miercuri, 22 septembrie 2010

File de pateric (33)

.
Povesteau unii despre avva Colobós (kolobos, schilod, bondoc sau prea scurt) că pustnicindu-se la un bătrân teban la , s-a sălăşluit în pustietate. Şi luând avva lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a spus: udă-l zilnic cu un ulcior de apă, până va face roade. Apa era departe de ei, încât pleca seara şi venea dimineaţa. După trei ani a prins viaţă şi a dat roade. Bătrânul a luat roadele lui, ducându-le la biserică, şi le spuse fraţilor: luaţi, mâncaţi rodul ascultării!
.
Se spunea despre avva Colobós, că i-a zis odată fratelui lui mai mare: vroiam să fiu fără grijă, aşa cum sunt senini îngerii, nelucrând, ci slujindu-i neîncetat lui .
Şi şi-a dat jos cămaşa ieşind în pustie, iar după o săptămână s-a întors la fratele lui. Când a bătut la uşă, l-a auzit zicând, până să deschidă:
– Cine eşti?
– Sunt , fratele tău.
s-a făcut înger şi nu mai e cu oamenii.
– Eu sunt – l-a rugat el.
Şi nu i-a deschis, ci l-a lăsat să se amărască până dimineaţa. Apoi i-a deschis, zicându-i:
– Eşti om, trebuie să lucrezi iar ca să mânci.
– Iartă-mă, s-a căit el.
.
A spus avva Colobós: dacă vrea un împărat să ia o cetate duşmană, întâi stăpâneşte apa şi hrana, şi astfel duşmanii pierind de foame i se supun. Astfel şi patimile cărnii, dacă trăieşte omul în post şi flămânzire, vrăjmaşii se vlăguiesc împotriva sufletului său.
.
A spus avva Colobós: cel care înfulecă pe săturate şi vorbeşte cu un copil a şi curvit în gând cu el.
.
A mai spus: mergând pe drumul spre cu ceva funie împletită, cămilarul vorbind mă aţâţa la mânie, şi lăsând marfa am fugit.
.
Altă dată la seceriş a auzit un frate vorbind mânios cu altul, şi zicând: ah, şi tu! Şi lăsând secerişul, a fugit avva.
.
S-au nimerit unii bătrâni la , mâncând împreună, şi avva cu ei. Şi s-a ridicat un preot mare ca să toarne apă mesenilor, dar n-a vrut nici unul să primească de la el, decât Colobós. Ei s-au minunat şi i-au spus:
– Cum tu, fiind cel mai mărunt, ai cutezat să fii slujit de preot?
– Eu când mă ridic să torn apă, mă bucur să ia toţi, ca să am răsplată; şi nu de asta am luat, ca să ia el răsplată, ci ca să nu se mâhnească pentru că nu primeşte nimeni de la el.
.
Când şedea odată dinaintea bisericii, l-au înconjurat fraţii şi-l întrebau despre gândurile lor. Şi iată că unul dintre bătrâni, ros de invidie, îi spuse:
– Ulciorul tău, Ioane, e plin de otravă.
– Aşa e, avvo. Ai spus aşa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?
.
Spuneau părinţii că, mâncând fraţii împreună la o pomană (agape, ospăţ dat din milostenie, nu neapărat pentru pomenirea cuiva), a râs un frate la masă. Văzându-l a plâns avva , zicând: ce o fi în inima fratelui, de a râs când trebuia mai curând să plângă, devreme ce mâncă de pomană?
.
Au venit unii fraţi să-l încerce, căci nu-şi lăsa gândul să rătăcească, nici nu vorbea lucruri lumeşti. Şi i-au spus:
– Mulţumim lui , că a plouat mult anul acesta, şi s-au adăpat curmalii de au dat lăstari, iar fraţii îşi găsesc de lucru.
– Aşa şi cu : când se pogoară în inimile oamenilor, se înnoiesc (se regenerează) şi dau mlădiţe în frica lui .
