marți, 14 ianuarie 2014

PREDICĂ LA SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI TEODOSIE CEL MARE

.
Fiecare dintre noi a venit în lumea aceasta cu o menire de la Dumnezeu. Unii dintre noi își îndeplinesc menirea, alții refuză darul pe care Dumnezeu l-a oferit: darul vieții. Viața noastră este dăruită de Dumnezeu cu diferite raze pentru înfăptuirea unor misiuni în viața aceasta. Uneori purtăm nume care ni se potrivește cu dorința celui care a purtat numele înaintea noastră și se află înaintea slavei lui Dumnezeu. Cei ce au primit și al doilea nume și primul nume nu mai este, călugării, primesc numele unui sfânt care să fie, cu adevărat, povățuitor și pildă pentru viață. Așa a rânduit Dumnezeu ca în 1990, să primesc un nume nou: numele Sfântului Cuvios Teodosie din partea Părintelui Stareț de la Mănăstirea Crasna, care nu mi-a spus dinainte ce nume voi avea. Mi-a spus că a pus mai multe nume, dar pusese unul singur. Așa am primit numele Sfântului Cuvios Teodosie de care am fost surprins la început și m-am gândit: „Oare, va fi o legătură între viața mea și cea a Sfântului Cuvios Teodosie?” Atunci citindu-i viața din nou, pentru că o citisem mai înainte, am gândit că acest lucru este copleșitor, dar, în același timp, viața Sfântului Cuvios Teodosie copleșeste prim măreția ei, prin puterea de jertfă a Sfântului, prin jertfele pe care el le-a înălțat către Bunul Dumnezeu. De aceea, aș vrea să spun câteva momente din viața Sfântului Cuvios Teodosie, născut din părinți credincioși și care a primit cu adevărat, o educație creștină. Dar, dorul său era după Dumnezeu. Învățând carte, i-a plăcut să citească mai ales Sfintele Scripturi, învățăturile Sfântului Vasile cel Mare, înaintașul său și al celorlalți Sfinți Părinți. Astfel, mergând el să caute viața cea adevărată, pustnicească, fiind doritor de liniște, mai întâi a vrut să de a o binecuvântare. S-a dus la Sfântul Simeon Stâlpnicul care l-a întâmpinat și l-a strigat pe nume: „De ce ai venit la mine, Teodosie? Urcă la mine și vino să iei binecuvântare. Să nu te gândești că poți să mergi să stai singur în pustiu. Tu trebuie să fii păstor al multor oameni! S-a minunat tânărul văzând că sfântul îl strigă pe nume, nevăzându-l vreodată. A luat binecuvântare și întărire și a plecat în Țara Sfântă. Acolo a mers pe urmele Mântuitorului Hristos și a plâns la toate Locurile Sfinte. A mers și la Betleem și la Nazaret. A mers, apoi, pe drumul crucii la Golgota și la Mormântul Domnului și a căutat să ia putere, mergând pe urmele Mântuitorului. A mers, apoi, să se lipească de un părinte duhovnicesc, căci își zicea: „Să merg singur în pustiu, încă nu știu să mă lupt! Să învăț să mă lupt de la cine a mai luptat! ”. S-a lipit de unul din marii părinți ai locului aceluia, Longhin care l-a învățat cele frumoase și adevărate. După ce a stat o vreme și a învățat nevoința și îi plăcea să privegheze toată noaptea. Când se ruga, curgeau șiruri de lacrimi din ochii săi și voia să se hrănească cu hrană puțină numai cât să trăiască. Apoi, după o vreme, a fost trimis de ascultare; o femeie a făcut o biserică și a trimis un preot să îi slujească la biserică. Între timp, a fost făcut preot Cuviosul Teodosie și a stat o vreme la biserica aceea și a slujit. Multă lume venea, pentru că rugăciunile sale erau curate și ascultate de Dumnezeu. Multă lume îl căua și voia să fugă