndârjire( hypomonê, răbdare şi rezistenţă) în războaie.

.
A spus avva Ioan, că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi stăteau pe malul mării, şi a venit un glas către ei de pe celălalt mal, care le-a zis: luaţi aripi de foc şi veniţi spre mine. Şi doi au luat, şi au zburat pe malul celălalt; iar unul a rămas, şi plângea cu amar şi striga. Dar apoi i s-au dat şi lui aripi, nu de foc, ci slabe şi neputincioase; şi a trecut cu osteneală căzând şi ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare necaz. Aşa şi neamul de oameni de acuma, şi dacă iau aripi, nu iau unele de foc, ci de-abia slabe şi neputincioase.

.
L-a întrebat un frate pe avva Ioan: cum sufletul meu rănit nu se ruşinează să-şi ponegrească aproapele? Iar bătrânul i-a zis o pildă despre ponegrire: era un om sărac, şi avea nevastă; şi a văzut şi alta plăcută, şi a luat-o. Amândouă erau goale. Fiind sărbătoare undeva, l-au rugat: ia-ne cu tine. Şi le-a luat, punându-le într-un chiup, apoi s-a urcat pe o corabie, mergând în acel loc. Când s-a făcut arşiţă şi oamenii s-au tras la răcoare să se odihnească, s-a uitat una din ele, şi, nevăzând pe nimeni, a sărit pe gunoi şi adunând zdrenţe vechi, şi-a făcut ca un şorţ şi mergea fără păs (meta parrêsias, cu dezinvoltură). Iar cealaltă stând goală înăuntru, zicea: uite, curvei nu i-e ruşine să umble goală. Scos din fire, bărbatul îi zise: nemaipomenit! ea cel puţin îşi acoperă ruşinea; tu eşti cu totul goală, şi nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa.Tot aşa şi cu ponegrirea.

.
A mai zis iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: era o curvă frumoasă într-un oraş şi avea mulţi ibovnici. Şi a venit la ea un om de vază, i-a zis: făgăduieşte-mi că te vei cuminţi, şi eu te iau de soţie. Ea i-a făgăduit. Şi a luat-o, plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui şi el află, ne pedepseşte. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; şi va recunoaşte fluieratul, coborând la noi, şi n-avem nici o vină. Ea, auzind fluieratul, şi-a astupat urechile şi s-a grăbit în cămara cea mai lăuntrică şi a zăvorât uşile.

.
Pe când urca odată avva Ioan de la Sketis cu alţi fraţi, au rătăcit drumul, că era noapte. Fraţii i-au zis:

– Ce să facem, avvo, că fratele a rătăcit drumul? Nu cumva să murim rătăciţi.

– Dacă îi spunem, se mâhneşte şi i se face ruşine. Uite, mă prefac eu bolnav, şi zic „nu mai pot călători, ci rămân aici până dimineaţa“.

Aşa a şi făcut. Ceilalţi ziseră: nu mergem nici noi, ci şedem cu tine.

Şi au şezut până dimineaţa, şi nici pe frate nu l-au smintit (ouk eskandalisan, nu l-au contrariat).

.
Era un bătrân la Sketis, ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la gânduri. S-a dus la avva Ioan să-l întrebe despre uitare. Şi a ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, şi a uitat ce-i spusese avva Ioan. Şi a venit iar să-l întrebe; şi a ascultat iar cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, şi ducându-se aşa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi l-a întâlnit pe bătrân şi i-a zis:

– Ştii, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am mai venit.

– Mergi, aprinde un opaiţ. El a aprins, şi i-a zis iar:

– Adă şi altele şi aprinde-le de la el.Aşa a şi făcut. Şi îi zise avva Ioan bătrânului:

– I s-a întâmplat ceva opaiţului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la el?

– Nu.

– Aşa şi cu Ioan. Dacă ar veni toată lumea din Sketis la mine, nu mă împiedică de la harul lui Hristos. De aceea, când vrei, vino fără şovăială.

Şi astfel prin răbdarea amândurora, a luat Dumnezeu uitarea de la bătrân. Astfel era lucrarea celor din Sketis, să dea râvnă celor atacaţi şi să se silească pe sine înşişi să se câştige unii pe alţii spre bine.

.
L-a întrebat un frate pe avva Ioan:

– Ce să fac, că adesea vine fratele să mă ia la muncă, şi eu sunt plăpând şi slab, şi obosesc la lucru. Şi cu porunca ce fac?

– Cáleb i-a spus lui Iosua: aveam patruzeci de ani când ne-a trimis Moise robul Domnului din pustie pe mine şi pe tine în pământul acesta; şi acum am optzeci şi cinci de ani (Iosua 14, v. 7 şi v. 11), şi încă pot să intru şi să ies din luptă. Aşa şi tu, dacă poţi intra şi ieşi din luptă, hai. Dacă nu poţi face aşa, şezi în chilia ta plângându-ţi păcatele. Şi dacă te găsesc plângând, nu te vor sili să ieşi.

.
A spus avva Ioan:

– Cine l-a vândut pe Iosif?

A răspuns un frate:

– Fraţii lui.

– Ba nu – smerenia lui l-a vândut. Căci putea să tăgăduiască şi să spună „sunt fratele lor“ (Facere 37, 36.). Dar tăcând, din pricina smereniei lui s-a lăsat vândut. Şi smerenia l-a făcut cârmuitor al Egiptului.

.
A spus avva Ioan: lăsând povara cea uşoară, adică a se mustra pe sine, am luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.

.
Tot el a spus: smerenia şi frica de Dumnezeu sunt mai presus de toate virtuţile.

.
Tot el şedea odată în biserică, şi a gemut, neştiind că e cineva înapoia lui. Dându-şi seama, făcu metanie zicând: iartă-mă, avvo; încă nu am învăţat.

.
Tot el i-a zis ucenicului său: să-l cinstim pe Unul, şi toţi ne vor cinsti pe noi; dacă-l vom nesocoti pe unul, adică Dumnezeu, toţi ne vor dispreţui, şi mergem către pierzare.

.
Se zicea despre avva Ioan, că a mers la biserică la Sketis. Şi auzind cearta unor fraţi, s-a întors la chilia lui, şi a intrat în ea numai după ce a ocolit-o de trei ori. Văzându-l câţiva fraţi, s-au mirat de ce făcuse aşa, şi au venit de l-au întrebat. El le spuse: îmi erau pline urechile de cearta lor; am dat ocol ca să le curăţ. Şi aşa intru cu cugetul liniştit în chilia mea.

.
A venit odată un frate la chilia avvei Ioan seara, grăbit să se întoarcă. Cum vorbeau ei despre virtuţi, s-a făcut dimineaţă, şi nu şi-au dat seama. El a ieşit să-l petreacă, şi au rămas la vorbă până la ceasul al şaptelea (adică pe la ora 13 la prânz). Atunci l-a poftit înăuntru de a mâncat, şi aşa a plecat.

.
Spunea avva Ioan: temniţă este să şezi în chilie şi să-ţi aminteşti de Dumnezeu pururea. Asta înseamnă „în temniţă am fost şi aţi venit la mine“. (Matei 25, 36.)

.
A mai zis: cât de puternic e leul, şi din pricina pântecelui său cade în capcană şi toată puterea lui se smereşte.

.
Mai zicea: mâncau părinţii la Sketis pâine cu sare, zicând: să nu ne lăcomim la pâine şi sare. Şi aşa erau puternici la lucrul lui Dumnezeu.

.
A venit un frate să ia coşuri de la avva Ioan. El a ieşit, zicându-i:

– Ce vrei, frate?

– Coşuri, avvo.

Intrând să ia, a uitat şi s-a aşezat să împletească. Atunci el bătu iar. El a ieşit zicându-i:

– Ce vrei, frate?

– Coşurile, avvo.

Şi l-a luat de mână, trăgându-l înăuntru, şi i-a zis:

– Dacă vrei coşuri, ia şi du-te, că eu n-am vreme.

.
A venit odată un cămilar, să-i ia lucrurile şi să se ducă altundeva. El a intrat să-i aducă împletitură, dar a uitat, având mintea întinsă spre Dumnezeu. Atunci cămilarul a bătut iar la uşă, stingherindu-l, şi iar a intrat avva Ioan uitând. Bătând cămilarul şi a treia oară, a intrat zicând: funie, cămilă; funie, cămilă. (si acestea zicea, ca să nu uite).

.
Duhul lui clocotea (Romani 12, 11). A venit cineva la el, lăudându-i lucrul, că împletea funie, dar el tăcea. Atunci celălalt iar a pornit cuvânt, dar el tăcea. În al treilea rând, îi spuse celui venit: de când ai intrat aici, l-ai luat pe Dumnezeu de la mine.

.
A venit unul dintre bătrâni la chilia avvei Ioan, şi l-a găsit dormind, şi îngerul alăturea, răcorindu-l (ripizonta, făcându-i vânt cu evantaiul). Şi văzând, a plecat. Când s-a ridicat, i-a zis ucenicului său:

– A venit cineva pe când dormeam?

– Da, bătrânul cutare.

Şi a cunoscut avva Ioan că bătrânul era pe măsura lui, devreme ce văzuse îngerul.

.
Avva Ioan Colobós a zis: eu vreau ca omul să se împărtăşească din toate virtuţile. Deci în fiecare zi sculându-se dimineaţa, să înceapă din nou înfăptuirea fiecărei virtuţi şi a fiecărei porunci a lui Dumnezeu, cu cea mai mare răbdare, cu frică şi cu îndelungă răbdare, cu dragostea lui Dumnezeu, cu toată râvna sufletului şi a trupului, cu multă smerenie, cu răbdarea necazului inimii, cu pază, cu multă rugăciune şi cu priveghere, cu gemete, cu curăţia limbii şi paza ochilor, fără mânie când eşti nesocotit, împăciuitor, nerăsplătind răul cu rău, neluând seama la căderile altora, fără să te compari pe tine cu alţii, fiind mai prejos decât toată făptura, lepădat de materie şi de cele trupeşti, pe cruce, în luptă, întru sărăcia cu duhul, cu plănuire (proairesis, plan, rânduială, proiect) şi cu nevoinţă duhovnicească, cu post, cu pocăinţă şi lacrimi, cu luptă, cu discernământ, cu curăţia minţii, cu împărtăşiri folositoare; în tihna muncii, în privegherile de noapte, în sete şi foame, în frig şi goliciune, în nevoi, închizându-ţi mormântul, ca şi cum ai fi şi murit, gândindu-te că moartea îţi e aproape în tot ceasul.

.
Ziceau despre avva Ioan, că atunci când venea de la seceriş, sau de pe la bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditaţia şi cu psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.

.
A spus unul dintre părinţi despre el: cine este Ioan? că a atârnat, cu smerenia lui, tot Schitul de degetul său mic.

.
L-a întrebat unul din părinţi pe avva Ioan Colobós: ce este monahul? El spuse: osteneală, căci monahul se osteneşte în orice lucrare. Aşa este monahul.

.
A spus avva Ioan Colobós, că un bătrân înduhovnicit s-a zăvorât, şi era foarte vestit în oraş (Alexandria) şi avea slavă mare. Şi i s-a dat de veste „trage să moară cutare dintre sfinţi, haide, să-l îmbrăţişezi până nu se săvârşeşte“. Şi s-a gândit el „dacă ies ziua, oamenii vor alerga înaintea mea şi mă vor slăvi mult, şi nu voi avea pace. Mă voi duce deci noaptea pe întuneric, ascuns de toţi“.

A ieşit seara din chilie pe furiş, şi iată doi îngeri trimişi de la Dumnezeu cu făclii, luminând înaintea lui. Şi atunci tot oraşul a alergat să vadă slava. Şi pe cât crezuse că fuge de slavă, cu atâta mai mult a fost slăvit. Prin aceasta s-a împlinit cuvântul scris „tot cel ce se smereşte se va înălţa“ (Luca 14, 11).

.
Zicea avva Ioan Colobós:

– Nu se poate clădi casă de sus în jos, ci de la temelie în sus.

– Adică?

– Temelia este aproapele, ca să-l câştigi, şi acest lucru e cel dintâi, că de el atârnă toate poruncile lui Hristos.