.
Ziceau despre el că a făcut odată funie pentru două coşuri, şi a împletit-o pe toată într-unul singur, şi nu şi-a dat seama, până nu a ajuns la perete, căci cugetul lui se îndeletnicea cu contemplarea.
.
A zis avva : eu sunt ca cel care şade sub un copac mare şi vede multe fiare şi târâtoare venind spre el; şi când nu le poate ţine piept, urcă în copac şi scapă; aşa şi eu: şed în chilia mea şi privesc gândurile rele deasupra mea: şi când nu izbândesc asupra lor, mă refugiez la prin şi scap de duşman.
.
Zicea avva despre avva Colobós că se rugase lui , şi a luat patimile de la el şi a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a zis unui bătrân:
– Mă văd netulburat şi fără nici un război.
– Mergi, roagă-te lui ca să-ţi vină război şi zdrobirea şi smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează sufletul.
Atunci s-a rugat, şi venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea: dă-mi, Doamne, îndârjire( hypomonê, răbdare şi rezistenţă) în războaie.
.
A spus avva , că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi stăteau pe malul mării, şi a venit un glas către ei de pe celălalt mal, care le-a zis: luaţi aripi de foc şi veniţi spre mine. Şi doi au luat, şi au zburat pe malul celălalt; iar unul a rămas, şi plângea cu amar şi striga. Dar apoi i s-au dat şi lui aripi, nu de foc, ci slabe şi neputincioase; şi a trecut cu osteneală căzând şi ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare necaz. Aşa şi neamul de oameni de acuma, şi dacă iau aripi, nu iau unele de foc, ci de-abia slabe şi neputincioase.
.
L-a întrebat un frate pe avva : cum sufletul meu rănit nu se ruşinează să-şi ponegrească aproapele? Iar bătrânul i-a zis o pildă despre ponegrire: era un om sărac, şi avea nevastă; şi a văzut şi alta plăcută, şi a luat-o. Amândouă erau goale. Fiind sărbătoare undeva, l-au rugat: ia-ne cu tine. Şi le-a luat, punându-le într-un chiup, apoi s-a urcat pe o corabie, mergând în acel loc. Când s-a făcut arşiţă şi oamenii s-au tras la răcoare să se odihnească, s-a uitat una din ele, şi, nevăzând pe nimeni, a sărit pe gunoi şi adunând zdrenţe vechi, şi-a făcut ca un şorţ şi mergea fără păs (meta parrêsias, cu dezinvoltură). Iar cealaltă stând goală înăuntru, zicea: uite, curvei nu i-e ruşine să umble goală. Scos din fire, bărbatul îi zise: nemaipomenit! ea cel puţin îşi acoperă ruşinea; tu eşti cu totul goală, şi nu ţi-e ruşine să vorbeşti aşa.Tot aşa şi cu ponegrirea.
.
A mai zis iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: era o curvă frumoasă într-un oraş şi avea mulţi ibovnici. Şi a venit la ea un om de vază, i-a zis: făgăduieşte-mi că te vei cuminţi, şi eu te iau de soţie. Ea i-a făgăduit. Şi a luat-o, plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui şi el află, ne pedepseşte. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; şi va recunoaşte fluieratul, coborând la noi, şi n-avem nici o vină. Ea, auzind fluieratul, şi-a astupat urechile şi s-a grăbit în cămara cea mai lăuntrică şi a zăvorât uşile.
.
Pe când urca odată avva de la cu alţi fraţi, au rătăcit drumul, că era noapte. Fraţii i-au zis:
– Ce să facem, avvo, că fratele a rătăcit drumul? Nu cumva să murim rătăciţi.
– Dacă îi spunem, se mâhneşte şi i se face ruşine. Uite, mă prefac eu bolnav, şi zic „nu mai pot călători, ci rămân aici până dimineaţa“.