de acolo. A plecat să caute o peșteră. A găsit o peșteră unde poposisieră magii când se întorceau de la Bethleem când îngerul Domnului i-a vestit să nu se întoarcă la Irod. A rămas în acea peșteră treizeci de ani. Aici s-a nevoit cu nevoință și mai aspră. Nu mânca decât ierburi și spice de finic. Când nu avea acestea, mânca sâmburi de curmale înmuiați în apă și era atât de mare nevoința, dar și bucuria îi era mare. Acolo L-au căuat oamenii și frații căutând și ei viață îmbunătățită. S-au adunat în peșetră șapte frați. Aceștia nu aveau ce să mănânce la vremea sărbătorilor. Au început să cârtească și Cuviosul s-a rugat lui Dumnezeu și îndată, Dumnezeu a trmis merinde. Așa s-a rugat înainte de Crăciun și i-au ajuns merindele, apoi, mai departe. Veneau Paștele și iarăși, nu aveau merinde. Iarăși s-a rugat Cuviosul și un om milostiv care aducea la mănăstiri ofrande, nu știa de acea peșteră. Dobitocul său pe care ducea desagii s-a oprit. Nu voia să meargă oricât îl bătea. Atunci, i-a slăbi hățurile și i-a zis: „Mergi acolo, unde vrei!”. S-a îndreptat spre peșteră și acolo a lăsat ofrandele. Așa, de mai multe ori, când frații erau în îndoială, Sfântul Cuvios îi întărea cu minunile ce se făceau. S-au înmulțit frații și au început să ceară Cuviosului să facă o biserică mare, dar nu știau dacă este voia lui Dumnezeu să facă biserică mare. Spuneau frații care începuseră să fie cu zecile: „Mâinile noastre vor lucra acea biserică!”. Numai arată-ne unde să o facem! Sfântul Cuvios s-a rugat îndelung și a luat o cădelniță unde a pus cărbuni stinși și tămâie și a cutreierat muntele, rugându-se lui Dumnezeu: „Doamne Dumnezeule Care ai trimis lui Avraam jertfa Ta, Care ai trimis lui Ilie, foc din cer și s-a aprins jertfa, Cel ce ți-ai făcut milă de Moise și l-ai scos din Egipt și l-ai ajutat să dea poporului, apă, Îți cer Ție, Doamne arată focul milostivirii Tale și arată locul pentru biserică, dacă este voia Ta!”. După ce a cutreierat tot muntele, s-a gândit să se întoarcă, pentru că nu era voia lui Dumnezeu să se facă acolo, biserică. Apropiindu-se de peșteră, deodată cărbunii s-au aprins și a ieșit miros de bună mireasmă de la tămâia ce se afla în cădelnița lui și a însemnat locul și acolo a zidit o biserică mare. S-au înmulțit ucenicii și erau din toate neamurile. De aceea, s-au făcut mai multe biserici. Cea mai mare biserică era cea a Greciei, apoi alta a Armeniei, și apoi, alta a Iviriților și se înmulțiseră cei care veneau să ceară milostenie, de bucate și mai ales, de rugăciune. S-au înmulți călugării, a călugărit și a purtat de grijă de toți cei călugăriți 693 de părinți. Unii dintre ei au întemeiat așezăminte monahale. Îi trimitea și la pustnicii dimprejur să le poarte de grijă și acelora. Veneau mulțime de oameni de pretutindeni, încât se adunau și oamenii bogați care și-au vândut averile lor și veneau la Sfântul Teodosie și spuneau: „Iată, vrem să faci milostenie și să te rogi pentru noi! ”, astfel încât, pe muntele acela, în fiecare zi se punea masa pentru cei care veneau acolo. Se puneau până la 100 de mese pe zi. Atât de mare era milostivirea lui Dumnezeu asupra Cuviosului, încât se adunaseră oamenii cu credință să ia putere și înțelepciune de la Sfântul Cuvios Teodosie. A venit și vremea de mărturisre a dreptei credințe. În vremea aceea, ereziile bântuiau Biserica și Imperiul. Sfântul Cuvios a