.
Se spunea despre avva Ioan, că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas orfană; şi se chema Paisia. S-a gândit să-şi facă din locuinţă han, unde să tragă părinţii de la Sketis. Şi aşa a fost hangiţă multă vreme şi îi îngrijea pe părinţi. Cu vremea, când i s-au împuţinat bunurile, a început să fie lipsită. S-au lipit de ea oameni stricaţi, şi au abătut-o de la ţelul ei cel bun. Apoi a început să trăiască rău, de a ajuns să şi curvească. Au auzit părinţii şi s-au necăjit foarte, şi l-au chemat pe avva Ioan Colobós, zicându-i: am auzit despre sora aceea, că trăieşte urât. Ea când a putut şi-a arătat mila faţă de noi; şi acum noi să-i arătăm milă şi s-o ajutăm. Osteneşte-te deci până la ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, tocmeşte cele ce o privesc.

Avva Ioan s-a dus la ea, şi i-a zis băbuţei portăriţe: spune-i stăpânei tale că am venit! Ea l-a mânat de acolo, zicând:

– Voi de la început i-aţi mâncat averea şi acum e săracă.

– Spune-i, că pot să-i fiu de mare folos.

Slujitorii ei i-au zis rânjind:

– Ce vrei să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?

– De unde ştiţi ce vreau să-i dau?

Bătrâna a plecat, spunându-i de el. Tânăra îi spuse:

– Călugării aceştia mişună mereu pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare.

Împodobindu-se îi zise:

– Vrei să-l chemi?

Când veni el, ea se şi întinsese în pat. Avva Ioan a venit, aşezându-se alături de ea, şi a privit-o în faţă zicându-i:

– De ce-l învinuieşti pe Hristos, de ai ajuns aici?

Ea a auzit, înmărmurind. Iar avva Ioan şi-a plecat capul în jos, începând să plângă în hohote. Ea îi spuse:

– Avvo, de ce plângi?

El ridică capul, apoi s-a aplecat plângând, şi îi zise:

– Văd cum Satana joacă pe faţa ta şi să nu plâng?

– Este căinţă, avvo?

– Da.

– Du-mă unde vrei.

– Hai să mergem.

Şi ea se ridică, urmându-l. Avva Ioan văzu că nici n-a orânduit, nici n-a spus nimic despre casa ei, şi s-a minunat. Când au ajuns în pustie, se făcuse seară. El i-a făcut din nisip un mic căpătâi şi l-a însemnat cu semnul crucii, spunându-i:

– Culcă-te aici.

Şi-a făcut şi lui la o mică depărtare, şi-a făcut rugăciunile, culcându-se. Spre miazănoapte s-a trezit, văzând o cale de lumină, trainică, de la cer până la ea, şi văzu îngerii lui Dumnezeu ducându-i sufletul. Atunci se ridică şi o clinti cu piciorul. Când văzu că murise, se aruncă cu faţa la pământ. Şi a auzit că un ceas al căinţei ei fusese primit mai bine decât căinţa multor zăbavnici şi care nu arătau căldura căinţei sale.

Sursa: www.pateric.ro

Divorţul

2010-09-13T16:58:00.008+03:00

Întruparea Mântuitorului a deschis drumul pentru nimicirea păcatului prin iubire. Iubirea aproapelui înseamnă şi răspunderea pentru mântuirea sufletului lui. Cu atât mai mult se cere acest lucru într-o căsătorie, unde jertfa pentru mântuirea sufletului celuilalt este mai presus de orice. Iubirea unui soţ pentru celălalt face ca iertarea greşelilor lui să nu fie o simplă trecere cu vederea sau o nesocotire a greşelii, ci o iertare ziditoare, spre mântuirea lui. Divorţul este practic o constatare a distrugerii iubirii, din pricina egoismului care nu lasă loc iertării.

Mântuitorul zice celor ce îi spuneau că Moise le-a dat voie să se despartă cu uşurătate de femeile lor: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19, 6), iar prin gura Sfântului Apostol Pavel zice: „legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea" (1 Cor. 7, 27) şi „celor căsătoriţi nu eu, ci Domnul le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" (1 Cor. 7, 10). Domnul adaugă însă o îngăduinţă: „în afară de pricină de desfrânare" (Mt. 19, 9).

Sfânta Taină a Cununiei uneşte aşadar pe cei doi miri până la moarte, divorţul nefiind îngăduit decât în împrejurări excepţionale:
• când unul dintre soţi atentează la viaţa celuilalt prin bătăi, lovituri periculoase, înfometare, împingere către suicid, claustrare, îngrozire şi ameninţare, toate făcute cu scopul ca moartea celuilalt să nu fie pusă în seama lui;
• când unul din soţi cade în apostazie;
• când unul din soţi cade în adulter. După dumnezeiescul Grigorie Teologul şi soţia are dreptul să-şi lase soţul care preacurveşte însă adaugă că mare dragoste arată acela dintre soţi care, din iubire de Dumnezeu, iartă pe cel ce a greşit, căci scris este: „vor fi amândoi un trup" (Mt 19, 5); însă, după legiurile împăratului Justinian, cel ce a căzut în preacurvie se trimite la mănăstire doi ani pentru pocăinţă, chiar dacă este bărbatul în cauză, după care cei doi vor rămâne împreună, căci celui înşelat nu i se dă posibilitatea altei căsătorii. În cazul în care cel aflat la pocăinţă în mănăstire moare mai înainte de împlinirea celor doi ani, celălalt este obligat să se călugărească (canonul 48 apostolic din Pidalion).
• când unul dintre soţi sileşte sau provoacă avortul, căci anulează scopul de căpătâi al căsătoriei şi pentru că avortul este crimă împotriva copilului nevinovat, dar şi pentru că riscul morţii femeii este foarte mare;
• dacă unul dintre ei se opune procreerii;
• când unul din soţi sileşte pe celălalt la perversiuni sexuale (sodomie, onanie, prostituţie);
• pentru pricina neputinţei (impotenţă) sau refuzul îndeplinirii datoriilor conjugale (nu se referă la neînţelegerile dintre soţi);
• pentru pricină de alienaţie mintală incurabilă;
• în cazul dispariţiei unuia dintre soţi de la domiciliu mai mult de 10 ani pe timp de război.

.
Divorţul se aplică obligatoriu în cazul în care se constată rudenia de sânge, cuscria, rudenia spirituală (au fost botezaţi împreună, la aceeaşi slujbă, cu aceeaşi apă - din acest motiv băieţii se botează separat şi fetele separat).

.
Este mare păcat înaintea lui Dumnezeu a divorţa cineva pe motivul că soţul (soţia) nu a adus zestrea promisă sau din cauza sărăciei în care trăiesc cei doi.

.
În Biserica noastră divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesaţi să se căsătorească a doua oară. Cererea trebuie însoţită de actul eliberat de judecătorie prin care a fost obţinut divorţul civil.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (64) noiembrie 2008

Rugăciunea

2010-09-02T17:35:00.005+03:00

Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise:

''M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru!" (Psalmi 94,6)

.
Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.

.
Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.

.
Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.

.
Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.

.
Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.

.
Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: ''Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?'' Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: ''Nu te teme, vino iarăşi!''

.
Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.

.
Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.

.
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.

.
Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră, în al doilea rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem Împăratului cererea noastră. Chipul de mai înainte arătat rugăciunii noastre este cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului.

.
Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al pruncilor a înduioşat pe Tatăl cel din ceruri.

.
Nu fi îndrăzneţ chiar dacă ai dobândit curăţia; mai degrabă apropie-te întru smerită cugetare şi multă îndrăznire vei avea.

.
Îndulcesc bucatele untdelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima.

.
Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii .iar dacă slăbind pentru pruncia ei cade, ridic-o iarăşi căci este proprie minţii nestatornicia, dar este propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici.

.
Nu poate fi legat Duhul, dar unde este Ziditorul duhului, toate se supun Lui.

.
Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei ce petrec în obşte şi alta cea care se iveşte în cei ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştea. Cea dintâi este amestecată poate cu închipuiri; cea de-a doua se umple întreagă de smerita cugetare.

.
Dacă deprinzi mintea să nu se depărteze niciodată îţi va fi aproape chiar şi când te vei afla la masă, iar de rătăceşte neîmpiedicată nu va putea să rămână niciodată lângă tine.

.
Credinţa înaripează rugăciunea căci fără ea nu se poate zbura la cer.

.
Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea căci cuvântătorii de Dumnezeu au socotit-o pe aceasta oglinda călugărului.

.
Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit.

.
Când te rogi cu trezvie eşti mai repede împins spre mânie căci acesta este scopul vrăjmaşilor (râvna noastră la rugăciune o întoarce vrăjmaşul spre mânie împotriva vreunor fraţi sau împrejurări care ne întrerup). Să împlinim toată virtutea, dar mai mult rugăciunea cu multă simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire când se ridică mai sus de mânie.

.
Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte chiar în rugăciune, iar încredinţarea este izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.

.
Alungă cu bâta câinele ce se apropie de tine şi de câte ori se obrăzniceşte din nou ia-o de la capăt. (Câinele este dracul care printr-un pretext oarecare fură mintea de la rugăciune; acesta trebuie alungat cerându-se ajutorul lui Dumnezeu.)

.
Să nu ţi se facă vremea rugăciunii vreme sau ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al unor lucruri duhovniceşti, iar de nu, vei fi jefuit de ceea ce e bun. (Nu te lăsa ispitit să rezolvi probleme necesare, sau chiar să cugeţi la lucruri duhovniceşti în vremea rugăciunii. Aceasta înseamnă să te laşi furat de la ceva important.)

.
Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare! ''Că cel ce cere astfel va lua şi cel ce caută va afla.''

Sursa: www.filocalia.ro

File de pateric (32)

2010-08-24T18:19:00.006+03:00

A spus avva Theodor de la Enat (aşezare la nouă mile la apus de Alexandria): când eram mai tânăr, sălăşluiam în pustie. Am mers la brutărie să fac două frământături, şi am dat acolo de un frate care vroia să facă pâini, şi nu avea pe nimeni să-i dea o mână de ajutor. Eu mi-am lăsat ale mele şi l-am ajutat. Când am isprăvit, a venit alt frate, şi l-am ajutat şi pe el, şi am făcut pite. Şi a venit şi al treilea, şi am făcut la fel. Şi aşa am făcut cu fiecare din cei care veneau, şi am făcut şase frământături. Apoi mi-am făcut cele două ale mele, după ce au plecat.

.
Spuneau despre avva Theodor şi despre avva Luchie cei din Enat, că vreme de cinzeci de ani şi-au bătut joc de gândurile lor, zicând „după iarna asta, ne mutăm de aici“. Şi când venea vara, spuneau „după vara asta, ne mutăm de aici“. Şi aşa făceau mereu pururea pomeniţii părinţi.

.
A spus avva Theodor cel din Enat: dacă ne va socoti Dumnezeu nepăsarea la rugăciune şi nebăgarea de seamă la cântarea psalmilor, nu putem să fim mântuiţi.

A spus avva Theodor cel de la Sketis: vine gândul şi mă frământă şi mă stânjeneşte, dar fapt nu poate să facă, ci doar mă împiedică de la fapta bună; dar omul veghetor îl izgoneşte, sculându-se la rugăciune.

L-a întrebat avva Avraam georgianul pe avva Theodor cel din Eleutheropolis:

– Cum e bine, părinte? Să-mi agonisesc slavă sau necinste?

– Eu unul vreau să-mi agonisesc slavă, nu necinste. Dacă voi face un lucru bun, şi voi fi lăudat, pot să-mi osândesc gândul, spunând că nu sunt vrednic de lauda aceea; dar necinstea vine din fapte rele. Deci, cum să-mi mângâi inima, dacă îi scandalizez pe ceilalţi. Mai bine să faci binele şi să fii slăvit.

– Bine ai zis, părinte.

A zis avva Theodot: lipsa pâinii sleieşte trupul monahului. Dar alt bătrân a zis: nesomnul sleieşte trupul şi mai mult.

A spus avva Theona: din pricina depărtării cugetului de la privirea lui Dumnezeu, suntem înrobiţi de patimile cele trupeşti.