Aşa a şi făcut. Ceilalţi ziseră: nu mergem nici noi, ci şedem cu tine.
Şi au şezut până dimineaţa, şi nici pe frate nu l-au smintit (ouk eskandalisan, nu l-au contrariat).
.
Era un bătrân la , ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la gânduri. S-a dus la avva să-l întrebe despre uitare. Şi a ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, şi a uitat ce-i spusese avva . Şi a venit iar să-l întrebe; şi a ascultat iar cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, şi ducându-se aşa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi l-a întâlnit pe bătrân şi i-a zis:
– Ştii, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am mai venit.
– Mergi, aprinde un opaiţ. El a aprins, şi i-a zis iar:
– Adă şi altele şi aprinde-le de la el.Aşa a şi făcut. Şi îi zise avva bătrânului:
– I s-a întâmplat ceva opaiţului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la el?
– Nu.
– Aşa şi cu . Dacă ar veni toată lumea din la mine, nu mă împiedică de la harul lui . De aceea, când vrei, vino fără şovăială.
Şi astfel prin răbdarea amândurora, a luat uitarea de la bătrân. Astfel era lucrarea celor din , să dea râvnă celor atacaţi şi să se silească pe sine înşişi să se câştige unii pe alţii spre bine.
.
L-a întrebat un frate pe avva :
– Ce să fac, că adesea vine fratele să mă ia la muncă, şi eu sunt plăpând şi slab, şi obosesc la lucru. Şi cu porunca ce fac?
– Cáleb i-a spus lui Iosua: aveam patruzeci de ani când ne-a trimis robul Domnului din pustie pe mine şi pe tine în pământul acesta; şi acum am optzeci şi cinci de ani (Iosua 14, v. 7 şi v. 11), şi încă pot să intru şi să ies din luptă. Aşa şi tu, dacă poţi intra şi ieşi din luptă, hai. Dacă nu poţi face aşa, şezi în chilia ta plângându-ţi păcatele. Şi dacă te găsesc plângând, nu te vor sili să ieşi.
.
A spus avva :
– Cine l-a vândut pe ?
A răspuns un frate:
– Fraţii lui.
– Ba nu – smerenia lui l-a vândut. Căci putea să tăgăduiască şi să spună „sunt fratele lor“ (Facere 37, 36.). Dar tăcând, din pricina smereniei lui s-a lăsat vândut. Şi smerenia l-a făcut cârmuitor al Egiptului.
.
A spus avva : lăsând povara cea uşoară, adică a se mustra pe sine, am luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.
.
Tot el a spus: smerenia şi frica de sunt mai presus de toate virtuţile.
.
Tot el şedea odată în biserică, şi a gemut, neştiind că e cineva înapoia lui. Dându-şi seama, făcu metanie zicând: iartă-mă, avvo; încă nu am învăţat.
.
Tot el i-a zis ucenicului său: să-l cinstim pe Unul, şi toţi ne vor cinsti pe noi; dacă-l vom nesocoti pe unul, adică , toţi ne vor dispreţui, şi mergem către pierzare.
.
Se zicea despre avva , că a mers la biserică la . Şi auzind cearta unor fraţi, s-a întors la chilia lui, şi a intrat în ea numai după ce a ocolit-o de trei ori. Văzându-l câţiva fraţi, s-au mirat de ce făcuse aşa, şi au venit de l-au întrebat. El le spuse: îmi erau pline urechile de cearta lor; am dat ocol ca să le curăţ. Şi aşa intru cu cugetul liniştit în chilia mea.
.
A venit odată un frate la chilia avvei seara, grăbit să se întoarcă. Cum vorbeau ei despre virtuţi, s-a făcut dimineaţă, şi nu şi-au dat seama. El a ieşit să-l petreacă, şi au rămas la vorbă până la ceasul al şaptelea (adică pe la ora 13 la prânz). Atunci l-a poftit înăuntru de a mâncat, şi aşa a plecat.
.
Spunea avva : temniţă este să şezi în chilie şi să-ţi aminteşti de pururea. Asta înseamnă „în temniţă am fost şi aţi venit la mine“. (Matei 25, 36.)
.
A mai zis: cât de puternic e leul, şi din pricina pântecelui său cade în capcană şi toată puterea lui se smereşte.
.
Mai zicea: mâncau părinţii la pâine cu sare, zicând: să nu ne lăcomim la pâine şi sare. Şi aşa erau puternici la lucrul lui .
.
A venit un frate să ia coşuri de la avva . El a ieşit, zicându-i:
– Ce vrei, frate?
– Coşuri, avvo.
Intrând să ia, a uitat şi s-a aşezat să împletească. Atunci el bătu iar. El a ieşit zicându-i:
– Ce vrei, frate?
– Coşurile, avvo.
Şi l-a luat de mână, trăgându-l înăuntru, şi i-a zis:
– Dacă vrei coşuri, ia şi du-te, că eu n-am vreme.
.
A venit odată un cămilar, să-i ia lucrurile şi să se ducă altundeva. El a intrat să-i aducă împletitură, dar a uitat, având mintea întinsă spre . Atunci cămilarul a bătut iar la uşă, stingherindu-l, şi iar a intrat avva uitând. Bătând cămilarul şi a treia oară, a intrat zicând: funie, cămilă; funie, cămilă. (si acestea zicea, ca să nu uite).
.
Duhul lui clocotea (Romani 12, 11). A venit cineva la el, lăudându-i lucrul, că împletea funie, dar el tăcea. Atunci celălalt iar a pornit cuvânt, dar el tăcea. În al treilea rând, îi spuse celui venit: de când ai intrat aici, l-ai luat pe de la mine.
.
A venit unul dintre bătrâni la chilia avvei , şi l-a găsit dormind, şi îngerul alăturea, răcorindu-l (ripizonta, făcându-i vânt cu evantaiul). Şi văzând, a plecat. Când s-a ridicat, i-a zis ucenicului său:
– A venit cineva pe când dormeam?
– Da, bătrânul cutare.
Şi a cunoscut avva că bătrânul era pe măsura lui, devreme ce văzuse îngerul.
.
Avva Colobós a zis: eu vreau ca omul să se împărtăşească din toate virtuţile. Deci în fiecare zi sculându-se dimineaţa, să înceapă din nou înfăptuirea fiecărei virtuţi şi a fiecărei porunci a lui , cu cea mai mare răbdare, cu frică şi cu îndelungă răbdare, cu dragostea lui , cu toată râvna sufletului şi a trupului, cu multă smerenie, cu răbdarea necazului inimii, cu pază, cu multă şi cu priveghere, cu gemete, cu curăţia limbii şi paza ochilor, fără mânie când eşti nesocotit, împăciuitor, nerăsplătind răul cu rău, neluând seama la căderile altora, fără să te compari pe tine cu alţii, fiind mai prejos decât toată făptura, lepădat de materie şi de cele trupeşti, pe , în luptă, întru sărăcia cu duhul, cu plănuire (proairesis, plan, rânduială, proiect) şi cu nevoinţă duhovnicească, cu post, cu pocăinţă şi lacrimi, cu luptă, cu discernământ, cu curăţia minţii, cu împărtăşiri folositoare; în tihna muncii, în privegherile de noapte, în sete şi foame, în frig şi goliciune, în nevoi, închizându-ţi mormântul, ca şi cum ai fi şi murit, gândindu-te că moartea îţi e aproape în tot ceasul.
.
Ziceau despre avva , că atunci când venea de la seceriş, sau de pe la bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditaţia şi cu psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.
.
A spus unul dintre părinţi despre el: cine este ? că a atârnat, cu smerenia lui, tot Schitul de degetul său mic.
.
L-a întrebat unul din părinţi pe avva Colobós: ce este monahul? El spuse: osteneală, căci monahul se osteneşte în orice lucrare. Aşa este monahul.
.
A spus avva Colobós, că un bătrân înduhovnicit s-a zăvorât, şi era foarte vestit în oraş (Alexandria) şi avea slavă mare. Şi i s-a dat de veste „trage să moară cutare dintre sfinţi, haide, să-l îmbrăţişezi până nu se săvârşeşte“. Şi s-a gândit el „dacă ies ziua, oamenii vor alerga înaintea mea şi mă vor slăvi mult, şi nu voi avea pace. Mă voi duce deci noaptea pe întuneric, ascuns de toţi“.
A ieşit seara din chilie pe furiş, şi iată doi îngeri trimişi de la cu făclii, luminând înaintea lui. Şi atunci tot oraşul a alergat să vadă slava. Şi pe cât crezuse că fuge de slavă, cu atâta mai mult a fost slăvit. Prin aceasta s-a împlinit cuvântul scris „tot cel ce se smereşte se va înălţa“ (Luca 14, 11).
.
Zicea avva Colobós:
– Nu se poate clădi casă de sus în jos, ci de la temelie în sus.
– Adică?
– Temelia este aproapele, ca să-l câştigi, şi acest lucru e cel dintâi, că de el atârnă toate poruncile lui .
.
Se spunea despre avva , că unei tinere i-au murit părinţii şi a rămas orfană; şi se chema Paisia. S-a gândit să-şi facă din locuinţă han, unde să tragă părinţii de la . Şi aşa a fost hangiţă multă vreme şi îi îngrijea pe părinţi. Cu vremea, când i s-au împuţinat bunurile, a început să fie lipsită. S-au lipit de ea oameni stricaţi, şi au abătut-o de la ţelul ei cel bun. Apoi a început să trăiască rău, de a ajuns să şi curvească. Au auzit părinţii şi s-au necăjit foarte, şi l-au chemat pe avva Colobós, zicându-i: am auzit despre sora aceea, că trăieşte urât. Ea când a putut şi-a arătat mila faţă de noi; şi acum noi să-i arătăm milă şi s-o ajutăm. Osteneşte-te deci până la ea şi după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o , tocmeşte cele ce o privesc.
Avva s-a dus la ea, şi i-a zis băbuţei portăriţe: spune-i stăpânei tale că am venit! Ea l-a mânat de acolo, zicând:
– Voi de la început i-aţi mâncat averea şi acum e săracă.
– Spune-i, că pot să-i fiu de mare folos.
Slujitorii ei i-au zis rânjind:
– Ce vrei să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?
– De unde ştiţi ce vreau să-i dau?
Bătrâna a plecat, spunându-i de el. Tânăra îi spuse:
– Călugării aceştia mişună mereu pe lângă Marea Roşie şi găsesc mărgăritare.
Împodobindu-se îi zise:
– Vrei să-l chemi?
Când veni el, ea se şi întinsese în pat. Avva a venit, aşezându-se alături de ea, şi a privit-o în faţă zicându-i:
– De ce-l învinuieşti pe , de ai ajuns aici?
Ea a auzit, înmărmurind. Iar avva şi-a plecat capul în jos, începând să plângă în hohote. Ea îi spuse:
– Avvo, de ce plângi?
El ridică capul, apoi s-a aplecat plângând, şi îi zise:
– Văd cum Satana joacă pe faţa ta şi să nu plâng?
– Este căinţă, avvo?
– Da.
– Du-mă unde vrei.
– Hai să mergem.
Şi ea se ridică, urmându-l. Avva văzu că nici n-a orânduit, nici n-a spus nimic despre casa ei, şi s-a minunat. Când au ajuns în pustie, se făcuse seară. El i-a făcut din nisip un mic căpătâi şi l-a însemnat cu semnul crucii, spunându-i:
– Culcă-te aici.
Şi-a făcut şi lui la o mică depărtare, şi-a făcut rugăciunile, culcându-se. Spre miazănoapte s-a trezit, văzând o cale de lumină, trainică, de la cer până la ea, şi văzu îngerii lui ducându-i sufletul. Atunci se ridică şi o clinti cu piciorul. Când văzu că murise, se aruncă cu faţa la pământ. Şi a auzit că un ceas al căinţei ei fusese primit mai bine decât căinţa multor zăbavnici şi care nu arătau căldura căinţei sale.
.

luni, 13 septembrie 2010

Divorţul

.
Întruparea Mântuitorului a deschis drumul pentru nimicirea păcatului prin iubire. Iubirea aproapelui înseamnă şi răspunderea pentru mântuirea sufletului lui. Cu atât mai mult se cere acest lucru într-o căsătorie, unde jertfa pentru mântuirea sufletului celuilalt este mai presus de orice. Iubirea unui soţ pentru celălalt face ca iertarea greşelilor lui să nu fie o simplă trecere cu vederea sau o nesocotire a greşelii, ci o iertare ziditoare, spre mântuirea lui. Divorţul este practic o constatare a distrugerii iubirii, din pricina egoismului care nu lasă loc iertării.
.
Mântuitorul zice celor ce îi spuneau că Moise le-a dat voie să se despartă cu uşurătate de femeile lor: „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" (Mt. 19, 6), iar prin gura Sfântului Apostol Pavel zice: „legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea" (1 Cor. 7, 27) şi „celor căsătoriţi nu eu, ci Domnul le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat" (1 Cor. 7, 10). Domnul adaugă însă o îngăduinţă: „în afară de pricină de desfrânare" (Mt. 19, 9).
.
Sfânta Taină a Cununiei uneşte aşadar pe cei doi miri până la moarte, divorţul nefiind îngăduit decât în împrejurări excepţionale:
• când unul dintre soţi atentează la viaţa celuilalt prin bătăi, lovituri periculoase, înfometare, împingere către suicid, claustrare, îngrozire şi ameninţare, toate făcute cu scopul ca moartea celuilalt să nu fie pusă în seama lui;
• când unul din soţi cade în apostazie;
• când unul din soţi cade în adulter. După dumnezeiescul Grigorie Teologul şi soţia are dreptul să-şi lase soţul care preacurveşte însă adaugă că mare dragoste arată acela dintre soţi care, din iubire de Dumnezeu, iartă pe cel ce a greşit, căci scris este: „vor fi amândoi un trup" (Mt 19, 5); însă, după legiurile împăratului Justinian, cel ce a căzut în preacurvie se trimite la mănăstire doi ani pentru pocăinţă, chiar dacă este bărbatul în cauză, după care cei doi vor rămâne împreună, căci celui înşelat nu i se dă posibilitatea altei căsătorii. În cazul în care cel aflat la pocăinţă în mănăstire moare mai înainte de împlinirea celor doi ani, celălalt este obligat să se călugărească (canonul 48 apostolic din Pidalion).
• când unul dintre soţi sileşte sau provoacă avortul, căci anulează scopul de căpătâi al căsătoriei şi pentru că avortul este crimă împotriva copilului nevinovat, dar şi pentru că riscul morţii femeii este foarte mare;
• dacă unul dintre ei se opune procreerii;
• când unul din soţi sileşte pe celălalt la perversiuni sexuale (sodomie, onanie, prostituţie);
• pentru pricina neputinţei (impotenţă) sau refuzul îndeplinirii datoriilor conjugale (nu se referă la neînţelegerile dintre soţi);
• pentru pricină de alienaţie mintală incurabilă;
• în cazul dispariţiei unuia dintre soţi de la domiciliu mai mult de 10 ani pe timp de război.
.