stat dârz, a ieșit și la mărturisire. Toate le-a răbdat cu bucuria și credința că face voia lui Dumnezeu. Milostenia, rugăciunea, postul, privegherea și lacrimile erau nelipsite de la Sfântul Cuvios Teososie, așa cum scrie cronicarul, și minuni multe se făceau. Aș vrea să vă pun înainte ce însemnează un om rugător, cum îl ascultă Dumnezeu și cum îl caută poporul care are nevoie de rugăciune și de ajutor. La Sfântul Cuvios veneau oamenii cuprinși de diferite suferințe. O femeie cu cancer la piept a venit, gândind că poate să îi ajute Cuviosul. A întrebat-o Părintele Isidor: „Iată, am auzit de la oameni cum au dobândit sănătate și s-au izbăvit de bolile grele prin Sfântul Teodosie!”. Arată-mi și mie pe acel Cuvios! Arătându-i-l s-a dus și s-a atins de haina lui, întocmai ca femeia care s-a atins de Mântuitorul și despre care istorisește Sfânta Evanghelie. Ea s-a atins cu rana pieptului său, dar Cuviosul a simțit-o și i-a zis, precum i-a spus Mântuitorul: „Îndrăznește fiică, credința ta te-a mântuit și femeia s-a făcut sănătoasă. Acel părinte Isisdor care a fost întrebat cine este Sfântul Teodosie. S-a dus la femeie și a sta de vorbă cu ea și a zis: „Iată, toată rana mi-a dispărut! Sunt acum fără durere și sunt deplin sănătoasă!”. Asemenea și alți bolnavi. Aș aduce aminte de o femeie îndurerată care avea totdeauna după naștere, tristețea că i mureau copii. Avusese mai mulți copii și nu știa cum să facă să îi trăiască și ei măcar un copil și a venit la Sfântul Teodosie și i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine la Dumnezeu!”. Eu, aceasta, cred că dacă îmi vei da blagoslovenie să pun numele tău copilului care se va naște și să îl făgăduiesc lui Dumnezeu, acel copil va trăi. Părintele a binecuvântat-o și i-a împlinit voia. Copilul a trăit și curând l-a adus să fie ucenic Cuviosului Teodosie. O altă femeie avusese un mare necaz: jucându-se copilul, i-a căzut în fântână. Ea îl tot căuta. Copilul striga, ea nu știa că a căzut în fântână. Fiind scos din fântână, copilul i-a spus mamei: „ Eu am căzut adânc în apă, dar un om bătrân și cu barbă m-a ridicat din apă și de aceea, strigam că mă ținea deasupra apei!”. Atunci, femeia auzind aceste cuvinte de la acel bătrân, căci fântâna era adâncă, copila era de câțiva anișori, a căutat să vadă cine este bătrânul cu barbă care l-a scos din apă. Ajungând și la Mănăstirea Sfântului Cuvios Teodosie, copilul, îndată, a strigat: „Mamă, iată, cel care m-a scos din apă!”. S-au dus la Sfântul Cuvios Teodosie, i-a mulțumit și i-a cerut să se roage pentru ei. Multe alte suferințe și boli a tămăduit Sfântul Cuvios Teodosie. Prin viața sa de rugăciune, de milostenie și de dragoste, a urmat Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. Viața sa a fost lungă de 105 ani. Și-a cunoscut sfârșitul său și cu trei zile înainte, a trimis după trei episcopi să vină să îi facă rugăciuni și să îl dezlege și să își ia rămas bun de la el, pentru că îi cunoștea. Venind le-a spus: „Iată, sunt chemat, faceți-mi dezlegările ce se cuvine!”. A fost împărtășit cu rugăciuni și la tei zile, a plecat. Cu adevărat, la plecarea sa, minune mare s-a petrecut. După ce și-a dat sfârșitul, un îndrăcit a venit și apropiindu-se, strigând, îndată, s-a tămăduit. A mărturisit ce povară a avut și cum s-a izbăvit, apropiindu-se de Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare.