Fericitul Theofil arhiepiscopul a venit odată la muntele Nitriei; şi a venit avva muntelui către el. Arhiepiscopul i-a spus:

– Ce ai găsit mai de seamă pe calea aceasta, părinte?

– A se osândi şi a se mustra pe sine întotdeauna.

– Altă cale decât aceasta nu este.

.
Tot avva Theofil arhiepiscopul a venit odată la Sketis. Adunându-se fraţii, îi ziseră avvei Pamvó:

– Spune-i un cuvânt papei, ca să se folosească.

– Dacă nu se foloseşte de tăcerea mea, nici de cuvântul meu nu se va folosi.

.
Au venit odată părinţii la Alexandria, chemaţi de Theofil arhiepiscopul, ca să facă rugăciune şi să surpe templele. Şi mâncând ei cu el, li s-a adus carne de viţel, şi au mâncat, nebănuind nimica. Şi luând episcopul un copan, îi dete bătrânului de lângă el, zicând:

– Ia un copan bun şi mâncă, avvo.

– Noi până acuma am mâncat verdeţuri; dacă e carne, nu mâncăm.

Şi nici unul din ei n-a vrut să mai guste din ea.

.
Tot avva Theofil a spus: ce frică şi cutremur şi năpastă vom vedea, când se vor despărţi sufletul şi trupul! Va veni lângă noi oastea şi puterea tăriilor celor potrivnice, stăpânii întunerecului, conducătorii răului, şi învinuiesc sufletul ca la o judecată, aducând înainte toate păcatele lui cu ştiinţă şi neştiinţă, din tinereţe până la vârsta la care a răposat. Deci stau, învinuindu-l de toate cele făcute de el. Cum crezi că se cutremură sufletul în ceasul acela, până se dă hotărârea judecătorească şi este slobozit? În ceasul acela este la ananghie, până vede hotărârea în privinţa sa. Şi puterile dumnezeieşti se aţin în faţa vrăjmaşilor şi ele îi arată faptele bune. Gândeşte-te cu ce frică şi tremur stă sufletul la mijloc până ce judecata lui primeşte hotărâre de la judecătorul cel drept. Şi dacă e drept, aceia primesc mustrare, iar el şi sufletul le e răpit, şi apoi e fără griji, şi chiar locuieşte fără griji, după cum este scris „aşa cum locuinţa tuturor este întru Tine“ (Psalmi 86, v. 7) şi atunci se plineşte ceea ce este scris „unde nu este durere nici întristare nici suspin“ (Isaia 35, 10). Atunci scapă, ducându-se în bucuria şi slava cele de nespus, în care se va şi aşeza.

Şi dacă se dovedeşte că a trăit în nepăsare, aude glasul cel înfricoşător „să nu mai fie cel fără de lege, şi să nu mai vadă slava celui Preaînalt“(Isaia 26, 10). Atunci îl apucă ziua urgiei, ziua jalei, ziua de întuneric şi beznă. Sufletul e dat întunericului celui din afară, osândit la focul veşnic, să fie chinuit în veacul cel fără de sfârşit. Atunci unde e trufia lumii, unde e slava deşartă, unde e desfătarea şi răsfăţul? Unde e închipuirea, unde e odihna, unde e lauda? Unde sunt averile, şi neamul cel de bună obârşie? Unde e tatăl, mama, fratele? Cine se va încumeta să scoată sufletul ars în foc şi aflat în chinuri groaznice? Aşa fiind, cu cât mai mult trebuie ca noi să stăruim în trai sfânt şi în evlavie? Ce dragoste trebuie să dobândim? Ce purtare, ce fel de trai, ce alergare? Ce migală (akribeia, exactitate, atenţie la detalii, rigoare, conştiinciozitate scrupuloasă), ce rugăciune, ce prevedere? Astfel aşteptând – cum stă scris – să ne sârguim ca să ne găsească neîntinaţi şi nespurcaţi, în pace (II Petru, 3, 14), ca să fim vrednici să-l auzim zicând: haideţi, cei binecuvântaţi de Tatăl Meu, să moşteniţi împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii (Matei 25, 34), în vecii vecilor, amin.

.
Tot avva Theofil arhiepiscopul, înaintea morţii, a zis: ferice de tine, avva Arsenie, căci îţi aduceai mereu aminte de ceasul acesta!

L-a întrebat maica Theodora pe papa (papa – titlu purtat, cum se vede, de mai mulţi ierarhi în Antichitate, nu doar de episcopul Romei) Theofil despre cuvântul apostolului:

– Ce înseamnă „răscumpărând prilejul“? (Coloseni 4, 5)

– Numirea arată câştigul. Cum ar fi – a venit un soroc să fii ocărâtă? Agoniseşte cu smerenie şi răbdare vremea ocării, şi trage câştigul la tine. A venit un soroc să fii dispreţuită? Cu resemnare cumpără sorocul acela, şi vei avea câştig – şi toate cele potrivnice, dacă vrem, ni se preschimbă în câştig.

.
A spus maica Theodora: sârguiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă. Precum arborii, dacă nu îndură ierni şi ploi, nu dau rod (metaforă mediteraneană – portocalii şi lămâii dau fructe în ianuarie şi februarie, pe frig) tot aşa şi nouă, veacul acesta ne este iarnă (Faptele Apostolilor 14, 22) şi dacă nu trecem prin multe necazuri şi încercări, nu vom putea ajunge moşteni ai împărăţiei celei cereşti.

.
A mai spus: liniştirea e bună, căci omul chibzuit îşi păstrează împăcarea (şi seninătatea)(Proverbe 21, 12). Mare lucru, într-adevăr, este reculegerea pentru fecioară sau pentru călugăr, mai ales celor tineri. Dar află că, atunci când plănuieşte cineva să se reculeagă, îndată vine vrăjmaşul şi îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare, gânduri, îngreunează şi trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genunchilor şi a tuturor mădularelor, şi secătuieşte puterea sufletului şi a trupului. Atunci spune „sunt istovit şi nu izbutesc să-mi fac rugăciunile“. Dar dacă priveghem, toate acestea se risipesc. Era un monah pe care, când începea să-şi facă sinaxa, îl apucau friguri, fierbinţeală, dureri de cap. Atunci îşi zicea: m-am îmbolnăvit şi poate mor; să mă scol înainte de a muri, şi să-mi fac rugăciunea. Şi cu gândul acesta se silea pe sine, şi îşi făcea canonul. Şi când înceta rugăciunea, înceta şi fierbinţeala. Şi iarăşi, chibzuind aşa, se împotrivea, şi-şi făcea rugăciunea, şi învingea gândul.

.
A mai spus tot maica Theodora: un om evlavios a fost ocărât odată de cineva. Şi i-a spus aceluia: şi eu puteam să-ţi spun asemenea, dar legea lui Dumnezeu îmi ferecă gura.

A mai spus: un creştin stând de vorbă cu un maniheu despre trup a spus aşa: dă-i lege trupului, vei vedea că trupul e al celui care l-a plăsmuit.

.
A mai spus tot ea: învăţătorul trebuie să fie străin de ambiţia de a conduce, străin de slava deşartă, departe de mândrie. Să nu fie amăgit de măgulire, nici orbit de daruri, necum învins de pântece, ori stăpânit de mânie; ci îndelung răbdător, blând, cât mai smerit; îngăduitor şi sârguincios, binevoitor şi prietenos, iubitor de suflete.

.
Tot ea mai spunea: nici nevoinţa, nici privegherea, nici orice fel de osteneală nu mântuiesc, ci doar smerenia (tapeinophrosynê) cea adevărată. Era odată un pustnic care gonea dracii şi îi întreba:

– Ce vă izgoneşte, postul?

– Noi nici nu bem, nici nu mâncăm.

– Atunci privegherea?

– Noi nu dormim.

– Atunci sihăstria?

– Noi petrecem prin pustietăţi.

– Atunci ce vă izgoneşte?

– Nimic nu ne biruieşte, decât smerenia.

Deci vezi că smerenia este biruitoarea dracilor.

A zis iarăşi maica Theodora: era un călugăr şi de mulţimea încercărilor a zis: plec de aici. Şi când şi-a pus sandalele, a mai văzut pe altul încălţându-se, care i-a zis: nu pleci din pricina mea? eu te urmez oriunde ai merge. (Şi acest om era dracul, care îi făcea lui ispite).

Sursa: www.pateric.ro

Mirungerea

2010-08-23T13:19:00.006+03:00

Prin ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, noul botezat este pecetluit (însemnat, îmbrăcat) cu darurile Duhului Sfânt, dându‑i‑se astfel „pecetea cea dintâi şi asemănarea cea după chipul lui Dumnezeu, pe care din neascultare am pierdut-o”, spre a spori şi a se întări în viaţa duhovnicească, a creşte de la măsura copilului la cea a bărbatului desavârşit, adică a lui Hristos.

Ce este Sfântul şi Marele Mir
Despre Sfântul şi Marele Mir Sfântul Simeon al Tesalonicului ne spune că „este Însuşi El, că zice: Mir vărsat îţi este numele. Drept aceea şi pe noi ungându-ne, ne dăruieşte puterea cea vie şi buna mireasmă a Duhului”. Sfântul şi Marele Mir este obţinut din untdelemn curat de măsline, vin şi diferite esenţe de mirodenii în număr de 38 (nard, isop, trandafir, mosc etc.) şi se sfinţeste numai de către bisericile ortodoxe autocefale, şi anume de către soborul episcopilor în frunte cu Întâistătătorul Bisericii respective, şi numai în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, după Sf. Liturghie. Ierarhii merg atunci într-un paraclis amenajat special, unde se pregătesc şi se amestecă cele 40 de componente, cu rostirea unor rugăciuni speciale.

În Biserica Ortodoxă Română Sfântul şi Marele Mir se săvârşeşte o dată la 5 ani şi este o dovadă a canonicităţii şi sobornicităţii ei. Grupări precum „Biserica Ortodoxă de stil vechi”, neputând sfinţi Sfântul şi Marele Mir, evită întotdeauna să spună de unde îl au.

.
Desfăşurarea slujbei
După Sfântul Botez, episcopul sau preotul (nimeni altcineva nu poate săvârşi această Taină) îl unge pe cel botezat cu Sfântul şi Marele Mir, în semnul sfintei cruci, pe părţile principale ale corpului: frunte, ochi, nas, gură, urechi, piept, spate, mâini şi picioare, rostind de fiecare dată: “Pecetea darului Duhului Sfânt! Amin!”. În practica veche a Bisericii mirungerea se făcea şi prin punerea mâinilor, ulterior renunţându‑se, pentru a nu se confunda cu hirotonia.

.
Îndrumări practice
După mirungere, spălarea celui nou miruit se va face întotdeauna într-un vas curat, seara, iar apa se va pune într-un loc curat, de obicei la flori sau la rădăcina unui copac.

Este interzis ca de cel miruit să se atingă în acea zi persoane întinate de păcate şi necurăţii: eretici, desfrânaţi, beţivi, necununaţi la biserică, necredincioşi.

Părintele Ilie Cleopa sfătuia pe aceia care au rude care s-au sinucis să facă, în loc pomeniri, şi parastase pentru cei care au murit în ziua Mirungerii lor. Aceştia au mare trecere înaintea lui Dumnezeu şi cu rugăciunea lor pot uşura pe cei din muncile iadului.

Spre deosebire de Botez, Taina Mirungerii se repetă pentru cei care s-au lepădat în vreun fel de Hristos prin trecerea lor (botezare, iniţiere etc) la alte credinţe sau învăţături eretice.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 6 (59) Iunie 2008

Tânărul cel bogat – când propria avere te împiedică să devii sfânt

2010-08-14T14:32:00.004+03:00

Textul evanghelic relatează un dialog real petrecut între Hristos şi un tânăr nenumit, semn că oricine poate fi în locul său, pe tema câştigării vieţii veşnice.

Dialogul ne arată că tânărul era preocupat în mod evident de dobândirea sfinţeniei, pentru că mărturiseşte păzirea poruncilor Vechiului Testament încă din copilărie.

Hristos însă îi arată că fiecare putem avea câte o slăbiciune sau o lipsă sufletească („nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu”) cu care trebuie să luptăm pentru a dobândi viaţa veşnică. În cazul tânărului („ce-mi lipseşte?”), slăbiciunea era lipirea inimii sale de propria avere.

Pentru a-l vindeca, Hristos îi propune drept tratament duhovnicesc practicarea milosteniei însoţită de o viaţă jertfelnică în slujba lui Dumnezeu şi a aproapelui („Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi.”).

O vorbă populară spune că „cel mai mare duşman al tău poţi fi tu însuţi”, iar în cazul tânărului se adevereşte deplin, deoarece acesta nu-şi poate dezlipi inima de avere şi „a plecat întristat”, semn al neputinţei de a-şi purta propria luptă.

Concluzia Domnului este dură şi menită să trezească conştiinţa în privinţa primejdiei iubirii de avere „că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu”; aceasta însă nu pentru că nu ar dori Dumnezeu mântuirea bogatului, ci pentru că bogatul iubeşte mai mult averea decât sfinţenia.

Nimic însă nu e imposibil înaintea lui Dumnezeu pentru că „La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”, adică mântuirea poate fi cu putinţă, chiar şi atunci când pare imposibil de realizat.

Sursa: www.radiodobrogea.ro

Pilda datornicului nemilostiv – Iertarea totală şi necondiţionată, din inimă

2010-08-07T13:50:00.003+03:00

Această pildă este rostită de către Hristos ca mărturie a faptului că, indiferent cine şi cât ne-ar greşi, noi trebuie să fim iertători, deoarece şi noi, la rândul nostru, greşim faţă de lumea întreagă şi faţă de Dumnezeu.

Pilda ne prezintă cazul a doi oameni care aveau aceiaşi condiţie socială, slugi la un stăpân: primul datora stăpânului zece mii de talanţi, iar cel de-al doilea datora primului o sută de dinari.

Datoria primei slugi echivala cu 436.200,00 kg de argint şi era aşa de mare încât pentru a fi achitată, omul era în pericolul de a-i fi vândută familia întreagă.Văzând acest pericol, prima slugă s-a ruga în genunchi faţă de stăpân să fie iertată, şi a primit iertarea de datorie.

Datoria celei de-a doua slugi faţă de cel iertat de stăpân echivala cu 455 grame de argint, deci era de aproximativ 1 MILION de ori mai mică, prin aceasta arătându-se cât de neînsemnată era această datorie.

Cu toate acestea, cel ce fusese iertat de stăpân, se arată crud şi nemilos, neîndurător şi neiertător faţă de datornicul său şi vrea să-l bage la închisoare pentru neînsemnata datorie.

Auzind aceasta, stăpânul a rechemat pe datornicul iertat şi l-a pedepsit, chinuindu-l până se va achita datorie, adică aproape niciodată.

Concluzia pildei este rostită de Însuşi Hristos care spune că „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre”.

Aşadar, iertarea trebuie să fie autentică, din inimă, şi nu doar formal, cu gura, cum din păcate, adeseori se întâmplă în societatea noastră.

De aceea această pildă este de extremă actualitate, pentru că noi înşine, adeseori, prigonim pe cei din jur pentru greşeli neînsemnate, în vreme ce, la rândul nostru, dorim să fim iertaţi de fapte foarte grave.

Sursa: www.radiodobrogea.ro

Credinţă

2010-08-06T15:56:00.003+03:00

Să alergăm cu bucurie şi cu luare aminte către lupta cea bună neînfricoşîndu-ne de potrivnici noştri care, şi dacă nu-i vedem privesc la faţa sufletului nostru şi de o vor vedea schimbată din pricina fricii, atunci ne vor ataca şi mai puternic cunoscând viclenii că ne-am slăbănogit. Deci să ne înarmăm împotriva lor cu curaj căci nimeni nu porneşte război împotriva celor ce luptă cu ardoare.

.
Pe cât înfloreşte credinţa în inimă, tot pe atât se sârguieşte şi trupul în slujire; iar când se împiedică în necredinţă - cade, căci ''Tot ce nu este din credinţă este păcat'' (Romani 14,23).

.
Cel ce s-a hotărât în adâncul sufletului şi din toată inima să nu părăsească lupta până la cea din urmă suflare şi să nu se retragă nici în faţa a mii de morţi şi primejdii, unul ca acesta nu va cădea cu uşurinţă.

.
Îndoiala inimii şi nestatornicia sunt o necontenită pricină de poticnire şi primejdii. Cei ce se mută cu uşurinţă dintr-un loc în altul sunt cu totul lipsiţi de pricepere căci nimic nu determină o mai cumplită nerodire ca nerăbdarea. Mănăstirea în care ai intrat să-ţi fie ţie mormânt înainte de mormânt. Nimeni în atare situaţie nu iese din mormânt decât la învierea obştească. Iar dacă unii au ieşit şi altfel, nu uita că au murit din nou. Să ne rugăm Domnului să nu ni se întâmple şi nouă acelaşi lucru.

.
Dacă te-ai legat împreună cu alţii să trăieşti în comunitate şi observi că nu sporeşti, părăseşte-i fără nici o remuşcare, deşi cel cercat este cercat oriunde şi tot aşa şi cel dimpotrivă.

.
Multe sunt lucrările minţii omului lucrător: meditarea la dragostea lui Dumnezeu, amintirea de moarte, pomenirea lui Dumnezeu, a Împărăţia Cerurilor, a râvnei sfinţilor mucenici, amintirea sfintelor puteri - îngerii, amintirea de momentul ieşirii sufletului, a judecăţii, pronunţarea sentinţei, al pedepsei. Toate aceste gânduri sunt mari, iar cele pe care le-am enumerat i-au făcut pe mulţi neputincioşi a mai păcătui. Să începem deci cu cele mari şi să sfârşim cu cele care nu trebuie uitate.

.
Precum ploaia intrând în pământ aduce plantelor o calitate potrivită lor: dulce celor dulci, amară celor amare, aşa şi harul dăruieşte inimilor credincioşilor în care pătrunde neschimbat lucrările potrivit nevoilor lor: celui ce flămânzeşte i se face hrană, celui ce însetează, băutură preadulce, cel căruia îi este frig - haină, celui ostenit - odihnă, celui ce se roagă - nădejdea inimii şi celui ce plânge - mângâiere.

.
Când primim cu sufletul deschis toate cele neaşteptate întru zdrobirea inimii, atunci cu adevărat ne-am eliberat de frică.

.
Nu întunericul şi aspectul dezolant al locurilor îi întăreşte pe draci împotriva noastră, ci împuţinarea şi slăbiciunea sufletului nostru, dar uneori şi pedepsirea noastră din iconomie.
.

Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se teme decât de Stăpânul său, cel ce nu este aşa, se teme până şi de umbra sa.

.
Cel ce a biruit frica laşă este vădit că şi-a predat viaţa şi sufletul lui Dumnezeu.

.
Moise, sau mai bine zis Dumnezeu porunceşte ca cel fricos să nu iasă la război ca nu cumva rătăcirea cea din urmă a sufletului să fie mai mare decât cea dintâi cădere a trupului, şi pe drept cuvânt.

.
Hotărârea neîndoielnică pricinuieşte stăruinţa în necazuri şi în locuri, iar îndoiala lucrează necredinţa, căderea şi strămutările dese.

.
Bărbăţia inimii este un alt ajutor al sufletului după Dumnezeu, precum şi lenea este un ajutor al păcatului.

.
Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să renunţi cumva la luptă, ci stai bărbăteşte şi cu siguranţă; îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este proaspătă, dar cele vechi neîngrijite şi învârtoşate sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare. Multe se fac cu vremea de nevindecat, dar la Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Sursa: www.filocalia.ro

Sfânta Aghiasmă mare şi mică

2010-07-30T18:48:00.004+03:00

Semnificaţia aghiasmei

Cuvântul „aghiasmă” provine din grecescul to aghiasma şi însemnă „sfinţire”. În popor, prin aghiasmă se înţelege atât apa sfinţită, cât şi slujba propriu-zisă de sfinţire a acesteia.

Binecuvântarea lui Dumnezeu, prin darul şi puterea dumnezeiască a Sfântului Duh, se coboară asupra apei, care este apoi dăruită oamenilor pentru vindecarea de boli, tămăduirea de răni, apărarea de rele, de primejdii de la vrăjitori şi de la demoni.

Felurile Aghiasmei

Aghiasma este de două feluri: mare şi mică.

Aghiasma cea Mare se săvârşeşte de către arhiereu sau preot într-un cadru festiv, numai în biserică, lângă o apă curgătoare, lângă un lac sau la malul mării, şi numai de Bobotează sau în Ajunul ei. Aghiasma Mare este tămăduitoare şi are putere sfinţitoare foarte mare, pentru că este sfinţită în chiar ziua în care Mântuitorul a sfinţit apele, botezându-Se în Iordan. În cursul rugăciunii de sfinţire a Aghiasmei Mari se face o îndoită chemare a Sfântului Duh.

Aghiasma cea Mică se săvârşeşte de către preot în tot cursul anului, şi mai ales la începutul fiecărei luni, cu scopul sfinţirii oamenilor, caselor, ţarinilor şi a toată zidirea. Slujba de sfinţire a Aghiasmei Mici se mai numeşte Sfeştanie şi se poate săvârşi şi în casele oamenilor.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mari

Aghiasma Mare se bea înaintea Anafurei în perioada 6-14 ianuarie, cu prilejul marelui praznic al Botezului Domnului. În restul anului, cei opriţi de la Sfânta Împărtăşanie, ca mângâiere şi nădejde a mântuirii lor, au voie să ia Aghiasmă Mare după ce se spovedesc. Aghiasma Mare poate fi luată şi imediat după Sfânta Împărtăşanie.

Ea se mai foloseşte la sfinţirea bisericilor, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir, precum şi la casele tulburate de demoni. În data de 7 ianuarie se stropesc cu Aghiasmă Mare toate casele, ogoarele, viile, livezile şi animalele, pentru a le feri de toată reaua întâmplare.

Unii credincioşi obişnuiesc să păstreze Aghiasma Mare în vase curate, ca pe o binecuvântare, ani în şir, aceasta rămânând curată şi plăcută la gust.

Întrebuinţarea Aghiasmei celei Mici

Aghiasma Mică se bea imediat după Sfânta Anafură, în tot cursul anului. Prin stropirea cu apa sfinţită duhurile cele viclene se gonesc din tot locul, oamenii se acoperă şi se păzesc de tot lucrul rău, se aduce îndestulare gospodăriilor, se tămăduiesc bolile şi se dăruieşte iertare de păcatele mici. Aghiasma Mică se foloseşte de către preot la săvârşirea ierurgiilor (slujbe mici): sfinţirea fântânilor, a icoanelor, a bisericii care a suferit o reparaţie de mică anvergură, a veşmintelor şi obiectelor de cult. Se mai foloseşte şi la alte slujbe precum: binecuvântarea începerii semănatului, sfinţirea vaselor, izbăvirea viilor şi grădinilor bântuite de lăcuste şi gândaci.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 1 (54) Ianuarie 2008

File de pateric (31)

2010-07-24T14:50:00.004+03:00

Un frate bântuit de ispită i-a dezvăluit-o avvei Iraclie, care îi spuse, întărindu-l: avea un bătrân un ucenic ascultător foarte, vreme de mulţi ani. Într-o zi, era bântuit de ispită, făcu metanie bătrânului zicând:

– Lasă-mă să mă sihăstresc (şi să stau singur).

– Alege un loc şi o să-ţi facem chilie.

Şi a găsit unul la o milă de acolo. Au plecat, făcând chilie. Şi îi spuse fratelui: fă cum îţi spun. Când ţi-e foame, bea şi mâncă, dormi. Dar nu ieşi din chilie până sâmbătă. Atunci vino la mine.

Fratele petrecu două zile după poruncă, şi făcându-i-se urât (akediasas) spuse „de ce mi-a făcut aşa bătrânul“ (În traducere: ce mi-a făcut mie bătrânul acesta, ca să nu fac rugăciuni?). Şi ridicându-se cântă mai mulţi psalmi; şi după apusul soarelui mâncă şi s-a ridicat să meargă la culcare pe rogojina lui. Şi a văzut un negru întins, care scrâşnea din dinţi. Atunci a fugit cu mare frică la bătrân, şi a bătut la uşă, spunând: avvo, fie-ţi milă şi deschide-mi. Bătrânul, ştiind că nu-i păzise cuvântul, nu i-a deschis până în zori. Şi deschizând dimineaţa, l-a găsit afară rugându-se. Atunci i s-a făcut milă şi l-a chemat înăuntru. El zise:

– Te rog, părinte, am văzut un negru pe rogojina mea, când am plecat să mă culc.

– Aşa ai păţit, fiindcă nu ai păzit cuvântul meu.

Atunci îl învăţă după puteri rânduielile vieţii singuratice (monêrou biou, ale vieţii de sihastru.) şi l-a slobozit. Şi încet-încet s-a făcut călugăr iscusit.

Avva Theodor al Fermei dobândise trei cărţi bune, şi s-a dus la avva Macarie să-i spună:

– Am trei cărţi bune, şi-mi sunt de folos; şi le întrebuinţează şi fraţii, şi le sunt de folos şi lor. Spune-mi ce să fac: să le păstrez pentru zidirea mea şi a fraţilor, sau să le vând şi banii să-i dau săracilor.

– Bune sunt faptele, dar mai bună ca toate este neaverea.

Auzind acestea, a plecat, vânzându-le, şi banii i-a dat săracilor.

.
Un frate care locuia la Chilii era tulburat de singurătate, şi a mers la avva Theodor al Fermei, spunându-i. Bătrânul îi zise: du-te, smereşte-ţi gândul, supune-te şi locuieşte cu alţii. El se întoarse la bătrân şi-i zise:

– Nici printre oameni nu am tihnă.

– Dacă singur nu ai tihnă, nici printre ceilalţi, de ce ai ieşit să te faci călugăr? Nu ca să rabzi necazurile? De câţi ani eşti monah?

– De opt.

– Zău aşa, eu port rasa de şaptezeci de ani şi n-am găsit odihnă nici o zi, şi tu în opt ani vrei să ai linişte?

Auzind acestea, se duse îmbărbătat.

.
A venit un frate odată la avva Theodor, şi vreme de trei zile l-a tot rugat să-i spună un cuvânt, dar el nu-i răspundea. Atunci fratele a plecat mâhnit. Ucenicul îi zise:

– Avvo, cum de nu i-ai spus cuvânt, de a plecat mâhnit?

– Nu i-am spus, zău, fiindcă e precupeţ şi vrea să fie slăvit din cuvintele altora.

.
A mai spus: dacă eşti prieten cu cineva şi se întâmplă să cadă în ispita curviei, dacă poţi, dă-i mâna şi trage-l în sus. Dar dacă va cădea în erezie, şi nu se lasă înduplecat de tine ca să se întoarcă, îndepărtează-te degrabă de el, ca nu cumva întârziind să cazi împreună cu el în groapă.

.
Se spunea despre avva Theodor al Fermei, că ţinea trei lucruri ca fiind mai de căpetenie ca multe altele: neaverea, nevoinţa şi fuga de oameni.

.
Era odată avva Theodor cu ei (cu fraţi la Sketis). Iar ei mâncau, luând cu evlavie paharele, în tăcere, fără să spună „iartă“. Şi spuse avva Theodor: şi-au pierdut monahii buna-cuviinţă(eugeneia, aici, bune maniere.) de a spune „iartă“.

.
L-a întrebat un frate:

– Vrei, avvo, să nu mânc pâine câteva zile?

– Bine faci; şi eu am făcut aşa.

– Vreau să-mi duc bobul la brutărie şi să-l fac făină.

– Dacă mergi iar la brutărie, fă-ţi pâinea; dar ce nevoie e de ieşirea aceasta?

.
A venit unul dintre bătrâni la avva Theodor şi i-a spus:

– Cutare frate s-a întors în lume.

– De asta te miri? Nu te mira, ci minunează-te mai degrabă dacă auzi că a putut cineva să scape din fălcile vrăjmaşului.

.
Un frate a venit la avva Theodor şi a început să vorbească şi să cerceteze lucruri, pe care încă nu le făcuse. Bătrânul îi spuse: încă n-ai găsit corabia, nici încărcătura n-ai încărcat-o, şi înainte de a ridica ancora, ai şi ajuns în oraş. Când vei face lucrul, vei ajunge la cele de care spui.

.
Tot el a venit odată la avva Ioan, cel care era eunuc din naştere. Şi i-a zis, pe când vorbeau ei: când eram la Sketis, lucrarea sufletului era de căpetenie, iar lucrarea mâinilor era neînsemnată (parergon, secundar, subsidiar); acum lucrarea sufletului a ajuns neînsemnată, şi ce era neînsemnat, lucrare.

.
L-a întrebat un frate:

– Ce este lucrarea sufletului, pe care acum o avem neînsemnată, şi ce este lucrarea neînsemnată, care ne este acuma lucrare de căpetenie?

– Toate cele care se fac din porunca lui Dumnezeu, sunt lucrarea sufletului; cele pe care le facem după mintea noastră, lucrând şi strângând, trebuie să ne fie neînsemnate.

– Lămureşte-mă.

– Dacă auzi despre mine că sunt bolnav şi vrei să mă cercetezi şi îţi zici „trebuie să-mi las lucrul, şi să plec acuma; hai să-l isprăvesc, şi atunci plec“ atunci îţi mai vine şi altceva şi apoi nu mai pleci deloc.

Apoi un alt frate îţi zice: dă-mi mâna, frate! Şi spui „trebuie să-mi las lucrul meu, şi să plec să lucrez cu el“. Dacă nu mergi, laşi porunca lui Dumnezeu, care este lucrarea sufletului, şi faci ceea ce e lăturalnic, care este lucrul mâinilor.

.
A mai zis avva Theodor al Fermei: omul care stăruie întru pocăinţă nu este legat de poruncă.

.
Tot el a spus: nu e altă virtute ca aceea să nu dispreţuieşti.

.
A mai spus: cel care cunoaşte dulceaţa chiliei nu din dispreţ fuge de aproapele său.

A mai spus: dacă nu mă smulg de la simţămintele acestea de milă, nu mă lasă să fiu monah.

.
A mai spus: mulţi din vremea aceasta au luat odihna înainte ca să le-o dea Dumnezeu.

.
A mai spus: nu te culca într-un loc în care este femeie.

.
Un frate l-a întrebat pe avva Theodor, spunând: vreau să împlinesc poruncile. Atunci bătrânul îi spuse despre avva Theoná, că şi el spusese odată „vreau să-mi împlinesc gândul faţă de Dumnezeu“ şi luând grâu s-a dus la brutărie şi a făcut pâini. Şi cerându-i săracii, le-a dat pâinile; şi cum îi cereau iar, le-a dat şi coşurile şi haina pe care o purta, şi s-a întors în chilie, încins doar peste brâu cu o haină. Şi încă se mustra pe sine, zicând „nu am împlinit porunca lui Dumnezeu“.

.
S-a îmbolnăvit odată avva Iosif şi a trimis după avva Theodor, zicând: haide, să te văd până nu ies din trup. Era la jumătatea săptămânii. Şi nu s-a dus, ci a trimis să-i spună: dacă rămâi până sâmbătă, vin; dacă pleci, ne vom vedea în lumea cealaltă.

.
Un frate i-a zis avvei Theodor: spune-mi un cuvânt, că mă prăpădesc. Iar bătrânul îi zise cu greu: eu sunt în primejdie, şi ce să-ţi spun ţie?

.
A venit un frate la avva Theodor, ca să îl înveţe să împletească, aducând şi funie ( seira, fir de ţesut sau fibre pentru împletit coşuri) cu el. Bătrânul îi spuse: pleacă, vino dimineaţă.

Şi se ridică, muindu-i funia, şi i-a urzit începutul împletiturii, zicând: fă aşa şi pe dincolo. Şi l-a lăsat, apoi a intrat de s-a aşezat în chilia lui. Şi la vreme i-a făcut de mâncare şi i-a dat drumul. Dimineaţa a venit iar, dar bătrânul i-a spus: ia-ţi funia de aici şi du-te; ai venit să mă bagi în ispită şi griji! Şi nu l-a mai lăsat înăuntru.

.
Povestea ucenicul avvei Theodor: a venit odată unul să vândă ceapă şi mi-a umplut un vas. Bătrânul mi-a spus: umple-i-l cu grâu şi dă-i. Erau două grămezi de grâu, unul ales, şi unul necurăţat; iar eu am umplut din cel necurăţat. Atunci bătrânul m-a privit supărat; şi de frică am căzut şi am spart vasul, şi i-am făcut metanie. Iar bătrânul a zis: scoală, nu tu, ci eu am greşit, că ţi-am zis. Şi ieşind bătrânul i-a umplut sânul de grâu ales şi i l-a dat cu cepele.

.
A plecat odată avva Theodor cu un frate să ia apă; şi luând-o fratele înainte spre fântână a văzut un şarpe. Bătrânul îi zise: du-te, calcă-l pe cap. Dar de frică nu s-a dus. Atunci a venit bătrânul, şi văzându-l jivina a fugit stingherită în pustie.

.
L-a întrebat cineva pe avva Theodor:

– Dacă vine peste noi dintr-o dată o năpastă, şi tu te temi, avvo?

– Şi dacă s-ar lipi cerul de pământ, lui Theodor tot nu i-ar fi frică.

Căci se rugase lui Dumnezeu să ia frica de la el; de asta îl şi întrebase.

.
Se spunea despre el, că ajungând diacon la Sketis nu vroia să-şi vadă de diaconie şi fugea în multe locuri. Şi bătrânii îl aduceau înapoi, zicând:

– Nu-ţi lăsa diaconia.

– Lăsaţi-mă şi o să mă rog lui Dumnezeu, să îmi adeverească dacă să stau în locul slujbei mele.

Şi se rugă lui Dumnezeu aşa: dacă e voia ta să stau în locul acesta, adevereşte-mi. Atunci i se arătă stâlp de foc din pământ până la cer, şi o voce care spunea: dacă vei putea să fii ca stâlpul acesta, mergi, fii diacon.

El auzind a hotărât ca să nu primească nicidecum. Mergând la biserică, i-au zis fraţii, făcând metanie: dacă nu vrei să fii diacon, măcar ţine potirul. Şi neprimind nici asta, a zis: dacă nu mă lăsaţi, mă duc din locul acesta. Şi aşa l-au lăsat.

.
Se spunea despre el, că atunci când s-a pustiit Schitul, s-a dus să locuiască la Ferma. Şi îmbătrânind, s-a îmbolnăvit, şi alţii îi aduceau cele trebuincioase. Şi ce îi aducea cel dintâi, îi dădea celui de-al doilea, şi aşa mai departe, ce primea de la unul, da altuia. Şi la ora mâncării, ce îi aducea cel care venea, aia mânca.

.
Se spunea despre avva Theodor, că atunci când s-a sălăşluit la Sketis, a venit la el un demon, vrând să intre; şi l-a legat în afara chiliei. Şi a venit şi alt drac să intre, şi l-a legat şi pe el. Şi venind pe deasupra şi al treilea drac i-a găsit pe cei doi legaţi; şi le spuse:

– Ce staţi aici afară?

– Este aşezat înăuntru şi nu ne lasă să intrăm.

Iar el tiranic a încercat să intre; dar bătrânul l-a legat şi pe el. Temându-se de rugile bătrânului, i-au cerut dracii:

– Lasă-ne.

– Plecaţi.

Şi s-au depărtat ruşinaţi.

.
Povestea unul din părinţi despre avva Theodor al Fermei: am mers odată după amiaz la el şi l-am găsit purtând un leviton zdrenţăros, cu pieptul gol şi culionul pe dinainte. Şi a venit un om de neam să-l vadă; el a bătut, iar bătrânul a ieşit să-i deschidă şi l-a întâmpinat, şezând în uşă să stea cu el de vorbă. Iar eu am luat o poală a hainei şi i-am acoperit umerii; el a întins mâna şi a tras-o. Când a plecat acela, i-am spus:

– Avvo, de ce ai făcut aşa? Omul a venit să se folosească, nu să se scandalizeze.

– Ce aud, avvo? am ajuns să slujim oamenilor? Noi am făcut ce trebuie, celelalte nu au însemnătate. Cel care vrea să se lămurească, se va lămuri; cel care vrea să se scandalizeze, se va scandaliza. Eu cum mă aflu, aşa îi şi întâmpin.

Şi ucenicului lui i-a poruncit: dacă vine cineva să mă vadă, nu-i spune ceva omenesc, ci dacă mânc, spune „mâncă“, şi dacă dorm, „doarme“.

.
Au venit odată peste el trei tâlhari: doi îl ţineau, şi unul îi lua lucrurile. Când i-a luat cărţile, a vrut să-i ia şi levitonul, adică haina. Atunci le spuse: ăsta lăsaţi-l. Ei nu vroiau. Atunci smucindu-şi mâinile i-a trântit pe cei doi, şi s-au speriat. Bătrânul le spuse: nu vă fie frică: împărţiţi-le în patru părţi, luaţi trei şi lăsaţi una. Şi au făcut aşa, şi ca să-şi ia partea lui, levitonul de mers la adunare.

Sursa: www.pateric.ro

Prescurile şi Sfânta Anafură

2010-07-15T17:35:00.005+03:00

Despre prescuri.
La Sfânta Liturghie se folosesc 5 prescuri din care preotul săvârşeşte rânduiala Proscomidiei (pomenirea credincioşilor şi pregătirea cinstitelor daruri) înainte de începerea Sfintei Liturghii. Din prima prescură se scoate Sfântul Agneţ, care la Sfânta Liturghie se preface în Trupul Mântuitorului. Din cea de a doua se scoate părticica pentru Maica Domnului, iar din a treia se scot 9 părticele pentru cele 9 cete al sfinţilor. Ultimele două sunt pentru pomenirea credincioşilor: din a patra se scot părticele pomenindu-se creştinii vii, iar din a cincea pomenindu-se cei adormiţi.

Prescurile folosite la Sfânta Liturghie trebuie făcute de o persoană credincioasă şi care trăieşte în curăţie, de obicei o femeie văduvă. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, prescurile se fac numai din făină, apă şi sare, fără drojdie. În locul drojdiei, pentru fermentare se folosesc bucăţele de aluat uscat rămase de la prescurile precedente. Prescurile trebuie să fie bine crescute, coapte şi proaspete. Nu se folosesc niciodată prescurile crude sau cele atinse de mucegai sau de şoareci.

Ce este Sfânta Anafură.
Sfânta Anafură este pâinea sfinţită prin binecuvântarea preotului la Sfânta Liturghie în timpul cântării Axionului. În fapt, bucăţelele de anafură care se binecuvintează sunt ceea ce rămâne nefolosit din cele 5 prescuri din care s-au scos părticelele, iar când nu este de ajuns pentru toţi credincioşii, este îngăduit să se adauge pâine. Anafura se mai numeşte “antidoron”, adică “în loc de dar”, pentru că se împarte la sfârşitul Sfintei Liturghii spre mângâierea şi sfinţirea credincioşilor care nu se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Cum se ia Sfânta Anafură.
Sfânta Anafură se ia, închinându-ne cu semnul Sfintei Cruci:

• de toţi cei care s-au împărtăşit, după Sfânta Împărtăşanie;

• de cei cărora le este îngăduit, în fiecare zi, de obicei dimineaţa, fie la biserică la sfârşitul Sfintei Liturghii, fie acasă;

• întotdeauna înainte de aghiasma mică;

• după aghiasma mare, când credinciosul a primit binecuvântare pentru a lua aghiasmă mare, sau în perioada 5-14 ianuarie, când tot creştinul are binecuvântare de a lua aghiasmă mare;

• numai pe nemâncate, adică numai de cei care nu au mai mâncat şi băut nimic după miezul nopţii precedente.

Nu este îngăduit a lua Sfânta Anafură:

• cei care trăiesc în desfrânare;

• soţii cununaţi care au avut relaţii sexuale în noaptea precedentă;

• femeile în perioada lunară şi bărbaţii care au avut scurgeri în noaptea precedentă.

Dacă anafura, fiind păstrată rău, a mucegăit, ea nu se aruncă, ci trebuie arsă şi îngropată în locul amenajat special al bisericii, sau la alt loc curat, ca orice lucru sfinţit.

Scoaterea de părticele.
În rânduiala Sfintei Proscomidii există posibilitatea de a se pomeni şi a scoate părticele pentru creştinii în viaţă, cu cereri speciale către Dumnezeu sau pentru mulţumire. Greşit procedează unii preoţi care, după ce pomenesc credincioşii şi scot părticică pentru aceştia, după rânduiala de mai sus, le dau această părticică acasă. Cu atât mai grav este dacă părticelele scoase pentru vrăjmaşi, de exemplu, “credinciosul” le cere pentru a le folosi în scopuri rele sau practici vrăjitoreşti.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (52) Noiembrie 2007

DESPRE DUMNEZEU FIUL (6)

2010-07-07T17:34:00.005+03:00

163. Dacă fiinţa Tatălui şi a Fiului e una, iar persoanele sunt două, cum ne putem păzi să nu împărţim ceea ce e între ei una şi să nu amestecam ceea ce e între ei deosebit?

Chiar cuvintele de mai înainte din Simbol, despre naşterea Fiului din Tatăl, ne-au arătat nu numai egalitatea dintre Tatăl şi Fiul, ci şi ceea ce-I deosebeste, aşa după cum cuvintele "Cel de o fiinţa cu Tatăl" ne arată ceea ce Le este comun. Deosebite Le sunt aşa numitele însuşiri personale, pe care Tatăl şi Fiul nu Şi le schimbă între Ei. Însuşirea personală a Tatălui este de a fi Tată, adică de a naşte pe Fiul, sau de a da Fiului existenţa prin naştere, El însuşi neavând existenţa de la nimeni. Însuşirea personală a Fiului este de a fi Fiu, adică de a Se naşte din Tatăl, sau de a primi existenţa de la Tatăl prin naştere. Însuşirile personale Şi le păstrează, deosebit, atât Tatăl cât şi Fiul. Tatăl nu-Şi trece însuşirea Sa personală Fiului. Dacă Şi-ar trece şi însuşirea personală de Tată sau de născător, S-ar confunda Tatăl cu Fiul, n-ar mai fi două ipostasuri diferite: Tatăl este nenăscut, Fiul este născut. «Iar una şi aceeaşi persoană nu poate să fie născută şi totodată nenăscută», spune Mărturisirea Ortodoxă (Mărturisirea ortodoxă, I, 12). Având fiinţa comună, însă, Tatăl şi Fiul au comune toate însuşirile fiinţei, adică ale Dumnezeirii. Tot ce e dumnezeiesc are nu numai Tatăl, ci şi Fiul. În comun au Tatăl şi Fiul: veşnicia, atotputernicia, voinţa, bunătatea, sfinţenia, slava. «Credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur izvor, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostasuri desăvârşite» (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, partea I, cap. 8, trad. cit., p. 19).

.
164. Se poate înţelege cu mintea unitatea fiinţei dumnezeieşti şi deosebirea persoanelor?

Unitatea după fiinţă şi deosebirea în trei persoane a lui Dumnezeu este cea mai neînţeleasă taină a creştinătăţii. S-a asemănat Sf. Treime cu mintea, gândul şi voinţa omului, care, deşi sunt deosebite, fiecare cuprinde fiinţa întreagă a omului. Dar asemănarea nu este mulţumitoare; mintea, gândul şi voinţa nu sunt trei ipostasuri, ci numai părti ale unuia singur. Mai potrivită ar fi asemănarea cu trei persoane omeneşti care prin iubire îşi unesc aşa de mult gândurile, voile şi simţirile, încât au ajuns să le fie comune şi par că au un singur suflet, fără ca ele să înceteze de a fi persoane deosebite. Dimpotrivă, tocmai prin aceasta se simte fiecare mai bogată si mai fericită, că nu e închisă în singurătatea sa, ci e iubită de altele şi iubeşte pe altele, că se află cu acelea într-o unitate strânsă şi oarecum se cuprind una pe alta. Dar niciodată persoanele omeneşti nu ajung la atâta dragoste, câtă e între persoanele dumnezeieşti şi nici la atâta unitate. în Dumnezeu însă e din veşnicie desăvârşită dragostea şi desăvârşită unitatea. Această asemănare, fără a fi nici ea îndestulătoare, ne dă putinţa să înţelegem că Taina Sf. Treimi e taina dragostei desăvârşite.

.
165. Ce înseamnă "prin Carele toate s-au facut"?

Aceste cuvinte înseamnă că tot ce face Tatăl face şi Fiul, că deci şi lumea «a creat-o prin Fiul, a aşezat-o în Fiul şi că îi poartă de grijă prin Fiul». Apoi, prin aceste cuvinte, se arată încă o dată că Fiul este «de o fiinţă cu Tatăl» şi «mai înainte de toti vecii». Căci Tatăl le face pe toate prin Fiul, pentru ca nu e despărţit de Fiul, ci sunt, unul în altul, una, după fiinţă şi lucrare. Din Tatăl porneşte orice lucrare şi Fiul o îndeplineşte. Deci şi lucrarea de creare a lumii. Şi iarăşi, dacă toate s-au făcut prin Fiul, înseamnă că Fiul a fost înainte de a se fi făcut toate, înainte de a se fi făcut însuşi timpul care e legat de lumea creată. Deci Fiul e din veşnicie, nu e făcut. Pe de altă parte cuvintele: «Prin Carele toate s-au făcut» alcătuiesc şi trecerea la articolul al III-lea din Simbol, care vorbeşte despre întruparea Fiului pentru mântuirea oamenilor.

.
166. Cum realizează cuvintele "prin Carele toate s-au făcut" trecerea la articolul al III-lea, în care se vorbeşte despre întruparea Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii?

Dacă toate le-a făcut Tatăl prin Fiul, atunci şi mântuirea lumii trebuia s-o săvârşească tot prin Fiul. Apoi, dacă în Fiul au fost aşezate toate, tot Fiul trebuia să vină şi să le strângă iarăşi mai tare, în Sine, în dragostea Sa, de vreme ce, în mare parte, slăbiseră legăturile lor cu El şi se dezbinaseră între ele, prin păcat. "Căci întru El au fost făcute toate... şi toate întru El sunt aşezate... Că întru El a binevoit (Dumnezeu) să sălăşluiască toată plinirea... Şi printr-însul toate cu Sine să le împace" (Col. 1,16-19 si 20). Creat după chipul Său, omul însuşi a fost făcut ca să fie un fiu al lui Dumnezeu, după cum este El, Fiu al Tatălui. Şi când chipul acesta se întinase, tot El a venit să-l refacă, luând fire omenească şi făcându-Se astfel un model mai apropiat al oamenilor.

.
167. Care este articolul al III-lea din Simbolul Credintei?

Articolul al treilea din Simbolul Credintei este: «Carele pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire S-a pogorat din ceruri si S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Maria Fecioara si S-a facut om».

.
168. Ce ne invata acest articol in intregimea lui?

Articolul al II-lea ne-a inaltat privirea de la pamant la cer, spunandu-ne ca Iisus Hristos, Care a petrecut cu oamenii pe pamant, e Fiul lui Dumnezeu, Unul - Nascut, nascut inainte de toti vecii. Articolul al III-lea ne coboara privirile iarasi pe pamant, spre a insoti pe acest Fiu unic si vesnic in fapta Lui de intrupare, ca om, pentru a noastra mantuire.

.
169. Am aflat din raspunsul la intrebarile de mai inainte de ce trebuia sa Se faca Fiul lui Dumnezeu om, ca sa ne mantuiasca. Acum, sa vedem, mai indeaproape, ce trebuie sa intelegem prin cuvintele ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut om?

Nu cumva, oare, S-a schimbat prin aceasta Fiul lui Dumnezeu? Fiul lui Dumnezeu S-a facut om cu adevarat, fara sa inceteze a fi Dumnezeu. Ramanand Dumnezeu neschimbat, El insusi S-a facut si om adevarat. Dupa intrupare, nu unul este Fiul lui Dumnezeu si altul Fiul omului, ci unul si acelasi. Astfel, Iisus Hristos este si Dumnezeu adevarat, si om adevarat. "Fiul lui Dumnezeu primeste a Se face si a Se numi Fiu al omului, nu ceea ce a fost schimband, ca este fara de schimbare, ci ceea ce nu a fost luand, ca este iubitor de oameni" (Sf. Grigorie Teologul, Cuvant la Sf. Lumini, 13, Migne, P. G., XXXVI, col.349 A). Sfanta noastra Biserica a talmacit aceasta invatatura spunand ca Iisus Hristos este o persoana sau un ipostas in doua firi: «firea dumnezeiasca si firea omeneasca». Fiul lui Dumnezeu, ipostasul al doilea din Sf. Treime, a luat pe langa firea Sa dumnezeiasca, pe care o are din veci, fire omeneasca, din Fecioara Maria, facandu-Se si ipostas al firii omenesti, sau om. Cele doua firi s-au unit in persoana sau in ipostasul lui Iisus Hristos, in chip nedespartit, dar totusi fara sa se schimbe sau sa se amestece intr-una singura.

.
170. Avem vreo asemanare pentru aceasta Taina?

O asemanare ne ofera omul. Nu o asemanare tocmai deplina, pentru ca omul e o persoana cu o singura fire. Dar firea lui se compune din suflet si trup, asa cum Iisus Hristos are fire dumnezeiasca si fire omeneasca. Sufletul si trupul nu sunt despartite, si persoana cea unica a omului nu e impartita in doua din pricina lor. Persoana omului traieste in fiecare clipa prin amandoua si lucreaza prin amandoua. Cand priveste la ceva lucreaza si prin puterea sufletului, si prin materia ochiului. Cu toate acestea sufletul si trupul nu s-au contopit intr-una, incat sa nu mai fie nici sufletul suflet, nici trupul trup, nici nu s-au schimbat. Tot asa e in Hristos. Cele doua firi sunt unite in persoana Lui unica, in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare. Tot asa sunt unite in chip nedespartit si neimpartit, dar fara amestecare si fara schimbare, lucrarile si vointele celor doua firi. Astfel, Iisus Hristos traia si lucra prin amandoua firile, in chip nedespartit si neamestecat. Cand tamaduia ochiul orbului, prin firea omeneasca atingea ochiul lui, prin cea dumnezeiasca vindeca. Era o singura fapta dumnezeiasca-omeneasca, savarsita prin doua firi, sau prin lucrarea dumnezeiasca si lucrarea omeneasca, in mod nedespartit dar si neamestecat. Caci desi vietuiau si lucrau impreuna, firea si lucrarea dumnezeiasca nu se schimba in fire si lucrare omeneasca. Nu firea omeneasca vindeca si nu firea dumnezeiasca isi misca mana spre ochiul orbului (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea III, cap. 15; trad. cit., p. 193). Iisus Hristos fiind o persoana in doua firi, vointe si lucrari, unul este Cel Care voieste si lucreaza, dar prin doua vointe si doua lucrari. Unul si acelasi este Cel Care flamanzeste (dupa firea omeneasca) si inmulteste painile (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi este Cel Care osteneste (dupa firea omeneasca) si vindeca pe slabanogul din Capernaum si invie pe Lazar (dupa firea dumnezeiasca), unul si acelasi nu are unde sa-Si plece capul (dupa firea omeneasca) si e pretutindenea si chiar in Sanul Tatalui (dupa firea dumnezeiasca).

171. De ce a trebuit sa fie Iisus Hristos o persoana in doua firi?

Numai fiindca a fost o persoana in doua firi Iisus Hristos ne-a putut mantui. Daca ar fi fost doua persoane, adica pentru fiecare fire o persoana deosebita, cu alte cuvinte, daca firile ar fi fost despartite, moartea pe cruce ar fi fost numai moartea unui om si n-ar fi avut puterea sa ne rascumpere. De asemenea firea omeneasca nu s-ar fi unit cu Fiul lui Dumnezeu, ca si cu persoana ei proprie, daca n-ar fi avut cine sa omoare moartea din aceasta fire si cine s-o indumnezeiasca. Iar noi, stand in legatura cu Iisus Hristos, am sta in legatura cu o persoana omeneasca, nu cu una dumnezeiasca. Daca firea dumnezeiasca si cea omeneasca s-ar fi amestecat intr-una singura, ca sa fie o singura fire a unei singure persoane, s-ar fi aratat ca firea noastra nu poate fi mantuita, ci numai prefacuta in altceva, poate in fire dumnezeiasca. Iar Iisus Hristos n-ar fi fost nici Dumnezeu, nici om, sau poate ar fi fost numai Dumnezeu. Nemaifiind om, n-ar fi patimit cu adevarat pentru noi si noi n-am mai putea intra in legatura cu El, ca si cu un om. Si nemaiputand intra in legatura cu El ca om, n-am mai intra in legatura nici cu Dumnezeu. Numai daca unul si acelasi a fost si Dumnezeu si om, adica a fost o singura persoana cu fire dumnezeiasca si omeneasca, a mantuit firea noastra, deci si pe noi pe toti cati vrem sa ne mantuim. Numai daca a fost cu adevarat om, a putut patimi pentru noi si numai daca a fost tot acelasi si Dumnezeu adevarat, patima Lui a fost mantuitoare si El a inaltat firea noastra. Sf. Grigorie Teologul spune: «insusi Cuvantul lui Dumnezeu... vine la chipul Sau si cu trup Se imbraca pentru trup si cu suflet intelegator pentru sufletul meu si, impreuna, pe cel asemenea cu cel asemenea curatind. Si intru toate Se face om, afara de pacat... Si Se arata Dumnezeu cu firea luata, una (adica o persoana) din amandoua (firile) cele potrivnice, din trup adica si din Duh, din care una e indumnezeita, iar alta s-a indumnezeit» (Cuvânt la Sf. Pasti).

.
172. Ce inseamna"pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire"?

Fiul lui Dumnezeu nu S-a facut om pentru placerea de a fi om, sau pentru alte fapturi, ci pentru noi oamenii. Si cand se spune «pentru noi oamenii» se intelege «pentru noi oamenii păcătoşi», asa cum zice Mântuitorul la Cina cea de Taina: "Acesta, este trupul Meu care se dă pentru voi" (Luca 22,19), intelegand: "pentru voi cei păcătoşi". Deci, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat «pentru noi, oamenii păcătoşi, si pentru a noastră mântuire». Si nu se spune pentru unii oameni, sau pentru un popor, «pentru noi oamenii» indeobste, adica pentru toti oamenii. Dumnezeu a binevoit sa dea omului o pretuire atat de mare, incat S-a facut si El om si ramane asa in vecii vecilor, pentru a fi in stransa legatura cu noi oamenii.

.
173. Ce inseamna cuvintele: "S-a pogorât din cer"?

"S-a pogorât din cer" inseamna ca Fiul lui Dumnezeu a binevoit sa Se faca si Fiu al Omului, sa ia, pe langa firea Sa atotputernica, si firea noastra neputincioasa, sa Se smereasca, purtand toate ale ei, sa ia chip de rob, "să Se deşerte" (Filip. 2, 7) de slava Sa dumnezeiasca, in aratarea si lucrarea Sa omeneasca, fara sa inceteze de a fi Dumnezeu, sa umble ca om pe pamant si sa fie dispretuit de multi. «S-a pogorât din cer» inseamna ca: " bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Lui sa ne îmbogăţim" (II Cor. 8, 9). Cu alte cuvinte: "El S-a facut om, ca noi să ne facem dumnezei" (Sf. Atanasie, Epistola catre Adelfie, VI, Migne, P. G., XXVI, col. 1078). S-a unit pe Sine cu firea noastra neputincioasa, ca firea noastra sa se faca tare si nemuritoare prin unirea cu firea Sa dumnezeiasca.

.
174. A parasit Fiul lui Dumnezeu cerul prin aceasta "pogorâre"?

Fiul lui Dumnezeu n-a parasit cerul prin aceasta "pogorâre". Caci El n-a incetat sa fie si Dumnezeu si n-a parasit firea dumnezeiasca. Iar ca Dumnezeu e pretutindeni si cu deosebire in cer. El umbla pe pamant cu firea noastra omeneasca, dar cu firea dumnezeiasca era pretutindeni. Prin firea noastra Se afla «pogorât din cer», dar prin firea dumnezeiasca era unit cu Tatăl si cu Duhul Sfânt, Se afla «în sânul Tatălui», in cer. Insusi El spune despre Sine: "Nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a coborat din cer, Fiul Omului, Care este în cer" (Ioan 3, 13).

Sursa: www.patriarhia.ro

Cum se fac metaniile

2010-06-28T13:37:00.007+03:00

1. Metaniile şi semnificaţia lor

Metania este o formă de jertfire trupească, fiind singurul mod de rugăciune care implică un efort fizic din partea credinciosului. Metania este în acelaşi timp un mod de înfrângere a comodităţii şi a lenei. După cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, nici o rugăciune nu este primită de Dumnezeu dacă nu este făcută cu osteneală.

Metania simbolizează căderea lui Adam şi a neamului omenesc în robia păcatului şi căderea Domnului sub povara crucii, urmate de Învierea Mântuitorului şi izbăvirea noastră din păcat.

2. Felurile metaniilor şi despre cum se fac acestea

În tradiţia Bisericii avem două feluri de metanii: aşa‑numitele metanii mari şi metaniile mici, care se mai numesc şi închinăciuni.

Pentru o metanie mare credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie atingând cu genunchii, palmele şi fruntea pământul. Apoi se ridică şi se însemnează din nou cu semnul Sfintei Cruci.

Pentru o metanie mică sau închinăciune, credinciosul începe însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi, rostind rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“, se apleacă cu evlavie, atingând cu mâna dreaptă pământul, fără a îndoi genunchii. Apoi, îndreptându-se, se însemnează iarăşi cu semnul Sfintei Cruci.

Când nu se fac metanii mari, ele se pot înlocui cu închinăciuni, câte 2 închinăciuni pentru o metanie mare (sau 3 închinăciuni pentru o metanie mare, după tradiţia adusă de ucenicii Stareţului Paisie Velicikovski).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că metaniile cele mai primite la Dumnezeu sunt cele făcute de creştini în casele lor în cursul privegherilor de noapte (după miezul nopţii). Sfântul Ioan Postitorul recomandă ca, după săvârşirea unui păcat mic, până la spovedanie, să ne autocanonisim cu 12 metanii mari.

3. Când nu se fac metanii

Metanii mici sau închinăciuni se pot face oricând, fără nici o restricţie.

Metanii mari nu se fac:

- după ce am primit Sfânta Împărtăşanie (în acea zi);

- la sfârşitul săptămânii, de la rugăciunea „Învredniceşte-ne, Doamne...“ de la vecernia de vineri şi până duminică la aceeaşi rugăciune de la vecernie, cu excepţia praznicelor închinate Sfintei Cruci (Duminica a 3-a din Postul Sfintelor Paşti, 1 august, 14 septembrie, în Joia Mare la Denia celor 12 Evanghelii la scoaterea Sfintei Cruci) şi în Vinerea Mare la scoaterea Sfântului Epitaf;

- în biserică, de la vecernia din Miercurea Mare din Săptămâna Patimilor, iar în particular (la chilie, acasă), de la vecernia din Vinerea Mare până la Înălţare;

- de la Naşterea Domnului (25 decembrie) până la Bobotează (6 ianuarie).

4. Ce nu este permis când facem metanii:

- nu se sărută pământul;

- nu se face semnul Sfintei Cruci pe pământ;

- metaniile mari nu se fac începând din poziţia îngenunchiat sau aplecat;

- la metaniile mari nu se pun palmele una peste cealaltă şi fruntea peste ele;

- întotdeauna se va atinge pământul cu genunchii, fruntea sau mâna dreaptă;

- la închinăciuni atingerea pământului se face cu mâna deschisă normal;

- metaniile, mai ales cele mari, nu se fac în număr mare în biserică sau în public;

- metaniile nu se însoţesc de alte rugăciuni decât de „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul“;

- metaniile nu se fac foarte repede (ca un exerciţiu fizic);

- Sfântul Isaac Sirul recomandă ca metaniile să nu se facă mai multe de 33 o dată.

Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 9 (50) Septembrie 2007

Retragerea (2)

2010-06-25T17:57:00.003+03:00

Iubirea de argint este închinare la idoli, fiica necredinţei, scuză mincinoasă pentru boli, prevestirea bătrâneţii, frică de secetă, vestitoarea foametei. Iubitorul de argint râde de evanghelii şi le nesocoteşte. (Zgârcitul vede în sine numai trupul de aceea caută să-i lungească viaţa cât mai mult vădindu-şi nebunia în această pornire spre un fel de durată socotită fără de sfârşit aici pe pământ. De aceea patima zgârceniei este legată cu o mare laşitate - abdică de la orice ca să-şi prelungească viaţa trupului. Cel liber de lăcomie, dimpotrivă, cunoscând că sufletul este infinit mai valoros decât trupul şi că el este nemuritor, dispune de un mare curaj. El poate renunţa la toate ale lumii, până şi la trup; iubitorul de argint depărtându-se de iubirea de Dumnezeu, iubeşte idolii. Auzind ''vinde averile tale şi le dă săracilor'', râde de poruncă socotind-o imposibilă, la fel auzind ''nu vă îngrijiţi de ziua de mâine'', nu crede, ci face împotrivă. Pentru el, banii şi bunurile materiale sunt cele mai sigure valori. El nu-L nesocoteşte numai pe Dumnezeu, ci îi calcă şi pe semenii lui în picioare.)

.
Viaţa iubitorului de argint este ca o cameră pentru morţi, avându-le pe toate, gândeşte la ceea ce nu are. În general iubirea de argint întreţine în viaţă chinul unei permanente nesiguranţe din lipsa credinţei. Pe de o parte ea dă un preţ absolut vieţii pământeşti, pe de alta trăieşte o spaimă continuă. În zgârcenie şi lăcomie sunt implicate toate patimile. Iubitorul de plăceri iubeşte arginţii ca prin ei să se desfăteze, iubitorul de slavă ca prin ei să fie slăvit, necredinciosul ca să-şi asigure confortul viitor şi să elimine greutăţile bătrâneţii, bolii şi a străinătăţii. El crede mai mult în bani decât în Dumnezeu, Ziditorul şi Purtătorul de grijă al întregii creaţii până la cele mai mici şi mai neînsemnate vietăţi. În fond, iubitorul de argint nu cunoaşte că realitatea supremă este o Persoană care ne iubeşte şi are puterea să susţină totul, ci se încrede ca în realităţi supreme şi sigure în obiectele de consum stricăcioase şi lipsite de capacitatea de a dărui mereu viaţa din iubire.

.
Cel ce-a biruit această patimă şi-a tăiat grijile; cel legat de ea nu se va ruga niciodată în chip curat.

.
Călugărul neagonisitor este stăpânul lumii; el a încredinţat grijile sale lui Dumnezeu şi prin credinţă toate i se supun lui. (El nu este stăpânit de nimic, el refuză toate arătând că este mai presus de ele. Dacă ajunge să posede ceva, dă arătând că este stăpân peste orice ar putea avea; el a descoperit planul nesfârşit mai bogat în viaţă a persoanelor şi al legăturii iubitoare dintre ele şi în ultimă analiză al Persoanei lui Dumnezeu, care întemeiază existenţa şi viaţa în iubire a tuturor persoanelor.)

.
Să nu ne arătăm o, călugări mai necredincioşi decât păsările, căci acestea nu se îngrijesc pentru viitor, nici nu adună.

.
Nu vor lipsi valurile din mare, nici mânia şi întristarea din iubitorul de arginţi. Cel ce dispreţuieşte bunurile materiale s-a izbăvit de judecăţi şi de certuri, dar iubitorul de agoniseală se luptă pentru un ac până la moarte.

.
Credinţa adevărată curmă grijile, dar aducerea aminte de moarte pricinuieşte lepădarea de trup.

.
Iubirea de arginţi este rădăcina tuturor relelor căci ea pricinuieşte ură, furtişaguri, pizmă despărţiri, duşmănii, certuri, ţineri de minte a răului, nemilostivire şi crime.

.
Precum cei ce dormitează sunt uşor de prădat aşa sunt şi cei ce se îndeletnicesc cu virtutea în apropiere de lume.

.
Începutul liniştirii stă în alungarea zgomotelor ca a unora ce tulbură adâncul iar sfârşitul ei stă în a nu se teme de zgomote, ci a fi nesimţitor la acestea.

.
În general Părinţii recomandă liniştirea împreună cu altul care pe de o parte îi uşurează trezvia, pe de alta îi dă putinţa cugetării neîmprăştiate. Dar pentru evitarea altor pericole, ei recomandă liniştirea în trei.

.
Liniştea mării şi arşiţa soarelui de amiază pun la încercare răbdarea corăbierului; lipsa celor de trebuinţă vădeşte sârguinţa celui ce se linişteşte. Cel dintâi pluteşte moleşit pe ape, cel de-al doilea trândăvindu-se se amestecă în mulţime. (Nu trebuie părăsită liniştea în vremea ispitelor închipuind motive, zică-se binecuvântate ci trebuie să şezi înăuntru şi să rabzi primind cu bărbăţie pe toţi cei ce vin asupra ta, cu deosebire pe dracul trândăviei, care fiind mai tare ca toţi face sufletul cu deosebire cercat. De fugi însă de luptă sau te laşi biruit îţi vei face mintea nepricepută şi laşă.)

.
Nu te teme de zgomotele care te tulbură căci plânsul nu ştie de frică nici nu se sperie.

.
Nu aştepta vizite nici nu te pregăti pentru ele căci starea de linişte este simplă şi liberă de orice alegere.

Sursa: www.filocalia.ro

Retragerea (1)

2010-06-24T16:01:00.003+03:00

Şi cel legat de grijile şi preocupările vieţii ca şi cu un lanţ poate să umble, dar mai greu căci şi osândiţii care au picioarele încătuşate nu rareori umblă însă se împiedică mereu şi din această pricină îşi produc răni. Un om necăsătorit însă legat de către grijile lumeşti este asemănător celui ce are doar mâinile încătuşate; de aceea, când voieşte să alerge spre viaţa monahicească, nu este împiedicat; cel căsătorit însă, se aseamănă cu cel legat de mâini şi de picioare.

.
Retragerea din lume este ferirea de bunăvoie de dorita materie şi tăgăduinţa firii pentru dobândirea celor mai presus de fire. (Eliberarea firii de sub stăpânirea celor create şi ridicarea ei la starea de stăpânire adevărată a lor. Stăpânirea peste acestea o poate avea numai cel ce s-a făcut părtaş de puterile dumnezeieşti mai presus de fire.)

.
Este o mare ruşine a ne mai îngriji de oarecare lucruri ce nu ne pot fi de vreun folos în ceasul nevoii noastre, adică al morţii, după ce am părăsit toate cele deşarte pentru a urma nu unui om ci lui Dumnezeu Care ne cheamă în slujba Sa. Aceasta este ceea ce a spus Domnul, a te întoarce la cele de mai înainte şi a nu fi găsit potrivit pentru Împărăţia cerurilor.

.
Să ascultăm ce a spus Domnul tânărului care a îndeplinit toate poruncile: ''Un lucru-ţi lipseşte: vinde averile şi dă-le săracilor'' - şi tu însuţi să te faci sărac primind milostenie.

.
Cei ce voim să alergăm cu sârguinţă în câmpul vieţii duhovniceşti, să observăm cu luare aminte că toţi cei ce petrec în lume, deşi vii, au fost socotiţi morţi de către Domnul, atunci când a spus oarecăruia: ''Lasă morţii'' adică pe cei din lume, ''să-şi îngroape morţii lor'', adică pe cei ce au murit trupeşte.

.
Cel ce a urât lumea, s-a izbăvit de tristeţe iar cel ce mai păstrează legătura cu lucrurile văzute, încă nu s-a izbăvit de tristeţe căci cum nu se va întrista lipsit fiind de ceea ce îndrăgeşte? Peste tot însă noi avem nevoie de multă înfrânare de care să ne ocupăm cu înţelepciune, mai mult decât de altele.

.
''Ieşiţi din mijlocul lor şi vă depărtaţi, iar de necurăţia lumii nu vă apropiaţi'' (Isaia 52,11) zice Domnul, căci cine dintre aceia a făcut vreodată minuni? Cine a înviat morţi? Cine a alungat duşmani? Nimeni. Toate acestea de care lumea nu este în stare sunt recompensele care se dau monahilor. De-ar fi putut săvârşi şi cei din lume lucruri asemănătoare ce nevoie ar mai fi fost de atâta osteneală şi de retragere în singurătate?

.
Cel ce s-a înstrăinat de lume pentru Domnul nu mai păstrează nici o relaţie cu vreun lucru sau vreo fiinţă pentru a nu se arăta dus în rătăcire de patimi.

.
Fugi ca şi de bici de locurile unde poţi să cazi căci după fructele care nu le vezi, nici nu cauţi mereu să te întinzi.

.
Bine este a-i întrista pe părinţi şi nu pe Domnul, căci El este Cel ce ne-a zidit şi tot El ne-a mântuit; iar aceia care şi-au iubit fiii, de multe ori i-au pierdut şi i-au dat chinului veşnic.

.
Înstrăinat este acela care pretutindeni petrece cu mintea, ca şi unul ce nu cunoaşte limba printre cei de altă limbă.

.
Să nu-ţi fie milă de lacrimile părinţilor şi ale prietenilor dacă voieşti să nu plângi tu însuţi pururea.

.
Retragerea să ne fie în regiunile cele mai lipsite de mângâiere, mai aspre şi mai deprimante, altfel vom zbura din lume ducând cu noi şi patimile noastre.

.
Nu putem naşte în noi obiceiul cel bun şi statornic decât prin osteneală şi trudă, iar cel îndreptat cu multă osteneală poate să piară într-o clipă. ''Prieteniile rele strică obiceiurile bune.'' (I Cor. 15,33)

Cel ce după depărtarea de lume mai are încă relaţii cu cei din lume sau cu cei ce s-au apropiat de el, ori va cădea în cursele lor, ori îşi va întina inima cugetând la cele ale lor, sau de va rămâne curat, osândindu-i pe cei întinaţi şi va întina şi pe sine-şi dimpreună cu ei.

.
Dacă te grăbeşti spre înstrăinare şi spre singurătate nu căuta tovărăşia şi sprijinul unor suflete iubitoare de lume pentru că furul vine pe neaşteptate. De aceea mulţi încercând să mântuiască împreună cu ei pe alţii nepăsători şi zăbavnici şi-au pierdut împreună cu aceştia focul sufletului lor, stingându-se în timp cu totul. Dacă ai primit flacăra, aleargă căci nu ştii când se va stinge şi te va lăsa în întuneric.

.
Mustră amânările care adorm mereu mişcările spre cele bune.

.
Cel ce se înstrăinează şezând între cei de aceiaşi limbă ca unul de altă limbă nu se socoteşte pe sine vrednic să spună ceva altora sau să vorbească cu ei. ( ''Întru cunoştinţă'' poate însemna şi că este conştient că trebuie să rămână străin deci că nu trebuie să caute să se înţeleagă cu ceilalţi.)

.
N-am venit, zice Domnul, să aduc pace pe pământ şi iubirea părinţilor faţă de fii şi a fraţilor faţă de fraţii care se hotărăsc să nu-Mi slujească Mie, ci luptă şi sabie; adică să despart pe iubitorii de Dumnezeu de iubitorii de lume, pe iubitorii de cele materiale, pe iubitorii de slavă, de cei smeriţi la cuget. Căci Domnul se bucură de împerecherea şi de dezbinarea ce se naşte din iubirea faţă de El.

Sursa: www.filocalia.ro