Divorţul se aplică obligatoriu în cazul în care se constată rudenia de sânge, cuscria, rudenia spirituală (au fost botezaţi împreună, la aceeaşi slujbă, cu aceeaşi apă - din acest motiv băieţii se botează separat şi fetele separat).
.
Este mare păcat înaintea lui Dumnezeu a divorţa cineva pe motivul că soţul (soţia) nu a adus zestrea promisă sau din cauza sărăciei în care trăiesc cei doi.
.
În Biserica noastră divorţul bisericesc se pronunţă prin hotărârea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesaţi să se căsătorească a doua oară. Cererea trebuie însoţită de actul eliberat de judecătorie prin care a fost obţinut divorţul civil.
.
Sursa: Ieromonah Valentin MÎŢU, Lumea Credintei, anul VI, nr. 11 (64) noiembrie 2008

joi, 2 septembrie 2010

Rugăciunea

.
Văzându-l pe unul dintre fraţi că stătea mai atent decât toţi ceilalţi în timpul cântării psalmilor şi mai ales când se recitau antifoanele dinaintea psalmilor şi că făcea gesturi ori îşi schimba trăsăturile feţei de parcă ar fi vorbit cu cineva, l-am rugat să-mi spună ce noimă avea acea purtare. Acesta socotind că nu trebuie să-mi ascundă un lucru ce-mi putea fi de folos, zise:
''M-am obişnuit de la început a-mi aduna gândurile şi mintea împreună cu sufletul strigându-le: Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos împăratul şi Dumnezeul nostru!" (Psalmi 94,6)
.
Cel ce petrece în viaţa de obşte nu poate profita cu bun câştig de pe urma cântării psalmilor cât poate trage folos din rugăciune, căci zgomotul produs de împreunarea glasurilor şi melodicitate risipeşte atenţia minţii de la textul psalmului.
.
Să păzim liniştea şi pacea sufletului în toate dar mai vârtos însă în timpul cântării psalmilor căci dracii au ca scop să distrugă rugăciunea prin tulburări.
.
Nu trebuie să aşteptăm să ne rugăm numai când avem mintea adunată, ci să luptăm să adunăm mintea prin rugăciune.
.
Să ne luptăm mai înainte de toate cu dracul întristării căci venind acesta lângă noi în vremea rugăciunii şi aducându-ne aminte de îndrăznirea noastră de mai înainte, voieşte să ne oprim din rugăciune.
.
Dracul întristării ne şopteşte în vremea rugăciunii, dacă întrerupem firul ei prin goluri, că nu simţim în ea îndrăznirea către Dumnezeu, sau legătura vie cu El pe care am avut-o altădată. Şi aceasta ne face să ne întristăm şi să încetăm a ne ruga ca unii ce n-am fi acum în starea cuvenită ei. Dar trebuie să stăruim în rugăciune chiar dacă ea nu este totdeauna fierbinte şi adunată în întregime în gândul la Dumnezeu.
.
Fii cu luare aminte frate la dracul întristării căci multe sunt cursele lui până ce te face neputincios, căci întristarea cea după Dumnezeu este bucurie prin aceea că te vezi pe tine stăruind în voia lui Dumnezeu. Dar acela îţi zice: ''Unde vei scăpa căci nu ai pocăinţă?'' Acesta lucrează cu duşmănie până ce-l face pe om să-şi piardă înfrânarea. Dar întristarea după Dumnezeu nu-l apasă pe om ci îi zice: ''Nu te teme, vino iarăşi!''
.
Celui ce a câştigat lacrima sufletului tot locul îi este potrivit pentru rugăciune.
.
Precum comoara ascunsă este mai greu de jefuit decât cea la arătare, aşa să înţelegem şi cele spuse înainte.
.
Când porneşti să te înfăţişezi înaintea Domnului să-ţi fie haina sufletului ţesută întreagă din firele sau mai bine spus, din zalele nepomenirii răului căci de nu, cu nimic nu te vei folosi. Să-ţi fie ţesătura cererii tale simplă, neîmpestriţată în chip felurit căci un singur cuvânt vameşul şi fiul risipitor l-au pe Dumnezeu cu ei.
.
Înainte de toate să punem pe hârtia rugăciunii noastre o mulţumire sinceră, în al doilea rând mărturisirea şi zdrobirea sufletului întru multă simţire. Apoi să facem Împăratului cererea noastră. Chipul de mai înainte arătat rugăciunii noastre este cel mai bun, precum s-a spus unui frate oarecare de către Îngerul Domnului.
.
Nu face pe deşteptul în cuvintele rugăciunii tale căci gânguritul simplu şi nemeşteşugit al pruncilor a înduioşat pe Tatăl cel din ceruri.
.
Nu fi îndrăzneţ chiar dacă ai dobândit curăţia; mai degrabă apropie-te întru smerită cugetare şi multă îndrăznire vei avea.
.
Îndulcesc bucatele untdelemnul şi sarea; înaripează rugăciunea smerenia şi lacrima.
.
Luptă să ridici, mai bine zis să închizi cugetarea în cuvintele rugăciunii .iar dacă slăbind pentru pruncia ei cade, ridic-o iarăşi căci este proprie minţii nestatornicia, dar este propriu lui Dumnezeu s-o poată statornici.
.
Nu poate fi legat Duhul, dar unde este Ziditorul duhului, toate se supun Lui.
.
Alta este bucuria ce se naşte din rugăciune în cei ce petrec în obşte şi alta cea care se iveşte în cei ce se roagă îndeletnicindu-se cu liniştea. Cea dintâi este amestecată poate cu închipuiri; cea de-a doua se umple întreagă de smerita cugetare.
.
Dacă deprinzi mintea să nu se depărteze niciodată îţi va fi aproape chiar şi când te vei afla la masă, iar de rătăceşte neîmpiedicată nu va putea să rămână niciodată lângă tine.
.
Credinţa înaripează rugăciunea căci fără ea nu se poate zbura la cer.
.
Starea ta lăuntrică ţi-o arată rugăciunea căci cuvântătorii de Dumnezeu au socotit-o pe aceasta oglinda călugărului.
.
Nu te înălţa dacă te-ai rugat pentru altul şi ai fost ascultat căci credinţa lui a lucrat şi a izbutit.
.
Când te rogi cu trezvie eşti mai repede împins spre mânie căci acesta este scopul vrăjmaşilor (râvna noastră la rugăciune o întoarce vrăjmaşul spre mânie împotriva vreunor fraţi sau împrejurări care ne întrerup). Să împlinim toată virtutea, dar mai mult rugăciunea cu multă simţire. Dar sufletul se roagă întru simţire când se ridică mai sus de mânie.
.
Încredinţarea împlinirii oricărei cereri se iveşte chiar în rugăciune, iar încredinţarea este izbăvirea de îndoială. Încredinţarea este vădirea neclintită a ceea ce nu este vădit.
.
Alungă cu bâta câinele ce se apropie de tine şi de câte ori se obrăzniceşte din nou ia-o de la capăt. (Câinele este dracul care printr-un pretext oarecare fură mintea de la rugăciune; acesta trebuie alungat cerându-se ajutorul lui Dumnezeu.)
.
Să nu ţi se facă vremea rugăciunii vreme sau ceas al unor cugetări trebuincioase, sau al unor lucruri duhovniceşti, iar de nu, vei fi jefuit de ceea ce e bun. (Nu te lăsa ispitit să rezolvi probleme necesare, sau chiar să cugeţi la lucruri duhovniceşti în vremea rugăciunii. Aceasta înseamnă să te laşi furat de la ceva important.)
.
Cere prin plâns, caută prin ascultare, bate prin îndelungă răbdare! ''Că cel ce cere astfel va lua şi cel ce caută va afla.''
.