Iubiți credincioși, viața fiecărui sfânt este pentru noi o pildă. Sfinții au înțeles rostul vieții acesteia. Viața cea pământească este, cu adevărat, scumpă. Îm fața veșniciei și viața Sfântului Cuvios Teodosie de 105 ani sau a Sfântului Antonie de 115 ani, este tot scurtă. Cu toate acestea, este scumpă viața, cum ne spun Sfinții Părinți, pentru că prin această viață vremelnică, noi ne arvunim viața cea veșnică. Viața aceasta pământească are mare preț, pentru că ea este treapta pentru a deschide ușa către viața cea veșnică. Dacă această viață vremelnică nu este treaptă de suiș, ci este scară de coborât, atunci ea este ieftină. Tocmai de aceea, se cuvine să înțelegem rostul vieții. Rostul vieții este ca neîncetat mintea să o înălțăm la cer. Acolo este rudenia sufletului nostru. În ceruri, este rudenia. Sufletul nu are rudenie pe pământ, că pământul este material, trecător și va arde. Sufletul nu trece, sufletul este netrecător, cum sunt îngerii în ceruri. Au fost și îngeri care au căzut și au devenit diavoli. Nici ei nu sunt trecători. Nici viață nu au, ci doar chin și durere și întuneric. Tocmai de aceea, oamenii se împart în cei ce slujesc lui Dumnezeu și își împreunează rugăciunile și viața cu îngerii din cer și cei ce slujesc păcatului și se ascociază cu cei din adânc, cu demonii care îi amăgesc și îi mint și îi cheamă să cheltuiască viața cea vremelnică și să nu o valorifice ca să poată să dobândească viața cea veșnică. A cheltui viața este ușor, pentriu că în rău cobori și coborârea este lesncioasă, este ușoară. Dacă împlinești tot ce îți cere instinctul din tine, ce își cer simțurile și nu ce îți cere credința sau mintea luminată de credință, atunci, dacă te iei după simțuri cobori și dacă te iei după credință, urci. Sfântul Cuvios Teodosie a adunat în jurul său pe toți cei ce aveau credință. Acești oameni cu credință, uneori, au renunțat la frumusețile, bogățiile, plăcerile, doririle vieții lor pământești, pentru că au găsit o dorire mai înaltă, o dorire care se unește cu cele ce nu se văd, dar sunt sfinte și netrecătoare, sunt curate și vrenice de dorit. De aceea, și pe noi ne îndeamnă Sfântul Cuvios Teodosie să căutăm spre cer, să căutăm spre Dumnezeu, să înălțăm mintea și să nu o coborâm. Cine se dedă păcatului, coboară mintea. Cine se dedă virtuților, înalță mintea și mintea se poate înălța până la Dumnezeu, la tronul înțelepciunii, al bucuriei, al păcii, al dragostei și al fericirii veșnice. Să ne rugăm Sfântului Cuvios Teodosie și să îi zicem: „Sfinte Cuvioase Părinte Teodosie care ai învățat mulțimile călugărilor și mulțimile mirenilor ce însemnează viața cea adevărată care e patria cea vrednică de dorit și ai povățuit, cu adevărat, către ceruri, să gândească, să tindă li să se ostenească. Învață-ne și pe noi, la cer să ne fie mintea, lui Dumnezeu să îi dăruim inima, semenilor noștri și lui Dumnezeu să le oferim dragostea noastră, rugăciunea să nu se stingă, postul să ne rămână legământ și să rămânem pentru totdeauna în această comuniune cu Dumnezeu, cu sfinții și cu îngerii aici pe pământ, ca să ne arvunim viața cea veșnică în ceruri! Amin!”.

Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului